Sunteți pe pagina 1din 59

1.

Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:


a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic
este Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act sau efort
exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest
privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, ci şi în educarea
copiilor noştri, în familie, în biserică şi în şcoală. ,,Noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (1
Corinteni 3).

b. Familia creștină = cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a


lui Dumnezeu, "mica biserică", "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie
pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii
esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior.
Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu
numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Această "şcoală" de familie are, de altfel, cel puţin trei
înţelesuri: de a învăţa pe alţii, cu sensul de a-i sluji şi de a învăţa de la alţii, cu sensul de a-i asculta. Chiar şi
din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noţiuni-cheie, învăţare-slujire-
ascultare.
Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite
condiţii esenţiale:
1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - familia creştină trebuie
văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi
egalitatea dintre soţi - tot o reflectare a însuşirilor şi atributelor divine.
3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc (naşterea, dar
şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât şi în
cele spirituale, în vederea mântuirii.
4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, „Căutaţi mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6). Copiii trebuie învăţaţi să se
poarte ca oameni duhovniceşti. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Părinţii să-i
asocieze pe copii la viaţa şi rugăciunea Bisericii, învăţându-i să respecte valorile esenţiale.
5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi: Atenţie specială trebuie să
acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului; nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se
poate realiza un serviciu preţios de ambele părţi: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe
care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinţii pot fi avertizaţi de către duhovnic asupra acelor
aspecte care trebuie neapărat soluţionate.
6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa
conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). Acela este momentul când prinde viaţă o nouă fiinţă umană,
având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât şi de educaţie.
Iar educaţia, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un
fel se va dezvolta pruncul în pântecele mamei care merge la biserică, se roagă acasă, vieţuieşte într-o
atmosferă creştinească etc., în cu totul altul cel a cărui purtătoare nu vrea să ştie de cele sfinte. În acelaşi
context, într-un fel fătul a cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în alt fel cel supus, o dată cu mama,
maltratărilor unui tată denaturat...
c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca
instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. Biserica se
caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată
pe "piatra credinţei", Însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de
"porţile iadului" (Matei 16).
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar şi formarea (educarea) de caractere creştine, apte să
contribuie, moral şi material, la propăşirea neamului. Când spunem "mântuire", înţelegem deodată pregătirea
sufletelor pentru viaţa veşnică, dar şi educarea lor pentru o vieţuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu
se realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!’’ (Sf.
Ciprian). Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii şi bătrâni, bogaţi şi săraci, buni şi răi.
Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina,
morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educaţie
religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creştinului de rând, cel mai
adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură,
predici şi cateheze.
Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică, sfinţitoare. Participând la slujbe,
credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în acelaşi timp. "Cultul" devine "ortodoxie"
,,Când începe educaţia copilului în Biserică?’’ - înainte de a se naşte! Căci mamele creştine, din clipa în care
ştiu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi şi împărtăşi periodic,
sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu
putinţă la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naştere, se vor spovedi din
nou şi se vor împărtăşi, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în
plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naştere, se cunoaşte, Biserica are câteva rânduieli
pentru mame şi nou-născuţi, de mare frumuseţe şi adâncă semnificaţie liturgică. De acum, se desfăşoară în
mod firesc etapele integrării şi creşterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de iniţiere",
Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni. Această
asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi educaţie creştină, atât pentru mamă cât şi pentru prunc.
Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc.
d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se
desfăşoarăprocesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Şcoala
este un loc al stimulării iniţiativei şi interesului pentru ştiinţă şi moralitate.
Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii
educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un
semn de civism şi culturalitate. Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la
lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii
unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică,
ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la
propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al
neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua
educaţia. În ceea ce priveşte reintroducerea religiei în şcoală, am putea spune că există poziţii şi atitudini
foarte diverse. Situarea orei de religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar a
dat naştere unor discuţii contradictorii. N-a fost deloc uşoară lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de
celelalte culte recunoscute – Biserici şi Confesiuni istorice – pentru a-i determina pe cei care răspund de
sistemul educaţional românesc să accepte integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate.
Reintroducerea religiei ca disciplină de învăţământ impune necesitatea întocmirii unor programe şcolare, a
elaborării unor manuale, a unor lucrări de didactica şi psihologia religiei, a mijloacelor de învăţământ
adecvate predării religiei, a ghidurilor de evaluare etc., care să răspundă cerinţelor învăţământului românesc
actual şi în egală măsură să integreze religia într-o formă coerentă şi adecvată în Curriculum-ul naţional.
Realităţile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul foarte
important. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în fapt, ceea ce preotul
nu mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Această funcţie quasi-
sacerdotală a profesorului de religie impune exigenţe în formarea profesorului însuşi, în modul în care el se
autoevaluează şi se perfecţionează permanent. Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării
religiei în şcoală.
Din aceste considerente, susţinem că prezenţa religiei în şcoală este un act misionar crucial pentru
Biserică şi societate, recuperat în perioada de după ’89. Anterior acestui act misionar, situaţia nu era una
îmbucurătoare. Lipsa unei vieţi religioase în mediul familial şi şcolar, medii dominate de lupta pentru
supravieţuire şi infectate de doctrina comunist-atee, a făcut ca tinerele generaţii care au trecut prin şcoala
românească înainte de 1989 să nu beneficieze de componenta religioasă a educaţiei. Lipsa educaţiei
religioase a făcut de asemenea să dispară simţul comuniunii şi al responsabilităţii, societatea
românească tinzând să devină o colectivitate eterogenă de indivizi. Din perspectivă creştinăfaptul acesta
constituie un mare neajuns. Din cauze multiple, parohia însăşi a suferit modificări importante, pornind de la
prozelitismul masiv de toate nuanţele şi până la lipsa de dialog social în interiorul comunităţii. Dacă mai
adăugăm la acestea şi faptul că în zilele noastre sunt puţine programele şi activităţile de realizare a educaţiei
religioase sub o formăconstantă, în cadrul parohiei, observăm o dată în plus că prezenţa profesorului de
religie în şcoală este bine venită atât pentru şcolă cât şi pentru Biserică.
Mulţi dintre noi am cunoscut vitregia timpurilor totalitar – comuniste din România, iar experienţele
morale, sociale şi economice ale acelor vremuri îşi fac resimţite urmările şi în zilele noastre. Este suficient
să amintim că unele manuale prezintă şi astăzi anumite concepte şi noţiuni care contravin învăţăturii creştine.
Un exemplu concret, la clasa a III-a, un manualul de ştiinţe îi învaţă pe elevi că: omul face parte din marea
familie a animalelor, fiind cel mai evoluat dintre acestea…la fel ca toate animalele de pe Pământ, omul se
naşte, creşte, se înmulţeşte, îmbătrâneşte şi moare. În aceste condiţii, ne punem întrebarea: dacă vor fi
învăţaţi copii că fac parte din marea familie a animalelor, oare vor mai putea fi învăţaţi să fie responsabili
faţă de societate, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu?
Anii care au urmat după 1989 s-au dovedit a fi şi mai dificili atât din punct de vedere politico–
economic, cât şi moral–duhovnicesc. Bucuria colectivă nutrită de poporul român în primele luni
după câştigarea libertăţii s-a transformat imediat în stări de deznădejde colectivă, de anxietate, de
dezordine şi de dezorientare. La baza acestor neajunsuri stă printre altele lipsa de responsabilitate la nivel
personal şi comunitar, lipsa unei educaţii religioase, lipsa unor atitudini responsabile, lipsa unor repere
morale.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o individualizare
exacerbată, individualizare care poate genera atitudini şi mentalităţi profund necreştine. Auzim din ce în ce
mai mult sintagme de genul: fiecare se descurcă cum poate, important este să ştii să te descurci, dacă nu ştii
să-ţi impui punctul de vedere alţii vor profita de tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale şi morale cum ar fi:
asumarea responsabilităţii atât pentru tineri cât şi pentru maturi, egoismul, indiferenţa şi mai ales corupţia.
Urmările actelor de corupţie au repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci şi în plan spiritual.
Asistăm neputincioşi la o formă de generalizare a corupţiei, ceea ce este extrem de grav.
Înalt Presfinţitul Bartolomeu, în declaraţia de presă dată cu ocazia Sfintelor sărbători de Paşti ale
anului 2004, atrăgea atenţia că: “înainte de a fi un viciu, corupţia e o mentalitate. Ori, o mentalitate nu poate
fi schimbată nici prin justiţie, nici prin administraţie, ci printr-un sistem educaţional de durată, care nu poate
fi realizat fără apelul la religie şi cultură”.
Iată câteva motive pentru care considerăm că educaţiei religioase trebuie să i se acorde un loc
însemnat în cadrul sistemului nostru educaţional, aceasta cu atât mai mult cu cât trebuie să conştientizăm cu
toţii că adevăratele soluţii pentru problemele societăţii româneşti nu pot fi descoperite fără regenerarea
morală şi mai ales fără o educaţie a tinerilor care să se raporteze la principiile şi valorile creştine.
Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:
® asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la discreţia unor factori care
nu conştientizează încă importanţa ei, pentru a nu mai fi considerată materie secundară, asociată, între altele,
cu educaţia fizică şi desenul (cu toate că aceste discipline îşi au însemnătatea lor incontestabilă!);
® alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare, programele să
se plieze, pe cât posibil, pe calendarul liturgic;
® realizarea unei concordanţe între materii, cu privire la conţinutul învăţământului: este inadmisibil,
nepedagogic (totodată neştiinţific!), ca în timp ce profesorul de religie predă despre creaţionism, potrivit
Sfintei Scripturi, unii profesori de biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la
căderea comunismului, despre "tragerea omului din maimuţă" şi altele asemenea. Armonizarea relaţiilor între
direcţiunea şcolii, profesorii neteologi şi profesorul de religie, în toate privinţele, inclusiv în cel al
conţinutului educaţional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul ştiinţific, va duce, incontestabil, la
rezultate optime;
® asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline (biologie,
fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în şcoli să fie amenajat un cabinet de religie, cu o mică bibliotecă
teologică, icoane, hărţi biblice, televizor şi aparat video, pentru vizionarea unor casete din domeniu, un
casetofon etc. În şcolile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în care elevii să poată intra liber
pentru rugăciune şi reculegere. Periodic ar putea fi invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru
anumite slujbe, meditaţii religioase etc.; şcolile să sprijine excursiile şi pelerinajele elevilor la mănăstiri şi-n
alte locuri de interes religios.
Un sprijin cu totul aparte în acest demers al bunei desfăşurări al orei de religie în şcoală, sub toate
aspectele mai sus-menţionate, îl poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanţii desemnaţi
(inspectori de religie, consilieri cu probleme de învăţământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în
anumite eparhii. Având în vedere această şansă, profesorul de religie va ţine strâns legătura cu centrul
eparhial, semnalând problemele întâmpinate şi solicitând sprijinul pe care acest for îl poate oferi.
2. Religia ca disciplină de învățământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:


Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea
învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia
Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul
societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea
între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi
posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi
introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de substanţă ale societăţii în
ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare Om şi
societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei
creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-sacramental, dar totodată are conotaţii
educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un
semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile
religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunităţi. Ultimii ani
au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea
românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate,
cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa
creştină a acţionat ca un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi
educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.
2. Baza legislativă a predării religiei în școală:
a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru
Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat:
câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională
şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege.
c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat
obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar
pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii
Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar,
gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu
acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că
La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul
căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în
anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acestă ultimă situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș
remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar fi modificat
în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va participa la un opţional
propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor,
Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina
concurenţa neloială”). Cele două acte normative (Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia
ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina
Religie nu mai are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include
Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate
fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele
religioase recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ
depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă care se va ivi în viitor va fi
cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a
şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5) prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin
(1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.
j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-
cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului
comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul
minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina
Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat
condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de
personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

3. Programa școlară: structură, importanță:


a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi
Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o imagine sintetică a
structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-învăţare); obiectivele cadru (sunt
obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale
altor discipline conexe; ele indică schimbările în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul
disciplinei, pe nivele de şcolaritate); obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă
studiul disciplinei la nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri
ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile
învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă propuse; unităţile de
conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile constitutive ale obiectelor de studiu);
recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt
sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la
evaluarea calităţii procesului de învăţare şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de
Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Elaborarea noilor programe
de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere următoarele aspecte: utilizarea modelului de
proiectare curriculară centrată pe competenţe, model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o
clasă la alta, dar şi continuitatea cu programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea
coerenţei la nivelul ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul
celorlalte programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea cognitivă
a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei Religie; contribuţia
competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de formare al absolventului
învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează: comunicarea, participarea la
rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă. Disciplina Religie are un rol deosebit de important în
formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la
învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Scopul studierii
Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor
religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi
a comunităţii.
Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă o
oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învatamântului
gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic
către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele
generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.
Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor acorda
fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod adecvat toate acele
probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi tratat în una sau mai multe
lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi schimbată în funcţie de nevoile concrete ale
activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică sensul programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor
grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii.
Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza
programelor şcolare.

1. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor:


Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se
prezintă atât cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora.
Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile propuse
şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul
repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul
clasei.
Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Pentru profesor, manualul
este un instrument de orientare în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece trebuie să adapteze sistemul
metodologic la particularităţile elevilor. Întrucât în programa şcolară pot interveni modificări, profesorul va
utiliza manualul în scopul atingerii obiectivelor propuse de programă. Pentru elevi, este un izvor important de
cunoştinţe, un mijloc de perfecţionare a cunoştinţelor, un stimulent în dezvoltarea interesului şi curiozităţii,
un ghid în formarea priceperilor şi deprinderilor de muncă individuală. Manualul poate fi utilizat la toate
tipurile de lecţie, împreună cu diferite mijloace de învăţământ.
Alături de manual, în predarea religiei pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie,Micul
Catehism,Vieţile Sfinţilor etc.

3.PRINCIPIILE DIDACTICE GENERALE


A. Principiile didactice generale:
1. Principiul intuiției- accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă, senzorială, fiind
baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic-intuiția vizează influența directă a obiectelor
din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul: vorbirea directă, parabole.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul
psihologic)profesorul (bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a
elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate,
capacităţile intelectuale, mediul familial, etc.

3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea


sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și
sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi predate sistematic și continuu,
cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel-noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea
lor la experiența și cunoștințele anterioare.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica- când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de viață și să le
transpunem în viață.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii)- preocuparea
profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)- când dorim să știm care
sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor
finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea
cunoștințelor predate.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut)- Motivația învățării-totalitatea
intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii de
învăţare. Motivația, numită „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor.
„Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic:


1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei
Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii
Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea minţii lor si formarea
caracterului moral creştin.

4.FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

4.1. LECTIA DE RELIGIE. TIPURI DE LECTIE.

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de educaţie


religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine definit, o
anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii didactice, a unor
sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta
Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură
audio-video).
Lecţia-definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în vederea
realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul asigură
predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor".
a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice
(comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Etape:
1. moment organizatoric
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă
3. pregătirea pentru lecția nouă
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse
5. comunicarea noilor cunoștințe
6. fixarea noilor cunoștințe
7. aprecierea, asocierea, generalizarea
8. evaluarea
9. activitatea suplimentară
10. încheierea

b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are
de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată. Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

c) Lecția de formare a deprinderilor: formarea unor deprinderi intelectuale și


practice. Specifică - ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor, consacrată
efectuării de exerciţii, teme, lucrări practice.Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la
sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectiv - fixarea şi consolidarea cunoştinţelor prin
stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole. Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.

e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental - controlul şi evaluare a


randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor
şi deprinderilor. Verificarea-chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor
scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc. Etape:
1. moment organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.

4.2.PROIECTAREA CALENDARISTICA SI PROIECTAREA LECTIEI DE RELIGIE. SCHITA


LECTIEI. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR.

Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în
realizarea educaţiei religioase.
Proiectarea globală-perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată-elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă
de elevi.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială: lecturarea programei şcolare; planificarea calendaristică (anuală şi
semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor).
Unitate de învăţare - structură didactică deschisă şi flexibilă, caracteristici: determină formarea la elevi a
unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă; este unitară din punct de
vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin
evaluare.
Planificarea calendaristică anuală - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei şcolare şi
cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore
pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei şcolare,
prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe
ore şi săptămâni. Poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile
de evaluare folosite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare din
fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.

Proiectarea didactică.
Proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a
elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe.
În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:
a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?
b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?
Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a
strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum
voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?
a) Proiectul didactic: plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.
I.Date generale:Data;Clasa;Disciplina:Religie;Subiectul (titlul lecţiei);Tipul lecţiei;Obiective
operaţionale;Obiective formativ-educative; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie;
metodele de învăţământ utilizate la lecţie; formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici,
lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.);Bibliografia folosită la lecţie;
II. Desfăşurarea lecţiei-forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se
specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară:structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; - Metodele şi
mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică: metode,
mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După definitivat-proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).


I. Datele generale: -Data; Clasa; Disciplina:Religie;Subiectul(titlul lecţiei); Tipul lecţiei; Durata
lecţiei; Obiective operaţionale;Obiective formativ-educative;Strategia didactică: mijloacele de învățământ;
metodele de învățământ; formele de organizare a clasei; -Bibliografia
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei,
precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor.
Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare
(bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice).
c) Autoanaliza de a fost inspectat, apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți:
introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele utilizate
pentru atingerea obiectivelor);
analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele acestora);
încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
Analiza lecţiei- cel care inspectează, urmată de concluzii şi recomandări.

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ

I. Stabilirea obiectivelor
1. Obiective operaționale
2. Obiective formativ-educative
3. Sarcina didactică dominantă a lecției
II. Analiza resurselor
1. Conținutul materiei de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei
3. Mijloacele de învățământ
III. Strategia didactică
1. Sistemul metodologic
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse,
competența profesorului, unitatea metodă-conținut
b) Procedee
c) Tehnici
2. Mijloacele de învățământ
3. Organizarea elevilor
IV. Elaborarea proiectului didactic
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

IV.2. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR

Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi
didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin
folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra, a găsi,
a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a selecta, a expune etc),
afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
voliţional (a intenţiona etc).
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale - etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare;
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:
să se refere la activitatea elevilor;
să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
să conţină o singură sarcină de învăţare;
să fie accesibile elevilor;
să fie formulate sintetic;
să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi că au
ajuns la schimbarea preconizată;
să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";
să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă.

Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje:


profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între
profesor şi elevi;
întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la
elevi motivaţia învăţării;
sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un
criteriu în reuşita lecţiei;
în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-
back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi
măsurabile imediat, de exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;
nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile,
independenţa gândirii).

În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative - evidenţiază


finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin. se va preciza
o singură schimbare de comportament. privesc latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor.

IV.3. FORME DE ACTIVITATE EXTRASCOLARĂ SPECIFICE EDUCATIEI RELIGIOASE SI


PROIECTAREA ACESTORA:

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:
1. ascultarea catehezei anterioare,
2. introducerea,
3. anunţarea,
4. tratarea,
5. intuiţia,
6. reproducerea,
7. aprecierea,
8. asocierea,
9. generalizarea,
10. aplicarea în viaţă
11. încheierea
2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi. (serbările
şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect
religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă. În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta
scenete religioase, colinde, etc.)
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:
1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4. repetarea scenetei;
5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.
3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de
relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase. Tipuri de vizite şi
excursii:
a) vizite şi excursii introductive -a pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează să fie
predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte
sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi
folosit în lecțiile de religie;
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe - se realizează în vederea
însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești;
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor - se organizează la sfârşitul unui capitol
sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând
să afle mai multe amănunte.
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Ierusalimul,
Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale
elevilor. În vederea realizării acestor expoziții etape:
1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă;
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață
religioasă autentică;
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
6. analiza lucrărilor și expunerea lor.
5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este
suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase

V. METODE DE INVATAMANT:

V.1. METODE DE COMUNICARE ORALĂ

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face
de către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a
noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu
oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor
cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi sistematic.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte,
eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării
unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi. Cerințe legate de conținutul povestirii și modul
prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii
religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor
din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă
impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un
personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult
tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea
să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de
educație (povestirea spusă de proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a
fariseului, etc).
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale
obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale
acestora. Descrierea se realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de dirijarea de către profesor a
observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.

Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.


3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu,
un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un verset
din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-
morale a elevilor. Explicația are două funcțiicare trebuie să se manifeste împreună: cognitivă sau
informativă și formativă. Explicaţia - condiţii:

a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;


b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar
şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este
descrierea literară sau naraţiunea.
B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și
elev (conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în
procesul de învăţământ. Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate
desfăşura şi în afara orelor de religie- conversaţia individuala. Conversaţia-generată de conţinutul lecţiilor
de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele
emisiuni. Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:

a) frontală (adresată întregii clase);


b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce
crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi
luată în seamă în acel moment).
Formularea întrebărilor 9conţinutul şi forma):
a) să fie formulate precis;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie accesibile şi variate;
e) să conţină un singur enunţ;
f) să se refere la materia predată;
g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate într-o ordine logică;
i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită
două răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Cerinţe elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate:


a) să fie complete, clare şi precise;
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;
c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;
d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.

În timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:


a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.
FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau
discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin
intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate
de ei, sub conducerea profesorului. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi
fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca
să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi
se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare,
din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte:
verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă
a lecţiei (conversaţia de reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Solicită
elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare.
Metodă asemănătoare-explozia solară. (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii
răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un
schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu
scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa
unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a
elevilor. Pentru reușita - elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza
dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Condusă de către
profesor pe baza propunerii unei teme ori în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al
cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate
de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.
VI.2.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE

A. Metode de cunoaștere a realității religioase:


1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă pe
elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul nu trebuie să se rezume doar la
contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea
împărăției lui Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu
ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un
sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui Iacob, rugul aprins, mana,
mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și
mlădițele), precum și a minunilor și acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor
și a peștilor, învierea lui Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult,
veșminte liturgice, materii folosite în cult; simbolurile folosite în icoane, simbolistica culorilor, a literelor
grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor
urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru
istoria creștinismului românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea
documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa –
Turda), observarea elementelor semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației
elementelor și, eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și
altul la picioarele sale; un copac cu două ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în
dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona prefigurând
învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor (generalizarea creștinismului la nordul
Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive și
bază pentru cunoașterea deductivă. Etape:
a) prezentarea cazului;
b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat declanșarea
evenimentului analizat și evoluția acestuia;
c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode pentru
analiză, prin examinarea cazului din mai multe perspective;
d) stabilirea unor concluzii.
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de conduită
morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși trebuie să fie un
exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor
pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă
are certitudinea că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu Dumnezeu.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și
respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale
la elevi: aprobarea (acordul, lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul,
observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).
B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în
vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic
disponibilitatea elevilor pentru joc. Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective. Dezvoltă capacitatea de a
se adapta la situaţiile noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul jocului. Propus şi condus de
către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor
într-o activitate în care se exersează un conţinut conform cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici
(I-a şi a II-a), toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe,
în apreciere şi asociere. Condiţii:
a. să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor;
b. regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi;
c. să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
d. să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
e. să se desfășoare în mod prietenesc.

Tipuri de jocuri didactice:


1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la
întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;
2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme conflictuale,
reale sau imaginare;
3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două echipe sau
se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales
. 2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite
situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci
înţelegerea semnificaţiei unor situaţii.Modalităţile folosirii acestei metode la religie:
a. reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice;
b. reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin citirea
pe roluri din Sfânta Scriptură;
c. interpretarea pe roluri a unor poezii;
d. interpretarea unor scenete cu subiect religios.
Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de recapitulare
şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în verificarea cunoştinţelor,
comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii
relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de
comportament moral. Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea,
dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat
cerinţa. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci; mersul cu colindul).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau
însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în
anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin
sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi
practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii
concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă. Specifică învăţământului religios în
predarea disciplinelor practice, dar se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei, în lecţiile de religie din
domeniul liturgic. În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică, plecarea
capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând
ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în
săvârşirea Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a
calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării
activităţii intelectuale şi/sau practice.

