Sunteți pe pagina 1din 52

CUPRINS

I. INTRODUCERE ……………………………………...………………....…4

II. MUZICA BISERICEASCĂ ÎN SECOLUL AL XIX- LEA……. .....…7


1. CADRUL GENERAL ………………...…………………… …………...7
2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN SECOLUL AL
XIX-LEA…………………………………........................................................10
3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ………….14
4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL- LITURGICE ……….. ………..16

III. DIMITRIE SUCEVEANU ........................................................ …….…19


1. VIAŢA .....................................................................................................19
2. ACTIVITATEA ......................................................................................21
3. LUCRĂRI TIPĂRITE ............................................................ …...……22
4. CÂNTĂRI PSALTICE ……………………………………...................22
5. ALTE ÎNSEMNĂRI ...............................................................................23

IV. DASCĂLUL DE CÂNTĂRI MACARIE IEROMONAHUL ....... ....26


1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA .................................................... ……….26
2. LUCRĂRILE TIPĂRITE DE MACARIE IERONONAHUL…….....32
3. LUCRĂRILE RĂMASE ÎN MANUSCRISE …………………..……34
4. ROLUL ȘI LOCUL LUI MACARIE ÎN DEZVOLTAREA MUZICII
PSALTICE ROMÂNEȘTI .…………………………………………………..35

V. ANTON PANN .................................................................................. ……39


1. VIAȚA ...................................................................................... ………..39
2. TIPĂRITURI DE MUZICĂ PSALTICĂ .............................................42
3. TIPĂRITURI LITERARE ......................................................................49

VI. BIBLIOGRAFIE .......................................................................................52


INTRODUCERE

Din toate timpurile, la toate popoarele lumii, muzica a constituit o modalitate


artistică de potenţare a sentimentului religios. Astfel, de-alungul veacurilor lumii
creştine, muzica laică s-a alimentat din seva muzicii religioase, cunoscând o
permanentă evoluţie, cu diversele forme şi genuri ale muzicii vocale şi instrumentale
ajunse până în zilele noastre. Muzica tradiţională a Bisericii noastre, cunoscută odată
cu creştinarea poporului nostru îşi are originea din aceleaşi părţi ale Orientului
Mijlociu —Leagănul Creştinismului.
Ea este arta care exprimă, într-o modalitate specifică directă cu ajutorul
sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Muzica este însuşirea specifică fiinţei
umane şi comună oamenilor din toate timpurile şi locurile.
Ea nu a lipsit nici din cultul religios, şi nici din cultul nostru ortodox,cu
deosebire, este prin excelenţă un mod de exprimare a sentimentului religios. Sufletul
este înduioşat până la extaz şi ridicat deasupra micimii omeneşti, prin melodia bogat
dezvoltată a cântărilor bisericeşti.
Omul este superior tuturor celorlalte creaturi, fiind numit prin drept "Coroana
Cosmosului" şi, în această calitate tinde mereu spre Dumnezeu, este mereu însetat
după Creatorul său, potrivit cuvintelor psalmistului: În ce chip doreşte cerbul
izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,Dumnezeule" (Ps.41,1).
În multe feluri poate omul să-şi atingă această sete sufletească, căutând să-L
găsească pe Dumnezeu, dar aici pe pământ sufletul omenesc nu-şi caută astâmpăr
decât în rugăciune. Rugăciunea omului poate fi rostită sau cântată.
Când rugăciunea este cântată, vorbim de cântare cultică, care este cel mai
adesea o rugăciune de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu. O astfel de rugăciune
dobândește noi dimensiuni și valențe și își atinge mult mai repede scopurile, din punct
de vedere al omului credincios, pentru că omul în acest fel își concentrează mai intens
și mai afectat înima cătreDumnezeu .
Muzica reprezintă liantul care unește domeniul concret- palpabil, cu cel
spiritual – abstract, creând o stare prielnică înțelesurilor religioase pline de taină.
Cântarea religioasă înfrumusețează cultul religios și înalță spiritele umane spre
înaltele sfere ale credinței și trăirii duhovnicești.

Originea şi răspândirea muzicii bisericeşti pe teritoriul ţării noastre

Se poate vorbi depre o muzică bisericească la români din momentul adoptării şi


practicării cultului creştin — de care este, de altfel, strâns legată. Aici creştinismul a
pătruns, după cum se ştie, din primele secole după Hristos. Spre deosebire de
popoarele vecine : bulgari, sârbi, maghiari, ruşi, care s-au creştinat numai după
constituirea statelor respective, populaţia daco-romană din care s-a născut poporul
român, primise creştinismul —desigur nu în totalitate — încă din primele 5 secole
după Hristos.
Se cunosc, cu începere din secolul al IV- lea martiri şi misionari,urme de
biserici şi de cimitire creştine, obiecte şi inscripţii scoase la ivealăde săpăturile
arheologice1 toate dovedind răspândirea creştinismului peteritoriul ţarii noastre între
secolele al IV-lea şi al IX-lea,
Dacă au existat locaşuri de închinare şi sărbători, trebuie să fi existatşi un cult
de mai largă popularitate din practicarea căruia nu puteau lipsi cântecele: psalmi,
imne, invocaţii care circulau pe cale orală şi care foloseau probabil, melodii apropiate
de cele din popor.
După unii cercetători, pâna în secolul al IX-lea inclusiv s-a cântat în primul
rând în limba latină — din secolul al VII -lea poate chiar şi în limba română şi numai
în al doilea rând în limba greacă.

1 Pr. Prof. Mircea Păcurariu - ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române’’, vol. I, București, 1981, p. 57.
Pledează pentru preponderenţa cântării în limba latină şi româna însăşi
apartenenţa la zona intens latinizată care se întindea din Italia până În Dobrogea de
astăzi2 .
Din secolul al X- lea românii au adoptat în Biserică şi în cancelarii şi limba
slavonă, dar ritmul şi cântarea au rămas cele bizantine. Aşa că nu se poate vorbi de o
liturghie slavonă, sau de un ritm slavon, sau de o cântare slavonă.
Putem vorbi, şi aceasta este conţinutul corespunzător al noţiunilor,de forme de
cult de tip bizantin cu text literar în limba slavonă.Răspândirea cultului creştin,
devine acum mai clară.
Este de subliniat faptul că muzica bisericească a tuturor românilor este
indiscutabil de origine bizantină, ceea ce dovedeşte o dată în plus că peste vitregia
istoriei, poporul român a fost unitar din punct de vedere spiritual şi cultural3.
Astfel se impune o atenţie deosebită asupra Muzicii Bizantine — acest liant
care a unit ( şi uneşte ) domeniul concret naţional cu cel spiritual, creând acea stare
prielnică înţelesurilor plină de taină.
Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericeşti, căpătând
forme specifice cultului, înfrumuseţându-se continuu din punct de vedere melodic, pe
parcursul multor secole, a fost Bizanţul medieval, marele centru politic, cultural şi
religios al fostului Imperiu Bizantin.
Din această cauză cercetătorii contemporani o numesc „ Muzică bisericească
bizantină sau ortodoxă " întrucât Bizanţul era şi centrul Patriarhiei Ecumenice.
Muzica bizantină a fost, însă, o operă de sinteză. Ea poartă pecetea universalităţii
estimată într-un „ cod " ce nu cunoaşte graniţe.

II. MUZICA BISERICEASCĂ ÎN SECOLUL AL XIX- LEA

2 Prof. Gh. Ciobanu, ‘’Muzica Bisericească la români’’, în B.O.R. ,XC. 1972, nr.1-2, p. 164.
3 Ibidem, p. 195.
1.CADRUL GENERAL

Secolul al XIX- lea s-a impus în istoria muzicală românească prin bogăţia de
acţiuni pe toate planurile, prin hotărârea de a rupe cu trecutul —în senseul bun al
cuvântului — de a împâmânteni cultura acumulată şi de-ai imprima o puternică pecete
naţională.
În toate actele, dar mai ales în muzică şi în special în muzica bisericească se
produce o mişcare ireversibilă în acest sens. Evoluţia muzicii bisericeşti pare firească,
deşi unii vorbesc mai mult de o involuţie, fiindcă — ce-i drept — se rupsese legătura
cu vechile melodii bizantine, care probabil nu mai mulţumeau o epocă atât de
frământată, platitudinea lor, simplitatea şi claritatea, linistea care degajă din acestea
probabil că numai corespundeau spiritului epocii
Chiar la începutul secolului al XIX-lea se va oficializa în Bizanţ, şi imediat în
Ţările Române, o reformă radicală, care de fapt se întrezărea încă de la jumătatea
secolului precedent, fiind începută de Petru Lampadarie( 1777 ), cel care a compus
într-un stil nou toată gama de cântări bisericeşti necesare cultului divin.
Ideile acestuia sunt puse mai departe în practică de ucenicii săi ( Agapie
Paliermul, Gheorghe Cretanul ... ), care la un moment dat derutaţi oarecum de această
întorsătură radicală, au încercat o altă soluţie în inventarea notaţiei alfabetice, dar n-au
reuşit, tradiţia neumelor fiind foarte puternici.
Secolul al XIX-lea este epoca în care s-a plămădit toată cântarea psaltică ce se
păstrează până astăzi nealterată în Biserica Ortodoxă Română.

Perioada secolelor al XlX-lea şi al XX-lea a dezvăluit adevărate genii


muzicale, oamenii care şi-au pus pecetea prin muzica şi talentul lor asupra tuturor
acestor necesare, dar dificile, schimări în psaltichia din toată ţara.
Să vedem, deci, cum a evoluat muzica bisericească la noi în ţară, trăsături,
caracteristici ale secolelor al XIX- lea şi al XX-lea, secolel în care se fac remarcaţi
patru dintre cele mai reprezentative personalităţi ale acestei perioade de schimbări,
pentru că aproape toate schimbările şi toată acestă evoluţie poartă semnătura unor
nume ca Dimitrie Suceveanu, Ştefanache Popescu, Ion Popescu — Pasărea sau Chiril
Popescu.
Între secolele XVIII-XIX, se observă o puternică laicizare a cântării bizantine
deoarece însuşirea unui repertoriu de cântări bisericeşti era greoaie, aceasta fâcându-
se de multe ori după ureche.
Anul 1814 aduce în lumea ortodoxiei o „nouă sistimă"a muzicii bisericeşti, aşa
cum a fost ea definită şi cunoscută până în zilele noastre. Suntem în anii reformei care
au „dărâmat", au transformat radical cânatrea cea veche bizantină de secole
introducând noi principii şi reguli de scriere. De această reformă sunt trei nume:
Chrisant de Madit, Grigore Lampadarul şi Hurmuz Hartofilax, toţi trei muzicieni de
renume în Biserica cea mare din Constanţinopol. Reforma a fost oficializată de
Patrirhia din Constantinopol în anul 1814, dar ea a intrat în uz, în mod efectiv, în anul
1821, când a fost tipărită la Paris lucrarea lui Chrisant de madit, „Introducere în teoria
şi practica muzicii bisericeşti".
În această nouă notație sau „metod" cum s-a numit atunci, ei au transpus toate
cântările necesare în Biserică şi au îndreptat toate cărțile de cântări începând cu ale
Sfântului loan Damaschin până la Gheorghe Cretanul. Pentru răspândirea reformei, se
înfiinţează în Constantinopol o şcoală la 1815, iar lecțiie se predau de către
reformatori, pentru întreţinerea acestei şcoli contribuind şi ţara noastră.

Aceasta şcoală a durat până în 1892, unde întâmplările din acest an au încetat
activitatea. Ceea ce a contribuit la răspândirea muzicii bisericeşti după noua reformă,
a fost nu numai sistematizarea acestei arte prin reguli fixe şi precise, dar şi inventarea
tiparului de „psaltichie".
Cel care a adus în Bucureşti noua sistemă de muzică este Petru Manuel Efesiul,
un grec despre a cărui viaţa anterioară nu se cunoaşte nimic. El venea de la
Constantinopol unde fusese mai întâi elev al lui Gheorghe Cretarul, antemergătorul
reformei. În anul 1816, pentru a răspândi cunoştinţele noii metode, el deschide o
şcoală de muzică la Biserica Sf. Nicolae din Şelari, fiind numit profesor al ei. Pentru
răspândirea muzicii se punea însă o piedică. Cărţile tipărite de muzică nu existau şi
nici tipar de semne muzicale. Greutatea copierii, timpul pierdut pentru transcrierea
cântărilor, face pe Efesiul să conceapă ideea de a turna tipar de semen muzicale.
Gândul lui Efesiul era să dea la lumină cu aceste semne musicale toate cărțile de
muzică trebuincioase slujbei bisericeşti.
În 1820 înfiinţează o tipografie de cărți bisericeşti la Bucureşti în care a tipărit
în greceşte, primele cărți de muzică psaltică: „Noul Anastasimatar" şi tot în acelaşi an
„Scurt Doxastariu". Aceste două cărţi reprezentau primele tipărituri de muzică
bisericească orientală din lume imprimate în noua tipografie înfiinţată la Bucureşti.
Deși a fost străin, Petre Efesiul poate sta cu cinste în rândul bărbaților greci care ne-au
adus foloase. Prin el s-a răspândit la noi noua notație muzicală, prin care s-a inventat
tiparul de psaltichie și un ucenic al său va fi acela care va izgoni muzica grecească din
biserica noastră.

