DISFUNCȚIILE SEXUALE

Disfunctiile sexuale pot avea cauze fiziologice, cauze psihice/ psihologice si cauze mixte.
Psihoterapia se adreseaza cu predilectie disfunctiilor sexuale psihogene, dar este
recomandabila ca demers terapeutic de suport in tratamentul tuturor tipurilor de disfunctii
sexuale.
De-a lungul timpului au aparut si s-au dezvoltat mai multe curente/ abordari in cadrul
psihoterapiei, fiecare propunand o viziune proprie asupra functionarii psihismului uman,
fiecare aducand metode si tehnici proprii de interventie clinica si, de ce nu, fiecare
adresandu-se unui anumit segment de pacienti.
Ansamblul psihoterapiilor poate fi imaginat ca situandu-se pe o axa, in care la un pol se afla
psihoterapiile comportamentaliste, iar la celalalt pol psihanaliza. Celelalte psihoterapii pot fi
vazute ca incercari de imbinare a celor doua mari curente de orientare extrema, fiecare
preluand in procente diferite concepte si tehnici din arsenalul acestora, nuantandu-le,
remaniindu-le, adaptandu-le. Amintim aici terapia Gestalt , terapia rational-emotiva, analiza
tranzactionala, analiza existentiala, terapia centrata pe client (rogersiana).
In cele ce urmeaza vom trece in revista cele doua mari curente din cadrul psihoterapiei,
subliniind nota specifica in care fiecare isi aduce aportul la tratamentul disfuctiilor sexuale.
Nu avem spatiu pentru o expunere exhaustiva, prin urmare ne cerem scuze pentru omiterile
care se vor dovedi inevitabile. De asemenea, vom da si cateva exemple de cazuri (mini
vignette) pentru a o oferi o imagine mai clara asupra a ceea ce se intampla intr-o psihoterapie
a disfunctiilor sexuale.
Psihoterapiile cognitiv-comportamentale (TCC) vad persoana ca fiind produsul unei istorii de
invatare. Pentru terapeutul cognitiv-comportamentalist, problemele psihologice sunt in mare
parte comportamente invatate inadaptate si dezadaptative, care provoaca suferinta pacientului,
iar terapia implica un proces de dezvatare si reinvatare. Pacientul renunta la comportamentele
dezadaptative si invata comportamente noi, apte sa-i asigure o mai buna adaptare la mediu si
implicit o stare de bine psihologic.
Modelul comportamentalist postuleaza faptul ca acolo unde exista un stimul, exista si un
raspuns, iar modelul cognitivist, care vede omul ca agent al prelucrarii informatiei, subliniaza
faptul ca intre stimul si raspunsul se interpune interpretarea. Altfel spus, oamenii reactioneaza
nu la stimul in sine, ci la interpretarea pe care ei o confera respectivului stimul (semnificatie
atribuita subiectiv).
Desi arsenalul tehnicilor psihoterapeutice creste pe masura ce cercetarile stiintifice in
psihologie se multiplica, principalele tehnici ale TCC vizeaza in principal desensibilizarea la
stimuli anxiogeni si restructurarea cognitiva (prin care se incearca acordarea unei alte
interpretari stimulului anxiogen).
Sa presupunem ca un barbat are un act sexual care se termina cu o ejaculare precoce, iar
partenera sa isi exprima in mod vadit si brutal nemultumirea. Acest fapt se soldeaza cu un atac
la adresa stimei de sine a barbatului, care va dezvolta ganduri negative cu privire la propria
persoana (‘Nu sunt in stare, nu sunt suficient de potent etc). Mai mult, acest incident la conduce
la aparitia unei anxietati anticipatorii cu privire la urmatorul act sexual (Daca iarasi nu voi fi in
stare sa o satisfac etc). Daca experienta se repeta, acest lucru intareste anxietatea referitoare la
performanta sexuala, barbatul se simte rusinat, umilit, vinovat. In dorinta de a evita rusinea,
umilinta asociate, barbatul va adopta un comportament de evitare a actului sexual. Respectiv,
lucreaza peste program (isi face de lucru), se implica in multiple activitati, care au rolul de a-l
face indisponibil pentru partenera sa.
Aceasta suita de experiente duce la invatarea urmatoarei scheme de comportament : stimulul
(invitatia la actul sexual) este interpretat ca fiind aducator de suferinta (umilire, rusine,
vinovatie), iar rapunsul este comportamentul de evitare a actului sexual.
Scopul interventiei psihoterapeutice este de a inlocui aceasta schema de comportament cu
urmatoarea : actul sexual este asociat cu placerea, raspunsul fiind un act sexual reusit, ceea ce
nu va face decat sa intareasca noua schema de comportament.
Renuntarea la vechea schema de comportament (dezvatarea) este realizata prin desensibilizare,
care se traduce prin expunere repetata si graduala la stimuli anxiogeni in conditiile unui cadru
securizant.