C. Metode activ-participative moderne:


1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda marelui
DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în
discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative,
creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică- separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor. Aplicare: „Dumnezeu
Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de
om?) sau pentru lecţia „Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se
pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om?).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin
întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe.
Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de
căutare. Metodă asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia solară (pornind de la un punct
central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.)
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării
capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au
despre o anumită temă” (Opriş, 2006).
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de
raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp de două
minute tot ce ştiu despre acest subiect. Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu condiţia ca acestea să
nu fi fost prezentate anterior.
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi
creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii
de noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii. Etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;
3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând
cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este cazul,
profesorul va indica în prealabil anumite informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un
ciorchine semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un minut, toate
sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători profesorul va scrie
corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii
Domnului, sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi
condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în
grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea cunoştinţelor,
înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc.
Cele cinci versuri au următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv);
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de
obicei);
4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de
conceptul/sintagma cheie;
5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminţi,
încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia „Naşterea
Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În proiectarea
activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă,
asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe
(lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală,
intrapersonală - după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce învăţăm cu
inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea
acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor
dominante ale personalităţii lor. Aplicare: SARBATORILE PASCALE:
1. I grupă (alcătuită din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri
cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii;
2. II grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală cuvântul
„Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală;
3. III grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti adresate familiei
şi prietenilor;
4. IV grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos –
învierea noastră”.

VI. MIJLOACELE DE ÎNVĂTĂMÂNT

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea
informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Ele nu se substituie activităților de
predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi. Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să
adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele,
ci să le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor. Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de timp);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în
consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică (folosirea lor
reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare).

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:


1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de
televiziune sau radio destinate educației religioase).
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:
1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor
biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete
scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase;
mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru
retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități
pedagogice.
1. Textul biblic: În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar
desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea
cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor.
2. Literatura religioasă: Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XXII Către tineri, îi îndeamnă să folosească
scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la
care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. În folosirea literaturii laice, tinerii
trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele. Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are
semnificație religioasă.
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor: în verificarea cunoștințelor; în
pregătirea pentru lecția nouă; în comunicarea noilor cunoștințe; în fixarea cunoștințelor; în asociere; în
generalizare. Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect
mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora
diferite surse bibliografice de critică literară.
3. Icoana: prezenţă harică. În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în
domenii misiunii și în latura educaţiei religioase. Funcțiile:
1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea cu
Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui
reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii icoanelor a
fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase, iar
vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.
Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu
subiectul lecției. Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. 2) analiza
propriu-zisă.
4. Portretul: reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului,
subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei
istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea
gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea
mesajului global.
Condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz
contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în demersul
didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică
bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
5. Harta: este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria
Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ la
orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea
legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora. În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului
Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de exemplu harta
Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de exemplu
harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:
a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și Noului
Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu în
secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până în
Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea Mântuitorului,
Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin, Biertan – locul în
care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde Dumnezeu
a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se folosește de
către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea
cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă
conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localități
importante, cursuri de ape, puncte cardinale.
6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio: Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie
să dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă. Condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și momentului
lecției;
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese muzicale,
se poate face audierea fragmentară a acesteia.
2) Diapozitivele: mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală
fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund.
Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
3) Filmul: mijloc de învățământ dinamic. Avantaje:
a. permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;
b. permite repetarea anumitor secvențe;
c. permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
d. evidențiază anumite detalii;
e. stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
f. poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.
4) Emisiunile religioase televizate: profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre
vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative surprinse.
7. Calculatorul: oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei
învățări active.Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la
creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.
Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor
cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
a. imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți),
b. imagini dinamice (filme religioase)
c. teste pentru verificarea cunoștințelor.
Avantaje:
1. crește randamentul învățării;
2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3. este deosebit de atractiv pentru elevi;
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și proiectorului;
5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte bun,
micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele sunt afișate pe
ecran după terminarea testului.

VII. EVALUREA – FACTOR DE OPTIMIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

VII.1. DEFINIREA SI ROLUL EVALUARII

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de
cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor
și aptitudinilor profesorului.
Importanta:
pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică;
pentru elevi-în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele.
dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl
ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.
P erioada de evaluare - planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și
moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi
evaluate (Șebu, Metodica). (Timiș):evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. (“a
evalua”: a aprecia, a constata, a judeca). Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că
accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă.
In cadrul religiei evaluarea – faze:
1. evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor;
2. motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare;
3. elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii;
4. evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere
obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu
semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;
Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor
de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii
ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea
unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola
minelor, Luca 19)-Mântuitorul.
Specificul evaluarii:
1. funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice;
2. rezultatele-barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.
3. vizată partea formativă şi pragmatică a evaluarii.
Rolul, exigențele și aspectele evaluării:
Scopul evaluării:
1. diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice;
2. reglare a activităţilor şcolare;
3. oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului a cunoştinţelor de specialitate şi didactica specialităţii.
Exigenţele evaluării:
1. Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la
evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate.
2. Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita
elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin.
3. Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii
didactice concrete.
4. Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative.
Aspectele evaluării:
1) a şti punctul de plecare;
2) a şti ce se cere;
3) a şti cum să măsori progresul;
4) a şti unde te afli în fiecare moment;
5) a percepe ceea ce este realizabil.
Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri
educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar
măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Sistemul de notare, pe plan mondial: prin
punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I.
Notare şcolară - disfuncţii şi dificultăţi - efecte perturbatoare în evaluare:
1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful
clasamentului, dar şi cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o
despre capacităţile sale).
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul ori
sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii
folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai
generoase sau mai exigente).

VII.2. PRINCIPIILE, OBIECTIVELE SI FUNCTIILE EVALUĂRII IN EDUCATIA RELIGIOASA

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe
parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date
cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.
Principiile evaluării:
a) facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare;
b) obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare;
c) diagnoză a progresului realizat de elevi;
d) pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
e) creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
f) profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
g) Elevii - să aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.
h) furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală, centrul eparhial.
Obiectivele evaluării:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să
stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

Functiile evaluării:
1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea
elevului.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi
didactice.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se
realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate.
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie
sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale
concrete.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte stadiul
şi evoluţia pregătirii şcolare

VII.3. STRATEGII SI PROCEDEE DE REALIZARE A EVALUĂRII LA DISCIPLINA RELIGIE

Strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop.


Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea
cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de
cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea.

ÎN RAPORT CU CANTITATEA DE INFORMAŢIE VERIFICATĂ: EVALUAREA PARŢIALĂ ŞI


GLOBALĂ.
a) evaluarea parțială: - „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea
curentă, extemporale, probe practice curente”. (după fiecare oră de curs sau după parcurgerea anumitor
capitole).
b) evaluarea globală: - când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. (examene şi concursuri).
RAPORTAT LA PERIOADELE DE EVALUARE: EVALUAREA INIŢIALĂ, CURENTĂ ŞI FINALĂ.
a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an
şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă
unitate şcolară.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de
ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
PRIN CONJUGAREA STRATEGIILOR: EVALUAREA FORMATIVĂ (CONTINUĂ) ŞI
EVALUAREA NORMATIVĂ (CUMULATIVĂ SAU SUMATIVĂ).
a) evaluarea formativă (continuă): se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te ajută să ştii
unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut, conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării
morale şi duhovniceşti a tinerilor (portofoliu de evaluare continuă).
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei
etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor
elevilor pe o perioadă delimitată.Clasificarea elevilor : examenul de bacalaureat/ concursuri şcolare.La
religie: olimpiade/ concursuri şcolare/ examene de admitere la Seminariile Teologice.

Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de


cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea.
1. Verificarea curentă: se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau colectiv. (profesor,
familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora).
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală - ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o oră.
Avantaje:
1. permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;
2. profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia;
3. profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
4. elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
1. este neglijată parțial clasa;
2. dăunează pregătirii constante a elevilor;
3. favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat;
4. poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
5. prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la același
profesor, în momente diferite).
b) Verificarea orală frontală - „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care
este indicat elevul care va răspunde”.
Avantaje:
1. stimulează gândirea întregii clase,
2. asigură participarea activă a elevilor la lecție,
3. încurajează pregătirea ritmică,
4. permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
Dezavantaje:
1. profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;
2. nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate;
3. se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.
4. mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
5. pot fi strecurate aprecieri subiective.
Verificarea orală - condiţii:
1. întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;
2. întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz contrar elevul
desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă;
3. profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va tolera
atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.
3. Verificarea scrisă: - după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. (forme: extemporal, teză, test,
chestionar, temă pentru acasă, referat).
Forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a fi
alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării: prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi totodată îi
protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Aspecte – eficientizarea evaluarii:
1. lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța,
dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
2. subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană;
3. profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;
4. elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a
opta a Decalogului;
5. lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate;
6. profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
7. frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului de
elevi;
8. este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: - examene de selecţie a participanţilor.
Obiective urmarie:
1. verificarea cunoştinţelor la un moment dat;
2. aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
3. selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.
Fazele concursului/olimpiadei:
1. pregătirea concursului;
2. desfășurarea propriu-zisă;
3. valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

VII.4. METODE SI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE SPECIFICE RELIGIEI

La disciplina religie-metode alternative de evaluare.


Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
1. pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;
2. oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
3. pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind
obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
4. oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
5. prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice
ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii,
comportamente, reacţii).
A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări
(itemi).
1. Testul - probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale
unui test poartă denumirea de itemi.
Testul - instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este
asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări,
probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului
cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează
datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.
2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:
a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate
b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare
c) fragmentarea sarcinilor
d) elaborarea itemilor
e) aranjarea logică a itemilor
f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.
Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.
3. Avantaje:
1. uniformitatea și obiectivitatea verificării
2. posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
3. lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
4. economie de timp
5. eliminarea stresului evaluării orale
6. dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi
Dezavantaje:
1. nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
2. se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
3. apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
4. lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
5. lipsa întrebărilor ajutătoare
6. încurajarea metodelor deficitare de învățare
7. consum mare de efort în elaborarea lor).
4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:
a) în funcție de momentul evaluării:
1. teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi)
2. teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de
elevi)
3. teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);
b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:
a teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu
mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor
corespondențe între elementele date);
b teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări,
completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
Validitatea
Fidelitatea
Etalonarea
Standardizarea
Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.
B. Portofoliul - instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte
metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.
Portofoliul - carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări
progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul.
Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât
ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de
autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca instrument de evaluare,
precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul
disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la
dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul
disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri,
răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de
evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de semestru”.
C. Observarea directă - se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-
se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. (urmărindu-se interesul şi
deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi
preceptele doctrinare ale Bisericii.)
D. Proiectul: activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea
elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în
cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de
ouă încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup: - formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de
timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile
de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare. Profesorul poate organiza unele activităţi
de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă
un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le
produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este
dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi
operaţională a acesteia”.
G. Chestionarul - poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi
structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi
place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
H. Autoevaluarea elevilor: - modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în
şcoală.
VII.5. AUTOEVALUAREA SI VALORIFICAREA EI IN CADRUL EDUCATIEI RELIGIOASE

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii Bisericii în
lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Autoevaluarea
1. oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de predare-învăţare-
evaluare la religie.
2. se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ (componentă a autoeducaţiei).
3. abordată în legătură cu educaţia permanentă.
4. o aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi : educaţia şi
autoeducaţia se exclud? sunt procese identice?
5. se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
6. poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev.
7. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al educaţiei
religioase.
8. ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi profesionale.
Forme de autoevaluare:
1. fişele de evaluare
2. chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline.
3. formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în cadrul Tainei
Mărturisirii.
Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea ce
face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o conlucrare activă
între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi împlinirii a
trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea
intelectului la prefacerea umanului, după chipul lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter
orientativ), care poate fi de folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului
de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare
pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene de sfârşit de ciclu
şcolar
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare)
d) activităţi educative organizate în şcoală
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
g) realizarea de proiecte extracurriculare
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în colaborare
cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale
2. Performanţe în inovarea didactică
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice
specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de perfecţionare
în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul
Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în
echipă în privinţa:
- managementului instituţional - realizarea unor proiecte de finanţare din resurse
extrabugetare
5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:
- expoziţii, cenacluri, simpozioane
- sesiuni de comunicări ale elevilor
- organizarea unor seri duhovniceşti
- organizarea cercului de religie
6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului
eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor chestionare prin
care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie. Pentru o imagine mai
complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare pentru profesorii de alte discipline,
pentru părinţi şi preoţi.

8. Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri
religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și
dezvolta prin educație religioasă.
Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date
de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Educația religioasă
trebuie să înceapă din copilărie. Este cunoscut că în copilărie omul poate fi mai usor influențat religios-moral
decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.
În educația religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască și să țină cont de etapele dezvoltării
psiho-fizice a elevului.
În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De
asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop
familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize
mecanic povestiri și istorioare. Ținând cont de acest lucru, ei pot fi învățați diferite rugăciuni, poezii și
povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică și diferitele evenimente religioase cum ar fi:
colindatul, cununiile ș.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educația religios-morală
a copiilor. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum, copilul
observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El
imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de
aceea el crede că tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci faptul că părinții și creștinii maturi au datoria
de a fi modele de comportament pentru copii și de a nu sminti pe niciunul din ei. În perioada preadolescenței
și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean
Piaget). În planul educației religioase se pot semăna în sufletul copiilor sentimente nobile și adânci. Este
perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din
Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. De asemenea, elevii asimilează și pun în practică
norme de comportament religios-moral.
Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care
are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma
convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra
personalității sale. Spiritual, tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții și concepe planuri pentru
reforme religioase, morale, politice și sociale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul
pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie,
dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și
le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal.
Cele mai mari schimbări în această perioadă au loc în planul volițional. Acum adolescentul este capabil de
tărie, de voință și de îndreptarea acesteia spre scopuri morale – condiție esențială pentru formarea
caracterului moral. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte
periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de îndoieli
generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui
conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă.
Dacă în copilărie accepta fără nicio rezervă și cu smerenie spusele celor mari, acum atitudinea tânărului se
modifică complet . În locul smereniei și acceptării pe temeiul autorității apare simțul critic, îndoiala și
căutarea argumentelor raționale. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în
educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda argumentării. Fiindcă tânărul este
animat acum de idealuri înalte și este entuziasmat de tot ceea ce este frumos, nobil și moral, acestea pot fi
folosite de educatorul creștin spre a-l câștiga pentru viața religioasă. Acum este momentul să i se predea
tânărului învățăturile fundamentale de credință și de morală. În domeniul religios, mulți tineri revin la
idealurile religioase din copilărie, înțelese acum mult mai bine și mai profund. Practica religioasă face mult
bine tânărului în această perioadă. Ea îi îndreaptă privirile spre idealul sfințeniei, îi purifică sentimentele, mai
ales pe cel al iubirii, îi trezește nostalgia spre idealuri înalte și-i înnobilează sufletul, conducându-l spre
lumea frumosului, binelui și sfințeniei (Șebu. Metodica)
Percepţiile, sentimentele şi trăirile religioase se conturează şi se încheagă în funcţie de etapele de
vârstă. Pentru cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase, în special pentru profesorii de religie,
cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor educaţiei religioase în funcţie de etapele psihice şi
biologice de dezvoltare devine un imperativ. În funcţie de etapele de vârstă, fundamentarea sentimentelor şi a
conştiinţei religioase presupune parcurgerea anumitor stadii de instruire.
Procesele gândirii religioase se vor relativiza şi contura în diferite stadii de vârstă. În Epistola către
Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,
judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (1 Corinteni 13).
Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că
educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a
părinţilor. Părinţii sunt responsabili pentru procrearea şi creşterea copiilor. Majoritatea psihopedagogilor
susţin că unele acte necontrolate ale părinţilor au efecte nefaste asupra copiilor lor. Este important să
acordăm o atenţie deosebită educaţiei religioase a copiilor încă de la vârsta fragedă. Sfântul Ioan Gură de Aur
aprecia: „așa cum se va deprinde copilul de mic, aşa va rămâne şi când se va face mare; ca şi copacul pe care
de-l va îndrepta cineva când e mlădiţă, rămâne drept; iară de-l va lăsa strâmb, când se va întări nu se va mai
îndrepta”. Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul constituie un
teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în
miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Inoculându-li-se copiilor respectul
autorităţii părinteşti, se trece cu uşurinţă la inocularea respectului autorităţii divine. Exercitând asupra
copilului o autoritate chibzuită şi ponderată, este facilitată sădirea sentimentelor de veneraţie pentru
autoritatea lui Dumnezeu. Nu cumva în unele societăţi în care lipsa de autoritate a părinţilor este tot mai
evidentă, se ajunge şi la o lipsă de percepţie şi respect faţă de autoritatea divină şi invers? Copilul îşi măreşte
spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. „Un copil îşi formează imaginea sa despre
Dumnezeu după imaginea pe care şi-o face despre om şi aceasta este mai întâi imaginea părinţilor săi.
Rezultă de aici că rolul exemplului este mai important decât cel al teoriei”. Un rol covârşitor în educarea
moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul familial. Multe dintre actele comportamentului religios se
formează prin contaminare, prin observarea şi imitarea a ceea ce fac părinţii. De la 3-4 ani, copilul se fortifică
spiritual, i se amplifică puterea de discernământ şi înţelegere. Predomină cunoaşterea de tip intuitiv şi, drept
urmare, mediul educativ trebuie să fie cât mai bogat în stimuli cu caracter religios. Este recomandabil să fie
stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4
ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem
faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică
şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa. Copilul
începe să conştientizeze că atunci când face un lucru bun, se bucură Dumnezeu, iar când săvârşeşte răul Îl
supără pe Dumnezeu. Aceste atitudini se imprimă profund în inconştient, care influenţează activitatea noastră
conştientă din fiecare moment. Până la vârsta de 6 ani educaţia religioasă a copilului rămâne mai mult o
sarcină de familie, părinţii fiind pe deplin responsabili.
Educaţia religioasă pentru copiii din şcoala primară va fi realizată prin mijloace şi procedee adecvate
şi se realizează de personalul didactic calificat (profesorii de religie). Ar fi de dorit ca preotul şi profesorul de
religie să acţioneze în comun pe linia catehizării copilului. Conţinutul educaţiei religioase la această vârstă
trebuie să realizeze un echilibru optim între concret şi abstract, să devină interesant şi atractiv, să fie motivat.
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei.
Prin urmare, se impune ca elevii să fie motivaţi în vederea unei participări constante la viaţa Bisericii,
deprinzându-se pe această cale cu o experienţă religioasă constantă. Folosirea unor metode şi procedee
adecvate de prezentare a mesajului catehetic facilitează apropierea şi colaboarea între profesor şi elev. A ne
adresa tineretului de azi este o operaţie delicată, folosirea unor clişee şi repere teoretice şi abstracte conduce
către indiferentism. Se va evita orice încercare de impunere cu forţa, precum şi atitudinile de tip criticist. Un
copil are nevoie să simtă că “nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit”. Afecţiunea
profesorului de religie faţă de elevi nu trebuie să fie condiţionată de performanţă. Utilizarea unor etichete
comportamentale are efecte negative imprevizibile; uneori, aceste etichete nu fac decât să întărească un
anumit tip de comportament. Dacă i se spune des unui elev: eşti timid, copilul ajunge să creadă că este o
persoană timidă, şi se comportă în consecinţă. Alteori, etichetele comportamentale reduc motivaţia de
schimbare; dacă i se spune cu consecvenţă unui elev că este un antitalent la o anumită disciplină, atunci s-ar
putea ca elevul să recurgă la următorul raţionament: oricum nu sunt talentat la această materie, n-are sens să
fac eforturi pentru a fi mai bun.
La vârsta de 7-10, ani copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici
detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru
părinţi sau cei apropiaţi.
În gimnaziu, preocupările şi interesele determină extinderea şi amplificarea religiozităţii. Acum
creşte gradul de socializare, de solidaritate, apar formele de organizare în grupuri în funcţie de prietenii şi
simpatii. Copiii se încred unii în alţii, îşi mărturisesc anumite lucruri. Raportarea la normele biblice îl
determină pe copil să-şi rezolve unele probleme de ordin moral, existenţial etc. Participarea la ceremoniile
religioase nu mai este receptată ca o simplă obligaţie, ci ca o necesitate (copilul simte nevoia de a se ruga).
Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără
să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de
incertitudine şi confuzie.
Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului,
precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea
consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum
copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de
excepţie.
Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O
dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere,
spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare
radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. Acum tânărul îşi pune
întrebări legate de rostul vieţii, de menirea lui; apar întrebările legate de existenţă, de existenţa lui Dumnezeu,
de nemurire; în acelaşi timp tânărul ia hotărâri esenţiale pentru viaţă. Din perspectivă intelectuală, unii
adolescenţi sunt apţi ca şi adulţii să înţeleagă probleme de ordin doctrinal şi liturgic, dar „sunt mai puţin
stabili decât adulţii”.
În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza
unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-
se tentele ironice sau culpabilizatoare. Se impune ca “adolescentul să fie invitat la o reflecţie asupra lui
însuşi… reflecţia catehetică s-ar dori a fi pluridisciplinară”. Discursurile moraliste şi criticiste nu duc la
atingerea scopurilor propuse, “formarea unui sistem de valori, convingeri şi atitudini sănătoase nu poate fi
realizată prin prelegeri moralizatoare”.
Adesea, tinerii sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste, “ei pleacă de la orele de curs cu convingerea
că adevărul este relativ, iar virtuţiile sunt imposibile sau nefolositoare. Toate acestea îi influenţează să
proclame o relativitate a valorilor”. Fără să ne dăm seama, de multe ori educaţia pentru valoare se transformă
în educaţie pentru libertinaj. De aceea, considerăm că e un imperativ ca profesorul de religie, precum şi
preotul, să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare ale unor compartimente educaţionale. Tot
acum apare nonconfor¬mismul şi dorinţa de independenţă.
Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile
în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună
autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat. Autoritatea se cere a fi impusă mai degrabă ca o
formă de protecţie şi nu ca o formă de dirijare. Unii elevi nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai
degrabă refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv.
Perioada adolescenţei „este o perioadă hotărâtoare în centrarea individului spre credinţa religioasă”,
„acum e momentul când de obicei se pierde, se câştigă sau se capătă credinţa. Religia devine o formă de
viaţă, a cărei expresie desăvârşită o constituie vocaţia. Dumnezeu încetând de a mai fi o reflectare a imaginii
părinteşti, întruchipează atunci valoarea supremă în care se contopesc toate celelalte”.
Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie.
Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele,
iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar,
printre sportivi. Dar sentimentele inferioare (satisfacţii de ordin financiar, alimentar, erotic) nu dăinuiesc;
ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate. Ca dovadă, faptul că în urma lipsei educaţiei religioase şi a unor
relaţii familiale şubrede fiii unor mari bogătaşi îşi părăsesc căminele, încep să se drogheze, unii recurg chiar
la sinucidere. Educaţia religioasă ar putea atenua din unilateralitatea deplasării spre raţionalitatea sau
pragmatismele excesive; experienţa religioasă îl face pe elev să înţeleagă şi să acţioneze mai conştient în
societate, îl invită la reflecţie; educaţia religioasă presupune prezenţa dimensiunii transcendentale în viaţa şi
faptele de zi cu zi, pentru a transforma societatea într-o comunitate de oameni care să trăiască în comuniune
şi înţelegere unii cu alţii.
Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter
orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm
realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau
controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile
esenţiale de doctrină. La această vârstă elevul poate aprofunda şi experimenta anumite virtuţi creştine:
„credinţa creşte cu vremea… dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile”. Credinţa
este prima virtute cu care pornim la drum, atât cei mici, cât şi cei mari. Adolescenţilor este indicat să le
predam elemente de filozofie creştină, de psihologia religiei, de doctrină, de artă creştină. Fără îndoială –
indiferent de vârsta elevilor cu care dialogăm –, mijlocul principal în educaţie este exemplul personal.
Biserica are în istoria sa nenumărate exemple. Mai întâi, Biserica îl prezintă pe Hristos în toată măreţia Sa.
Apoi urmează şirul apostolilor, sfinţilor, martirilor etc. Îndatorirea şi mijloacele de a lucra la desăvârşirea
credinţei le-a aşezat Mântuitorul în Biserica Sa. Apartenenţa creştinilor la Biserică exprimă sentimentele lor
de a exista ca nişte membre lucrătoare. Educaţia religioasă este doar o componentă care face parte din
lucrarea generală mântuitoare, care pentru a fi posibilă are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De la acest
temei porneşte lucrarea Bisericii spre ridicarea tuturor membrilor ei până la a ajunge toţi “la statura
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6) (Timiș)

