Un bătrân avea un cățel de care era foarte atașat.

Toată ziua îl mangâia pe cap, îl lăsa să se așeze

în poală și vorbea cu el așa cum ar fi vorbit cu orice amic îi trecea pragul. Nu stătea niciodată la
masă fară să împartă și cu prietenul său necuvântător câteva bucățele din mâncarea sa și de multe
ori îl răsplătea cu cele mai bune recompense.

Într-o zi, un măgar trecea pe lângă casa bătrânului și s-a oprit lângă fereastră. Aici avea să vadă
uimit comportamentul pe care bătrânul îl avea cu micul cățel care mai avea și privilegiul de a sta în
casă.

“Oare cum aș putea să devin și eu animal de companie?”, se întrebă măgarul.

“Așa nu e corect. Eu muncesc din greu, iar cățelul acesta doar dă din coadă, latră și sare în brațele
stăpânului. Nu este corect.”

Apoi, măgarul își spune: “Oare dacă încep să fac și eu ce face cățelul mă va transforma și pe mine
în animal de companie?”

Dar nici nu a terminat bine să își pună atâtea întrebări, că măgarul și-a pus planul în aplicare și a
intrat alergând în camera în care stătea bărbatul. Apoi, a început să ragă tare și să dea din coadă. Și
a dat atât de tare din coadă, că a atins masa de pe care aproape că au căzut toate cele ce se aflau
acolo.

Văzând una ca asta, stăpânul a crezut imediat că măgarul a înnebunit și a început să strige după
ajutor. Imediat, vecinii săi au venit alergând și au gonit măgarul, până când acesta a părăsit
gospodăria bătrânului și s-a reîntors pe câmpul pe care stătuse și până atunci.

După ce furia sătenilor a trecut și măgarul se afla din nou în locul din care venise, acesta a căzut pe
gânduri: “Eu doar am făcut ceea ce făcea și câinele și cu toate acestea, câinele a rămas pe lângă
casă, iar pe mine m-au gonit. Nu e drept!”