Sunteți pe pagina 1din 19

CURS 5 - TULBURARI ALE EXPRESIEI VERBALE SI GRAFICE A GANDIRII

- IMAGINAȚIA

TULBURARI ALE EXPRESIEI VERBALE SI GRAFICE A GANDIRII

CADRU TEORETIC
Creierul uman are capacitatea de a elabora si de a opera cu simboluri si semne, care largesc
sfera comunicarii interpersonale si modalitatea de codare a informatiilor extrase din mediul
extern.Verbalizarea, adica fixarea in cuvant, in calitatea lui de semn (cod), a produselor
activitatii psihice specifice (perceptie, reprezentare, gandire, procese afective, stari
motivationale etc.) devine o caracteristica esentiala a functionarii creierului uman. Cadrul
obiectiv-genetic al aparitiei si dezvoltarii limbajului verbal il constituie relatia de comunicare,
pentru ca, creierul, la nastere, nu poseda inca sistemul de conexiuni si scheme necesare
intelegerii si producerii independente a limbajului. El poseda doar competenta lingvistica
(premisa functionala de a dobandi si realiza limbajul verbal), nu si performanta lingvistica
(structuri verbale deja constituite pe care sa le activeze instantaneu de la nastere sau la
incheierea maturizarii biologice). Conditia sine qua non a dezvoltarii si perpetuarii in timp a
semnelor verbale este prezenta indivizilor concreti legati unii de altii intr-o retea de
comunicare permanenta. Competenta lingvistica se cere a fi insa fructificata din primele zile
dupa nastere, altminteri ea diminueaza si, nesolicitata pana la varsta de 12-14 ani, dispare cu
totul.
Limbajul, ca forma de comunicare intre oameni, trebuie diferentiat de limba, care este
un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexice, gramaticale) constituite de-a lungul
dezvoltarii istorico-sociale a omenirii cu ajutorul careia se realizeaza comunicarea interumana
in grupuri nationale si sociale. Limba pastreaza in plus, cristalizate in notiuni si concepte,
rezultatele cunoasterii si experientei umane. Limbajul are un caracter individual, fiind
aplicarea concreta a limbii de catre fiecare om (este “limba in actiune’, dupa cum spunea S. L.
Rubinstein in 1962).
Prin functia sa cognitiva limbajul se apropie si fuzioneaza cu gandirea, iar prin functia
sa comunicativa, el transmite informatii si stimuleaza actiuni. In unitate dialectica cu
gandirea, limbajul ramane mereu in urma acesteia, ideile fiind intotdeauna mai dinamice decat
semnul lor verbal.

1
Arhitectura limbajului reclama coexistenta si interactiunea a trei componente:
1. componenta fizica (fonetic sau grafica) – consta in insusirea particularitatilor
sonore (modelul auditiv-fonetic) si vizuale (modelul vizual-grafic) ale
limbajului

2. componenta semantica – se constituie prin stabilirea si fixarea in memoria de


lunga durata a legaturilor de desemnare-reprezentare intre cuvinte si realitatile
extralingvistice. Aceste legaturi sunt mediate de modelul informational intern
(imagine) al obiectului. Componenta semantica a limbajului verbal se
elaboreaza gradual in cursul ontogenezei, la diferiti indivizi atingand niveluri
de calitate diferite, in functie de varsta, cultura si profesie. Din punct de vedere
semantic, lexicul nostru individual (vocabularul) nu este o multime de cuvinte
izolate si echiprobabile in raport cu obiectul si finalitatea actului concret al
comunicarii, ci un sistem bine organizat in cadrul caruia cuvintele se leaga
unele de altele prin similitudinea continuturilor si subordonare de la particular
la general. Se creeaza astfel asa-numita redundanta interna, de suplinire si
compensare semantica reciproca, gratie careia creste considerabil rezistenta
semnificatiei mesajelor verbale la influenta perturbatoare a zgomotelor
(Cherry, 1971; Golu, 1975; Perfetti, 2000).

3. componenta logico-sintactica (gramaticala) – este constuita dintr-un set de


reguli de selectare, ordonare si combinare a cuvintelor in entitati lingvistice
mai mari – propozitii, fraze, discursuri. Rolul ei este de a facilita si de a nuanta
comunicarea sub aspect semantic. In ceea ce priveste dinamica componentei
gramaticale, N. Chomsky (1973, 1979) a introdus si dezvoltat conceptele de
“structuri profunde”, in care se integreaza regulile gramaticale cele mai
generale ale comunicarii verbale (asa-numita gramatica tare) si de “structuri de
suprafata”, in care se codifica regulile particulare, impuse de situatia concreta
si de scopul comunicarii. Ambele tipuri de structuri sunt considerate innascute,
inerente mecanismelor cerebrale si modului lor de functionare, insa activarea
lor nu se produce in mod spontan, ci numai in cadrul relatiei de comunicare a
copilului cu adultul. Se pot delimita astfel doua gramatici: gramatica interna,
ca expresie directa a schemelor functionale innascute ale mecanismelor
cerebrale ale comunicarii verbale si o gramatica externa, asa cum este ea

2
structurata si obiectivata de stiinta lingvisticii la un moment dat, si pe care
individul o poate insusi numai in procesul instruirii scolare.