9. Profesorul de religie. Consilierea


A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:

Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd
religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra
materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate.
Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă strădanie spre a-şi contura
personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală,
dublată decultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare,
memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată
şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al
calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie uncititor pasionat al literaturii teologice, dar şi
al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci
un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii propovăduitorului creştin, din punct de
vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită,
smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conştiinţa că
nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul
ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi
mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului
Suprem, Iisus Hristos şi al Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte
izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de
excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos
să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi
prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca
pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună
oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de factură
religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi secvenţelor educaţionale
propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în
funcţie de cultura de specialitate (formaţia teologică). Componentele pregătirii profesionale a dascălului de
religie sunt cultura generală, cultura de specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are şi
deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în cauză. Etapa a doua este marcată
prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi
optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti
în realism, pragmatism şi revizuiri, iar dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la
renunţări. Etapa a treia e marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se
constituie într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o formă de
plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem
vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si profesionalism la creativitate şi
măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când
putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu colegii
de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul. Important este să conştientizăm faptul
că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti
mereu, şi mai presus de toate a cere ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.

B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și atitudini:


1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura
informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul
trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc trebuie să aibă ca scop nu doar
formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de persoane cu putere de adaptare la solicitările
sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor
sociale şi psihologice ale elevilor. Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori
atenţionează asupra faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi
orientare. Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu doar
cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională, atitudinală şi socială.
Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial de proces formativ centrat pe
elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând societăţii persoane competente pentru viaţa privată,
profesională şi publică. În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii
impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A.
Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează
persoane normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai eficient sarcinilor
vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă
utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina consilierului este de a
învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru
prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus,
procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi
comportamentale, pe cea a dezvoltării personale şi a rezolvării de probleme. Scopul fundamental al
consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.

2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:


Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de
dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de
consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu enoriaşii
săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru mult mai larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care,
împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege unele realităţi
duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. Zi de zi, elevii au parte de
conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate
este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care
ne raportăm, de felul cum vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă
suficiente cursuri care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina
religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect
educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor strategii, a
unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi înşine. Dictonul cunoaşte-
te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi
mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne
cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că asistăm la o superficializare a cunoaşterii de sine. În
lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un
act interferenţial (transcendent-imanent). Din perspectivă ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele
infinitului, ale veşniciei. Percepând cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea
adevărului, deducem că acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt
Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru
problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii şi aprecierii
de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le
suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi
soluţii la problemele şi conflictele cu care se confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se face prin
lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa patimilor şi a nejunsurilor
noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva acestora. Dincolo de legile biologice şi
fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă constituie
boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate
duhovnicească priveşte fenomenele şi aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur
duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este
greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze
asupra lui, omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând soluţii
pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că singurul lucru de care
trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând împotriva păcatului putem accede spre
fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa veşnică.

3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:


1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita actului
pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de aceeaşi parte a
catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului, profesorul să înveţe ceva despre
elevii săi);
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută foarte mult în
alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin discuţii directe cu elevii, prin
discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin teste şi chestionare anonime);
3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să înţelegem starea
celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de comportament sau a unei atitudini;
orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi
social din care provine elevul);
4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l asculţi pe
acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate inspira încredere, ba
mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate avea încredere, o persoană la
care poate apela la nevoie);
5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii de
consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând încredere în
activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există riscul ca
persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau va minţi în unele
privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să se pornească de la identificarea
şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să ajutăm un elev
ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului care spune: Fără Mine nu
puteţi face nimic – Ioan 15).

4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:


Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi
dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de religie poate influenţa elevii
privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;
2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente
de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i înveţe pe copiii lor să
trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre
veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de
dincolo.
3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează poporul
lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după rânduiala proprie fiecăruia
în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească credinţa comună care leagă mădularele între
ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să participe
sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să citească
sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi rugăciunea
ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte formarea personalităţii,
modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul
nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu(Romani 6).
7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi consiliaţi spre
înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa parohiei, de a participa şi sprijini
activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine preotul
paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia
se impune realizarea unor activităţi comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către unii
specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale
elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi
dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită atitudine a elevilor,
se impune ca prin acţiunile noastre să-i determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în
tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a
simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile şi
lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a fi vedetă, este mai mare decât
dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să devină o mamă bună, o soţie respectată, o
creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând
o diagnoză a stării morale a societăţii contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a
fost delegitimizată; oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri morale şi
pentru a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o succesiune de
probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul moral nu poate supravieţui
fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul de religie au obligaţia de a face din ora
de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele
Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la
inima tinerilor, chiar dacă uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în
acest sens: Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9)

10. Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei

Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie:


Ca exemple de activităţi de învăţare, Programa analitică prevede şi încadrarea evenimentelor din
Istoria Bisericii în cadrul Istoriei Universale. În cazul acesta activităţile de învăţare la religie interferează cu
cele de la istorie. Referitor la problema reformei, profesorul de religie va prezenta reforma ca o schismă
produsă în sânul Bisericii precum şi urmările acesteia. Profesorul de istorie prezintă reforma ca un salt
benefic în cadrul istoriei şi civilizaţiei europene. În cazul în care profesorul de religie va constata că elevii au
o atitudine duplicitară în raport cu cele două puncte de vedere, în prima fază va relua în discuţie problematica
reformei apreciind că într-adevăr în plan cultural şi economic reforma a fost un proces cu urmări pozitive, dar
în acelaşi timp va prezenta urmările reformei în plan religios, conflictele de ordin doctrinar care s-au ivit,
precum şi faptul că reforma a constituit terenul fragmentării religioase medievale, precum şi fondul apariţiei
cultelor neoprotestante de mai târziu. Aceste efecte le simţim până azi: dezbinarea religioasă, disputele
interconfesionale etc. Problematizarea acestor teme poate continua prin a învăţa elevii că menirea noastră
este aceea de a nădăjdui şi lupta pentru refacerea unităţii creştine, după cuvintele Mântuitorului, “Ca toţi să
fie una”. În a doua fază profesorul de religie poate să propună factorilor responsabili cu Programa analitică
pentru cele două discipline, soluţii în vederea revizuirii şi îmbunătăţirii activităţilor de învăţare specifice.
Profesorul de religie poate propune în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii discipline opţionale.
Opţionale specifice religiei ar putea fi: Istoria religiilor, Arta creştină, Muzică Bisericească, Elemente de
iconografie etc. Un opţional se poate propune: a) la nivelul disciplinei: Pictura religioasă în ţările române în
secolele XVI – XVII; b) la nivelul ariei curriculare, unde se va viza o temă interdisciplinară: Misiuni creştine
în afara Europei în evul mediu (religie, geografie, istorie); c) la nivelul mai multor arii curriculare, pornind de
la un obiectiv transdisciplinar: Spovedanie, psihanaliză, consiliere (religie, psihologie, consiliere, biologie).
Astfel, un opțional la “Istoria religiilor” poate avea ca Obiective de referinţă: lărgirea orizontului
cunoaşterii civilizaţiei şi istoriei universale; localizarea geografică a zonelor acoperite de una sau alta dintre
religiile lumii; identificarea unor valori sociale şi morale promovate de diferite religii; realizarea unor
comparaţii între diferite sisteme religioase; localizarea unor obiective turistice cu semnificaţii religioase; să
identifice influenţa religiei asupra unor culturi şi civilizaţii.
Un opțional cum ar fi “Biserica şi problemele tineretului” poate avea printre obiectivele de referință:
descrierea cauzelor anumitor boli trupeşti şi sufleteşti deopotrivă; înţelegerea consecinţelor datorate unor acte
iresponsabile (avort, clonare, eutanasie etc.).

