Sunteți pe pagina 1din 7

Cele mai bine pazite secrete ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial

Autor Michael Nicholas Blaga 69476 vizualizări




„Dominaţia germană este necesară în scopul asigurării Germaniei cu livrările


poloneze de produse agricole şi cărbune. În ce priveşte Ungaria şi România, ele
aparţin indiscutabil spaţiului vital al Germaniei” de Adolf Hitler

Cartea care face obiectul acestei recenzii a apărut la editura Random House din New
York City sub titlul „Roosevelt’s Secret War-FDR and World War Espionage” de
Joseph E. Persico.

Despre această carte fostul ministru de Externe american, Colin Powell, spunea
următoarele:„Exact când se credea că nu mai este nimic de aflat despre preşedintele
Franklin Roosevelt, Joe Persico a descoperit un domeniu complet nou:implicarea lui
Roosevelt în spionajul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am început citirea acestei
cărţi pentru că autorul ei era un amic şi un colaborator, dar, odată începută lectura nu
am mai putut să o pun deoparte.”

Atacul de la Pearl Harbour n-a fost o surpriză

Aceasta este a noua carte publicată de Persico până acum şi se bucură de un mare
succes la publicul de toate orientările, pentru că aduce la lumină multe aspecte inedite
despre Franklin Delano Roosevelt (FDR) şi vremea sa. De exemplu, autorul
demolează legenda insuflată americanilor că atacul Japoniei contra portului Pearl
Harbour ar fi fost o surpriză pentru Casa Albă.

La pagina 151 autorul arată că pe lângă Roosevelt, şi directorul FBI, Edgar Hoover,
avea în mână probe solide care indicau pregătirile japonezilor de atacare a bazei navale
americane de la Pearl Harbour. Sursa acestor documente solide era un spion dublu,
Dusko Popov, faţă de care Hoover avea o repulsie viscerală, sentiment care în
combinaţie cu o manipulare superficială a documentelor furnizate de spion au condus
la un act criminal:netransmiterea de către FBI a acestor informaţii către Roosevelt sau
către orice alt ministru din guvernul SUA. Dar acest incident nu îl exonerează pe FDR
de răspundere pentru cei 2.403 americani ucişi şi 1.178 de răniţi la Pearl Harbour.

Independent de informaţiile deţinute în secret de FBI, Roosevelt citea la ora aceea


telegramele cifrate trimise de guvernul Japoniei către ambasadorii japonezi la
Washington şi Berlin, pentru că Marina Militară a SUA reuşise să spargă codul
japonez de comunicaţii externe ale Japoniei.

Pe toată durata războiului mondial, preşedintele american a citit constant


corespondenţa ambasadorului japonez la Berlin, generalul Oshima, cu şefii săi de la
Tokio. Hitler se confesa frecvent generalului Oshima pe care îl simpatiza, în
detrimentul celorlalţi ambasadori acreditaţi la Berlin de aliaţii Germaniei. În acest
mod, la Casa Albă s-a aflat despre decizia lui Hitler de a ataca URSS pe când „Planul
Barbarossa“ nici nu era finalizat încă.

Autorul cărţii demonstrează convingător că FDR a păstrat secret iminentul atac


japonez contra bazei de la Pearl Harbour deoarece el avea nevoie de un asemenea act
de război pentru a scoate America din starea de izolaţionism şi de ostilitate făţişă
contra războiului care izbucnise în Europa la 1 septembrie 1939.

Dezastrul de la Pearl Harbour a ridicat pe americani în picioare ca pe un singur om!


Restul este istorie.
În luna mai 1942, Adolf Berle, un jurist din cercul intim al lui FDR, a notat în jurnalul
său personal următoarele gânduri exprimate de preşedintele SUA după ce luaseră
prânzul împreună:„FDR zice că nu s-ar supăra prea tare dacă ruşii ar lua un teritoriu
semnificativ de mare;ei ar putea avea republicile baltice, estul Poloniei şi poate
Bucovina şi Basarabia” (pag.195).