Exista trei forme de limbaj: oral, scris si intern. Limbajul oral este forma de baza a
limbajului in care se exprima caracterele sonore si corelatiile auditiv-motorii (prin cele doua
laturi ale sale : ascultarea si vorbirea), iar clinic se manifesta sub forma monologata si
dialogata. Limbajul scris este exprimarea grafica, fiind considerat ca o expresie psihologica a
celui oral si putand devolapa semnificatii legate de personalitatea individului, devenind
uneori semn de diagnostic psihopatologic. Limbajul intern este punctul de intalnire si fuziune
al gandirii cu limbajul. Prin caracteristicile sale se apropie in cea mai mare masura de gandire.
Desi deriva din limbajul oral, limbajul intern il depaseste pe acesta sub raport functional, prin
el pregatindu-se, de cele mai multe ori, interventia orala si scrisa. Dar limbajul intern este mai
operativ, scurtcircuitand si realizand concomitente ale unor elemente pe care limbajul oral sau
scris nu le pot reda decat in succesiune.
TUBURARILE EXPRESIEI VERBALE (LIMBAJULUI ORAL)
Sunt consecutive tulburarii de gandire pe care o exteriorizeaza. Se descriu in mod clasic
trei categorii: dislogii, disfazii, dislalii.
1.Dislogii – sunt tulburari mentale ale limbajului, consecutive modificarilor de forma si
continut ale gandirii, evoluand fara modificari ale functiei limbajului si aparatului logomotor.
1.a Tulburari de forma (ale activitatii verbale) - dislogii de forma
1.a.1- Tulburari de intensitate, inaltime, timbru ale activitatii verbale se intalnesc in anumite
stari patologice, nevrotice, psihopatice sau psihotice.
a. voce de intensitate crescuta, cu tonalitate inalta – in stari de excitatie
psihomotorie, catharsis afectiv, discursul maniacalului

b. voce de intensitate scazuta, cu tonalitate joasa, slaba, soptita – in depresii,


melancolie, psihastenie, uneori si la schizofreni

c. voce declamatoare, patetica - in stari delirante expansive, unde reda


sentimentul de forta, putere, bogatie, incredere sau putere

d. voce manierata, emfatica – in schizofrenie paranoida, paranoia, unde exprima


pretioziotatea si supraestimarea bolnavilor

e. voce ezitanta, eventual incoerenta – exprima nelinistea, anxietatea sau


dezorientarea

3
f. disparitia intonatiei armoioase, normale a discursului poarta numele de
aprozodie.

g. voce ascuţită la persoanele isterice

h. voce puerilă: la bolnavii cu tulburări de imaginaţie legată de sănătatea


fizică sau psihică (simulaţie, suprasimulaţie). Apare şi la persoanele cu
psihoze isterice şi la cei cu schizofrenie.

i. voce baritonală (răguşită) - întâlnită la maniacalii cu logoree

1.a.2. Hiperactivitatea verbala:


a. hiperactivitatea verbala simpla, vorbaria, poarta numele de bavardaj si semnifica cresterea
cantitativa a limbajului, care devine redundant. Se intalneste insituatii normale in special la
femei, in situatii patologice de tipul isteriei (persoana vorbeste pentru a atrage atentia celor
din jur, fara sa tina seama de impresia lasata asupra celor din jur sau de opiniile
interlocutorilor), sau in stari de anxietate (persoanele vorbesc pentru a-si compensa si
disimula sentimentl de profunda insecuritate).
b. accelerarea propriu-zisa se numeste tahifemie si semnifica cresterea ritmului verbal.
c. accentuarea activitatii verbale, in sensul cresterii patologice a ritmului si debitului verbal
poarta numele de logoree si este consecinta accelerarii ritmului ideativ. Apare in contextul
unei stari de agitatie mai mult sau mai putin accentuata si poate conduce la slabirea
asociatiilor logice dintre idei cu aparitia salatei de cuvinte, a jargonofaziei sau verbigeratiei.
Hiperactvitatea verbala apare in stari psihotice (episod maniacal, schizofrenie paranoida, alte
stari psihotice), stadiul initial al intoxicatiei etanolice, intoxicatia acuta cu alte droguri.
1.a.3. Hipoactivitatea verbala:
a. Bradifemia (saracirea vorbirii sau vorbirea laconica) reprezinta diminuarea vorbirii
spontane, cu raspunsuri scurte si neelaborate, care evita sa aduca informatii suplimentare,
limitand astfel comunicarea. Apare la normal, la indivizii timizi, datorita unei stari de
inhibitie, precum si in stari patologice ca depresii, psihastenie, tulburari organice, consecutiv
unor stari afectiv-negative care le limiteaza comunicarea.
b. Afemia (anartria) se caracterizeaza printr-un mutism intrerupt uneori de fenomene care
exprima multumirea, nerabdarea sau negarea. Este secundara unor leziuni neurologice.
c. Negativism verbal – refuzul pacientului de a emite orice cuvant spontan sau ca raspuns la
solicitarea interlocutorului. Se intalneste in schizofrenia catatonica.

4
d. Barajul vorbirii – consta in intreruperea brusca a fluxului verbal, urmata de o perioada
variabila de absenta a emisiunii verbale, dupa care isi poate relua discursul, dar fara legatura
ideativa cu continutul anterior aparitiei barajului, pe care nici nu si-l reaminteste. Apare in
schizofrenie.
e. Mutismul – disparitia activitatii verbale. Se intalneste ca expresie a unor leziuni neurologice
sau unor tulburari psihice.se descriu:
1.mutismul akinetic – reprezinta un sindrom neurologic caracterizat printr-o
tulburare a starii de constiinta, prin pierderea vorbirii si a motricitatii,
bolnavul stand inert, dar urmarind cu privirea pe cei din jur lasand impresia
ca este prezent in mediu.
2.mutismul absolut – de aspectul celui descris mai sus, intalnit in neurologie
sau in schizofrenia catatonica
3.mutismul relativ – bolnavii comunica prin mimica, pantomimica, scris sau
expresii verbale de tipul interjectiilor sau fonemelor
4.mutismul discontinuu (semimutism) – intalnit la bolnavi cu stare
confuziva si la deliranti
5.mutismul electiv – bolnavii se adreseaza doar anumitor persoane sau evita
sa relateze anumite situatii, de obicei psihotraumatizante
6.mutitatea – imposibilitatea de a vorbi, datorata unor leziuni in zona
corticala a limbajului, asociata cu leziuni ale aparatului auditiv
7.musitatia – se refera la vorbirea in soapta, inteligibila. Apare in
schizofrenie.
8.mutacismul – este un mutism deliberat si voluntar care poate fi intalnit la
simulanti sau la normali, oligofreni, dementi, psihopati ca o reactie de
protest
1.a.4 Alte dislogii de forma:
1.Tangentialitatea – bolnavul raspunde la intrebari intr-o maniera cu foarte putina legatura
sau fara legatura, facand irelevanta comunicarea. Apare in schizofrenie, la simulanti, in
tulburarea factice.
2.Circumstantialitatea (vorbirea digresiva, supraelaborata) – discursul pacientului este plin de
formule de politete, paranteze, cojunctii, remarci banale, fiind foarte mult ocolit logic pana sa
ajunga sa comunice ideea pincipala. Se intalneste in debutul de schizofrenie, in intoxicatii
usoare, stari confuzionale.

