Unitatea de învăţare 1.B.

Arhitectura sistemului electronic de calcul

_______________________________________________________________________________

ARHITECTURA SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL

Autor:
Dragoş Mangiuc
_______________________________________________________________________________________
1. Obiectivele cursului
2. Introducere și studiu de caz
3. Procesorul
4. Placa de bază
5. Memoria
6. Unități de stocare magnetice
7. Unități de stocare optice
8. Subsistemul video
9. Echipamente periferice de imprimare și digitizare
10. Surse bibliografice
_______________________________________________________________________________

1. Obiectivele cursului
Pentru cunoașterea arhitecturii unui sistem electronic de clacul se consideră necesară dobândirea de
cunoștințe privind:
• Principalele tipuri de componente ale arhitecturii sistemului electronic de calcul;
• Principiul și modul de funcționare al fiecărei componente de bază;
• Modul de interconectare a componentelor, pentru realizarea unui sistem electronic de clacul.

2. Introducere și studiu de caz

Aurelian Alexandru, absolvent al unui curs destinat tinerilor antreprenori, dorește să achiziționeze un sistem
de calcul (calculator personal) capabil de a-i asigura suportul informatic pentru noua sa afacere (start-up).
Deși dl. Alexandru nu achiziționează un calculator pentru prima dată, acordă procesului de achiziție o atenție
deosebită, pentru a se asigura că sistemul achiziționat se înscrie în limitările de buget, dar, totodată, răspunde
cu succes tuturor cerințelor legate de noua afacere. Așa cum le prezintă sintetic dl. Alexandru, aceste cerințe
ar fi:
• Posibilitatea de a naviga pe Internet în scopul de a identifica potențiali clienți, furnizorii optimi,
precum și alte oportunități de dezvoltare a afacerii sau de colaborare reciproc avantajoasă;
• Posibilitatea de a gestiona eficient mesageria electronică (e-mail), pentru a păstra relații cu actualii
clienți, precum și pentru a transmite mesaje publicitare sau anunțuri;
• Posibilitatea de a rula o aplicație de contabilitate financiară completă, inclusiv modulele necesare
procesului de raportare în format electronic (util pentru o afacere cu puțini angajați);
• Posibilitatea de a tipări la calitate înaltă documentele prin care se stabilesc relații cu furnizorii și
clienții. Tipărirea se va face în mare parte alb-negru, dar se ia în considerare și varianta tipăririi color
pentru eventuale materiale publicitare;
• Posibilitatea de a rula în condiții rezonabile o serie de aplicații grafice ce vor fi utilizate la crearea
materialelor publicitare;
• Posibilitatea de a rula în condiții rezonabile versiunea 2011 a aplicației AutoCAD, esențială pentru
funcționarea acestei afaceri.