Concret, psihoterapeutul recomanda cuplului ca timp de o anumita perioada actul sexual sa nu
fie insotit de penetrare. Cei doi parteneri au voie sa se atinga, dar aceste atingeri trebuie sa evite
zonele erogene. Faptul de a sti ca nu se asteapta de la el sa performeze sexual este in masura
sa-l relaxeze pe barbat si sa nu mai evite apropierea. Mai mult, cei doi au acum ocazia de a
explora si castiga in planul intimitatii. Urmatorul pas implica atingeri in zonele erogene, dar
penetrarea nu este inca permisa. Pe masura ce balanta intre anxietatea referitoare performanta
si placere inclina considerabil in favoarea placerii, penetrarea este permisa, dar numai in
conditiile aplicarii metodei Stop- Start. Aceasta inseamna ca barbatul va trebui sa-si
supravegheze atent gradul de excitatie sexuala in timpul actului sexual si sa se opreasca in
momentul in care simte ca se apropie de ejaculare. In acest punct se retrage si asteapta scaderea
excitatiei, apoi incepe din nou.
Cercetarile au aratat ca aceasta metoda, practicata timp de 2 pana la 10 saptamani, conduce la
eliminarea simptomului de ejaculare precoce la majoritatea pacientilor barbati.
In mod analog, metoda desensibilizarii este aplicata cu succes in multe cazuri de vaginism.
Se poate observa ca psihoterapeutul cognitiv-comportamentalist trateaza psihicul ca pe o cutie
neagra, nefiind preocupat de eventualele motivatii inconstiente sau beneficii pe care pacientii
le pot avea de pe urma problemelor lor. El se focalizeaza pe identificarea conditiilor
(contextului, conjucturii) si comportamentelor care au condus la esec in scopul de a le elimina
si de a le inlocui cu altele care sa favorizeze succesul. Iar aceasta abordare conduce la rezultate
foarte bune in conditiile in care ambii parteneri sunt cooperanti, suportivi unul cu celalalt si
foarte motivati sa aiba o viata sexuala activa si generatoare de satisfactii.
Se poate intampla insa, si nu rareori, ca unul din cei doi parteneri sau chiar amandoi sa aiba
reactii care sa se opuna bunului mers al terapiei, multe din aceste reactii fiind inconstiente. Ei
pot ‘uita’ sa faca exercitiile, pot fi prea ‘obositi’ pentru a le face, nu au rabdare sa le faca sau
le fac intr-o maniera mecanica. Mai rau, unul din parteneri le poate considera decadente,
absurde, prostesti, scandaloase etc. In acest moment vorbim despre rezistenta vis-a-vis de acest
proces propus de psihoterapeut si este indicata o abordare psihanalitica sau de inspiratie
psihanalitica.
In contrast cu abordarea comportamentalista, psihanaliza este deosebit de interesata de
continutul ‘cutiei negre’ a psihicului, motiv pentru care ea se pozitioneaza nu numai ca metoda
de psihoterapie, ci si ca metoda de investigare a psihismului inconstient.
Psihanaliza si psihoterapiile psihodinamice (de inspiratie psihanalitica) cauta sa inteleaga ce se
afla in spatele simptomului sau, mai bine spus, ce anume se incearca a fi comunicat prin
simptom.
Simptomul capata o alta semnificatie in ochii psihanalistului. El deopotriva un mesaj si o
solutie.
Psihanaliza postuleaza faptul ca inerent vietii psihice este conflictul intrapsihic intre dorinte
sau tendinte contrare. Simptomul este solutia de compromis, rezultanta a acestui conflict si
totodata un mesaj subtil, o comunicare a ceea ce nu poate fi inca pus in cuvinte.
Sa luam de pilda cazul unui angajat care urmeaza sa faca o prezentare dificila in fata unui sef
care il sperie teribil. Teama pe care o incearca in fata acestei situatii il face sa doreasca sa nu
faca prezentarea, dar stie ca seful sau nu va accepta acest lucru. Prin urmare, aceasta persoana
in dimineata zilei cu pricina face o febra teribila, care devine un motiv acceptabil pentru a se
sustrage de la efectuarea prezentarii.
In acest caz, simptomul – febra – devine o solutie pentru evitarea unei situatii anxiogene. El
este totodata un mesaj: ‘Nu vreau sa fac prezentarea’, ‘Mi-e teama sa fac prezentarea’, ‘Nu
vreau sa prezint atunci cand vrei tu’, dar un mesaj care nu poate fi pus in cuvinte fara
repercursiuni riscante. Un mesaj pe care nici macar el nu vrea sa-l gandeasca constient pentru
ca ar intra in conflict cu parerea pe care o are despre el ( a spune ca ii este teama poate insemna
in sistemul sau de gandire ca el este un fricos sau un las).