Cum contextualizăm (aplicăm) programa școlară la disciplina religie:


După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente ale Curriculumu-lui
Naţional”. În nota de prezentare a programei şcolare pentru ciclul inferior al liceului şi pentru şcolile de arte
şi meserii, obiectivul general al disciplinei religie constă în formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu
valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-creştine şi prin
aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Finalităţile predării religiei vizează formarea
unor caractere moral-creştine care să faciliteze o nouă concepţie asupra relaţiei Dumnezeu-om, om-semeni, şi
totodată o atitudine morală şi responsabilă faţă de propria persoană.
Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile didactice în funcţie de
caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile religioase, în funcţie de puterea de înţelegere a
elevilor, şi de ce nu în funcţie de interesele şi preocupările elevilor. Astfel riscăm ca ora de religie să fie mai
mult teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie cele scontate.
Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina religie sunt, în general, bine
structurate. Totuşi unele teme dau impresia că ar fi indicate pentru elevii care urmează o şcoală teologică.
Atunci când aplicăm programa şcolară să nu uităm că elevii din şcolile laice nu sunt seminarişti. Pentru
îmbunătăţirea programei şcolare considerăm că se impune cooptarea în Comisia Naţională pentru disciplina
Religie a mai multor profesori care predau religia în învăţământul preuniversitar.
Activitatea complexă de predare – învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea unor principii teoretice
care urmează să fie aplicate mai târziu în practică. Este timpul să înţelegem că “experienţa în şcoli este
necesară pentru a şti ce idei merită transpuse în practică, care pot fi tanspuse şi în ce condiţii sunt necesare”.
Numai în şcoală se poate învăţa ce înseamnă a fi profesor.
Orice temă din programă se impune a fi adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre exemplu la
clasa a IX-a, printre altele, avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre elevii noştri nu sunt
întotdeauna interesaţi de cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt interesaţi de propria reuşită, de mijloacele
prin care poţi reuşi în viaţă. În această situaţie tema mai sus amintită poate fi nuanţată şi formulată astfel:
Sfântul ca model de reuşită şi de împlinire (spirituală, socială, profesională etc). În acest mod tema poate
stârni curiozitate şi chiar interes din partea elevilor.
La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul. Această
temă poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în rândul elevilor. Cu siguranţă orice elev este interesat
să-i meargă bine în viaţă, să aibă parte de succese. În această situaţie tema poate fi adaptată sub următoarea
formă Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, ca formă de respect pentru înaintaşi şi garanţie a
binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi. Pe această cale elevii vor învăţa că rugăciunile pentru cei morţi
constituie atât o obligaţie a noastră cât şi o formă de respect şi de “milostenie” pentru suflele înaintaşilor, iar
faptele noastre nu vor rămâne nerăsplătite. Cu siguranţă vom stârni motivaţia elevilor. Sfântul Chiril al
Ierusalimului se întreba: “îşi va propune vreodată un om să slujească lui Dumnezeu, dacă nu crede
că Dumnezeu îl răsplăteşte”.
Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema argumente raţionale pentru dovedirea existenţei
lui Dumnezeu. În urma inspecţiilor avute în şcoli precum şi a discuţiilor cu profesorii de religie am constat că
această temă este foarte greu de adaptat la nivelul elevilor, există şi riscul ca această temă să fie luată şi
predată după manualele de dogmatică. În acest caz riscăm să nu reuşim atingerea obiectivelor şi finalităţilor
propuse.
Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm anumite adevăruri de
credinţă, să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a înţelege. Cine cunoaşte un fenomen (teoretic) nu
neapărat îl şi înţelege. Cine ajunge să înţeleagă un fenomen, acela până la urmă îl va cunoaşte. Credinţa nu
poate fi neapărat învăţătă, în schimb poate fi trăită. Scopul primordial al predării religiei, constă în a restaura
demnitatea elevilor, în a le forma şi cizela caracterul, în a-i ajuta să se redescopere, în a-i ajuta să-şi evalueze
şi să-şi desăvârşească relaţia lor cu Dumnezeu şi cu semenii.
Atunci când prezentăm o secvenţă didactică nu trebuie avute în vedere doar strategiile de care ne vom
folosi, ci se cere ca lecţia să fie gândită ca un eveniment inţiatic, indiferent de tema abordată. Orice lecţie de
religie se poate constitui într-o analogie la istoria mântuirii, istorie care, teologic vorbind este recapitulată în
cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Aşa cum “parohia, pentru ca să devină o comunitate disciplinată, sănătoasă şi
sfântă trebuie să aibă în centrul vieţii ei Liturghia Euharistică şi credincioşii sunt îndemnaţi să participe la
jertfa euharistică”, tot aşa şi lecţia de religie se cade a fi un mijloc de îndrumare a elevilor, pentru a se
apropia cât mai des de Sfintele Taine.
Elevii pot fi îndemnaţi, pe parcursul activităţilor didactice, să participe la viaţa liturgică a parohiei şi
conştientizaţi de faptul că toţi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, “anamneza liturgică reînoind
neîncetat identitatea noastră de mădulare ale trupului lui Hristos”.
Conştientizarea fraternităţii liturgice a avut un rol fundamental în spaţiul ortodox şi sta la baza tuturor
formelor de comunitate şi comuniune creştină. Scopul ultim al moralităţi personale şi sociale este acela ca
Hristos - în Care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9) - să ia chip în tot şi în toate (Galateni
4,19). Este menirea noastră să purcedem la atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în
acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest fel elevii pot fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi
preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile creştine. Soloviov, învăţa şi îndemna ca
“înainte de a te hotărâ la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa personală şi socială, să-ţi chemi în
suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest pas, sau - cu alte cuvinte - l-
ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea aparteneţei
elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată. Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice
specifice pentru predarea unei anumite teme din programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de profesor.
Pentru ca activităţile didactice şi misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de ajutorul lui Dumnezeu. În
lucrarea Educaţia religioasă. ...
.Învăţături pentru copii şi tineri, Irineu, episcop de Ekaterinburg şi Irbit, le adresa profesorilor de religie
următorul îndemn: “Nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra muncii voastre de
educaţie şi, având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă vor fi încununate de dobândirea unor
copii ascultători”.
Concluzionăm prin a susţine că orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt strategiile şi
mijloacele didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi adaptează conţinuturile pentru ca
discursul didactic să devină unul accesibil şi interesant. Aceste argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că
deprinderea predării Religiei este un drum anevoios, complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm
mereu.

Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:


Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii
în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus
„nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de
valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”. Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a
cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca
profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii,
precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi
profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi
al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La
clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. După ce profesorul a
predat noţiunile legate de familia creştină sau despre faptele bune, el va înştiinţa părinţii în legătură cu temele
predate. Pe parcursul prezentării acestor teme el va vorbi elevilor despre importanţa întrajutorării părinţilor,
despre faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe cei care îşi ascultă părinţii, despre faptul că Dumnezeu răsplăteşte
orice faptă bună. După o anumită perioadă de timp profesorul le va cere părinţilor să schiţeze în câteva fraze
o scurtă evaluare a elevului: despre felul în care îşi face temele, despre felul cum se comportă la masă, despre
modul în care îşi ascultă părinţii. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte
elevul va învăţa să fie mai responsabil, iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte
ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a
acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi
cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi
evaluării.