2. EVOLUȚIA MUZICII BISERICEȘTI PSALTICE ÎN SECOLUL AL


XIX-LEA
Pe lângă trecerea în revistă a psalților și a compozitorilor de muzică
bisericească din ultimele două secole — care a fost deja făcută pe larg într-o serie de
studii remarcabile4, vom căuta cu precădere desprinderea unora dintre aspectele
evoluţiei muzicii şi cântării bisericeşti româneşti mai putin evidente la o primă vedere.
În general de-a lungul istoriei muzicii româneşti, până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, de poate uşor observa poziţia dominantă a cântării bisericeşti ortodoxe,
psaltice ( monodică, de origine bizantină ), ca și singura muzică „cultă".
Această poziţie se justifică nu numai cantitativ geografic şi istoric, dar şi
calitativ, prin mai multe centre de dezvoltare — cum ar fi Putna, Braşov, bucureşti,
Craiova — numeroase manuscrise5 şi chiar prin elaborări teoretice, ilustrate de
întreaga tradiţie „ muzicologică " a propediilor de psaltichie, ce au pregătit lucrurile
sistematice de mai târziu ale Ieromonarhului Macarie sau Anton Pann.
Deşi a existat în mod continuu o unitate a evoluţiei bisericeşti şi culturale a
românilor din cele trei provincii istorice, s-au manifestat unele deosebiri, datorate
influenţelor şi condiţiilor diferite.
Astfel, Banatul şi Ardealul au suferit o influenţă apuseană mai timpurie, în
timp ce Moldova şi Ţara Românească au suferit o astfel de influenţă abia mai târziu
— iar uneori la modul indirect, de exemplu prin intermediul muzicii armonice ruseşti
— fiind totodată, mai deschise influenţelor orientale .
În secolul al XVII — lea, însă toate Ţările Române apar semnele evoluţiilor
culturale laice ulterioare : trupe de operă, profesori, instrumentişti, şcoli de tradiţie
occidentală, etc.

4 Pentru a evita trimiteri prea numeroase la note, vom indica unele dintre aceste studii, mult folosite și
în prezenta lucrare : Prof. Mihail Gr. Posluşnicu, - „ Isoria muzicii la români ", Bucureşti, (1928);
Petre Brncii şi, - „ Istoria muzicii româneşti ( compendiu ) ", Bucureşti, ( 1969 ); Pr. Prot Dr. Nicu
Moldoveanu, - „ Muzica bisericească fia români în secolul al XIX— lea". în Glasul Bisericii, XLI
( 1982 ), nr. 11 -12, p. 883- 915, (partea I); Ibidem, XLII ( 1983 ), nr.9-12, p 594- 625, ( partea a 2-a );
Ibidem, „ Muzica bisericeasca la români în sec. XX " , în B.O.R, Cffl ( 1985),nr. 7-8, 615 - 636
( partea I); Ibidem, CIV ( 1986 ), nr. 3-4, p. 117- 139, ( partea a 3-a).
5 Se poate consulta Pr Prof . Dr. Nicu Moldoveanu – “Izvoare ale cântării psaltice în Biserica
Ortodoxă Română- manuscrise muzicale vechi bizantine din România (grecești, românești și romano
– grecești
La începutul secolului al XVIII — lea Dimitrie Cantemir prezintă toate
caracteristicile muzicianului modern, atât ca şi compozitor, cât şi ca teoretician. Din
păcate preocupările lui vis-a-vis de muzica bisericească tradiţională sunt practic
nule...6 Dar să urmărim primele „ evenimente " de la începutul secolului al XIX lea în
privinţa muzicii bizantine.
In anul 1814 s-a definitivat „ reforma " muzicii psaltice, rod al ostenelilor
multor psalți, puse în practică de Hrisant din Madit, de Grigorie Lampadarul şi de
Hurmuz Ghiorghiu din Halachi, cunoscut mai apoi sub numele de Hurmuz Hartofilax.
Notaţia nouă şi sistematizarea glasurilor au început să fie predate într-o şcoală ce a
fost înfiinţată în anul 1815 la Constantinopol.
În 1816 soseşte la Bucureşti Petru Efesiul. Aici el deschide imediat o şcoală de
muzică în care predă „ noua sistemă ". In anul 1820 el reuşeşte să publice aici primele
cărţi de muzică psaltică7.
La şcoala deschisă de Petru Efesiul au învăţat doi dintre marii psalţi români
Macarie Ieromonarhul şi Anton Pann. Aceşti protopsalţi formaţi în respectiva şcoală,
apoi ei înşişi instruind pe alţii ( la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit
„ epistatul" celor patru şcoli de psaltichie din Bucureşti ) s-au adaptat, fără şovăieli şi
cu toată convingerea acestui nou sistem muzical care, datorită reducerii numărului de
semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca şi a tempourilor sau tacturilor, aducea
ceva nou în evoluţia firească a acestei arte.
Acești oameni, animaţi de dorinţa lor fierbinte de a cânta „ pre limba patriei "
şi cu ei tot românul, au reuşit să impună de la început acestui mod de cântare o notă
specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfinţenie şi astăzi în
Biserica noastră.
Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate bisericești pe cele opt
moduri, aşa încât, chiar atunci când unii protopsalţi, de mai târziu vor încerca să fie

6 Pentru Întreaga perioadă, până la sfârșitul sec. al XVIII-lea, vezi P. Brâncuși, op. cit., p. 37-87.
7 Prof. Gh. Ciobanu, op. p. 174.
cât mai originali în compoziţiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele
create de corifeii psaltichiei româneşti de la începutul secolului al XIX- lea.
Menţionăm aici câteva figuri dintre marii protopsalţi – compozitori români din
secolul al XIX- lea.
În Muntenia amintim pe:
1. Macarie Ieromonahul ( 1775 - 1836 ), care tipăreşte la Viena, în 1823, primele cărţi
de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatarul şi
Irmologhionul8.
2. Anton Pann (1797 — 1854), care în numai paisprezece ani (1841-1854 )a reuşit să
dea la lumină, în tipografie proprie, paisprezece titluri de cărţi de muzică bisericeacă 9,
la care, dacă adăugăm numărul volumelor şi al retipăriturilor, ajungem la o cifră
impresionantă.
3. Ştefanache Popescu ( 1824 — 1910 ) a continuat munca celor doi, lăsând apoi
ştafeta ilustrului său ucenic.
4. Ion Popescu Pasărea ( 1871 — 1943 ), care 1-a depăşit chiar şi pe Anton Pann prin
numărul tipăriturilor muzicale.
5. Varlaam Protosinghelul (1808 — 1894 ), cu ale sale inspirate axioane ( „Vrednică
eşti„ Îngerul a strigat" ) şi răspunsurile liturgice pe glasul 5.
6. Ghelasie arhimandritul ( Basarabeanul), ( 1854 ), creatorul frumoasei şi atât de
popularei „ Doxologii " pe glasul 5.
7. Neagu lonescu ( 1837 - 1917 ) şi Nicolae Severeanu ( 1864 - 1941 ),reprezentanţii
şcolii buzoiene.
8. Nicolae Brătescu, autorul Antologiei de la Vâlcea (1873 ).
9. loan Zmeu ( 1860 — 1922 ), însemnat profesor şi protopsalt al Munteniei ... şi
mulţi alţii.
În Moldova amintim pe :

8 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, op. cit., (partea I), p. 889.
9 Ibidem, p. 894.
1. Dimitrie Suceveanu ( 1813 — 1898 ), devenit celebru prin toată activitatea sa
muzicală, dar mai ales prin alcătuirea şi tipărirea în româneşte a „ Idiomelarului unit
cu Doxastarul" la Neamţ în 1856- 185710.
2. Nectarie Frimu , devenit arhiereul Nectarie Tipokos şi care tipăreşte cele 3 Tomuri
şi o Antologie11.
3. Iosif Naniescu ( 1818 — 1902 ), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri
liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfinţenie şi astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann,
pe glasul 5, în forma lor neschimbată - creaţii pur româneşti12.
4. Teodor Sputcanu, Silvestru Morariu şi alţii.
In Transilvania amintim pe :
1 George Ucenescu (1830- 1896 ), de la şcoala românească din Şcheii-Braşovului,
ucenic al lui Anton Pann.
2 Dimitrie Cunţan ( 1837 — 1910 ) cu a lui colecţie „ cântările bisericeşti după
melodiile celor „ Opt Glasuri ", (1890 ) ...
Aceştia sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai importante personalităţi
ale muzicii bisericeşti.

3. PREOCUPĂRI ÎN MUZICA CORALĂ BISERICEASCĂ

10 Ibidem, p. 913
11 Ibidem, p. 913
12 Ibidem, p. 915
După acţiunea lui Alexandru Ioan Cuza de a îndepărta din Biserică influenţele
greceşti — pe plan muzical acestea fiind reprezentate de muzica psaltică — s-a putut
vedea că muzica nouă, corală, care pătrundea în Biserică, avea un caracter laic, de
împrumut, străin şi nepotrivit Ortodoxiei13, putându-se distinge şi trei curente mai
importante: cel germano-italian, cel rusesc sau italo-rusesc şi cel tradiţionalist.
Activând, ca şi cei înainte amintiţi, în Muntenia şi Oltenia, Teodor Georgescu
( 1824 — 1880 )a păstrat linia cântării de strană, deşi cunoştea şi notaţia liniară şi
armonia, George Ionescu ( 1842 — 1922 ), observând lupta dintre muzica nouă şi cea
veche, atrăgea atenţia asupra pierderii individualităţii româneşti şi propunea un
compromis ce se va dovedi ulterior fecund, între cele două.
Alexandru Podoleanu (1846 - 1907 ), cu un cunoscut „ Hristos a înviat " va
menţine şi el treaz interesul pentru cântarea tradiţională, îndreptându-se într-o direcţie
componistică de sinteză (cu tendinţe armonico - polifonice), în care se vor obţine cele
mai valoroase rezultate.
In Moldova şi Bucovina celei de a doua jumătate a sec. al XIX-lea, evoluţiile
sunt asemănătoare, remarcându-se în plus şi o importantă influenţă Rusească, prin
Gavriil Musicescu ( 1843- 1903 ).
El reprezită tipul de compozitor care s-a menţinut pe linia de echilibru între
orientările muncii culte laice şi cerinţele tradiţiei cântării bisericeşti. După ce în prima
parte a activităţii sale s-a dedicat transcrierii pe notaţia liniară a tuturor cântărilor
psaltice, într-o a doua perioadă preocupările sale s-au îndreptat către cântarea corală,
unde va fi putenic influenţat de compozitorii ruşi ( D. Bortineanski, G. Lamakin ).
A compus, între altele, cinci concerte bisericeşti masive ( Concertul la Naşterea
Domnului, la învierea Domnului, etc ) în ansamblu, creaţia sa, monumentală şi senină,
reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii la repertoriul coral bisericesc.
Carol Miculi ( 1821 — 1897 ), cu studii la Paris şi Viena, compune o liturghie
ortodoxă, sobră şi măiestrită companistic, iar Isidor Vorobchievici (1836 —1903 ), cu

13 Nicolae Lungu, ,, Liturghia psaltică pentru cor mixt’’ (prefață) București, 1957, p.7
studii la Viena, este autorul a două liturghii, în care mânuieşte bine legile armoniei şi
ale unei polifonii dense şi expresive, fiind însă departe de stilul tradiţional.
Ciprian Porumbescu ( 1953 — 1983 ) cu studii la Viena, are destul de
numeroase compoziţii bisericeşti de o inspiraţie incontestabilă: Cântările Sfintei
Liturgii pentru două şi trei voci egale, pentru voci bărbăteşti şi voci mixte, ca şi
celelalte lucrări bisericeşti ( axioane, heruvice, catavasii, etc ), deşi conţin foarte
puţine elemente ale cântării de strană, prezintă toate caracteristicile creaţiei sale, adică
forţă de comunicare şi accesibilitate, contabilitate şi o pronunţată influenţă romantică,
lucrări mai răspândite sunt : Prohodul Domnului, Tatăl Nostru.
Eusebie Madicevski ( 1857 - 1929 ), şi-a desfăşurat activitatea la Viena şi cele
12 liturghii ale sale, deşi meşteşugite companistic,, «un străin de spiritul muzicii
bisericeşti ortodoxe» fiind marcate de influenţe ale neoromantismului german etc.
De asemenea Titus Cerne (1859- 1910) este probabil primul„ muzician " român
preocupat de aspectele teoretice ale melodiilor bisericeşti bizantine...
În Transilvania şi Banat, Dimitrie Cunțan, a compus şi armonizat şi cântările
corale — deremarcat „ Cântările funebre” , Gheorghe Dima ( 1847 — 1925 ), studii la
Baden, Graz şi Lipsca, cu o bogată creaţie, după influenţe neoromantice germane de
început, încearcă să valorifice, prin intermediul mijloacelor clasicismului muzical,
specific cântării româneşti de strană din Ardeal.
lacob Mureșianu ( 1857 —1917) este supus influenţelor muzicii germane în
cele 10 Liturghii compuse, iar lucrările lui Nicolae Popovici( 1857 - 1897 ),
influenţate de şcoala vieneză, au rămas în manuscrise.
Secolul al XX-lea va duce mai departe tendinţele manifestate până acum,
aducând în plus şi o sinteză originală între „ psaltichia "tradiţională şi procedeele
modale armonico-polifonice moderne.