In mod analog, o femeie poate acuza o durere de cap teribila pentru a se sustrage actului sexual.
Ea nu ii poate spune direct partenerului ‘nu am chef sa ma culc cu tine’ pentru ca asta ar putea
conduce la o situatie neplacuta (discutii stresante si interminabile, certuri etc), in schimb
foloseste durerea de cap drept scuza. Durerea de cap este solutia de compromis gasita. Faptul
ca durerea de cap este reala si nu doar pretinsa se datoreaza faptului ca femeia ascunde si fata
de ea insasi faptul ca nu doreste actul sexual.
Prin urmare, psihanalistul cauta sa inteleaga ce anume se ascunde in spatele simptomului, care
sunt lucrurile nespuse intre parteneri si care sunt lucrurile de care nici macar acestia nu sunt
constienti. Problemele sexuale pot reprezenta doar aspectul de suprafata al unor probleme mult
mai profunde. Acest fapt va genera multe rezistente in procesul de schimbare si putem infera
ca problemele sexuale nu vor disparea inainte ca acele conflicte inconstiente profunde sa-si
gaseasca o rezolvare.
In mod paradoxal, simptomul este o solutie si ofera beneficii, care intaresc acel simptom si il
fac sa persiste. Iar unul din motivele pentru care oamenii nu renunta la simptomele lor (pentru
care nu se vindeca), este faptul ca le este greu sa renunte la beneficiile generate de simptom.
Simptomul este un rau mai mic care este preferat unui rau mai mare. Bineinteles, toate aceste
mecanisme sunt inconstiente.
Sa consideram urmatoarea situatie. Un pacient barbat solicita o psihoterapie, acuzand probleme
de disfunctie erectila. La o investigatie mai atenta, psihoterapeutul afla ca aceste probleme apar
in urma unor certuri cu sotia si intreaba pacientul daca ar putea exista o legatura intre lipsa
erectiei si faptul ca este suparat pe sotie. Explorandu-si sentimentele, pacientul admite faptul
ca este de multe ori furios pe sotia sa, care este o persoana foarte autoritara si extrem de critica,
si ca reactiile lui de ‘impotenta’ survin in astfel de momente. Prin lipsa erectiei el o pedepseste
pe sotie, refuzandu-i placerea sexuala in momentul in care aceasta o cere. In mod paradoxal,
‘impotenta’ lui il ajuta sa dobandeasca o pozitie de putere in raport cu sotia. El decide daca si
cand ii ofera placere acesteia.
Din nou, acest simptom este un mesaj – « vezi ce se intampla daca te porti urat cu mine ? » si
o solutie de compromis – o cale prin care el isi pedepseste sotia fara a trebui sa o infrunte in
mod direct.
In acest moment devine clar ca problemele sexuale constituie de fapt un paravan pentru o lupta
de putere intre parteneri. Suntem deja intr-un alt plan.
Explorarea a ceea ce el cauta sa evite – infruntarea directa a sotiei – conduce la amintiri legate
de relatia cu mama si, pe masura ce evoca aceste amintiri, pacientul observa el insusi (eventual
ajutat de psihoterapeut) cat de multe aseamanari exista intre modul in care el comunica cu sotia
sa si modul in care comunica cu propria mama. La fel ca si sotia, si mama era dominatoare si
critica, si ea incerca sa-i impuna deciziile ei, opiniile ei, comportamentele dorite de ea. La fel
ca si in relatie cu sotia, el nu a putut sa se opuna ei decat in mod pasiv.
Pacientul intelege acum ca in luptele pentru putere cu sotia repeta o istorie, pune in joc un
scenariu pe care l-a invatat/ construit in relatia cu mama sa. Mai mult, intelege ca intr-o anumita
masura el si-a ales sotia dupa chipul si asemanarea mamei, tocmai pentru ca ea sa poata juca
acest scenariu.
Vindecarea ar insemna implicit renuntarea la acest scenariu si inlocuirea cu unul mai fericit.
Dar pacientului ii este greu sa renunte la vechiul scenariu pentru ca el nu vrea sa renunte la
mama, ci vrea sa o transforme pe aceasta. Nu a reusit cu propria mama, dar spera sa reuseasca
cu sotia. Sotia, ca substitut al mamei, ar trebui sa-si modifice atitudinea si comportamentul fata
de el (in sensul de a fi mai putin dominatoare, de a-i recunoaste si de a-i respecta nevoile etc)
pentru a aseza relatia pe baze noi.
In plus, asocierea sotiei cu mama actualizeaza angoasa legata de incest, ceea ce intareste
comportamentul de evitare a actului sexual.
