Rusu Andriana

CAV, Anul II

Cvartet muzical

În 1973, Ingmar Bergman a ecranizat povestea lui Marianne (Liv Ullmann) și Johan (Erland
Josephson) în filmul televizat Scene dintr-o căsătorie, creând o cronică despre căsătoria lor
dificilă, destinată unei despărțiri lente și dureroase. Filmul a fost premiat cu Globul de Aur.
Treizeci de ani mai târziu, Bergman în vârstă de 86 de ani, continuă povestea personajelor sale,
Marianne și Johan în filmul televizat Sarabanda (2003).
În film foștii soți se reîntâlnesc după o lungă despărțire, dar relația lor este încă imprevizibilă,
deoarece un nou conflict se maturizează în familia lor. Marianne își face cunoștință cu fiul și
nepoata lui Johan și află niște amănunte neplăcute despre familia lor. Henrik (Börje Ahlstedt) nu-
și poate reveni după moartea soției sale, Ana. Despre Ana se vorbește mult, fotografia ei apare de
câteva ori în focusul camerei.
Filmul conține caracteristici autobiografice ce-i aparțin regizorului: Ana, soția decedată a fiului
protagonistului, prezentă invizibil în viața familei, este Ingrid von Rosen (Ingrid Bergman), soția
lui Ingmar Bergman care a murit de cancer.
Temele scurgerii timpului, relației de cuplu, conflicte părinți-copii persistau în filmele lui
Bergman încă de la începutul carierii sale. În Vara mea cu Monika (1953) relația frumoasă de
iubire dintre Harry (Lars Ekborg) și Monika (Harriet Andersson) nu durează mult, adulterul pe
care-l comite Monika distruge relația la fel cum și-n Scene dintr-o căsătorie (1973) plecarea lui
Johan la o altă femeie pune capăt căsătoriei. Nici relația lui Marie (Maj-Britt Nilsson) și Henrik
(Birger Malmsten) din Interludiul de vară (1951) nu este una de durată, aceasta se încheie odată
cu moartea lui Henrik. Din același motiv se încheie și relația lui Ana și Henrik din Sarabanda
(2003), iar Marie și Henrik suferă fiecare în modul său din cauza acestei pierderi.
Adolescentul Minus (Lars Passgard) din filmul Printr-un geam întunecat (1961) se simte
neînțeles de propriul tată. Cu aceeași problemă se confruntă și Henrik (Bjorn Bjelfvenstam) din
Zâmbetele unei nopți de vară (1955). Agnes (Harriet Andersson) din Strigăte și șoapte (1972) în
amintirile sale simte o înstrăinare între ea și mama sa. Surorile Eva (Liv Ullmann) și Helena
(Lena Nyman) din Sonată de toamnă (1978) nu se pot înțelege cu propria mamă ( Ingrid
Bergman). Acest gen de conflict persistă și-n Sarabanda, unde Karin nu mai găsește limbă
comună cu propriul tată.
Principalul instrument vizual specific filmelor lui Bergman este gros-planul ce prezintă o
modalitate de a descoperi esența interioară a personajelor sale. Bergman încearcă să permită
spectatorului să „atingă” eroul, să stabilească un fel de contact non-verbal cu acesta. Regizorul
prefera să lucreze cu aceeași actori, printre aceștia se enumeră Liv Ullman și Erland Josephson
care au mai jucat în filme semnate de regizor ca: Persona (1966), Hour of the Wolf (1968), The
Passion of Anna (1969), Strigăte și șoapte (1972), The Magic Flute (1975), Sonată de toamnă
(1978), Fanny and Alexander (1982), In the Presence of a Clown (1997) și altele.
Acesta este un aspect important tocmai în ceea ce privește utilizarea planurilor apropiate. Dacă la
alți regizori distribuția variază foarte mult de la flm la film, ceea ce permite regizorului să
schimbe personajele, la Bergman totul funcționează diferit. Prin urmare, actorul din planul
apropiat nu este doar întruchiparea unui anumit rol, este o ipostază ce se transformă de la film la