4. PRIMELE TIPĂRITURI MUZICAL - LITURGICE


În sec. al XIX-lea, la aproape patru secole de la apariția tiparului este tipărită
prima carte de cântări în notație psaltică (neumatica bizantină) și anume
Anastasimatarul lui Petru Efesiul – București, mai 1820 - după ”sistema noua” a
reformei hrisantice. Și aceasta nu neapărat din cauza dificultăților tehnice, deoarece
prima carte de muzică tiparită în lume datează din anul 1500, când Ottaviano dei
Petrucci a tipărit laVeneția Harmonicae musices Odhecaton, iar în părțile românești, la
Brașov și Sibiu, Johannes Honterus și Gabriel Reilich tipăreau muzica deja în sec.al
XVI-lea și, respectiv, în sec.al XVII-lea.
Alte tiparituri psaltice vor vedea apoi lumina tiparului în anii imediat următori
lucrării lui Petru Efesiul (de la București, din 1820): la Paris, în 1821 (Chrisant), la
Viena, în 1823 (Macarie Ieromonahul), la Constantinopol, de la 1824 încoace. Și de
asemenea într-un mod asemănător situației manuscriselor, cărți tipărite cuprinzând
doar textile literare ale imnurilor pe cele opt ehuri (sau glasuri) apăruseră trei secole
mai devreme în aproximativ aceeași (sau într-o apropiată) zonaro mânească - Octoihul
publicat de Macarie la 1510 și apoi, în repetate rânduri, de Coresi tot în cursul sec.al
XVI-lea.
Dar și după apariția tiparului psaltic, două aspecte sunt de menționat în mod
special, care și ele luminează raportul foarte ”elastic”,tot de factură orală, al cântării și
al cântăreților față de ”litera scrisa”.
Astfel, în Biserica Ortodoxă Română se poate observa o oarecare continuare a
tradiției manuscrise, atât în secolul trecut, cât și în secolul nostru, mai ales în prima sa
parte, mulți dintre psalti alcătuindu-și”culegeri” proprii, selective, de cântări.
Normarea pe care o tipăritură foarte răspândită o poate impune, se manifestă în
domeniul cântării încă destul de relativ. Cântărețul bisericesc preferă de multe ori
adecvarea repertorială pe care i-o dictează practica vie a slujbelor.
De asemenea, ”litera” tipăriturii muzicale este adesea interpretată în practica
destul de liber, variațiile introduse și acumulate treptat ducând la schimbări și chiar
producând o oarecare evoluție în timp, adesea într-o continuitate a obișnuințelor și
conform necesităților unei adecvări stilistic- interpret, adecvări stilistic-interpretative
locale, pe care intențiile de uniformizare, prin tipărituri sau școli de cântăreți
organizate unitar, nu le pot totdeauna regulariza.
În general, și în domeniul căntării bisericesti, tendințele de uniformizare
(urmând unui ”principiu al stabilității și uniformității cultului”), atunci când sunt
exagerate, ele nu sunt neaparat o expresie ideală a unității, ci mai curând o deformare
a ei. Într-un necesar echilibru liturgic și ca o sacramentală recapitulare a diversității,
unitatea de credință și de viața religioasă își găsește adevărata expresie într-o
uniformitate doar relativa. În cadrul acesteia se poate vorbi, spre exemplu, despre
stabilitea și continuitatea tradiției bizantine a cântârii, ce poate fi urmărită sub
diferitele sale aspecte particulare și după reforma hrisantică de la sfârșitul sec. al
XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, până la variantele de azi ale cântării liturgice
din Biserica Ortodoxă – la fel de bine ca și în epoci mai îndepărtate.
III. DIMITRIE SUCEVEANU

În fruntea psaltiştilor moldoveni, un loc cu totul aparte îl ocupă Dimitrie


Suceveanu, protopsalt, dascăl de psaltichie şi nu în ultimul rând, compozitor. Este
unul dintre cei mai importanți reprezentanţi ai noului curent de înnoire şi reformare a
muzicii psaltice din Biserica Ortodoxă Română. Pentru realizările profesionale, ţinuta
morală atât în cadrul eclesiastic dar, la fel de remarcat şi în cel social, Dimitrie
Suceveana a fost distins cu înaltul rang boieresc de Paharnic14.

1. VIAŢA

Dimitrie Suceveanu s-a născut în anul 1816, în cetatea lui Ştefan cel Mare,
Suceava. De mic copil a fost crescut în spiritul credinţei ortodoxe. A făcut studii la
Gimnaziul Vasilian din Iaşi.
Pentru talentul său şi pentru dragostea arătată muzicii, este primit la vestită
şcoală de psaltichie a lui Grigorie Vivanţi ( şcoala de cântăreţi bisericeşti ) 15, psaltul
Mitropoliei din Iaşi, „ psalt care s-a bucurat de un mare concurs din partea
Mitropolitului cărturar Venamin Costache " .16
Muzica o va studia din plin şi datorită dascălilor care l-au povăţuit şi îndreptat
la nevoie. Este vorba nu numai de Grigorie Virana, ci şi de Nicu Dimcea - tânărul, sau
Gheorghe Paraschiv, profesor de muzică la aceeaşi şcoală, profesori care împreună au
meritul de a fi imprimat dragostea pentru , muzica bisericească tânărului Dimitrie.
Dimitrie Suceveanu a terminat şcoala cu distincţie şi a ocupat succesiv strănile
de psalţi la bisericile: Albă, Sfântul Pantelimon, Sfântul loan Gută de Aur. A urmat
apoi la strana stângă a Mitropoliei Iaşilor 17 iar după vacantarea stranei drepte prin
14 Ion Popescu – Pasărea, „ Paharnicul Dimitriţă Suceveanu, protopsaltul Sfintei Mitropolii din Iaşi
( 1816- 1898 )" în „Cultură ".Bucureşti, an II, ( 1912), nr. 9, p. 181.
15 Episcopul Melchisedec, „ Memoriul pentru cântările bisericeşti în România în B.O.R. ( 1882).
16 Pr. AL Delcea, „ O suta de ani de la tipărirea Idiomelarului unit cu Doxastarul”în “G.B. “ XV 1956
– nr. 6-7.
17 Ion Popescu – Pasărea, op. cit. p 181
plecarea lui Paraschiave, Dimitrie Suceveanu ajunge pe cea mai înaltă treaptă
eclesiastică pentru un cântăreţ bisericesc18.
Strana îi dă posibilitatea să lucreze pentru înfrumuseţarea muzicii bisericeşti.
Talentul, munca, precum şi posibilităţile lui materiale ii dau prilejul să imprime
cântării bisericeşti o notă care a rămas şi până astăzi mult practicată în bisericile
moldovene şi chiar muntene. Dimitrie Suceveanu a cântat şi a scris mult. 19
Ca profesor al şcolii de cântăreţi bisericeşti a format şi a educat ucenici
îndrăgostiţi de muzica psaltică, în ce priveşte munca, talentul şi dragostea lui Dimitrie
Suceveanu pentru Biserică, i-au fost răsplătite de Cel pe Care L-a slujit cu abnegaţie
timp de 50 de ani.
Dar mai ales este o calitate pe care Dimitrit Suceveanu şi-a exprimat-o din
toată inima. Este vorba de moştenirea pe care a lăsat-o prin testament, după moarte sa:
o jmătate de milion aur Epitropiei spitalului Sfanţul Spiridon din Iaşi, 20 ca să fie
ajutaţi şi sprijiniţi cei ce se luptă cu suferinţele pe patul acestui spital.
Privit din acest punct de vedere, D. Suceveanu apare ca o figură reprezentativă
a stranei noastre despre care au existat întotdeauna cuvinte 21 de laudă şi apreciere atât
din parte unor ierarhi ai Bisericii , cât şi din partea musicologilor. 22
S-a stins din viaţă la Iaşi, în anul 1898; devotamentul faţă de Biserică, şi
virtuțile cu care a fost împodobit în viaţă l-au înscris în galeria marilor slujitori ai
Bisericii noastre creştine. „ Acesta a fost Dimitrie Suceveanu şi aşa 1-a înregistrat
istoria muzicii noastre bisericeşti”23

2 . ACTIVITATEA

18 Nicola M. Popescu” Viată și activitatea dascălului de cântări Macarie”, București 1908, p 48


19 Viorel Cosma,op. cit. p. 412
20 Pr. Al. Delcea,op cit. p. 332
21 Episcopul Mechisedec, op. cit. p 32
22 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, “ Muzica bisericeascăîn secolul al XIX-lea” în “G.B. “, București ,
XLI,1982, nr. 11-12, p 912-913
23 23 Pr. Al. Delcea, op. cit. p 332
Dimitrie Suceveanu a funcţionat ca și cântăreţ la bisericile: Sfântul Pantelimon,
Albă, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Barnovschi din Iaşi, între anii 1833 şi 1837; a fost
apoi cântăreţ doi la Catedrala Mitropoliei din Iaşi între 1837 — 1844 şi apoi cântăreţ
unu ( protopsalt) în locul lui Gheorghe Paraschiave, retras la mănăstirea Slatina ( 1844
- 1860 şi 1864 - 1890 ). în anul 1860, în urma unor intrigi este înlocuit la Mitropolie
cu Gheorghe Cociu — Scufarul, fostul său elev.24
După decesul acestuia ( 1864 ), revine la insistenţele Mitropolitului Sofronie
Miclescu, în postul de protopsalt al Mitropoliei. Între 1848 — 1890, va fi profesor de
psaltichie şi director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti din Iaşi.25
A servit strana mai multor biserici din Iaşi şi a Mitropoliei ieşene în calitate de
protopsalt întreaga sa viaţă. Avea glas frumos de bariton. A cinstit prin eforturile sale
şi prin calităţile sale didactice şi pedagogice şcola românescă de cântăreţi bisericeşti; a
fost director de şcoală şi profesor de psaltichie.
A compus muzică bisericească pentru serviciul de cult şi a tălmăcit din greceşte
cântări psaltice, dându-le formă nouă, mai aproape de sufletul românesc, fiind unul
din principalii partizani în procesul „ romanicii" cântărilor bisericeşti 26 (a tălmăcit din
greceşte „ Psaltichia " fostului său dascăl Gheorghe Paraschiave ).
Mare parte din creaţiile sale au fost prelucrate de cântăreţii bisericeşti şi se
cântă şi astăzi cu aceeaşi plăcere pentru substanţa şi frumuseşea lor.

3. LUCRĂRI TTPĂRITE

24 M. Polușnicu, op. cit., p. 87-88.


25 Ibidem, p. 88.
26 I. Popescu-Pasărea, op. cit., p. 181.
1— In 1848, la Iaşi, publică „ Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos după
rânduiala Preasfințitului Arhiepiscop al Buzăului D. D. Chesarie prelucrat şi
îmbunătăţit de Paharnicul Dimitrie Suceveanu, protopsalt Sfintei Mitropolii".
Aceeaşi lucrare va mai cunoaşte o nouă ediţie ( Ediţia a II ) ce se va publica la
Neamţ de această dată, în anul 1856. La Bucureşti se va tipări în 1873 Ediţia a III.-a,
în 1891 Ediţia a IV-a, iar în 1986 Ediţia a V- a. Vor mai fi şi ediţii postume cum sunt
cele de la Bucureşti din anii 1901,1922,1928.
2. — In anul 1856 publică: „ Idiomelariul adică cântare pre un singur glasul,
unit cu Doxastarul care cuprind 12 luni cu Triodul şi Penticostarul. Tradus din
greceşte şi româneşte. Partea întâi ".
Primele două volume adică ( „ Idiomelarul " ) au fost tălmăcite de Hurmuz
Hartofilax27 şi tipărite la Neamţ în 1856. Volumul al III-lea „ Doxastarul " a fost
tradus după Petru Lampadarie, realizat în colaborare cu protopsaltul Doroftei de la
Neamţ şi tipărit în 1857. Volumul I din „ Idiomelar " a fost reeditat în 1922, la
Editura Mănăstirii Sinaia sub semnătura bizantinologului Arhidiacon Conferenţiar
Universitar, Sebastian Barbu Bucur28.