5
3.Solilocvia (criptolalia) – pacientul vorbeste singur, fara intentia comunicarii. Apare in
schizofrenie.
4.Ecolalia – se caracterizeaza prin repetarea mecanica a cuvintelor interlocutorului, datorita
sugestibilitatii crescute a bolnavului. Se asociaza ecomimiei (imitarea expresiei mimice a
interlocutorului) si ecopraxiei (imitarea gesturilor interlocutorului) alcatuind sindromul ecopat
intalnit in schizofrenia catatonica, dar si in demente si oligofrenie.
5.Stereotipiile verbale – repetarea nejustificata a unor portiuni de fraze, expresii care nu
contribuie cu nimic la precizarea comunicarii. O forma particulara este onomatomania care
consta in repetarea obsedanta a unuia sau a mai multor cuvinte sau expresii vulgare si care se
intalneste in general la persoane cu stari afective negative (trebuie diferentiata de coprolalie –
tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase - si scatologie – gluma, afirmatie
sau scriere in care se vorbeste de lucruri triviale, scabroase).
6.Fenomenele de perseverare – privesc vorbirea, miscarile individului. Sunt fenomene de
autointoxicare cu cuvinte, miscari, ca o consecinta a repetarii inutile a operatiilor mentale care
le genereaza, repetare care are loc dincolo de scopul initial de a comunica un mesaj prin
cuvinte sau gesturi. Apar in demente sub forma palilaliei (repetarea unui cuvant, frecvent
ultimul din fraza, cu o frecventa crescanda) sau logocloniei (repetarea ultimei silabe din
ultimul cuvant). Palilalia face parte din sindromul P.E.M.A. (palilalia, ecolalia, mutism,
amimie), descris de Guiraud si întâlnit în stari dementiale, in special in demenţa de tip Pick.

1.b. Tulburari de continut (ale functiei lingvistice si semantice a limbajului) – dislogii de


continut – constau in alterarea sensului cuvintelor, acestea aparand modificate, trunchiate,
fuzionate, formate prin inversiunea fonemelor sau prin acceptiunea particulara, inedita, pe
care bolnavul o ofera cuvintelor sale. Datorita ruperii unitatii psihismului, deteriorarii sau
nedezvoltarii psihice ori alunecarii delirante, bolnavul are tendinta de a ermetiza, obscuriza
limbajul ori de a-i descifra noi sensuri. Dislogiile de continut privesc atat cuvintele, cat si
frazele.
Modificari la nivelul cuvintelor:
1. Paralogisme – cuvintele sunt folosite într-o altă accepţiune decât cea uzuală. Apar in
schizofrenie, psihastenie.
2. Neologisme active – bolnavul foloseste cuvinte noi, inventate de el, pentru a transmite
informatii specifice. Apar in schizofrenie.

6
3.Neologisme pasive – bolnavul foloseste cuvinte noi, formate prin asonanta, contaminare sau
fuzionare, in mod intamplator, fara intentia de a transmite un mesaj specific. Apar in
schizofrenie.
4. Glosolalia – fenomen care descrie abundenta de neologisme in discursul bolnavului,
pronuntia capatand un accent strain, limbajul fiind deviat de la sensul si functia sa, luand un
aspect bizar, incomprehensibil.
5.Jargonofazia – datorita numeroaselor neologisme, bolnavul lasa impresia ca se exprima
intr-o limba noua, creata de el, ca vorbeste intr-un anumit jargon.
Modificari la nivelul frazei:
1.Agramatism – reducerea limbajului la scheletul sau, format din verbe si substantive. Este
vorba de un stil telegrafic cu omiterea prepozitiilor, conjunctiilor, aricolelor. Se intalneste in
stari de intoxicatie, confuzie mentala, stari maniacale, hipomaniacale.
2.Paragramatism – fraze cu expresii bizare sau neoformatii verbale care pornesc de la
radacini corecte.
3.Embololalie (embolofazie) – pe fondul unui discurs normal sunt inserate in mod repetat
unele cuvinte straine de intelesul lor obisnuit si de sensul general al frazei. A fost descrisă de
Merkell şi Kussmaul si este intâlnită în schizofrenie, encefalită, demenţă.
4.Schizofazie – cuvinte asociate intamplator sau superficial realizand o disociere a limbajului.
Apare in schizofrenie.
Utilizarea neologismelor si a cuvintelor cu sens departat de continutul lor semantic
explica asa-zisa tendinta la simbolizare a gandirii, care consta in inlocuirea unei notiuni sau a
unei idei, prin alte notiuni, idei, semne, cifre cu inteles mijlocit, de obicei indepartat de
expresia logica directa si usor inteligibila.toate aceste modificari duc la disocierea limbajului
si la pierderea legaturii dintre semnificant si semnificat. Initial se produce o extindere a
sensului cuvantului respectiv, mai ales daca acesta este abstract. Ulterior, folosirea abundenta
a paralogismelor si neologismelor duce la distorsionarea sensului si incomprehensibilitatea
limbajului. Cand se ajunge la paragramatism si agramatism, legaturile semnificant-semnificat
sunt foarte slane sau aparent nule, acest fapt constituind dispersia semantica. In ultimul stadiu
se ajunge la disolutia semantica cand intre semnificant si semnificat nu mai poate fi perceputa
nicio legatura, astfel ca limbajul ajunge sa-si piarda functia de comunicare, devenind o simpla
activitate logomotorie.
2.Disfazii (afazii) – sunt tulburari dobandite de comunicare sau de procesare a limbajului,
consecutive unor atingeri cerebrale, mai frecvent coricale dacat subcorticale, in general in
emisferul cerebral stang. Ea se manifesta prin tulburarea abilitatii de transmitere sau de