film. Bergman oferă actorilor, nu și eroilor, un sens simbolic ce accentuează starea interioară a
protagoniștilor.
În timpul unui monolog lung dintre Henrik, un muzician de șaizeci de ani care încă se plânge de
moartea soției sale, deși a trecut ceva timp de la moartea acesteia, el continuă să vorbească
despre această pierdere ireparabilă, împărtășindu-și revelațiile cu fiica sa de nouăsprezece ani
Karin (Julia Dufvenius). Gros-planul cu fețele lor apare pe tot ecranul, aceștia stau în același pat
astfel încât spectatorul se așteaptă la dezvoltarea temei incestului, alături de gerontofilia. Temele
respective au mai fost atinse de Bergman. În filmul Printr-un geam întunecat (1961) se creează
subtil aluzia că între Karin (Harriet Andersson) și Minus (Lars Passgard) există o relație mai
intimă decât cea de soră-frate. Într-un alt film, Tăcerea (1963), Bergman insinuează prin prisma
geloziei pe care o simte Ester (Ingrid Thulin) față de sora sa Ana (Gunnel Lindblom), că între
femei a existat cândva o relație de incest. Relația dintre Marie (Maj-Britt Nilsson) și unchiul său
mai învârstă Erland (Georg Funkquist) din filmul Intrerludiu de vară (1951), de asemenea este
una dubioasă și creează suspicii de acest gen.
Sarabanda este un dans spaniol antic, realizat în perechi, precum și denumirea unei suite al lui
Bach. Acțiunea filmului este însoțită de fragmente muzicale de la Beethoven, Bach și Brucker.
Scenariul filmului se aseamănă cu un cvartet muzical în care fiecare instrument joacă rolul său,
apoi solo, apoi interpretează în doi, dar niciodată împreună. De asemenea în film sunt accentuate
patru relații: relația dintre tată și fiu, tată și fiică, nepoată și bunic, foști soți.
Sarabanda nu este unicul film în care Bergman se axează strict pe patru personaje. În Strigăte și
șoapte (1972) în centrul atenției se află un cvartet format din Maria (Liv Ullmann), Karin (Ingrid
Thulin), Anna (Kari Sylwan) și Agnes (Harriet Andersson), dintre care trei surori, fiecare în
parte se confruntă cu niște conflincte: crize psihologice, pierderi, căsătorii nereușite, adulteruri,
rivalitate. Printr-un geam întunecat (1961) asemeni filmului Sarabanda spune povestea a patru
membri de familie: David (Gunar Bjornstand), Martin (Max von Sydow), Karin (Harriet
Andersson) și fratele ei mai mic, Minus (Lars Passgard). Aceștia se reîntânesc pe o insulă și se
pare că formează o familie fericită. Dar fericirea din filmele lui Bergman este, de regulă, o scurtă
iluzie și toate conflictele din interiorul familiei încep să se contureze.
Marianne, care vorbește direct cu privitorul, astfel încât ceea ce se întâmplă pare a fi o poveste
relatată, subliniază și mai mult artificialitatea acțiunii. Marianne, cu o ironie ușoară, face
comentarii cu privire la evenimentele ce se desfășoară.
Râuri scandinave, interioare confortabile ale unei case rurale, peisaje de toamnă - totul pare că se
îndreaptă spre un catharsis inevitabil. Dar acesta nu se întâmplă nici atunci când Karin își
informează tatăl că a luat decizia să trăiască separat, nici atunci când Henrik încearcă să se
sinucidă.
Ultimul film al lui Bergman, făcut pentru televiziune, este rezultatul multor căutări la întrebările
fără răspuns ale regizorului. Prin acest film Bergman ne spune că omul se naște nu pentru fericire
și veselie, dar pentru suferință, tristețe, pierderi continuie și frica zilnică față de moarte. Se pare
că Bergman nu a găsit formula fericirii, filmele lui prezintă aceleași probleme, asemeni unui cerc
vicios din care nu este ieșire.