Aceste concesii teritoriale reprezintă o contradicţie flagrantă a principiului de


autodeterminare a naţiunilor exprimat public anterior de preşedintele SUA prin
Declaraţia Cartei Atlanticului. La 10 iunie 1940, Roosevelt declara public:„America va
oferi opozanţilor forţei brute resursele materiale ale acestei naţiuni”. Cuvinte
frumoase, dar ignorate de nazişti, care aveau sub arme 6, 8 milioane de soldaţi faţă de
504.000, cât aveau americanii atunci, adică mai puţin decât armata Elveţiei!

Ar fi dus-o mai bine România sub nemţi?


Un alt aspect secret dezvăluit de această carte este conţinutul exact al negocierilor
subterane de pace dintre URSS şi Germania nazistă din timpul războiului. Prinţul
Wied, ambasadorul lui Hitler în Suedia, a trimis o propunere de pace la Moscova în
perioada bătăliei pentru Stalingrad, iar von Papen, ambasador în Turcia, a transmis şi
el o propunere rusească de pace lui Hitler în luna mai 1943.

Esenţa propunerilor sovietice era:„Germania putea să preia jumătate din ţările baltice
din nord-estul Prusiei;Polonia să fie împărţită conform graniţelor din 1939;URSS să
ceară întreaga coastă până la Marea Neagră, inclusiv Gurile Dunării, şi să continue aşa
până la Constantinopol şi Salonic, precum şi un port la Marea Adriatică” (pag. 326).

Liderii nazişti au primit, analizat şi dezbătut propunerile lui Stalin şi este fascinant de
citit rezultatul acestora:„Ribbentrop şi Goebbels au fost în favoarea acceptării acestor
propuneri, în timp ce Himmler şi Hitler au fost contra. Chiar şi învins la Stalingrad,
Hitler s-a autoconvins că rezervele ruse sunt epuizate şi frontul de Est se va stabiliza”
(pag. 327). Acceptarea acestor condiţii de pace propuse de Stalin ar fi însemnat pentru
România rămânerea ei în sfera de influenţă germană în loc de colonie comunistă
sovietică. Întrebarea firească care se naşte este următoarea:sub germani, România ar fi
dus-o mai bine decât sub sovietici sau mai rău? Un indiciu relevant în acest sens îl
oferă Austria, care a reuşit să rămână liberă de ocupaţia URSS.

Informat pe 17 pagini de spionii lui despre aceste negocieri sovieto-germane,


Roosevelt, deşi avea dovada că Stalin era gata să trădeze aliaţii lui din Occident, a
rămas calm. După întâlnirea cu Stalin, la Teheran, liderul american credea ferm nu
numai că poate colabora cu Stalin, dar că poate avea şi încredere în el. În plus,
retragerea constantă a Germaniei din URSS sub loviturile celor 360 de divizii militare
ale Armatei Roşii l-a convins pe Roosevelt că sovieticii preferau distrugerea lui Hitler
decât să negocieze cu el. Calcul care s-a dovedit corect.

Sovietici infiltraţi cu zecile în spionajul american

La 13 iunie 1942 este înfiinţat Oficiul Serviciilor Strategice (OSS), pentru spionajul
extern al SUA. Primul director al OSS a fost William J. „Wild Bill” Donovan (1883-
1959), un avocat care fusese coleg de facultate la Universitatea Harvard cu FDR. El
luptase cu distincţie în Europa în Primul Război Mondial şi fusese decorat cu Medalia
de Onoare a Congresului, iar în anul 1924 fusese şeful lui Edgar Hoover la Ministerul
Justiţiei. OSS era perceput de către şefii spionajului militar american drept o
„adunătură de bogătaşi, fotbalişti, playboy, hoţi de buzunare şi spărgători de case”
(pag. 424).