4. CÂNTĂRI PSALTICE

a. — „ Împărate ceresc, care se cântă la Tedum”, glas VI 29;


b. — „Mărimurile de la Sfântul Ierarh Nicolae şi pentru praznicele care au polieleu ",
glas I30;
c. — „ Binecuvântările învierii “glasul V.31
d. — „ De tine Doamne, Cel Ce eşti în toată zidirea” glas V32 ;

27 Vol. I pentru lunile septembrie – decembrie și vol. II pentru lunile ianuarie – august.
28 Viorel Cosma, op. cit., p. 412.
29 Nifon Ploieșteanu, op. cit., p. 190 - 191.
30 Ibidem, p. 222 – 224.
31 Ioan Zmeu, ‘’ Anastasimatar practice ’’ București (1903), p. 286.
32 În „ Cultura “Bucureşti, an I (1912), nr. 9, p. 182.
e. — „ Slava laudelor la Întâmpinarea Domnului glas VI33 ;
f. — „Biserica astăzi împodobindu-se’’, ,,Slavă a Sfântului Constantin"34;
g. — „ La râul Vavilonului glasul II35;
h. — „ Nu pricep Cutată glas II, „ Doamne femeia ce căzuse în păcat’’ glas VIII şi
„ Cel ce ai săturat mulţimea” glasul VIII.36

5. ALTE ÎNSEMNĂRI

In 1848 mai tipăreşte o lucrate teoretică, după un original al Ieromonahului


Macare, cu scările modificate de el, în Tipografia Sfintei Mitropolii din Iaşi, cu titlul „
Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti după
aşezământul sistimii cei nouă „ . Aceasta este a II-a tipărire, după cea a lui Macarie.
Pe D. Suceveana îl mai găsim prezent în manuscrisele 432 ( 32v), 439 ( 69 ) şi 503
( 135v — 137v ) din biblioteca Sfântului Pavel şi în Manuscrisul 22 R (39v ) din
biblioteca Mănăstirii Stavronichita din Muntele Athos.37
A reeditat — cu unele revizuiri şi adăugiri — lucrări ale Ieromonahului
Macarie (Theoriticonul, Anastasimatarul, Irmologhionul şi Prohodul Domnului) şi a
tipărit pentru prima dată Idiomelarul, tradus de el din greceşte şi completat cu alte
cântări.
Anastasimatarul lui Suceveanu cuprinde cântări din Anastasimatarul
ieromonahului Macarie, păstrate identic sau modificate mai mult sau mai puţin, şi
cântări noi, cea mai mare parte traduse din greceşte, după cum el însuşi menţionează
pe pagina de titlu. Există şi cântări care nu sunt nici copiate din Anastasimatarul
ieromonahului Macarie, nici traduse din anastasimatarele tipărite în limba greacă.
Dintre ele, unele se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Macarie, fiind probabil

33 În “Cultura” București an . VI 1919, nr. 4, p. 93.


34 În “ Cultura “ București” an VIII 1912, nr. 22, p. 130-132.
35 Vezi Amfilohie Iordănescu, “ Buchet de muzică” București , 1934 p. 95.
36 Vezi Nicu Moldoveanu, “Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești”, București, 1922,
p.243-246.
37 Prof. Gheorghe Ciobanu, “Muzica bisericească la români”, în B.O.R., XC, 1972, nr. 1-2, p. 177.
o prelucrare (uneori prescurtare) a acestora: stihira a doua de la Kekragarion (Să se
îndrepteze...) în glasul II şi VI, Dogmaticele glasurilor II, III, IV, V şi VII şi stihira
Născătoarei de la Stihoavnă în glasul II. Altele diferă faţă de cântările din tipărituri;
fie au avut ca sursă manuscrise necunoscute, fie sunt alcătuiri ale lui Dimitrie
Suceveanu: Dogmatica glasului I, Pasapnoariile Laudelor glasului II şi o variantă a
Troparului Învierii în glasul VIII.
În Anastasimatarul lui Dimitrie Suceveanu, spre deosebire de cel al lui Macarie
Ieromonahul, cântările sunt scrise în stil stihiraric sau irmologic după o anumită
rânduială. Kekragariile, Dogmaticile şi Pasapnoariile Laudelor sunt scrise în stil
stihiraric (glasurile I, II şi plagalele lor) sau în două variante, stihiraric şi irmologic
(III, IV şi plagalele lor); stihirile Laudelor în stil stihiraric (glasurile I, II şi plagalele
lor) şi în stil irmologic (glasurile III, IV şi plagalele lor), iar cântările Stihoavnei în stil
irmologic (cu excepţia Slavei de la Stihoavna glasului II ). Celelalte cântări apăreau şi
în Anastasimatarul lui Macarie în stil unitar (fie stihiraric, fie irmologic) şi tot la fel
apar şi în cel al lui Suceveanu.
Dimitrie Suceveanu a fost un muzician plin de talent şi inspirat în realizarea
operei sale. A fost un muzician model, un caracter distinct, ponderat şi demn
protopsalt, dascăl de psaltichie, compozitor, Dimitrie Suceveana s-a integrat prin
valoarea operei sale de înaltă profesionalitate, grupului marilor iniţiaţi ai muzicii
psaltice de tradiţie bizantină în ţara noasttă ce domină secolul al XlX-lea, alături de
Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Ștefanache Popescu.
IV. DASCĂLUL DE CÂNTĂRI MACARIE IEROMONAHUL
(1750 sau 1770 - 1836)

„era Macarie om frumos la chip, corpolent, fruntea deschisa,


ochii vioi si de un caracter blând si plăcut"

1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

„Părintele școlii naţionale de psaltică" cum este numit, pe bună dreptate,


Macarie s-a născut în Perieţi - Ialomiţa, din părinţi români, purtând numele de
Perieţean, ca şi fratele său Voicu, stolnic, care umblând mult prin ardeal şi Banat,a
ajutat la tipărirea cărţilor de psaltichie. A mai avut şi o soră Iustina, care intră în
călugărie și devine stareţ la mănăstirea Viforâta.
Data naşterii, anul 1770, acceptată de majoritatea biografilor săi, este totuşi
relativă, necunoscându-se un document care să o ateste, losif Naniescu, viitorul
mitropolit al Moldovei, care a cunoscut în deaproape pe Macrie, dă anul 1750, în timp
ce I. Popescu Pasarea dă anul 1880.
Înzestrat cu darurile muzicii și înclinaţii spre viaţa religioasă, este adus „din
mica copilărie" la Cădăruşani unde se iniţiază în studiul psalticii şi al cânărilor
bisericeşti dovedind reale aptitudini, „după o petrecere de mai mult timp", remarcat de
Mitropolitul Dositei Filiti, este adus la Bucureşti şi „dat sub îngrijirea lut Straton,
protopsaltul Mitropoliei spre a-l învăţa arta musichiei bisericeşti". Cel care
desăvârşeşte cunoştinţele muzicale ale Iul Macarie, va fi însă dascălul Constantin,
ucenicul Iul Şărban, protopsaltul Ţârii Româneşti, fapt confirmat de însemnarea
facută de însuşi mâna lui Macarie la „Catavasiile de la Duminica Stâlpărilor" creaţie
originală a dascălului Şărban pe care Macarie le-a învăţat de la Constantin
Protopsaltul, le-a notat ,în „sistima veche", le-a transcris „întocmai şi nestrămutat" in
„sistima noa" şi „le-a paradosit părinţilor din Sfânta Mănastire Neamţ". Când în anul
1817 Petre Emanoil Efesiul, venit de la Constantinopol, deschide scoala de musichie
după sistemul chrisantic pe lângă biserica Sf. Nicolae - Şelari, Macarie Ieromonahul,
asemenea lui Anton Pann, Costache Chiosea, Petru Enghiuriu ş.a.m.d. frecventează
cursurile şcolii însuşindu-şi semiografia noului sistem care se dovedea a fi mai bine
construit, mai limpede şl mai uşor de înţeles.
În 1812 episcopii losif al Argeşului şi Constandie al Buzăului solicită Boierilor
Caimacami înfiinţarea unei şcoli de muzică bisericească pe lângă Mitropolie şi propun
aducerea Iul Macarie „să paradosească musichia" ca unul ce „are râvnă, precum din
mica sa copilărie s-au nevoit de au învăţat acest meşteşug". In 1815, un grup de boieri
târgovişteni se adresează Eforiei cerând reînfiinţarea şcolii pentru pregătirea „copiilor
lor şi a celor sărmani" propunând alături de profesorii pentru româneşte şi elineşte şi
„unul care să paradosească cântările bisericeşti", pentru care „s-ar fi găsit un Macarie
Ieromonah însărcinat cu Schitul Golgotei, om cu ştiinţă la meşteşugul cântării,„) fiind
îndatorat a face şi logos în amvonul bisericii la toate zilele cele mari".
Uşurinţa cu care mânuia condeiul precum şi talentul său oratoric au determinat
pe unii biografi să afirme că, paralel cu „ascultarea" de la Sfânta Mitropolie, Macarie
a urmat Cursurile Academiei greceşti, ca şi pe cele ale şcolilor româneşti de la Sfântul
Sava din Bucureşti, unde era director învăţatul călugăr, Arhimandritul Grigore
Râmniceanu.
Anul 1819 este începutul consacrării profesionale ale lui Macarie Ieromonahul.
În acest an, Dionisie Lupu, noul Mitropolit al Ţării Româneşti, înfiinţează în cadrul
Mitropoliei Şcoala de muzică psaltică„pe graiul limbii noastre" numindu-l pe Macarie
dascăl și conducător al acesteia încredinţându-i în acelaşi timp răspunderea tălmăcirii
în limba română a cântărilor bisericeşti. În 1821 pleacă la Sud însoţit de Nil Poponea
Sibianu în intenţia de a-şi tipări cărțile românite: Theoreticanul, Anastasimatarul şi
Irmologhionul. Izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, lipsit de sprijin material,
revine în ţară. Pleacă anul următor, în 1822 la Viena în acelaşi scop. În 1823 apar în
câte 3000 de tomuri fiecare dintre cele trei Cărţi, primele tipărituri psaltice în limba
română.
Cu privire la cauzele care au pus pe Macarie în imposibilitatea de a tipări
cărțile la Bucureşti, opiniile sunt împărțite: se vorbeşte, pe deoparte, despre
împotrivirea lui Petru Efesiu de a tipări cărți de psaltichie în limba română în
tipografia sa - de sub ale cărei teascuri scosese în 1820 „Noul Anastasimatar" şi
„ Scurt Doxatariu" în limba greacă, primele tipărituri de muzică bisericească din lume
- pe motiv că în biserică trebuie să se folosească numai cărțile de cântări în limba
greacă, iar, pe de altă parte, despre izbucnirea zarvei lui Tudor Vladimirescu la 1821,
din care cauză tipografii s-au refugiat pe unde au putut, renunţând la orice activitate.
Indiferent spre care din aceste cauze optăm, un fapt este cert: din dorinţa de a tipări
cărțile la Bucureşti, Macarie a încercat să înjghebeze o asociaţie şi o tipografie,
încheind chiar un contract cu clause precise între el, Serafim Christodulos, meşter
turnător de litere şi semen muzicale, cu care colaborase şi Petru Efesiu pentru
înfiinţarea tipografiei lui în anul 1817, precum şi Panait Enghiuliu, cel cu „ grija
depunerii banilor" necesari pentru cheltuielile ce urmează să se facă până la tipărirea
amintitelor cărți.
Această iniţiativă a lui Macarie nu s-a putut realiza datorită „multelor
împiedicări şi neaflarea meşterilor", adică aceleaşi cause despre care am auzit:
împotrivirea lui Petru Efesiul, grec de origine, care nu putea să devină indiferent faţă
de activitatea lui Macarie ce-i concur şi deci periclita activitatea lui muzicală şi
editorială, precum şi izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, eveniment cu
multiple implicaţii în societatea românească de atunci. Dar Macarie nu s-a descurajat,
dimpotrivă şi-a întărit mai mult convingerea că nu trebuie să renunţe la măreţele lui
idealuri de introducere a cântărilor în limba română, în şcoală şi biserică. În plus el
considera că aceasta trebuie să se realizeze neîntârziat: „Neamul nostru pentru ca să
poată veni iar în starea cea dintâi, are trebuinţă de multe ştiinţe şl învăţături, care în
limba noastră cu totul lipsesc, că în acestea, niciodată nu se va smulge din întunericul
între carele acum zace". De aceea, după ce a cunoscut pe Zaharia Carcalechi - român
din Buda, venit la Bucureşti pentru a strange abonamente la „ Biblioteca
Românească" ce apărea în acel oraş - a lăsat în locul lui la şcoala de psaltichie a
Sfintei Mitropolii doi ucenici, pe Costache și Grigore şi luând încuviinţarea
Mitropolitului Dionisle Lupu, a plecat la Buda împreună cu Nil Nicolae Poponea
„ dascăl de Sistema cea nouă a psaltichiei greceşti și româneşti", pentru a tipări cărțile
întocmite.
Din Buda, Macarie a redactat scrisori şi înştiinţări către „patrioţii cântăreţi"
români, cei cu acelaşi crez ca şi el, comunicându-le proiectele şi mersul lucrărilor de
tipărire a cărţilor. Nu va ezita să-i înştiinţeze şi despre numeroasele obstacole
întâmpinate din partea celor care nu vedeau cu ochi buni traducerea şi tipărirea
cărților de psaltichie în limba română. Totodată aflăm că nu ar fi putut învinge aceste
obstacole fără sprijinul lui Atanasie Grabovschi, -român macedonean stabilit la Buda,
unchiul mamei Mitropolitului Andrei Şaguna - „pe carele întru toate avându-la
ajutoriu osârduitoriu şi de binefăcătoriu, pre toate cursele şi răutăţile le-am stricat ca
pânzele cele de păianjăni’’. Însă şirul obstacolelor împotriva osârdiei lui Macarie nu
se sfârşeşte. În anul 1821 izbucnind revoluţia luiTudor Vladimirescu, după
înnăbuşirea ei, Mitropolitul Dionisie Lupu a fost nevoit să plece în pribegie la Braşov,
de unde nu s-a mai înapoiat. Rămânând fără susţinătorul său din a cărui poruncă
plecase la Buda, Macarie a venit la Sibiu şi a cerut sprijin material la cunoscuta casă
de comerţ Constantin Hagi Pop. După ce s-a asociat cu această casă de comerţ, cu
fratele său, stolnicul Voicu Perieţeanu şi cu negustorul Chită Opran din Orşova a
plecat de această data nu la Buda ci la Viena pentru a tipări cărţile amintite. În capitala
Austriei a fost ajutat de (Zenovie) Zamfir Pop, moştenitorul şi conducătorul casei
Hagi Pop din Sibiu prin intermediul căruia a făcut un contract cu tipografia
mechitariştilor, popii armeni”, care aveau privilegiul de a tipări cărți în orice limbă.
După cum însuşi afirmă în „Înainte cuvântare către cântăreţul român” din
1821, când a plecat la buda intenţiona să tipărească două cărţi: Anastasimatarul şi
Irmologhionul, dar totodată scoate şi o gramatică pe care a intitulat-o „Theoretican".
După o muncă obositoare şi o activitate febrilă, în anul 1823, Macarie şi-a
văzut visul împlinit: tipărirea celor dintâi cărţi de cântări bisericeşti în limba română
după noua sistemă a psaltichiei -Theoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhionul sau
Catavasierul musicesc.
În toamna anului 1823, Macarie înapoindu-se la Bucureşti cu o bogată zestre
culturală şi-a concentrat eforturile pentru organizarea şi dezvoltarea învăţământului
psaltic în limba română, generalizarea notaţiei hrisantice, precum şi punerea în
circulaţie a celor trei cărţi tipărite laViena.
În această perioadă, Macarie psaltul, considerat „întocmitor al cântărilor
româneşti al sistemei noi" se bucura de mare prestigiu. De altfel el era un fel de
îndrumător, metodician al culturii muzicale, fiind trimis prin țară pentru îndrumarea
sau alegerea dascălilor de muzică. În septembrie 1825, Macarie este numit „epistat al
şcolilor de musichie" înfiinţate de Grigorie Chica Voevod, cu predarea în limba
română în oraşele centre judeţene din Ţara Românească (Craiova, Caracal, Râmnicu
Vâlcea, Târgu Jiu, Cerneţi, Piteşti, Câmpulung - Muscel, Târgovişte, Ploieşti, Buzău
şi Focșani), dascălii împuterniciţi a preda la aceste şcoli fiind atestaţi în urma unei
prealabile verificări profesionale de către Macarie. Cu acest prilej Macarie
Ieromonahul elaborează instrucţiunile Intitulate „18 Ponturi către dascălii de
musichie ce sunt orânduiţi ca să pardosească atât aici în poliţia Bucureştenilor cum şi
afară prin judeţe în ce chip au să urmeze de la început până la sfârşirea mathimilor",
instrucţiuni ce se constituie în primul document oficial cu caracter didactic-
metodologic cunoscut în istoria pedagogiei musicale romaneşti. Se face referire la
aceste .Ponturi 18" atât la “ucenici" cât şi la“dascăli", la organizarea claselor cât şi la
desfăşurarea orelor de curs, la disciplină şi la orarul de lucru, la programa şcolară şi la
materialul didactic şi repertorial (practic) ce se impunea a fi folosit.
În 1829 Macarie părăseşte Bucureştiul stâbilindu-se pentru scurt timp la Iaşi,
bucurându-se de protecția Mitropolitului Moldovei, Veniarnin Costache căruia îi
dedicase în 1823 un număr de exemplare din Anastasimatarul său tipărit la Vlena.
În acelaşi an, 1829, este numit „igumăn" al Mănăstirii Bârnova. Măcinat de
intrigi şi împovărat de lipsuri, „supărat din suflet fiind", renunţă la stăreţia mănăstirii
strămutându-se în primăvara anului 1831 la Chinovia de la Neamţ. Aici, în atmosfera
elevată a Neamţului, Macarie funcţionează ca dascăl şi conducător al Şcolii de
cântăreţi, activitate pe care o desfăşoară până în 1833, când, după o discutabilă şedere
la Buzău, oaspete al Episcopului Chesarie, se stabileşte în 1834 la Căldăruşani, de
unde pornise drumul său, îndeplinind funcția de tipograf-corector iar din septembrie
acelaşi an director al tipografiei.
O scrisoare a lui Macrie, adresată Mitropolitului Veniarnin Costache la data de
8 aprilie 1831, vorbeşte despre necazurile întâmpinate la Mânăstirea Bârnova şi
despre strămutarea lui la Neamţu. Din această perioadă se păstrează de la Macarie
Catavasiile la Duminica Stâlpărilor sau Floriilor „Dimpreună cu tot canonul, alcătuite
după cum afirmă el de fericitul întru pomenire dascălul Şerban, protopsaltul Ţării
Româneşti. Pre care eu din porunca prea sfinţitului Mitropolitului Chir Dositeiu, le-
am învăţat de la însuşi protopsaltul Constandin, ucenicul lui Şerban şi de la el însuşi
le-am păstrat în scris pe siatema veche. Şi pentru ca să rămână veacinică poimenirea
întâilor făcători, le-am alcătuit pe sistema cea nouă întocmai şi nestrămutat; precum
le-am învăţat şi le-am păstrat scris. Şi acum le-a paradosit părinţilor din Sfânta
Mănăstire Neamţu, pentru ca să rămână veacinice şi nestrămutate la anul 1832".
Prezenţa lui la Căldăruşani este atestată de o scrisoare în data de 23 septembrie
1834, adresată logofătului Nicolae, sameşul (administratorul) Sfintei Mitropolii,
căruia îi prezint starea tipografiei din acea mănăstire. In acelaşi timp, scrisoarea
vorbeşte despre acelaşi osârduitor şi patriot: „Eu cu toate că (Dumnezeu Ştie) într-
aceşti ani îmi pusesem rânduială ca nici în dreapta, nici în stânga să nu mai privesc
alt, ci numai de sine-mi să iau aminte şi să nu mă mai bag în nici o tulburare
lumească, dar despre o parte văzând că nu aveţi om, şi despre o alta văzând că cele de
trebuinţă, şi iarăşi despre alta pentru că am osârdia de a sluji la cuvântul lui
Dumnezeu spre folosul de obşte, dupre Apostolul, protinisesc mai mult prea al
aproapelui decât pre am meu...de găsiţi cu cale, primesc ca să mă însărcinez cu toată
purtarea de grijă şi cu tot lucrul tipografiei".
Se ştie că cuviosul Inochentie, directorul tipografiei de la Cădăruşani, fiind
bolnav, Mitropolitul Grigorie Dascălul i-a încredinţat lui Macarie conducerea
tipografiei, care în anii 1834-1836 a fost privighetorul şi îngrijitorul la „Vieţile
Sfinţilor" şi „Oglinda Omului", tipărită la Căldăruşani.
Activitatea încordată şi viaţa zbuciumată i-au mistui puterile fizice. Chiar de la
venirea lui la Căldăruşani, boala ţintuieşte. În 1835, Macarieeste lovit de paralizie, dar
mintea îi era limpede și dădea lămuriri ce i se cereau, cu toată claritatea. La
Caldărușani există o bolniță, dar îngrijirea unui om politic nu era tocmai ușoară.
Trebuia un devotament pe care numai dragostea de soră îl putea oferi.
În toamna aceluiași an, monahia Iustina Perieteanu, îl ia pe fratele său „într-o
căruță pe fân proaspăt” și-l duce la Mânăstirea Viforâta unde ea era stareță. Spre
sfârșitul anului 1836, istovit de boală și de muncă își dă obștescul sfârșit „ smeritului
Ieromonah Macarie” în Mânăstirea Viforâta sub ochii iubitori ai surorii sale, dar nu
înainte de a-și împlini manuscrisele sale și cărțile sale să fie încredințate celuia care-l
ajutase și care iubea mult cântul bisericesc, Episcopul Chesarie al Buzăului.
Este înmormântat lângă zidul mânăstirii Viforâta în partea dreaptă,cu toată
rânduiala călugărească, apoi osemintele mutându-i-se în cimitirul mânăstirii unde sunt
și astăzi.