1|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
• Posibilitatea utilizării afișajului (monitorului) în scopuri publicitare, în cazul participării la târguri,
expoziții, etc.
• Posibilitatea de a trece în format digital o serie de documente și imagini pre-existente, fără pierderi
majore de calitate.
• Posibilitatea de a stoca, fără pierderi, toate tipurile de informație generate de noua afacere:
documente, imagini, filme, secvențe audio etc.
Dl. Aurelian Alexandru prezintă aceste cerințe unui reprezentant de vânzări al unei companii de profil,
primind următoarele răspunsuri:
• Pentru a putea naviga pe Internet în condiții optime, aveți nevoie de un procesor de ultimă generație
cu mai multe nuclee (Intel Core i3/i5/i7 sau AMD A4/A6/A8), precum și de cel puțin 2Gb de
memorie RAM;
• Necesitatea de a gestiona mesageria electronică se subscrie , de regulă, acelorași condiții ca și
navigarea pe Internet (vezi punctul anterior), cu excepția cazurilor în care se primește o cantitate
mare de mesaje (câteva sute pe zi), caz în care se recomandă un sistem de back-up (hard-disk extern,
unitate optică etc.);
• Un sistem care îndeplinește cerințele pentru cele două puncte anterioare este capabil, cu siguranță, să
ruleze o aplicație de contabilitate financiară (dar în regim de client, nu de server), cu mențiunea că
pentru raportarea în format electronic (în special pentru semnătură electronică) pot fi necesare
anumite dispozitive USB externe (cu rol de securitate), care vor trebui achiziționate separat;
• Pentru tipărirea de înaltă calitate este necesară o imprimantă laser. În condițiile în care va fi nevoie și
de tipărire color, recomandăm o imprimantă laser color, cu cartușe separate pentru fiecare culoare de
bază.
• Aplicațiile grafice necesită, prin natura lor, cantități semnificative de memorie, precum și o putere de
calcul peste medie. De aceea, se recomandă achiziția unui procesor cu maximul de memorie cache
disponibilă, precum și a minim 4Gb de memorie RAM.
• Versiunea 2011 a aplicației AutoCAD este cunoscută pentru cerințele mari de resurse hardware și
întrucât funcționarea sa corespunzătoare reprezintă un element esențial pentru succesul afacerii dvs.,
recomandăm achiziția unui adaptor grafic (placă video) cu minim 1Gb de memorie video dedicată,
precum și cu capacități grafice 3D peste medie (de nivel semiprofesional).
• Deoarece doriți ca în anumite situații monitorul să servească și de afișaj cu caracter publicitar,
recomandăm achiziția unui monitor cu tehnologie LED (recunoscută pentru consumul redus de
energie și calitatea ireproșabilă a imaginii), având o diagonală cât mai mare, 27 de inch sau peste.
Asemenea monitoare sunt capabile de reproducerea materialelor video la rezoluție HD (high
definition), cu impact pozitiv asupra potențialilor clienți.
• Pentru digitalizarea documentelor pe suport de hârtie, precum și a fotografiilor pe suport de hârtie,
aveți nevoie de un scanner. Acesta nu trebuie ales în funcție de rezoluție (deoarece toate modelele
actuale au rezoluții mulțumitoare) ci în funcție de calitatea rezultatului digital. Se recomandă și
achiziția unui modul de scanare a filmelor foto și diapozitivelor, în măsura în care acesta va fi
necesar.
• Pentru asigurarea spațiului de stocare recomandăm achiziția unei hard-disk de dimensiuni mari (2-
3Tb), capabil să asigure stocarea întregului conținut informațional pentru o perioadă îndelungată de
timp. În măsura în care viteza de răspuns a suportului de memorie este importantă, se recomandă
instalarea unității magnetice principale de stocare în paralel cu un dispozitiv SSD, care deși are
capacitate de stocare mai redusă, beneficiază de o viteză de răspuns de circa 10 ori mai mare în
raport cu unitatea principală. De asemenea, datorită fiabilității crescute și a costului redus,
recomandăm dotarea sistemului de calcul cu o unitate optică de scriere/citire, de tip DVD-RW.

Pentru a putea înțelege în detaliu toate aceste recomandări, specificațiile tehnice care le însoțesc, precum și
pentru a putea evalua corect oferta de preț primită, domnul Aurelian Alexandru are nevoie de un set de
noțiuni solide din domeniul arhitecturii hardware a unui sistem de calcul. Studiul arhitecturii hardware se
concentrează asupra structurii unui sistem de calcul, precum şi asupra modului său de funcţionare.

2|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
Arhitectura unui calculator personal este privită, de regulă, ca un ansamblu format din componentele
hardware şi setul de instrucţiuni (Instruction Set Architecture sau ISA) care le permite să interacţioneze.
Setul de instrucţiuni are un rol esenţial, asigurând interfaţa dintre aplicaţiile software care rulează şi
componentele hardware care realizează execuţia. Cu alte cuvinte, setul de instrucţiuni este cel care asigură
comunicarea dintre om şi maşină. Probabil cel mai bun punct de plecare în studiul arhitecturii hardware îl
constituie întrebarea legitimă: În fond, ce este acela un calculator? În accepţiunea sa contemporană, un
calculator este un dispozitiv electronic care face apel la logica digitală, sub comanda unui set de programe,
pentru a realiza calcule şi a lua decizii bazate pe respectivele calcule. Definiţia anterioară caracterizează deci
un calculator prin intermediul unui ansamblu de patru componente majore, fiecare dintre acestea fiind
indispensabilă pentru funcţionarea corespunzătoare a ansamblului.
Aceste componente sunt:
• Echipamentele electronice;
• Logica digitală;
• Sistemul de programe;
• Abilitatea de a calcula şi de a lua decizii.