7
schimbare a informatiilor si a sentimentelor prin vorbire, dar poate afecta scrisul, precum si
intelegerea limbajului vorbit si a cititului. Caracteristicile afectarii limbajului includ parafazia,
perifraza, anomia sau conduite d’approche. Afazia nu include si tulburarile articulatorii de
tipul dizartriei. Deoarece majoritatea pacientilor prezinta mai mult tulburari ale functiei
limbajului dacat absenta completa a acestuia, respectivele tulburari sunt mai corect clasificate
ca disfazii.
Disfaziile se clasifica in:
1. Afazii fluente: caracterizate prin vorbire articulata produsa cu usurinta, la o rata normala, cu
pastrarea fluxului si melodicitatii, dar care este lipsita de coerenta (Sarno, 1998). Cand afazia
fluenta este severa bolnavul poate substitui sunete si cuvinte cu o astfel de frecventa si
magnitudine incat vorbirea ramane fara inteles. Cei cu afazie fluenta au cele mai mari
dificultati in recuperarea substantivelor si verbelor si tind a manifesta tulburari de constiinta.
Includ:
a. afazia receptiva Wernicke (senzoriala)(surditate verbala) este caracterizata prin
incapacitatea de a intelege vorbirea celorlalti prin imposibilitatea de a intelege sensul
cuvintelor. Intrebarile interlocutorului raman fara raspuns sau sunt urmate de raspunsuri care
nu au legatura cu acestea. In stadii mai usoare bolnavul poate da impresia ca ar intelege
dialogul, deoarece, din tendinta de a disimula, bolnavul, intelegand un cuvant, deduce intreaga
idee si numai investigatii psihologice speciale pot evidentia tulburarea de intelegere. In cadrul
ei poate apare perseverarea sau intoxicatia prin cuvant/gest, in care bolnavul repeta raspunsul
la prima intrebare si la intrebarile ulterioare/continua sa execute primul ordin si dupa ce i s-a
cerut sa execute un altul.
b. afazia anomica este caracterizata prin tulburarea abilitatii de numire a obiectelor, desi
pastreaza posibilitatea de a le recunoaste sau utiliza. Problema gasirii cuvintelor duce la
utilizarea cuvintelor de umplutura, a cuvintelor goale de continut, deformate (parafazie) si a
circumlocutiilor (perifraze, digresiuni). Prezenta ei indica o maladie emisferica stanga sau o
boala cerebrala difuza de tipul maladiei Alzheimer.
c. afazia amnezica (amnezia verbala) este caracterizata prin dificultatea reamintirii cuvintelor
si numerelor. Este sinonima cu afazia anomica si este determinata de leziuni mici ale lobului
temporal stang. Afazia amnezica implica dificultatea gasirii cuvintelor datorita uitarii
acestora. Bolnavul cu anomie, spre deosebire de cel cu afazie amnezica, evita sa se angajeze
in comunicare. Apare in dementa Alzheimer, deteriorare post-stroke, demente in general.
2. Afazii nonfluente: sunt caracterizate printr-o vorbire ezitanta, stangace, intrerupta si cu
efort, limitarea vocabularului restrans uneori la substantive, verbe, adverbe si adjective,

8
gramatica restransa, articulatii dificile, lipsa prozodiei normale si intelegere auditiva aproape
normala sau normala. Include:
a. Afazia expresiva Broca (motorie) se caracterizeaza prin stangacia articulatiei, restrangerea
vocabularului si agramatisme, in prezenta intelegerii auditive normale. In general
performantele scrierii oglindesc productiile vorbirii, iar citirea poate fi mai putin afectata
decat vorbirea si scrisul. Majoritatea bolnavilor cu afazie Broca constientizeaza deficitul.
Afazia poate fi insotita de alexie (cecitate verbala) care consta in incomprehensibilitatea
limbajului scris, manifestandu-se prin nerecunoasterea arhitecturii generale a unui text,
bolnavul neasezand pagina in pozitia lizibila, prin alexie silabica (asilabie) sau
nerecunoasterea silabelor, prin imposibilitatea de a citi cu voce tare (alexie motorie).

3.Dislalii sunt tulburari de articulare (pronuntare) datorate modificarilor aparatului logomotor.


Se pot manifesta in mod predilect pentru anumite sunete (dislalie de sunet), anumite silabe
(dislalie de silaba) sau pentru anumite cuvinte (dislalie de cuvant). Sunetul, silaba sau
cuvantul respectiv, luat singur, poate fi pronuntat, dislalia manifestandu-se numai cand acesta
este intalnit intr-un anumit context. Dislaliile literare fac obiectul logopediei. Dintre dislalii
de sunet mentionam:
a) rotacismul – este dislalia pentru litera”r” datorata imposibilitatii de a obtine
vibratia varfului limbii si vibrarea valului palatin.

b) sigmatismul (sasaiala) – este dislalia pentru literele „s”, „z”, „j” si a combinatiilor
lor („ps”, „ts”, „cs”), determinata de implantarea vicioasa a dintilor sau de o
deformare dentala.

c) rinolalia (vorbirea pe nas sau dislalie nazala) – datorata insuficientei contractiei


valului palatin (prin pareza, paralizie) sau existentei vegetatiilor adenoide.

d) dizatria - vorbire realizată prin transpoziţia de silabe, evidenţiată prin tehnica


paradigmelor (ex.: 33 de cocostârci pe casa lui Kogalniceanu, copila
compatimitoare). apare în sindroamele psihorganice, în PGP, în ASC, în
demenţe.

e) pelticia - vorbire care se realizează cu comisurile bucale depărtate. Apare la


oligofreni, debili mintali.