2. LUCRĂRILE TIPĂRITE DE MACARIE IEROMONAHUL

Dintre toate lucrările sale, Macarie a reușit să tipărească doar cinci lucrări,
restul operelor rămânând în manuscrise. Cele cinci lucrări sunt:
1. Theoreticonul “ sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei
bisericești, după așezământul sistimii cei nouă” este prima carte tipărită la Viena în
1823, în 3000 de exemplare și cea dintâi carte de teorie a muzicii bisericești în limba
română, dar si ca prima gramatică tipărită a muzicii românești.
Theoreticonul lui Macarie cuprinde teorie a muzicii bisericești după noua
reformă, în care se vorbește despre semnele fundamentale și combinarea lor, despre
semnele de calitate și mai pe larg despre glasurile bisericești. Lucrarea propriu-zisă
cuprinde XIX capitole, care se constituie într-un valoros document al istoriografiei
muzicale românești.
2. Anastasimatarul bisericesc după așezământul sistimii cei nouă, întâia dată
s-a tiparit… Alcătuit după cel grecesc pe limba românească. Această carte, tipărită la
Viena în 1823, tot în 3000 deexemplare, cuprinde cântările de la Vicernia de sâmbâtă
seara și de la Utrenia de Duminică pe cele opt glasuri. Textele acestor cântări sunt
cuprinse în Octoih și deci Anastasimatarul, nu este altceva decât un fragment din
Octoih pus pe note muzicale. Anastasimatarul Ieromonahului Macarie a fost retipărit
integral în trei ediții – 1856, 1875, 1897 – de fiecare dată însoțit și de alte cântări.
3. Irmologhionul sau Catavasierul musicesc care cuprinde în sine catavasiile
praznicelor împărătești și ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului și ale
Penticostarului precum se cântă în Sfânta lui Dumnezeu Biserică cea mare. Acum
Întâiași dată tipărit… Alcătuit românește pe așezământul sistimii cei nouă după cel
grecesc de smeritul Macarie Ieromonahul. Prefața este adresată : Cinstitului și în
Hristos iubitului patriot cântărețului român”. Fiind cea mai de preț prefață din toate
cărțile lui Macarie. Aceasta cuprinde catavasii, sedelne, podobii, Binecuvântările
Învierii și axioane praznicale, precum cel al Întâmpinării, al Bunei-Vestiri, al
Rusaliilor, al Nașterii Domnului, al Inrării în Biserică, al Floriilor, al Învierii și altele.
4. Tomul al doilea al Antologiei, după așezământul sistimii cei nouă a
musichiei bisericești într-adusă original grecesc pe limba noastră românească. Este
prima carte tipărită în țară, în anul 1827 și semnele muzicale sunt cele turnate de
Efesiu și pe care Mitropolia le cumpărase atunci când încercarea acestuia numai
înainta. Această carte cuprinde toată rânduiala Utreniei, de la Cântările Treimice și
până la Doxologie. Poartă numele de “Tomul al doilea al Antologiei” pentru că în
grecește toată slujba Duminicii era împărțită în trei tomuri. Cel dintâi cuprinde
Vecernia, al doilea Utrenia, iar al treilea Liturghia.
5. Prohodul Domnului întocmit după cum se cântă grecește, fără scădere sau
înmulțire a vreo silabă, cea din urmă lucrare tipărită în care arată nu numai talentul
său muzical dar și iscusunța de mântuire a limbii, a fost tipărită la Buzău în chiar anul
morții sale, pe 6 februarie 1836, fiind ultima carte publicată. Prohodul se cântă în
Vinerea Mare (a Patimilor), la priveghere, este cea mai ritmată dintre cântările noastre
și până să fie ajuns la forma pe care o cunoștem noi, au existat și alte încercări de
traducere.

3. LUCRĂRILE RĂMASE ÎN MANUSCRISE

În afara lucrărilor tipărite încă din timpul vieții sale, trebuie să adăugăm și
lucrările care s-au păstrat în manuscris. Aceste manuscrise aufost lăsate de către
Macarie surorii sale, care era stareță la Mânastirea Viforâta, cu porunca să le dea
episcopului Chesarie al Buzăului, un mare iubitor de muzică și un ajutor pentru
tipărirea Prohodului. În anul 1894 ,manuscrisele sunt dăruite Academiei Române.
Acestea sunt:
Stihirariul lui Manuil Hrisaf, ce cuprinde cântări la ceasurile Nașterii,
Botezului și Patimilor Domnului, Troparul Capului Sfântului Ioan, cele XI Voscresne
și alte câtări de la Vecernie pe cele opt glasuri. Papadichie, ce cuprinde cântări în stil
papadic, cea mai rară măsură de muzică bisericească, și traduse de Macarie.
Irmologhion Calofonicon cuprinde cântări cu melodii împodobite,frumoase,
Macarie numindu-le “Irmoase frumos viersuitoare” , care se cântă la sărbători și la
diferite împrejurări ca: tunderea unui monah, sfințirea unei biserici, primirea unui
Arhiereu, procesiuni și cinci polihronioane.
Pricestiniar este o colecție de cântări bisericești executate în timpul
împărtășirii slujitorilor altarului. Colecția cuprinde chinonicele pe tot anul. Mai toate
sunt traduse din grecește, doar câteva fiind ale lui Macarie.
Liturghier, cuprinde și heruvicele sătămânii așezate de sfinția sa părintele
Macarie după cele grecești pe limba românească ale lui Chir Grigore Lampadarie,
Doxologia Sfântului Ambrozie al Medalionului ce se cântă la litaniile ce se fac spre
mulțumirea și slava lui Dumnezeu. Liturghirul are 259 de file.
Antologhionul cuprinde și cântări de Macarie ca: Fericit bărbatul, glasul VIII;
Binecuvântările Invierii, glasul V; Doxologiile Sfântului Ambrozie care se cântă la
Liturghiile ce se fac spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu; răspunsurile la Sfânta
Liturghie de Petre Lampadarie glasul VIII; Slava de la stihoavna Vecerniei Dumnicii
lăsatului sec de carne: “ Vai mie înnegritule suflete” glasul VIII, toate fiind alcătuite
de smeritul Ieromonarh Macarie.
Au mai fost identificate două manuscrise la Mânăstirea Neamț, care datează
din timpul șederii acestuia aici: “Calofonicon Irmologhion adică irmoase frumos
glăsuitoare” și “Anixandarele”.
Tot Macarie este alcătuitorul primului imn școlar “ Cântarea dimineții”, care a
fost compus de el și dată celor ce învățau muzică bisericească în școlile de sub
conducerea lui, ca să cânte “de toții ucenicii în picioare cu umilință dimineața mai
înainte de parados”, adică de începutul orelor.