3. Procesorul
Procesorul este adesea considerat „creierul” sau „motorul” unui calculator personal, fiind numit şi
microprocesor sau unitate centrală de procesare (Central Processing Unit – CPU). Scopul principal al
acestuia este îndeplinirea sarcinilor de calcul şi procesare a datelor pentru un calculator personal.

Literatura menţionează ca moment al apariţiei microprocesorului anul 1971, când producătorul nord-
american Intel Corporation a realizat un procesor „de larg consum”, numit 4004. Deşi de la acel moment a
trecut aproape o jumătate de secol, Intel şi-a păstrat locul dominant pe piaţa microprocesoarelor, în ciuda
diferiţilor concurenţi, mai mult sau mai puţin puternici, care au atentat la poziţia sa de-a lungul timpului. Ca
urmare, toate sistemele de calcul actuale cu statut de calculator personal includ fie un procesor Intel, fie un
procesor „de tip Intel”, produs de unul dintre principalii săi concurenţi direcţi (AMD sau VIA/Cyrix).

Din punct de vedere al procesului de fabricaţie, materia primă utilizată în producţia de microprocesoare este
siliciul. Deşi, după oxigen, este cel mai des întâlnit element chimic din natură (intrând, de exemplu, în
componenţa cristalelor de nisip), siliciul în formă naturală nu este destul de pur pentru a putea fi utilizat la
fabricarea procesoarelor. În cele ce urmează se va realiza o scurtă descriere a procesului de producţie pentru
microprocesoare:
• Procesul începe cu obţinerea de siliciu având un nivel de puritate suficient. În acest scop siliciul
provenit din natură (nisip, roci) este topit în cuptoare cu arc electric, lichefiat, distilat şi recristalizat
într-un alt tip de cuptoare, special construite pentru a elimina orice vibraţii care ar putea altera
perfecta cristalizare. În forma sa finală, siliciul este extras şi şlefuit în aşa-numite „lingouri”, cilindri
cu lungime de circa 1.5m şi diametrul de 30 cm, cântărind fiecare mai multe sute de kilograme.
• Fiecare cilindru de siliciu este tăiat cu ajutorul unei lame diamantate de mare precizie, rezultând
„felii” (numite wafers) cu grosime mai mică de un milimetru şi diametrul de 30 cm. Fiecare wafer
este şlefuit pentru a se obţine o suprafaţă perfect netedă.

3|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________

Figura 1 - Wafer de siliciu rezultat din Figura 2 - Nucleul de siliciu şi carcasa

procesul de expunere exterioară a unui microprocesor Intel

• Procesul de producţie propriu-zis presupune utilizarea unei tehnici numite fotolitografie. În cadrul
acestuia, tranzistorii, circuitele şi traseele de transfer al datelor (ca semnale electrice) sunt create prin
depunerea succesivă pe baza de siliciu a unor straturi din diferite materiale. În general, un tranzistor
se obţine la intersecţia a două trasee de date. În plus, siliciul care, în forma sa naturală, nu conduce
curentul electric, este tratat pentru a deveni semiconductor.
• Tehnica fotolitografică presupune utilizarea unui proiector, care foloseşte ca model o „radiografie” a
viitorului procesor (numită mască), mărită la scară şi imprimată pe o placă de cuartz. Un procesor de
ultimă generaţie are peste 20 de asemenea straturi şi circa şase straturi de interconexiuni metalice
(aluminiu sau cupru), fiecare necesitând propria mască şi o expunere separată cu ajutorul
proiectorului. În urma expunerii la proiector, waferele suferă un proces asemănător developării
filmelor foto, în care o soluţie caustică „spală” zonele unde materialul a fost expus la lumină.
Procesul se repetă pentru fiecare strat de circuite, până la imprimarea completă a procesorului
(Figura 1).
• După încheierea procesului de expunere, un instrument special testează circuitele fiecărui procesor,
marcând acele nuclee care prezintă imperfecţiuni sau defecte de fabricaţie. În final, fiecare viitor
nucleu de procesor este tăiat din wafer cu ajutorul unui laser sau al unei lame diamantate.
• Nucleele astfel tăiate sunt testate şi apoi fixate în carcasele externe ale procesoarelor, unde un set de
fire microscopice din aur conectează „interfeţele” nucleului la pinii de pe carcasa externă (Figura 2).