9
Cand la tulburarile de articulare se asociaza tonii sau clonii ale musculaturii fonatorii
sau respiratorii, apare balbismul (balbaiala), care prezinta ca forme clinice de manifestare:
a) Balbismul clonic - vorbire repetată, sacadată, de obicei interesează o silabă la
începutul unui cuvânt (ma-ma-mama)
b) Balbismul tonic - este o rezistenţă puternică în pronunţarea unui cuvânt sau a
unei silabe, rezistenta care intrerupe discursul. Cand este depasita, cuvintele se
revarsa tumultos, în cascadă (m-m-mama, b-b-b-balsam)
c) Balbismul tonico-clonic – reprezinta balbismul mixt.
Balbismul se intalneste in logonevroze (afectiuni nevrotice anxioase), fiind accentuat
in anumite situatii emotionale, dar si ocazia folosirii unor cuvinte mai dificile. Astfel ca
individul cauta sa le inlocuiasca cu altele, pe care nu numai ca nu le gaseste imediat, dar nici
nu sunt, din punct de vedere semantic atat de adecvate. Prin urmare se incarca tensional
afectiv negativ si poate dezvolta o adevarata fobie fata de cuvintele dificile (logofobie).
Datorita suprimarii numeroaselor silabe sau cvinte, in situatia unui balbism avansat, insotit de
inversiuni, repetitii, eliziuni, limbajul poate deveni total ininteligibil, fenomen cunoscut sub
numele de tumultus sermonis.

TUBURARILE EXPRESIEI GRAFICE (LIMBAJULUI SCRIS)


Limbajul scris nu este o simpla transpozitie a celui oral in forma grafica, ci are
caracteristici proprii, iar desfasurarea lui corecta impune anumite rigori logice si gramaticale.
Limbajul scris necesita in plus o baza senzoriala mai ampla, astfel ca la fondul senzorial
audio-motor al limbajului oral se adauga si aspectul vizual, limbajul scris fiind vizuali-audio-
motor.
In psihopatologie, limbajul scris urmeaza tulburarile limbajului oral. Astfel dislogiilor
le corespund tulburarile psihografice, disfaziilor, tulburarile disgrafice, iar dislaliilor,
tulburarile caligrafice.
1. Tulburari psihografice – pot fi sistematizate in:
a.Tulburarile activitatii grafice:
a.1. Hipoactivitatea grafica – reprezinta scaderea activitatii grafice, de intensitate variabila
a.2. Negativismul grafic – refuzul de a scrie
a.3. Disociere intre negativismul verbal si cel grafic – bolnavul refuza sa vorbeasca, dar
accepta sa scrie
a.4. Hiperactivitatea grafica – cresterea activitatii grafice, de grade variabile

10
a.5. Graforee – tendinta patologica si irezistibila de a scrie. Este probabil consecinta logoreei,
dar se intalneste mai putin frecvent decat aceasta, pentru ca bolnavii, instabili fiind, nu au
rabdare sa transpuna grafic tumultul expresiei lor verbale. Curgerea grafica in graforee are un
caracter intempestiv si deseori eliptic sau incoerent.
a.6. Grafomanie – se manifesta prin predilectia, manifestata in exces, pentru exprimarea
grafica. Respecta coerenta si rigorile stilistice ale limbajului scris, de care se distinge doar
prin continutul sau si prin cantitate. Este intalnita la bolnavii cu delir cronic sistematizat care
isi expun detaliat planurile de reforma, inventie etc., la idealistiipasionali, care cauta sa-si
exprime tumultul ideo-afectiv prin nenumarate sctisori, la cverulenti si procesomani, care isi
exprima grafic interminabilele plangeri, acuzatii, proteste etc.
a.7. Incoerenta grafica – cuvintele sau frazele sunt lipsite de legatura intre ele. Este expresia
incoerentei ideo-verbale.
a.8. Stereotipiile grafice – constau in repetarea unei conjunctii, cuvant sau fraze, precum si in
intercalarea lor repetitiva in cursul expunerii grafice. Sunt expresia grafica a stereotipiilor
verbale.
b.Tulburarile morfologiei grafice - exprimate în caracterele grafice ale literelor:
a. Dispunere: literele pot fi drepte sau înclinate
b. Orientare: literele pot fi orientate în sus sau în jos: scrisul orientat
ascendent, cu litere de dimensiuni mari apare în stări hipomaniacale si
de excitatie psihica, cel descendent, înghesuit, cu litere marunte apare
în depresii cu potenţial suicidar.
c. Dimensiuni - scris mărunt sau cu litere de tipar
d. Omisiuni al literelor
e. Scrisul seismic – scrisul apare tremurat; se intalneste la cei cu
afectiuni motorii de tip extrapiramidal, dar si in catatonie.
f. Scris în ghirlandă – intalnit in schizofrenie, tulburari delirante,
demente
g. Scris cu majuscule
h. Scris cu caracter imprimat: apare în epilepsie
i. Scris cu arabescuri (înflorituri)
j. Scris cu sublinieri
k. Scris în oglindă (de la dreapta la stânga) – este expresia unei tulburari
de perceptie spatiala sau a manierismului bolnavului schizofren

11
l. Scris suprapus – exprima simbolismul gandirii schizofrenice si
autismul acestor bolnavi, al caror text poate prezenta frecvent
omisiuni de litere si silabe, litere inegale, randuri suprapuse,
abundenta de ghilimele.
m. Grifonaj – scrisul are aspectul unei mazgalituri; intalnit in
nedezvoltari sau deteriorari cognitive.
c. Tulburarile semanticii grafice:
c.1. Paragrafismele – consta in transpozitia de litere si cuvinte, substitutii, omisiuni etc. se
intalnesc in special in schizofrenie.
c.2. Neografismele – desi considerate corespunzatoare neologismelor, nu constituie
intotdeauna o simpla fonograma a lor (J. Bobon, 1962).
c.3. Ermetismul grafic – abundenta de semne si simboluri ininteligibile.