Se poate spune ca in plan inconstient pacientul nu vrea sa creasca; el vrea sa ramana copil, si
investigand aceasta dorinta, terapia scoate la iveala speranta irationala de a o tine pe mama in
viata printr-un soi de gandire magica: daca eu raman copil, mama nu o sa imbatraneasca si nu
o sa moara. In plus, multiplicarea imaginii materne prin investirea sotiei cu atribute de
maternitate serveste aceluiasi scop : pastrarea mamei in viata. O pretentie irationala si absurda,
de acord, dar pentru a fi recunoscuta ca atare trebuie mai intai ca ea sa fie adusa in constient.
La nivel inconstient insa, ea poate exista la nesfarsit. Mai mult, de la nivelul inconstientului ea
poate opera foarte eficient.
Suntem deja intr-un alt plan, cel al dependentei. Dependenta este cea care il impiedica sa
renunte la sotie si la acest nivel al dependentei el se intalneste cu sotia sa. Caci in orice relatie
sunt 2 persoane, iar daca o problema persista, atunci trebuie ca ambii o intretin.
In mod paradoxal, si sotia acestui pacient obtinea satisfactie de pe urma simptomului sotului
sau. In cazul acesteia, functiona o gandire de tipul : « Nu sunt o persoana atractiva si nici
capabila sa ma fac iubita. El sta cu mine pentru ca este dependent si pentru ca ii tolerez
momentele de ‘impotenta’. Daca va deveni viril, va deveni interesant pentru alte femei, va fi
atras de alte femei, vanat de alte femei si ma va parasi ».
Teama de a fi parasita o determina pe sotie sa suporte insatisfactia sexuala si chiar sa fie extrem
de ambivalenta cu privire la ameliorarea problemelor sotului ei.
Desi prezentat simplist, acest caz ilustreaza cum problemele in plan sexual pot ascunde de fapt
probleme mult mai profunde. Este putin probabil ca cei 2 soti sa-si schimbe comportamentul
sexual atat timp cat nu isi depasesc insecuritatile cu privire la separare si abandon.
Simptomul, ca si visul, reprezinta rezultatul condensarii la maxim al unor procese deosebit de
complexe care au loc pe mai multe planuri. Intr-un fel, poate fi asemuit unui film derulat cu
viteza foarte rapida. Sarcina psihanalistului este de a rula filmul cu incetinitorul pentru a
intelege, odata cu pacientul, despre ce este vorba in filmul respectiv, cine sunt personajele si
ce vor acestea. Ce vor nu atat la nivel constient, cat mai ales la nivel inconstient. Apoi de a
explora modalitati prin care filmul respectiv poate evolua catre un happy-end.
Din fericire, nu toate problemele de disfunctie sexuala necesita demersuri atat de complexe si
de durata cum este demersul psihanalitic.
Uneori poate fi vorba despre o simpla carenta educationala. A-i face unui barbat educatie
sexuala cu privire la diferentele intre evolutia excitatiei la femei si la barbati, la necesitatea
preludiului, postludiului etc poate insemna deja foarte mult pentru calitatea actului sexual. De
asemenea, spulberarea unor mituri precum cel despre barbatul care poate oricat, oricand si cu
oricine poate ajuta semnificativ la diminuarea sentimentelor de inferioritate (si a anxietatii
referitoare la castrare).
In cazuri mai dificile, TCC pot interveni cu succes pe o perioada relativ scurta de timp.
Psihanaliza si psihoterapiile de inspiratie psihanalitica sunt recomandabile atunci simptomele
semnaleaza prezenta unor conflicte inconstiente majore, care nu pot fi solutionate printr-o
abordare TCC (pacientii saboteaza interventiile terapeutului).
Terapia de cuplu de inspiratie psihanalitica este de asemenea foarte indicata pentru ca in
prezenta terapeutului cei 2 parteneri isi pot constientiza pattern-urile disfunctionale de
interactiune si isi pot marturisi, in cadrul securizant al cabinetului, lucruri pe care altfel nu si
le-ar fi putut marturisi. Este important de mentionat mai ales aici ca rolul terapeutului nu este
acela de judecator, ci de facilitator al demersurilor de clarificare, constientizare, schimbare.
Spun mai ales aici pentru ca in marea majoritate a cazurilor fiecare partener doreste sa-l
schimbe pe celalalt si cauta sa-l ia pe terapeut drept aliat in acest demers. Daca terapeutul cade
in aceasta ‘capcana’ intinsa inconstient de unul sau de ambii membri ai cuplului, terapia este
compromisa. Terapeutul trebuie sa trateze cuplul luat in ansamblu: cuplul este ‘pacientul’, iar
cei doi parteneri sunt parti ale ‘pacientului’ aflate in conflict.
In situatiile in care cauzele care stau la baza disfunctiei sexuale sunt de natura fiziologica,
combinarea tratamentului medicamentos cu psihoterapia este foarte indicata, iar colaborarea
intre medic, psihoterapeut si pacient devine imperios necesara.