4. ROLUL ȘI LOCUL LUI MACARIE ÎN DEZVOLTAREAMUZICII


PSALTICE ROMÂNEȘTI

Privită în ansamblu, opera muzicală a Ieromonahului Macarie apare ca un fruct


al adevăratului talent, însoţit de credinţa neclintită în binele pe care îl face Bisericii şi
neamului său. Pentru cine cunoaşte principiile călăuzitoare ale muzicii bisericeşti
bizantine, acest smerit călugăr, apare prin cântările şi alcătuirile sale, un compozitor
desăvârşit. Numai cu ajutorul melodiei, este în stare să exprime simţăminte religioase
înalte şi curate. În tot ceea ce a compus şi tradus, melodia este liniştită, nesilită şi
potrivită ca să dea mai multă putere sentimentului exprimat în poezie. Nu se găsesc la
el intervale făcute brusc, cântarea curgând liniştit prin tonuri mai mult alăturate, cu
nuanţe potrivite.
Caracterul său deosebit, şcolile absolvite, funțiile pe care le-a îndeplinit, pe
rând, în viaţă, i-au creionat un chip de model de evoluţie şi afirmare profesională.
Personalitate proeminentă a şcolii muzicale psaltice româneşti, cunoaştea la
perfecție cele două sisteme ale muzicii psaltice, poseda atributele pedagogului şi
dascălului de excepţie, se bucura de reputaţia compozitorului, autor al unor cântări
bisericeşti elevate, era înzestrat cu o neobişnuită sensibilitate artistică şi un profund
sentiment religios, avea - alături de cultura de specialitate - o aleasă cultură generală,
remarcându-se ca om de litere și orator apreciat.
Pe lângă talentul de bun compozitor , Macarie apre și ca patriot foarte râvnitor.
El caută să fie „ Folositor neamului”, prin cărțile sale tipărite pentru toate părțile
locuite de români. El hotărește un anumit număr de exemplare pentru fiecare ținut
românesc, cu atât mai mare cu cât ținutul este mai întins. Spune cu bucurie că pentru
Basarabia a menit 500 de exemplare, pe care vrea să le tipărească cu „titlul
Basarabiei, cu numele monarhului și al Arhierului locului”. Ar vrea, dacă ar fi cu
putință, să împartă de pomană toate cărțile sale neamului. După opera sa muzicală,
tipărită și manuscriptă, Macarie a fost un iscusit dascăl de cântări și compozitor de
muzică psaltică, precum și cel dintâi compositor de imnuri școlare din secolul al XIX-
lea. Melodia cunoscutului imn„Cântarea dimineții” a fost întocmită de el pe versurile
lui Ion Eliade Rădulescu pentru a se cânta de către „Toți ucenicii în picioare, cu
umilinţă, dimineaţa, mai înainte de parados". De asemenea, tot el a compus melodia
cântecului „Deschide-te gură, cântă ", pe versurile lui Barbu Paris Mumulean.
Deşi figura lui Macarie apare posterităţi mică, din cauza lipsei de detalii, totuşi
ea este foarte măreaţă şi neasemănat de importantă, pentru că lui datorăm marea
reformă ce s-a făcut în muzica noastră bisericească. El nu numai că a curăţit cântările
noastre bisericeşti de tot ce era străin şi le-a pus pe româneşte, dar a acomodat aceste
cântări, cu genul şi gustul muzical al poporului român. Dovadă despre aceasta sunt
melodiile axioanelor noastre praznicale, catavaslile de la întâmpinarea Domnului, şi
mai ales pripelele de la pesna a IX-a: „Nu pricep Curată"; cum şi Canonul Floriilor,
acomodat după vechea cântare românească, din epoca slavonă.
Aceste melodii, aşa cum sunt ele alcătuite de Macarie, nu se găsesc la nici una
din bisericile ortodoxe orientale. Chiar grecii rămân uimiţi, când aud în bisericile
noastre, cântându-se Axionul Paștelui „Îngerul a strigat", ceea ce denotă, că în
cântările lui Macarie, nu găsim în conţinut, decât melodii curat religioase, după genul
şi gustul de cântare al poporului român.
În general vorbind, melodiile lui Macarie sunt compuse pe un ton liniştit. Este
de remarcat că în cântările sale nu întâlnim o trecere bruscă ori prea repede, fie în
suire, fie în coborâre, cum întâlnim în cântările altor muzicanţi, ceea ce face ca
muzica lui Macarie, să fie elegantă și plăcută, dacă este bine executată.
Apariția lui Macarie pe orizontul muzicii noastre bisericești psaltice, este un
eveniment de mare însemnătate. El a altoit știința muzicală psaltică, pe tulpina robustă
și rodnică a folclorului românesc. Macarie a adăugat un capitol glorios la tezaurul
muzical al genului românesc. Prin traducerea cântării bisericești în limba Patrei el a
lovit de moarte cântarea srăină alungând-o definitiv din biserica noastră. Creația sa
luminoasă și măreață în domeniul muzicii bisericești psaltice, a intrat în patrimoniul
Bisericii Ortodoxe Române, constituind baza creațiilor de mai târziu.
Activitatea lui Macarie Ieromonahul să ne fie pildă, nouă celor de azi, care ne
adaptăm din nemuritoarea lui creaţie psaltică. Macarie Ieromonahul poate fi socotit
ctitorul învăţământului psaltic la români şi unificatorul cântării noastre bisericeşti.
Talentul lui muzical s-a împletit cu credinţa puternică în Dumnezeu şi dragostea
neţărmuită faţă de Biserică, de Patrie şi faţă de cei dornici de a învăţa şi propaga
cântarea psaltică. El rămâne de-a pururea o figură măreaţă în Biserica Română
Ortodoxă, căci cărţile sale de psaltichie au făcut epocă în ţările române şi au devenit
normă pentru cântarea bisericească, curată românească.
V. ANTON PANN

1. VIAȚA

Despre sine Anton Pann ne-a lăsat o imagine sumară și înșelătoare. A fost autor
de cărții de cântări și muzică bisericească, de versuri religioase, talent psalt, poet
fabulos tipograf și alcătuitor de calendare pentru popor. Activitatea lui febrilă
oglindește neobosita lui râvnă la ridicarea și îndrumarea religioasă și cultă a întregului
său popor. El a “românit”38 muzica, adică a adus-o la simțul și linia melodică a
sufletului românesc, specifică și identificabilă în comparație cu cea bizantină și cu cea
slavă, “ cu care era mai în contact dar cu care nu se confundă” 39 .
Lumea lui Anton Pann, era o lume “captivantă închizând în ea sferele
indescifrabile, taine abia șoptite în purpura asfințitului , suferinței pe care istoria le
consemnează fără a le pătrunde întru totul înțelesurile”
S-a născut în Bulgaria, într-un oraș numit Sliveni. Nu se știe sigur anul dar cei
mai mulți dintre biografii săi dau anul nașterii 1794.
Tatăl Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era de meserie căldărar sau arămar și
muncea din greu pentru a-și întreține familia. Unii afirmă că era de origine român, pe
când alții afirmă că era de origine macedonean, pentru că românii nu se ocupau cu
astfel de meserii ci mai mult macedonenii care prelucrau arama și metalele prețioase.
Mama sa era de neam grec și se numea Tomaida.40
Aceste știri reies din faptul că Anton Pann cunoaște foarte bine limba română și
pe cea greacă, dar și turcă și bulgară. Pantoleon și Tomida au avut patru copii. Anton
Pann fiind cel mai mic și “mai ager la minte” ajutat și de voce, a fost dat în seama
dascălului din sat.
38 Prof. Gheorghe Ciobanu, “Anton Pann și românirea cântărilor bisericești la 175 de ani de la
naștereasa” , art în B.O.R., anul LXXXVII, nr. 11-12, noiembrie- decembrie, 1967, pg.1157
39 Antonie Plămădeală, “Dascăli de cuget și simțire românească”, București, 1981, pg. 303
40 G. Dem Teodorescu “Viața și activitatea lui Anton Pann”, București ,1983, pg. 78Arhim Grigore
Băbuș “ Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann”,art. În B.O.R., anul CIV, nr. 3-4,martie-
aprilie, 1986, pg.115
De la acest dascăl pe nume Sofronie a desprins câte puțin a cânta din
Psaltichie, a citi și a scrie. Biserica i-a fost așadar prima lui școală.
După moartea tatălui, în timpul războiului ruso-turc (1806 -1812), vâduva
Tomaida și cei trei feciori , apucă calea pribegiei spre locuri mai ferite de primejdiile
luptelor, unde să fie apărați de crunta apărare otomană. Descumpănită și singură
Tomaida s-a refugiat la Chișinău și a reușit să-l introducă pe adolescentul Anton Pann
în cadrul bisericii Sfântul Ilie, ca psalt începător 1810, cântând “Doamne miluiește” în
rusește “ Doamne miluiește cântat în rusește, de mine Anton Pann”, aflându-mă
printre sopranii Armoniei Ecleseastice la anul 1810 având vârsta de 14-15 ani.
Îmrejurările invaziei lui Napoleon în Rusia au determinat-o pe Tomaida să ia din nou
drumul pribegiei în speranța găsirii unor împrejurări favorabile pentru viața singurului
copil care mai trăia. În consecință, la 1821 , ea își găsi refugiul în idee de reîntoarcere
în Muntenia unde prin venirea la putere a lui Ion Caragea al II-lea guvernul rusesc a
fost înlăturat. Ajuns în București , tânărul Antonie Patoleon Petroveanu, prin
vioiciunea minții și darul cuceritor cu care îl înzestrase Dumnezeu, cu vocea deosebită
și priceperea în căutările bisericești, își putu agonisi un mijloc de trai cuviincios.
Marea lui dragoste pentru muzică l-a îndrumat atunci să învețe mai bine meșteșugul
psaltichiei la școala vestitului dascăl grec Dionisie Fotino, școală deschisă încă din
1809, încriindu-se aici în anul 1814. După 1814 începe de fapt perioada de formare a
lui Anton Pann mai întâi ca profesor de muzică, apoi ca poet și tipograf. Perioada de
patru ani, dintre 1814 -1818, o putem socoti hotărâtoare pentru formarea profesională
a tânărului psalt. Dionisie Fotino și Petre Efesiul, oamenii cu o vastă cultură și cu
orizont deschis spre înnoiri, i-au transmis lui Anton nu numai cunoștințele de bază ale
artei muzicale, dar și dorința de perfecționare, care l-au însoțit în calitatea sa tot
timpul vieții. În tipografia lui Petre Efesiul, Anton a publicat pentru prima oară în
românește un “Axion” în anul 1819 din care nu ni s-a păstrat nici un exemplar.
Muzica îi era foarte apropiată de suflet, de aceea după ce a învățat, “ canoanele
și ortografia”, ajungând desăvârșit în meșteșugul ei s-a apucat de “Românit” și de
lucrat pe note, cârțile cele mai trebuincioase pentru slujbă care vor apărea mai târziu.
Numirea lui Anton Pann în comisia de “românire” a cântărilor psaltice, la
vârsta de numai 24 de ani, este o dovadă că ajunsese , doar după doi ani de la
absolvirea școlii lui Petre Efesiul, renumit în viața muzicii bisericești a epocii.
Refugiat la Brașov în 1820, devine cântăreț la Biserica Ortodoxă “Sf. Nicolae din
Scheii Brașovului”. Pe numele adevărat Antonie Pantoleon Petrov, el se va iscăli în
primii ani de activitate – până în 1826, când Anotn Pantoleon, când Antonie Petrovitis
sau Antonie Petroveanu finalul “toleon” și numele de Petroveanu sunt șterse trăgânu-
se peste cel cu cerneală linii verticale și orizontale. 41 Scriitorul se va semna și Anton
Pan ... cu un singur „ n...” , urmă fără puncte de suspensie, iar de la 1840 se semnează
Anton Pann.
Anii 1836 -1837, pe cât au fost de bogați în lucrări psaltice și tipărituri, pe atât
de amărâți au fost pentru Anton Pann. După deschiderea Sfintei Mitropolii Euforia
Scoalelor nu mai prevedea în bugetul ei leafă pentru profesorul de muzică vocală și
astfel ne mai având bani destui, dascălul Anotn Pann se desparte și de a doua lui
soție., Anica , cu care trăise zece ani. În toamna 1838 Anotn Pann și-a pierdut mama,
Tomaida, și de acum s-a retras în singurătatea lui fără a mai putea scrie, fiind chinuit
și de o boală grea fapt pentru care i-a pricinuit neajunsurile la tipărirea și traducerea
cărții lui Dionisie Fotino, “Noul Eratocrit”, în cinci tomuri apărută la Sibiu în 1837.42
În anul 1840 episopul Neofit al Râmnicului este ridicat la rang de Mitropolitul
Țării Române ceea ce îl bucură și în același timp îl avantajează foarte mult pe Anotn
Pann.
În toamna anului 1845 Anton Pann își vede visul cu ochii: deschiderea
tipografiei, adăpostită la început într-una din chiliile Bisericii Olteni, în apropierea
locuinței unde se mutase nu de multă vreme, încrucișarea străzii Olteni cu Calea
Dudești.43