2. Tulburari disgrafice - corespunzătoare afaziei grafice (agrafie). Apar în afectarea SNC.


3. Tulburari caligrafice - Apar în sindroame psihorganice (scrisul neregulat, tremurat al
senililor), nedezvoltarea gândirii, regresia gândirii.

IMAGINAŢIA ŞI TULBURĂRILE EI

DEFINIŢIE: Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a


reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi unor imagini şi idei noi.
Spre deosebire de reprezentare, care doar expune conştiinţei imagini deja constituite,
imaginaţia este prin excelenţă un proces de generare mai mult sau mai puţin activ şi
intenţionat a imaginilor şi de articulare a lor în diferite moduri.
Imaginaţia se leagă şi de gândire, suferind influenţa ei în structurarea succesiunii
transformărilor, în vederea obţinerii unui produs final mai mult sau mai puţin inteligibil, cu
sens. Dar imaginaţia reprezintă o premisa şi o sursă de alimentare a gândirii. Datele
psihologiei genetice demonstrează că, în marea lor majoritate, semnificaţiile conceptuale se
sprijină pe şi derivă dintr-un material perceput şi imaginar. Conceptul este structura tare a
intelectului, pe când imaginea este o structură slabă, dar mult mai sugestivă şi mai polivalentă

12
(P.Popescu Neveanu). De aceea, mai mult decât la înţelegere, imaginaţia contribuie la
invenţie, prin intuirea şi prefigurarea soluţiilor care să compatibilizeze sub raport funcţional
structuri heterogene.
Imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării
personalităţii. Implicarea creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea
imaginaţiei creatoare, în timp ce implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la
manifestarea specifică a creaţiei imagistice (artistice, arhitecturale, tehnice).
Mulţi autori au tendinţa de a localiza sursa proceselor imaginative în afectivitate şi
motivaţie, dat fiind faptul ca imaginaţia este un proces psihic cognitiv activ prin care subiectul
ajustează lumea la nevoile şi aspiraţiile lui, în scopul de a înfrunta încercările dramatice pe
care i le pregăteşte viaţa cotidiană.
L.S. Vâgotski considera imaginaţia ca „o combinaţie a câtorva funcţii prin intermediul
unor relaţii specifice”, aşadar o funcţie mult mai complexă a activităţii psihice.
G.Durand subliniază faptul că imaginarul îndeplineşte un rol general de echilibrare
antropologică, fiind în acelaşi timp compensatoriu şi prospectiv, pentru că suplineşte golurile
în cunoaştere, în acţiune sau trăire. Imaginaţia se distinge prin posibilitatea de a descoperi şi
transforma lumea prin intermediul descoperirilor şi transformărilor care intervin în propria
personalitate a subiectului. Astfel că în fluxul interacţiunilor dintre subiect şi realitate,
imaginaţia strecoară permanent un altceva, în forma posibilului şi dezirabilului, a modelelor
intuitive auxiliare înţelegerii, a viziunii optimizatoare, transformative.
FORMELE IMAGINAŢIEI
Crearea noilor imagini se face atât pe baza unor obiecte sau fenomene existente în
realitate, dar nepercepute vreodată de subiect, cât şi pe baza unor obiecte şi fenomene
inexistente în realitate.
Forme neinteţionale (pasive):
a. Visul – activismul psihic din perioadele scurte de somn paradoxal REM favorizează apariţia
viselor considerate ca o primă formă de realizare a imaginaţiei. Prin faptul că producerea şi
desfăşurarea lor se află în afara controlului voluntar, visele reprezintă imaginarul inconştient.
Sigmund Freud le atribuia o funcţie simbolică majoră, considerând că ele exprimă într-o
formă deghizată pulsiuni, aspiraţii, gânduri intime şi dorinţe nepermise (visul este „calea
regală de acces la inconştient”), având legătură atât cu viaţa cotidiană, normală, cât şi cu
psihopatologia.
Apartenenţa viselor la imaginaţie poate fi susţinută prin două argumente principale:
► conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente

13
ireale, care nu se găsesc şi care nici nu pot exista în realitate;

► chiar în cazul în care conţinutul lor îşi are sursa în experienţa


anterioară, modul de combinare a secvenţelor, ca şi ipostazele în
care apar sunt absolut inedite, nefiind niciodată simple evocări sau
reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.

Visul are la bază câteva moduri de operare:


- condensarea de trăsături similare în imagini sintetice. Sinteza propriu-zisă a imaginilor işi
are sursa atât în datele obiective ale similitudinii, cât şi în amalgame de afecte.
- deplasarea, termen de sorginte psihanalitică, exprimând disocierea dintre imagine şi
încărcătura sa afectiva. Energia astfel disponibilă este transferată într-o altă imagine.
- dramatizarea (figuralizarea) – constă în traducerea gândurilor în imagini care vor fi
coordonate într-o succesiune asemănătoare unei piese de teatru. Conţinutul visului este
orientat către viitor prin tensiuni ce reanimă aşteptările. Dorinţele şi temerile, simpatiile şi
antipatiile, admiraţia şi dispreţul, ura şi dragostea se întâlnesc şi se prelungesc dramatic în vis,
independent de voinţa subiectului, dar producând asupra lui un efect de uimire.
- elaborarea – intervine atât în cursul manifestării visului, cât mai ales după trezire. Când
subiectul încearcă să-şi amintească şi să-şi povestească visul, involuntar, tinde să-i dea o
anumită coerenţă şi unitate, să-l facă inteligibil din punct de vedere logic şi semantic.
b.Reveria – este o producţie imagistică liberă, fără intervenţia controlului voluntar şi fără
existenţa unui scop anume, care se produce pe fondul unei stări semivigile (la limita între
somn şi starea de veghe). Se mai numeşte „visare cu ochii deschişi”. P. Popescu Neveanu
consideră că „reveria marchează o evoluţie spre autism, conştiinţa ambianţei devine
crepusculară, iar absenţa oricărei încordări permite declanşarea liberă a unor imagini mentale
propulsate de tendinţe afective”. Prin conţinutul său tematic, reveria apare, precum visul, ca o
formă de exprimare şi realizare deghizată a unor dorinţe şi aspiraţii, altfel greu sau imposibil
de obţinut.
Ea poate deveni dăunătoare când se produce cu o frecvenţă prea mare şi tinde să
acapareze întreaga existenţă vigilă a individului. Experienţa clinică arată că grijile sau starea
continuă de frică anxioasă devin o sursă pentru un gen de imaginaţie asemănătoare reveriei,
dar inversa ei, prin conţinut negativ, terifiant. Când se consolidează şi se automatizează, ea
întreţine stările morbide, care periclitează buna adaptare a persoanelor în cauză la solicitările
lumii externe.
Forme intenţionale (active):

14
a.Imaginţia reproductivă – este foarte apropiată de memoria imaginativă. Specificul ei rezidă
în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei anterioare. Este vorba
despre o asociere a elementelor verbal-imaginative cu imagini care vin din experienţa proprie,
cum se întâmplă în lectură.
b. Visul de perspectivă – reprezintă proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor
de viaţă.
c. Imaginţia creatoare – reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge
imaginaţia umană. Sub aspect reflectoriu, imaginaţia creatoare apare ca reprezentare şi
anticipare a noului, din perspectiva realizabilităţii sale în plan ideal-intern şi material-extern.
Este reglată strict voluntar, elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care
survin în anumite momente, având un caracter secundar şi subordonat. Imaginaţia creatoare se
manifestă în două forme: inovaţia (schimbarea unghiului de abordare a unui fenomen, punerea
acestuia în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi) şi invenţia
(procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului, împreună cu produsul final obţinut).

PROCEDEELE IMAGINAŢIEI

Aglutinarea constă în formarea de imagini noi prin fuzionarea a două sau mai multe
reprezentări ce oglindesc diferite obiecte, fenomene, fiinţe sau părţi ale acestora. Prin aceste
acţiuni de aglutinere s-au născut sirenele (femei cu jumătatea inferioară de corp de peşte),
diavolii (cu figură de om, dar cu coarne şi coadă), centaurii (fiinţe cu bust de om şi corp de
cal), îngerii (copii cu aripi) etc.
Combinarea: situarea unei imagini într-un context neobişnuit realizează relaţii noi între
imagini şi elementele ambianţei.
Amplificarea sau diminuarea: care constă în exagerarea sau diminuarea anumitor însuşiri ale
obiectelor sau fiinţelor, în scopul realizării unor efecte de contrast. De exemplu: uriaşii, piticii.
Tipizarea: modalitatea imaginaţiei prin care se combină şi se generalizează trăsăturile
caracteristice şi esenţiale ale imaginilor unor grupe de obiecte, maşini, oameni, care apoi sunt
individualizate în tipuri de obiecte, maşini, tipuri de eroi in literatură etc.
Schematizarea: reprezentarea părţilor esenţiale ale unor tipuri de persoane, de acţiuni, de
maşini, eliminarea celor neesenţiale, creându-se schema de construcţie mentală a imaginii
obiectului sau acţiunii pe care o va întreprinde.

15
Simbolizarea: exprimarea unei idei printr-o imagine dedusă şi caracteristică unui domeniu de
obicei îndepărtat de expresia directă şi uşor inteligibilă a ideii respective. Este unul din
procedeele imaginaţiei frecvent întâlnit în psihopatologie.

TULBURĂRI DE IMAGINAŢIE

Modificări cantitative de imaginaţie

Scăderea imaginaţiei – poate fi:


a. Trecătoare sau tranzitorie - întâlnită în inhibiţiile afective, nevroza obsesională, psihastenii,
tulburări ale conştiinţei
b. Permanentă - întâlnită în oligofrenii, demenţe senile
c. Progresivă, însoţită de scăderea memoriei de evocare - întâlnită în demenţe postraumatice,
demenţe postmeningoencefalite.
d. Unilateralizarea imaginaţiei, fenomen pentru care avem două aspecte majore în patologie:
când imaginaţia e centrată către trăiri dureroase, pacientul îşi imagineză grozăviile care îl
aşteaptă - apare în sindroamele depresive profunde, melancolia de involuţie, în delirul
catrastrofic; al doilea aspect este întâlnit în paranoia: imaginaţia, în delirul de gelozie,
înscenează capcane care îi dau probe de adulter pentru partener.