Decodificarea corespondenţei spionilor sovietici după încheierea Războiului Rece şi


mai ales după disoluţia URSS a scos la iveală faptul că numărul agenţilor sovietici
infiltraţi în OSS era de ordinul zecilor! (pag. 295). În acest context, autorul cărţii oferă
spre ilustrare exemplul lui Duncan Lee, avocat cu studii la Oxford şi Harvard, pe care
Donovan îl recrutează şi îl aduce în OSS în funcţia de asistent al directorului OSS,
având biroul său situat chiar în secretariatul lui Donovan. Tot ce se întâmpla la OSS
era cunoscut lui Duncan Lee. Timp de doi ani, orice document trimis de OSS Casei
Albe şi viceversa a fost copiat de Duncan Lee şi trimis Moscovei prin curierii sovietici
din Washington. (A fost demascat după război de unul dintre curierii sovietici.)

84.000 de mesaje decriptate lunar

Preşedintele Roosevelt este descris în această carte ca un om duplicitar. Avea înclinaţii


pentru acţiuni melodramatice, pentru spioni, mai degrabă decât pentru spionajul
electronic (pag. 61). Din biroul său de la Casa Albă a acţionat ca un autentic şef de
reţea de spioni încă înaintea intrării SUA în război, recrutând în acest scop colaboratori
apropiaţi, prieteni de familie foarte bogaţi ca Vincent Astor şi chiar pe fiul său, James
Roosevelt, căpitan în Corpul de Infanterie Marină.

Sunt interesante de menţionat şi metodele de lucru ale lui FDR. În prezenţa sa nu


permitea nimănui să aibă în faţă un carnet de însemnări. Mesajele pe care le expedia de
la Casa Albă plecau prin cifrul Armatei de Uscat, iar de primit, ele veneau prin cifrul
Marinei Militare a SUA. Lectura sa primordială era corespondenţa cifrată dintre
ambasadorul Japoniei în SUA şi ministrul de Externe japonez, Zosuke Matsuoka,
lectură devenită posibilă ca urmare a spargerii de către SUA a codului „Purple” folosit
de japonezi.

Pe malul celălalt al Oceanului Atlantic, Winston Churchill citea cu prioritate


telegramele cifrate ale naziştilor trimise de maşina de criptare „Enigma”, căreia
britanicii, cu ajutorul polonezilor, reuşiseră să îi spargă codul. La sfârşitul războiului,
numărul celor angajaţi în acest efort gigantic de decriptare ajunsese la 10.000 de
analişti care trebuiau să descifreze 84.000 de mesaje lunar.
Americanii au împărtăşit britanicilor secretul decriptării codului japonez „Purple”, dar
englezii nu au reciprocat prin dezvăluirea codului german „Enigma”. Motivul era acela
că în mapele cu telegrame descifrate trimise zilnic lui Churchill se aflau nu numai
secrete germane, ci şi mesaje descifrate de englezi din codul american pe care îl
spărsese de mulţi ani. „Spionarea americanilor de către englezi se perpetua din
perioada Primului Război Mondial şi era un aspect pe care Churchill nu putea să rişte
să îl descopere prietenul său Roosevelt” (pag. 109).

Băncile elveţiene şi aurul furat de nemţi

Un capitol inedit din această carte tratează duplicitatea bancherilor Elveţiei în


tranzacţiile lor cu aurul furat de nazişti. La 10 iulie 1944, Donovan îl informează pe
liderul de la Casa Albă că un înalt demnitar german aflat în solda OSS raportează că,
deşi anglo-americanii negociază cu conducerea Elveţiei oprirea tranzacţiilor cu aur
german, preşedintele Băncii Naţionale a Elveţiei, un anume Weber, făcea în secret
tranzacţii de transfer de aur german în valoare de 40 de milioane de franci elveţieni
lunar.

Practic aceste operaţiuni echivalau cu spălarea de bani. Unii furnizori de material de


război ai Germaniei refuzau plata în aur deoarece bănuiau corect că naziştii furaseră
aurul respectiv. Dar acceptau să fie plătiţi în franci elveţieni. Germanii jefuiseră aurul
din băncile centrale ale Franţei, Belgiei, Olandei şi ale altor ţări ocupate de ei.