41 Constantin Mateescu, op. cit., p. 72.


42 Prof. Dr. George Potra, op. cit., p. 125.
43 Diac. Prof. Gheorghe I. Moisescu, op. cit., p. 176.
Scriitorul și-a umplut căruța cu cărți pentru prima ultima oară în anul 1854 și
și-a făcut tradiționala călătorie în Oltenia în septembrie 1854, când a poposit pe
meleagurile Râmnicene, la mânăstirea din împrejurimi și la târguri din Râureni.
Slujba de înmormântare a vut loc la Biserica Lucaci din București în ziua de 4
noiembrie 1854, unde au rămas până în zilele noastre însemnele acelei zile: “străjuite
de un epitaf săpat pe o cruce pe fereastra de la proscomidiar a bisericii”. 44
După ce s-a făcut inventarierea cărților scriitorului, cerută de tribunal la data de
10 mai 1859, au reieșit 8730 de volume , și acestea sunt : “450 Doxastare, vol.I; 400
Doxastare, vol II; 450 Păresimiere; 500 Priveghere; 250 Moș Alb; 800 Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare; 250 Povestea vorbirii; 800 Liturghia Sfântului Ioan Gură de
Aur; 180 Rânduiala Liturghiei; 170 Anastasimatar; 650 Heruvico – Kinonicare; 180
Proschinitare; 800 Nastratin Hogea; 50 Spitalul Amorului; 80 Cântece de stea; 800
Arabice ; 500 Cântătorul beției; 500 Arghir și Anadam; 300 Memoria focului; 300
Viața Sf. Evdochii; 150 Despre Crucea Domnului, 170 Tipicuri”.45

2. TIPĂRITURI DE MUZICĂ PSALTICĂ

Chiar şi după moartea sa Anton Pann este preţuit şi apreciat și rămâne viu în
amintirea urmaşilor prin proverbele şi scrierile sale, dar şi prin tot ce a reuşit să
realizeze în domeniul muzicii bisericeşti, căreia s-a dedicat încă din fragedă copilărie.
Cea mai mare moştenire pe care Anton Pann a lăsat-o bisericii şi patriei pe care
le-a slujit cu profund devotament, este opera sa muzicală pe care compozitorii,
muzicologii şi folcloriştii au valorificat-o, convinşi ca este o operă care îşi are
originea în sufletul anonim şi colectiv al mulţimii, ceea cei dă o deosebită
originalitate.46

44 Diac. Prof. Marin Velea, op. cit., p 177.


45 Ibidem, p. 137.
46 Constantin Mateescu, ‘’ Drumurile lui Anton Pann’’, Ed. Sport Turism, București, 1981, p. 5.
Munca depusă în domeniul muzicii bisericeşti s-a soldat cu tipărirea a 14 cărţi,
fără a mai lua în considerare numărul volumelor şi mai ales retipăririle, dintre care
două sunt teoretice, iar celelalte cuprind cântări necesare strănii. 47
Foarte multe melodii publicate de Anton Pann, uneori cărţi întregi, sunt
„traduceri" din greceşte. După cum ne este cunoscut şi după cum dovedesc mulţimea
cărţilor şi studiilor ce s-au scris despre viaţa lui Anton Pann, opera sa se împarte în
două mari părţi: muzicală şi literară. Lunga sa carieră de psalt la diferitele biserici din
capitală şi din ţară, i-a dat posibilitatea să cunoască importanţa deosebită pe care o are
muzica în oficierea slujbelor religioase, precum şi lipsa de cântări bisericeşti „pe
ifosul Patriei".
Cântările psaltice în limba română în activitatea lui Anton Pann se pot modifica
în trei mari ramuri:
1. Traduceri, cu păstrarea întocmai a liniei melodice;
2. Traduceri , adaptarea liniei melodice la spiritul limbii române;
3. Creații directe pe texte românești.
Luând în considerare că Anton Pann a tradus sau a compus în limba română
absolut toate cântările necesare sranei, putem accepta termenul de „românire” în
sensul de impunere a limbii române și înlocuirea celei grecești din cântarea
bisericească.
Tot Anton Pann este cel care prezintă, pentru prima dată , cântările stihirarice
de la Vecernie și Utrenie mai puțin melismatice, așa cum se întâlnesc în Vecernierele
și Utrenierele din zilele noastre.
Anton Pann nu respectă linia melodică grecească decât în mare parte,
adoptând-o muzicalității limbii române. Considerând că muzica este un limbaj prin
mijlocirea căreia omul poate comunica trăirile sale, Anton Pann leagă strâns linia
melodică de conținutul textului. De aceste cunoștințe muzicale s-a slujit Anton Pann
toată viața, în calitate de cântăreț bisericesc, profesor și compositor de muzică
bisericească psaltică și mai ales de traducător al cântărilor bisericești în limba română.

47 Ioan Manole, ‘’ Anton Pann’’, București , 1854, p. 86.


Putem concluziona din cele menționate că Anton Pann, prin publicarea tuturor
cântărilor bisericești necesare stranei, a impus cântarea în limba română în Biserică.
Datorită concepției sale estetice a realizat o strânsă legătură între text și melodie. A
trasat linia de dezvoltare a muzicii psaltice românești ca tipar pentru ceilalți care au
scris și compus muzică atât psaltică cât și liniară, cel puțin în ceea ce privește stilul
catavasiilor și cel stihiraric actual, care este mai puțin încadrat decât la marele
Macarie Ieromonahul.
Calitatea de creator de muzică bisericească psaltică se descifrează însă în opera
sa muzicală și în manuscris.
Din bogata sa operă muzicală amintim următoarele volume de cântări psaltice:
1. Lucrarea care deschide seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui Anton Pann
este „Axion”, fiind scrisă în limba română.
2. „Versuri muzicești ce se cântă la Nașterea Mântuitorului noastru Iisus
Hristos și în alte sărbători ale anului”. Este publicată în anul 1821 și retipărită în 1830
sub titlul: „Versuri muzicești”, fiind prima colecție de poezii lirice în versuri,
specificându-se glasul pe care se cântă, dar fără note psaltice. Este alcătuită din două
părți: prima cuprinde „colinde și cântece de stea” iar cea de-a doua parte numită
„Adaos” are un număr de cântări religioase, dar și câteva cu caracter profan. 48 Această
lucrare a avut priză de popor, fapt pentru care l-a încurajat pe Anton Pann și în anul
următor tipărește „ Poezii deosebite sau cântece de lume”, „din care unele sunt culese
de alții, iar altele sunt originale de Anton Pann”.49
3. „Cântări de stea” este cea de-a treia lucrare. Această cântare este editată la
București în anul 1822, fiind o culegere de cântece de 128 de pagini. În aceste cântece
se călăuzește muzica pe care o analizează și o transpune pe note psaltice. În muzica
bisericească, Anton Pann se inspiră și din muzica turcească.
4. „Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare” este a patra lucrare scrisă în
anul 1822, compozitorul tipărind cântări din cadru Sfintei Liturghii și spunând că este

48 Diac. Prof. Gheorghe I. Moisescu, op.cit., p. 169.


49 Revista ‘’ Studii și cercetări de istoria artei’’ nr. 1 – 2, ianuarie-februarie, București, 1954, p. 219.
de strictă necesitate pentru cântărețul de biserică. Acestă lucrare a fost tipărită în anii
1825 și 1854.
5. „Cuvânt bun” adică „Polileu ce se cânta la Praznicilele Prea Sfintei
Născătoare de Dumnezeu” este volumul pe care îl editează la București în anul 1826.
6. „Penticostar”, compus de Anton Pann, pentru cererea și îndrumarea prea
cuvioasei sale maici Platonidi stareța mânăstirii Dintr-un Lemn în anul 1827. 50
7. „Cântece de stea”, este a doua ediție a scriitorului tipărită în 1828, la
București, din colecția sa de cântări religioase, care până în 1854 a mai tipărit încă
cinci ediții.
8. „Sfânta Evanghelie ce se zice în Sfânta și luminata zi a Paștilor și la a doua
Înviere”, acastă lucrare este terminată în Slovenia și tot acolo este și tipărită în 1840 în
tipografia lui Gheorghe de Clozius, în litere chirilice. Cuprinde Evaghelia de la Ioan
XX,19-25, în opt limbi, românește, grecește, latinește, slavonește, rusește, nemțește,
bulgărește, franțuzește și turcește.51
9. „Noul Doxastar” acesta este tomul I, urmând ca în anul 1853 să îl scoată pe
al doilea, iar în același an să încheie lucrarea cu tomul trei. Anton Pann de mult timp
avea această dorință arzătoare să scoată tipăritura dar de această dată „sub oblăduirea
Prea Înaltului Prinț Alexandru Ghica și cu binecuvântarea Mitropolitului Ungro-
Vlahiei, Neofit”52, o traducere după „Metodul cel vechi” al Serdanului Dionisie
Fotino, în București la anul 1841.
10. „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești” sau „Gramatica melodică
psaltică”. Este o lucrare didactică destinată seminariilor și dovedește o solidă pregătire
de muzică bisericească psaltică și este prima lucrare ieșită de sub teascurile tipografiei
proprii în anul 1845, opera fundamentală pentru învățarea muzicii ecleziastice, fiind
rezultatul strădaniilor cântărețului de mai bine de douăzeci de ani.
11. „Irmologhiul” sau „Catavasier”. Anton Pann tipărește această carte în 1846,
acesta fiind tomul I , deoarece în 1854 va fi tipărit tomul II, cu binecuvântarea
50 Diac. Prof. Marin Velea, op.cit., p. 130.
51 Constantin Mateescu, op. cit., p. 130.
52 Arhim. Gheorghe Băbuș, op. cit., p. 31.
Mitropolitului Neofit. Cuprinde catavasiile de peste tot anul: Dumnezeu este Domnul
pe toate glasurile, Cea ce ești mai cinstită de toate glasurile; Doxologii lucrate pe
metodul vechi al serdanului Dionisie Fotino.53
12. „Heuvico – Kinonicar” tipărită în 1846 tomul I „cu ajutorul și
binecuvântarea Mitropolitului Ungrov- Vlahiei Neofit, în tipologia lui Anton Pann”. 54
cartea cuprinde Heruvice, Axioane și Chinonice duminicale, un rând tot duminical,
altul prelucrat după Dionisie Fotino și alt rând numai de Heruvice și Chinonice
duminicale după ale lui Petru Vizantie Protopsaltul55.
13. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitirului nostru Iisus
Hristos, care cu numire de Prohod s-a tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Episcop
Chesarie de la Buzău”. Pe versul coperții ei găsim versetul II din Psaltul 95: „Cântați
Domnului, binecuvântați numele Lui, bine - vestiți din zi în zi numele Lui”. În
introducere autorul dă unele informații prețioase în legătură cu procesul de formare
sau cristalizare și tipărire a Prohodului la români.56
14. „Heruvico – Kinonicar” acesta este tomul II, pe care Anton Pann îl tipărește
la 1847, cu binecuvântarea aceluiași Mitropolit Neofit. Heruvicele sunt luate după ale
lui Petre Efesiul care a predat în București, iar Chinonicele și Anti- Axioanele după
Daniil Protopsaltul, Anotn Pann, Petre Lampadare, Dionisie Fotino, Hurmuz
Hartofilax.
15. „Păresimier” , această lucrare este tipărită cu ajutorul și cu binecuvântarea
Mitropolitului Neofit, în anul 1847 în tipografia proprie, iar după cum ne arată această
lucrare este dedicată Maicii Starețe Minodora de la Schitul Roșioara. 57
16. „Versuri muzicești” , Anton Pann tipărește această carte, a treia ediție, în
1846 în tipografia personală din București. Pe interiorul ultimei coperte se află
imprimată o floare de trandafir și prețul care era de o jumătate de sfanț. 58
53 Arhim. Gheorghe Băbuș, op. cit., p 98.
54 Pr. T. Mehedințeanu, ‘’ Anton Pann – scriitorul’’, art. În M.O., anul XXXVI, nr. 11 – 12, noiembrie
– decembrie, 1984, p. 703.
55 Arhim. Gheorghe Băbuș, op. cit., p. 107.
56 Pr. T. Mehedințeanu, p. 703.
57 Diac. Prof. Gheorghe I. Moisescu, op.cit., p. 182.
58 Ibidem, p. 135.
17. „Prescurtare din bazul muzicii bisericești și din Anastasimatar”. Pe contra
pagina titlului se află versetul: „din zi în zi bine vestiți mântuirea Dumnezeului
nostru” (Ps.95,2). Cartea este împărțită în 11 capitole și este o prescurtare din bazul
teoretic și practic al muzicii bisericești.59
18. „Rânduiala Sfintei și Dumnezeeștii Liturghii”. În prefața lucrării se
adresează „Prea Cuviosului Părinte Nichifor, Arhimandritul Sfintei Episcopii al
Râmnicului” căruia îi spunea că s-a ocupat de „copii cu mai bun”.
19. „Privegher”. Cuprinde slujba Vecerniei și Utreniei: Anixandarele, Fericit
bărbatul, Lumină lină, Prochimenele săptămânii, plus cele în săptămâna luminată,
Troparul binecuvântării pâinilor și Rânduiala mânecării, Dumnezeu este Domnul,
Troparele sărbătorilor Împărătești și ale altor sfinți mari.
20. „Tipic” cuprinde o „înainte – cuvântare” semnată de Mitropolit și cuprinde
Rânduiala duminicilor, a sărbătorilor și a sfinților aleși de peste tot anul. 60
21. „Versuri sau cântece de stea”. Cartea cuprinde aceleași cântări din edițiile
trecute, în plus având doar troparul Nașterii Domnului.
22. „Proschinitar sau închinător” , adică deschidere a Sfintei cetăți a
Ierusalimului și a toată Palestina” , scoasă de sub tipar în 1852. Este compusă de
Hrisant din Brusa: „ cămaraș al preasfântului și dătătorului de viață mormânt al
Domnului nostru Iisus Hristos”, fiind a doua oară scrisă „ cu multe adăugiri prin
strădania și stăruirea Preasfințitului Arhiepiscop Ierotei al Turovului, în Mosca în anul
1837”.61
23. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus
Hristos”. Contribuiția foarte mare la dezvoltarea muzicii psaltice, Anton Pann la
această lucrare a lucrat mult mai simplu făcând melodiile mult mai ușor de învățat. 62