Exaltarea imaginaţiei
a. Creşterea forţei imaginative întâlnită în intoxicaţiile alcoolice sau produse de consumul de
droguri, stările de excitaţie, manie
b. Exaltarea „constructivă” întâlnită în delirul cronic sistematizat, parafrenia fantastică,
paranoia de invenţie.
c. Mitomania (minciuna patologică sau pseudologia fantastică) este considerată de autorii
clasici ca formă de manifestare a isteriei, a delirului de imaginaţie şi a sindromului Korsakov.
Actualmente mitomania este considerată ca un sindrom întâlnit în diferite stări, dar şi un
aspect particular specific unor personalităţi caracterizate prin emotivitate, sugestibilitate şi
exaltare imaginativă. Bolnavii pun în serviciul imaginaţiei toate resursele lor cognitive. Ei
adaptează producţiile imaginaţiei la nivelul socio-cultural al interlocutorului pe care însă îl
subestimează întotdeauna nu numai sub aspect etic, cât şi cognitiv.
Caracteristicile relatărilor mitomanice sunt:
o organizarea romanescă a trăirilor (această organizare face ca aspectul

16
formal al discursului să nu fie adecvat cu conţinutul său, interlocutorul
sesizează irealitatea conţinutului);
o alibiul existenţial (discursul mitomanic e îndreptat prin supraestimarea
persoanei proprii, mitomanul îşi clădeşte imaginea de sine pe baza
intuiţiei, dorinţelor şi aşteptărilor auditoriului despre sine);
o suprasemnificarea (mitomanul trece de la simpla exagerare la
fabulaţie în virtutea scopului de a atrage atenţia şi interesul celorlalţi
asupra sa);
o conduita de teamă (mitomanul consideră că nu poate realiza o legătură
interpersonală decât prin intermediul fabulaţiei;când aceasta relaţie îl
interesează, mitomanul dezvoltă o stare de teamă legată de posibila
descoperire a caracterului fabulator al relatării; pentru a da o aparenţă
de realitate fabulaţiei, mitomanul e capabil să se angajeze într-o relaţie
concretă; când toate încercările s-au soldat cu eşec mitomanul ultima
lui solutie este să fugă, să dispară din anturaj sau tentativ de suicid cu
doze subletale, conferind şi acestui act fatal o notă fabulatorie.
Se întâlnesc impulsiunile mitomane în cadrul psihopatiilor impulsive ca prototip
clasic, dar în practică întâlnim psihopatul isteric, care posedă un evantai mitomanic
necruţător. În cadrul psihopaţilor perverşi sexuali, mitomania nu constituie un scop ci doar un
mijloc de negare a tulburărilor instinctive (de ex. o lesbiană în faţa unui bărbat se prezintă
suavă nu pentru a-l cuceri ci pentru a-şi ascunde instinctele). Mitomania se găşeşte intricată în
comportamentul isteric: reacţii isterice, nevroza isterică, psihopatia isterică, psihoza isterică,
pseudodemenţa isterică. În debilitatea mintală mitomania apare cu rol compensator datorită
insuficienţei cognitive. Porot a încercat delimitarea a 3 forme de mitomanie: malignă,
perversă, vanitoasă.
Se diferenţiază mitomania de minciuna care constă într-o deformare intenţionată a
adevărului, doar sub aspect etic. Individul are posibilităţile cognitive intacte, o deplină
claritate a conştiinţei. După A.Porot (1965) minciuna nu trebuie confruntată cu realitatea, cu
veridicitatea faptelor, ci trebuie opusă numai sincerităţii. Mitomania se diferă de şarlatanie,
escrocherie, unde există stratagema unei intenţionalităţi şi a unor reguli tehnice. Mitomanul
este un debutant perpetuu, iar mitomania este lipsită de scop şi beneficiu utilitar.
Fabulaţia trebuie diferenţiată de confabulaţie. Fabulaţia este o minciună credibilă, este
o mitomanie coerentă şi relativ adaptată realităţii. Confabulaţia este acompaniată de tulburări
mnezice. Discursul este străin. Confabulaţia este totdeauna labilă, incoerentă, ruptă de

17
realitate şi tinde spre absurd, pe când în mitomanie fabulaţia nu prezintă tulburări mnezice; se
admite fabulaţia la copii.

Modificări calitative de imaginaţie


Simularea: se referă la falsificarea adevărului, în privinţa stării de sănătate, prin creearea de
tulburări somatice sau psihice, în scop utilitar, material sau moral. După Solier se deosebesc:
 Simulaţia creatoare
 Simulaţia exagerată (amplificatoare)
 Simulaţia perseverentă (fixatoare – la bolnavii isterici şi debilii mental)

Simulaţia totală apare la indivizii normali psihici care intenţionat, conştient, legat de un
scop bine precizat (concediu medical, scutire, pensionare), din care să obţină beneficii
secundare, reproduc semnele unei boli psihice inexistente, putând fi simulate orice boli
psihice sau somatice; din cele neurologice se pot simula: paralizii, astazii, stupor, mentism,
stare de negativism. Din punct de vedere medico-legal psihiatric gradul şi fidelitatea simulării
somatice şi psihice e în funcţie de imaginaţia, inteligenţa şi rezistenţa simulatorului.
Suprasimularea: se întâmplă când bolnavul utilizează conştient şi exagerează simptomele
unei afecţiuni preexistente dorind să pară şi mai bolnav (de ex. hospitalismul care apare în
dezvoltarea de tip hipocondriac).
Metasimularea: apare la bolnavii cu stări psihice şi fizice normale, care după un episod
psihotic acut real, realizează un beneficiu consecutiv acestei situaţii. Patologic perseverează în
acuzele subiective anterioare stării sale actuale încercând obţinerea unui beneficiu în
continuare. Acestea apar la expertizele medico-legale.
Disimularea: e un fenomen psihopatologic foarte grav de care se leagă urgenţele majore,
crima şi sinuciderea. Constă în ascunderea unor simptome psihice sau infirmităţii în scopul
sustragerii de la tratamentul obligatoriu, pentru obţinerea unui beneficiu (carnet de conducător
auto la un psihotic) sau punerii în aplicare a unei idei delirante sau a unei tentative de suicid
(bolnavii depresivi au un înalt potenţial disimulativ, manifestat în special la debutul sau după
traversarea episodului depresiv, pentru a evita internarea sau pentru a obţine externarea, ca să
poată pune în aplicare acest act final, suicidul).

18
19