Cultura muzicala in Romantism

Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de curentul romantic,
care a adus mari înnoiri ale limbajului muzical. Frământările revoluţionare din toată Europa,
efervescenţa vieţii spirituale de pe întregul continent nu puteau fi oglindite într-o senină artă
clasică cu un ponderat şi echilibrat limbaj. Transformările limbajului, ca şi noile aspecte stilistice
ale creaţiei muzicale, îşi au, mai toate, obârşia în lucrările lui Beethoven şi ale contemporanilor
săi mai tineri – Schubert şi Weber.

În raport cu secolele precedente, viaţa muzicală a veacului al XIX-lea se diversifică fără

precedent. Publicul tradiţional de la curţile princiare şi palatele nobililor nu mai este singurul
beneficiar al manifestărilor muzicale. În importante centre europene au loc concerte, recitaluri şi
spectacole de operă organizate în săli publice. Scade rolul aristocratului mecena în favoarea
impresarilor, mari organizatori de concerte publice. Unele teatre ale operelor de curte devin
instituţii publice. Un aport important în răspândirea muzicii de operă de la Teatrul curţii din
Dresda l-au avut dirijorii Weber (în perioada 1817-1826) şi Wagner între anii 1842-1849.

Eliberaţi de servituţile de la curţile aristocrate, muzicienii, în multiple ipostaze de compozitori,

interpreţi sau pedagogi, cunosc o faimă internaţională, fiind invitaţi ca instrumentişti şi dirijori în
toate centrele muzicale europene. Devine ilustră orchestra “Gewandhaus” din Leipzig care, sub
conducerea lui Mendelssohn (1835-1847), se înscrie printre primele orchestre europene, calitate
păstrată până în veacul nostru.

Dezvoltarea vertiginoasă a vieţii muzicale se datorează perfecţionării instrumentelor, pianul

ocupând primul loc datorită pătrunderii sale în muzica de casă şi în instituţiile de educaţie
muzicală. Pentru cererile crescânde de partituri, apar şi se dezvoltă editurile muzicale, care
comercializează cele mai variate transcripţii pentru pian ale marilor creaţii simfonice şi de operă,
înlesnind astfel cunoaşterea lor de către cercuri cât mai mari de oameni. În Franţa Jgnaz Pleyel,
iar în Anglia, Muzio Clementi sunt, pe lângă pianişti importanţi, editori şi negustori de
instrumente. Odată cu lărgirea sferei practicii muzicale şi cu înmulţirea numărului de ascultători,
se manifestă şi un romantism dulceag, cu note salonarde. Dacă în secolele anterioare, diversitatea
stilistică a creaţiilor muzicale la fiecare popor în parte este mai puţin conturată, în secolul al
XIX-lea şcolile naţionale vor îmbogăţi limbajul muzical şi vor conferi culturii muzicale noi
aspecte.

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, unii creatori continuă tradiţia clasică, în schimb alţii
făuresc noi forme, desprinse de rigoarea clasică. Romanticii îmbogăţesc limbajul muzical şi
lărgesc sau creează noi forme muzicale pentru a reda viaţa lăuntrică sau pentru a configura sonor
imagini literare. Continuarea tradiţiei clasice se face prin perpetuarea formelor şi a stilului clasic,
considerate de unii autori imuabile. Ei alunecă într-un epigonism steril, alţii păstrează notele
stilistice esenţiale, dar accentuează patosul expresiei, îmbogăţesc limbajul şi lărgesc tiparele
arhitectonice.
În prima categorie se integrează unii contemporani ai lui Beethoven: Muzio Clementi (1752-
1832), Jgnaz Pleyel (1757-1818), Jean Baptiste Cramer (1777-1858), Johann Nepomuk
Hummel (1778-1837), Daniel Steibelt (1765-1823) ca şi capelmaeştrii germani Karl Gottlob
Reissiger (1789-1859), Ferdinand Ries (1784-1838). Ei păstrează cu sfinţenie tiparele formelor
clasice şi claritatea stilistică, fără a aduce o efervescenţă deosebită. Numele lor circulă astăzi în
literatura didactică şi, foarte rar, în viaţa artistică.

O atitudine clasicizantă, dar nu epigonică, prezintă Felix Mendelssohn, Fr. Schubert şi R.

Schumann în simfonii şi în unele lucrări de muzică de cameră. Ei îmbină stilul clasic cu cel
romantic, atât în privinţa folosirii formelor sonato-simfonice, cât şi în privinţa folosirii limbajului
ritmico-melodic. În alte genuri – lied, uvertura de concert sau miniatura vocală şi instrumentală –
ei sunt tipic romantici.

-Ludwig van Beethoven-

Ludwig van Beethoven (n. 16 decembrie 1770, Bonn - d. 26 martie 1827, Viena) a fost un
compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este
considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat
posterității opere nemuritoare, printre care:

 9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă
bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii
Europene)
 5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)
 Un concert pentru vioară și orchestră
 Missa solemnis
 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a
Appassionata)
 Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
 16 cvartete pentru coarde
 Opera Fidelio

Producția muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradițional ca o punte între Clasicism
și Romantism și se poate împărți în trei perioade:

 Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compozițiile din tinerețe de la Bonn și primii

ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn și Mozart, și desăvârșesc
clasicismul vienez ajuns la maturitate.

 A doua perioadă (1807-1812), așa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziții ca simfonia
III-a (Eroica), concertele pentru pian și orchestră nr.4 și 5 (Imperialul), sonata pentru
pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele
dramatice și noutățile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi, Beethoven fiind
supranumit din aceste motive „Titanul din Bonn”.
  A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compozițiile din această perioadă nu mai
pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie și puternică
individualitate, eliberate de convențiile tradiționale. În muzica instrumentală introduce
recitative și arii, în fugi, variațiuni și elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de
expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a și Missa
solemnis, se depărtează complet de genul tradițional: astfel în finalul simfoniei se
introduce o partitură pentru soliști vocali și cor, în timp ce Missa solemnis iese din
tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.

-Robert Schumann-

Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 – d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre
cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un
estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a
romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se
desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles
în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea
armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.

1830-1839

Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște
în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an scrie mamei sale, "Întreaga mea
viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află
încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.

În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte
surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva
sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa
tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a
mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist
fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub
Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu
subiectul Hamlet.

1840-1849

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum
compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și
cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii,
dulceața, dubiul și disperarea acestora fiind atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea
sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influență a stat la baza
perfecțiunii textuale din compoziții precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai și
Schöne Wiege meiner Leiden.

După 1850

Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine
succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează
Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde
audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"

La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se
confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui
Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze.
Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă
susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este
transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până
la moartea sa, la 29 iulie 1856.