59 Gheorghe Breazu, ‘’ Pagini din istoria muzicii românești’’, București, 1966, p. 135.
60 Diac. Prof. Gheorghe I. Moisescu, op.cit., p. 184.
61 Constantin Mateescu, op. cit., p. 221.
62 Arhim. Grigorie Băbuș, op. cit., p. 173.
24. „Noul Doxastar”, este tipărit în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Știrbei și
cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro - Vlahiei, fiind tomul II , în
tipografia sa din București.63
25. „Noul Doxastar”, tipărit în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Știrbei și cu
binecuvântarea Mitropolitului Nifon al Ungro - Vlahiei în tipografia sa, acesta este
tomul III tipărit odată cu cel de-al II-lea.
26. Cu binecuvântarea Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit a toată Ungro
– Vlahia, Nifon, tipărește în anul 1854 în tipografia sa din București pentru a doua
oară Irmologhiu – Catavasier.
27. „Mica gramatică muzicală teoretică și practică”. Cuprinsul este același ca și
la prescurtarea din bazul muzicii, lipsind însă Antasimatarul. Din seria ediției Bazul
muzicii aceasta face parte din a treia serie.
28. „La Sfânta Liturghie a Marelui Vasile”, lucrare care cuprinde toate cântările
Sfintei Liturghii cu De Tine se bucură, altele compuse grecește și românește de Anton
Pann la 1822 și prelucrate la 1854, pe „ifosul vechi”, apoi Axion după Preotul Ioniță
Năpârcă intonate de Anton Pann grecește și românește la anul 1822 și altul compus tot
de el. Pe ultima copertă scrie prețul de un șfanț.64
29. Seria tipăriturilor de muzică psaltică a lui Anton Pann se încheie cu cele
două Liturghii: a Marelui Vasile și a lui Ioan Gură de Aur, „prelucrate mai frumos
decât toate cele de până acum”.65
Lucrarea la Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur cuprinde Ecteniile Sfintei
Liturghii, Răspunsurile Sfintei Liturghii, Axioane, Simbolul Credinței, Tatăl Nostru.
La sfârșit se găsește un Sfinte Dumnezeule în grecește și românește, modificat la
cererea Cuviosului Arhimandrit Eclesiarh al Sfintei Mitropolii Teodorit
Hristodorescu.66

63 Mihail Gr. Poslușnicu, op. cit., 43.


64 Ibidem, p. 175.
65 Constantin Mateescu, op. cit., p. 141.
66 Arhim. Grigorie Băbuș, op. cit., p. 177.
În munca sa de colecționare, versificare, compunere sau prelucrare a literaturii,
Anton Pann privește influența lui V. Aaron, care urmărea în lucrările sale prefacarea
„ matricei evanghelice și clasice”, aceasta din urmă traducând „Ecloga”.
În cântecele de stea Anton Pann se călăuzește de muzica pe care o analizează și
o transpune pe note psaltice. Și cântecele de lume sunt transpuse tot pe note psaltice.
Trăit într-un mediu bisericesc Anton Pann este influențat de ideile religioase umaniste.

3. TIPĂRITURI LITERARE

Anton Pann este cunoscut și renumit ca un mare culegător de folclor și de


poezii literare, fapt pentru care i s-a eternizat numele și arămas un scriitor reputat.
Ușurința versurilor sale și sinceritatea versurilor pline de umor pe care le folosește cu
dezinvoltură , fac pe Anton Pann precursorul marelui povestitor român Ion Creangă.
Oglinda vie a vieții și activității scriitorului, este opera literară luată din „gura
poporului” și trecută prin filiera sensibilității sale artistice. Seria tipăriturilor literare
laice ocupă un loc important în preocupările lui Anton Pann.
Acestea sunt:
1. „Calendarul lui Bonifatie setosul” , 1830;
2. „Calendarul pe anul acesta în care se cuprind materiile și faptele muierilor celor
rele”, 1831;
3. „Hristoitie sau școala moralului”, 1834;
4. „Noul Erotocrit compus în versuri de Anton Pann” , 1837;
5. „O poveste arabică din Halima”, 1839;
6. „Fabule și istorioare”, 1841;
7. „Memorabilul focului mare în București în ziua de Paști, anul 1847,martie 23”,
1847;
8. „Fabule și istorioare auzite și versificate de Anton Pann”, 1847;
9. „Calendar purtativ pe anul 1848 care arată răsărirea și apunerea soarelui după
ceasornicul ceasului evropinesc, potrivit pe gradele ȚăriiRomânești”, 1847;
10. „Dialog în trei limbi: rusește, românește și turcește. Fiecare întocmită în vorbire
după idiotismul ei”, 1848;
11. „Calendar pe anul 1849 și Privegher”, 1849;
12. „Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și oseminte sfătuitoare
folosite trupește și sufletește, prin culegere versificate și date la lumină’’, 1849;
13. ,,Adiată’’, 1849;
14. ,,Calendar bogat pe anul de la Hristos 1850, care cu deosebire arată viața tuturor
sfinților în fiecare zi, cum și citirea Evangheliilor de peste an. Arată și răsăritul și
apunerea soarelui după ceasornicul evropinesc și câteva povești și cântece noi’’, 1849;
15. ,,Spitalul amorului sau cântatului dorului’’, 1849;
16. ,,Calendar pe anul de la Hristos pe anul 1851, care arată în fiecare zi, numele
sfinților, la câte ceasuri și minute răsare și apune soarele. Arată și schimbarea
sferturilor lunii. Mai pe urmă se adauga și altele’’, 1850;
17. ,,Cântătorul beției’’,Ediția I, 1851;
18. ,,Tipic bisericesc, care cuprinde rânduiala duminicilor, a sărbătorilor săptămânale
și a sfinților aleși de peste tot anul’’, 1851;
19. ,,O șezătoare la țară sau povestea lui Moș Albu’’, 1851;
20. ,,Spitalul amorului sau cantătorul dorului’’, 1852;
21. ,,O șezătoare la țară’’, parte a II-a, 1852;
22. ,,Proscinitar sau închinător, adica descrierea sfintei cetăți Ierusalim și a toată
Palestina…’’, 1852;
23. ,,Cântătorul beției’’, partea a II-a, 1852;
24. ,,Triumful beției sau diata ce o lasa un bețiv pocăit fiului său’’, 1852;
25. ,,Culegere de proverburi sau povestea vorbirii’’, parte a II-a și a III-a, 1853;
26. ,,Înțeleptul Archir și nepotul său Anadam’’, 1853;
27. ,,Povestiri arabice’’, ediția a II-a, 1854.
Lucrările literare mai sus amintite, tipărite de Anton Pann il definesc pe autor
nu numai ca folclorist dar și ca scriitor consacrat fapt de care trebuie să țină seama
când se face analiza întregii sale opera ramificată în mai multe directii: muzicală,
folcloristă și de scriitor în înțelesul modern al cuvântului.
Fiind dotat cu un excepțional talent muzical, Anton Pann a înzestrat în aceeași
măsură atât prelucrările cât și creațiile personale, cu un exceptional flux muzical după
cum îndemna pe alții: ,, arătați-vă fii adevărați ai Patriei și lucrați cele spre folosul
neamului, ca nu numai în cele politicești să înflorim, ci și în cele bisericești să
înaintăm ca sa ne putem lăuda întru toate’’.67

BIBLIOGRAFIE

1. Anton Pann, ,, Introducere la bazul theoretic și practice al muzicii bisericești’’,


București, 1854;
2. Anton Pann, ,, Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii’’, București, 1847;
3. Cosma Viorel, ,, Muzicienii români lexicon’’, Ed. Muzicală, București. 1989;

67 Anton Pann, ‘’ Introducere la bazul theoretic și practice al muzicii bisericești’’, București, 1854, p.
XVII.
4. Prof. Conf. Nicolae Lungu, ,, Liturghia psaltică pentru cor mixt’’, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1957;
5. Ioan Manole, ,,Anton Pann’’, București, 1854;
6. Constantin Mateescu, ,, Drumurile lui Anton Pann’’, Ed. Sport Turism, București,
1981;
7. Titus Moisescu, ,, Macarie Ieromonahul, Opere I, Theoreticonul’’, Studiu
introductive, Ed. Academiei Române, București, 1976;
8. Antonie Plămădeanu, ,, Dascăli de cuget și simțire românească’’, București 1981;
9. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, ,, Istoria Bisericii Ortodoxe Române’’, vol. I, București,
1981;
10. Nicolae M. Popescu, ,, Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie
Ieromonahul’’, Ed. Carol Gobi, București, 1908;
11. Poslujnicu Mihail Gr. ,, Istoria muzicii la români’’, București, 1928;
12. Teodorescu G. Dem. ,, Viața și activitatea lui Anton Pann’’, București, 1893.

STUDII ȘI ARTICOLE

1. Revista ,, Studii și cercetări de istoria artei’’, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie,


București, 1954;
2. Arhim. Grigorie Băluș, ,, Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann’’, art. în
B.O.R., anul CIV, Nr. 3 – 4, martie – aprilie;
3. Arhid. Prof. Alexie Buzera, ,, Despre Macarie Ieromonahul’’, ,,Mitropolia
Olteniei’’, nr. 2, 1989;
4. Prof. Gheorghe Ciobanu, ,, Anton Pann și românirea cântărilor bisericești la 175 de
ani de la nașterea sa’’, art. în B.O.R., anul LXXXVII, nr. 11 – 12, noiembrie –
decembrie, 1976;
5. Prof. Gheorghe Ciobanu, ,, Muzica bisericească la români’’, în revista B.O.R., XC,
1972, nr. 1 – 2;
6. Prof. Gheorghe Ciobanu, ,, Originea canonului stâlpilor alcătuit de dascălul
Șerban’’, în ,,Mitropolia Olteniei’’, XXII, nr. 5 – 8;
7. Pr. Alexandru Delcea, ,, O sută de ani de la tipărirea Idiomelarului unit cu
Doxastarul’’, în ,, Glasul Bisericii’’, XV, 1956, nr. 6 – 7;
8. Pr. T. Mehedințeanu, ,, Anton Pann – scriitorul’’, art. în M.O., anul XXXVI, 11 –
12, noiembrie – decembrie, 1984;
9. Diac. Prof. I. Gheorghe Moisescu, ,, O sută de ani de la moartea lui Anton Pann’’,
în revista B.O.R., 1945;
10. Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu, ,, Muzica bisericească la români în sec. al XIX-
lea’’, în ,, Glasul Bisericii’’, XVI, 1982, nr. 11 – 12;
11. Idem, ,, Preocupări de muzică și muzicologie în Biserica Ortodoxă Română în
ultimii 50 de ani’’, 1925 – 1975, în ,, Studii Teologice’’, XXIX, 1977, nr. 3 – 4;
12. Nicolae M. Popescu, ,, Ediția Prohodul Ieromonahului Macarie și edițiile altora’’,
în B.O.R., nr. 4, 1908;
13. Victor N. Popescu, ,, Profesor I. Popescu – Pasărea ajuns la pensie’’, în B.O.R.,
LV, 1973, nr.1 - 2;
14. Prof, I. Popescu – Pasărea, ,, Muzica Bisericească Română’’, în ,, Cultura’’,
București, 1911, nr. 3;
15. Prof. Dr. George Potra, ,, În legătură cu viața lui Anton Pann și a urmașilor lui’’,
art. în B.O.R., 1945;
16. Diac. Prof. Marin Velea, ,, Anton Pann împlinire a 130 de ani de la moarte ( 1854 -
1984)’’, art. în ,, Glasul Bisericii’’, anul XLIII, nr. 10 – 11, noiembrie – decembrie,
1984.