Ambasadorul Irlandei în Italia informa pe şefii săi de la Dublin în telegrame


interceptate de OSS că „evreii din Roma au fost somaţi să furnizeze Germaniei 50 de
kg de aur în 24 de ore. Altfel, 200 de tineri evrei vor fi trimişi ostatici în Germania”
(pag. 317). Ambasadorul irlandez mai dezvăluia faptul că Vaticanul se oferise să-i
ajute pe evrei să plătească aurul respectiv în cazul că evreii nu puteau să strângă atâta
aur în 24 de ore.

Din corespondenţa guvernului japonez cu ambasadorul lor la Berlin, Roosevelt a aflat


că la Tokio se luase decizia trimiterii în Germania a două tone de aur cu prima ocazie
şi că Marina Militară a Japoniei luase deja măsurile necesare transportului lui în
Germania. Naziştii au intrat în anul 1940 cu 200 de milioane de dolari în monede de
aur, iar în timpul războiului achiziţionaseră aur în valoare de 909 milioane de dolari
(pag. 318).
Elveţienii se disculpau arătând cu degetul spre alte ţări neutre care lucrau de zor cu
naziştii. Spania lui Franco livra Germaniei 90% din necesarul ei de tungsten, iar
Suedia vindea naziştilor mari cantităţi de rulmenţi, în condiţiile în care fabricile
germane de rulmenţi erau sistematic bombardate de aviaţia britanică. În plus, acele
fabrici de rulmenţi de la Schweinfurt erau reconstruite de tehnicieni suedezi, întrucât
60% din rulmenţii fabricaţi acolo erau de la o filială suedeză a concernului suedez
Svenska Kullager Fabriken (SKF).

La aceste ţări mai trebuie adăugate Portugalia care livra Germaniei wolfram şi Turcia
care le vindea naziştilor minereul de crom. În consecinţă, decizia lui Roosevelt a fost
de a cumpăra în totalitate aceste mărfuri strategice de către SUA, pentru a preveni
căderea lor în mâinile naziştilor (pag. 321).

În războiul secret dus de Roosevelt contra Japoniei, un ajutor nesperat a venit din
partea Vaticanului. Marii comandanţi din flota Japoniei erau catolici şi, prin ei,
Vaticanul era informat de unele acţiuni iminente. Exemplu este următoarea telegramă
de la Vatican:„Japonezii au lansat la apă un nou bastiment de război având la bord
nouă dintre cele mai mari tunuri din lume. Nava de război este sub comanda amiralului
Zanuchi, un catolic” (pag. 399).

Paharele lui Churchill

În încheiere, voi menţiona poate cel mai interesant secret al acestei cărţi:de ce evreii
germani n-au fost primiţi la imigrare în SUA în cea mai grea perioadă a istoriei lor,
Holocaustul din cel de-Al Doilea Război Mondial. Încă din anul 1938, Edgar Hoover,
directorul FBI, îl avertiza constant pe Roosevelt că naziştii au plantat în SUA agenţi
secreţi printre zecile de mii de evrei care imigraseră disperaţi din Germania. „Această
posibilitate a croit politica preşedintelui Roosevelt care nu urmărea atât să ajute
refugiaţii la imigrare în SUA, cât să ţină spionii în afara ţării” (pag. 215)

Cu toate aceste prevederi draconice, Hoover şi agenţii lui nu au reuşit să prevină furtul
de către spionii străini al bombei atomice americane. Deosebirea este că aceia care au
copiat bomba atomică americană au fost sovieticii, nu naziştii. Autorul cărţii are şi
detalii picante. Astfel, la 22 decembrie 1941, Winston Churchill vizitează capitala
SUA şi este cazat la Casa Albă.

Acolo, valetul american al Casei Albe, Alonzo Fields este instruit de Churchill asupra
nevoilor sale:„Înaintea micului dejun trebuie să am în camera mea un pahar cu sherry,
înaintea prânzului, două pahare de whisky scoţian, la cină, şampanie franţuzească, iar
înaintea culcării, coniac vechi de 90 de ani” (pag. 157).