Viteza de lucru a unui microprocesor este exprimată prin frecvenţa de ceas, adică frecvenţa la care operează
nucleul procesorului, măsurată de regulă în Megahertzi (MHz) sau Gigahertzi (GHz). O frecvenţă de ceas
mai ridicată înseamnă performanţă mai ridicată numai atunci când se compară procesoare de aceeaşi
generaţie. De exemplu, un procesor de tip Intel Pentium 4 are performanţe superioare oricărui model de
procesor Pentium III (generaţia precedentă), chiar şi în raport cu cele care au o frecvenţă superioară. Pentru o
estimare cât mai corectă a performanţei, trebuie să fie luate în considerare şi alte elemente constructive, cum
ar fi:
• Posibilitatea de execuţie paralelă (pipelining) – permite unui procesor să citească o instrucţiune
din coada de execuţie, să înceapă execuţia acesteia, apoi să citească şi să execute instrucţiunea
următoare fără să aştepte finalizarea celei dintâi.
• Fire multiple de execuţie (hyperthreading) – se oferă posibilitatea ca un singur procesor să poată
executa două seturi separate de instrucţiuni în acelaşi timp. Se poate spune că această tehnologie
transformă un procesor real în două procesoare „virtuale”.
• Nuclee de execuţie multiple (multi-core) – un procesor cu două sau mai multe nuclee permite ca
aplicaţiile să beneficieze de avantajele unui sistem multi-procesor în mod nativ, fără a mai necesita
rescrierea sau re-compilarea acestora.
• Execuţie predictivă (branch prediction) – pentru a oferi o rezolvare la problema menţionată
anterior, procesoarele moderne sunt prevăzute cu un mecanism care le permite să „ghicească” (cu o

4|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
anumită probabilitate) ce ramificaţie a unui program se va executa, pe măsură ce instrucţiunile
acestuia „umplu” firele de execuţie.
• Utilizarea memoriei „tampon” (caching) – reprezintă cea mai des utilizată metodă de adaptare a
procesoarelor actuale la viteza memoriei RAM comune, semnificativ mai redusă decât viteza de
lucru a procesorului. Tehnologia presupune implantarea unei memorii ultra-rapide (numită în mod
curent memorie cache) între nucleul microprocesorului şi memoria calculatorului personal.
Posibilitatea implementării tuturor tehnologiilor descrise anterior, împreună cu necesitatea de a ţine pasul cu
concurenţa (sau de a o depăşi) au condus la o complexitate extremă a microprocesoarelor actuale. Acestea
sunt caracterizate adesea ca fiind „cele mai complexe sisteme imaginate de mintea umană”, sau „produse
aflate la limita superioară a imaginaţiei”.

4. Placa de bază
Placa de bază este adesea considerată ca fiind „cea mai importantă componentă a unui calculator” (în
detrimentul procesorului), deoarece aceasta interconectează toate celelalte componente ale calculatorului
personal şi, ca urmare, are un rol esenţial în nivelul general de performanţă al acestuia. Se poate afirma că
toate calculatoarele personale existente în prezent au o caracteristică comună: sunt construite pornind de la o
placă centrală cu circuite, care îndeplineşte rolul de „fundaţie” a întregului sistem. În anumite situaţii este
posibil ca placa de bază să reprezinte însăşi sistemul, conţinând (singură) toate componentele acestuia:
microprocesor, memorie, sistem audio, sistem video, conexiuni de reţea etc. Structura generală a unei plăci
de bază este prezentată în figura următoare:

Figura 3 - Dispunerea principalelor componente în cazul unei plăci de bază în format ATX

5|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
Orice nouă componentă adăugată calculatorului personal se conectează la unul din porturile libere ale plăcii
de bază. În consecinţă, prin rolul său major, placa de bază determină atât nivelul de performanţă al
calculatorului, cât şi capabilităţile acestuia. În afară de încorporarea circuitelor esenţiale pentru funcţionarea
unui calculator, placa de bază trebuie să asigure posibilităţile de expansiune a arhitecturii acestuia. Fiecare
dintre conectorii electrici care permit extinderea arhitecturii se numeşte port de extensie (expansion slot) sau,
pe scurt, port (slot). În prezent, producătorii de componente destinate calculatoarelor au convenit cu privire
la tipul, forma şi rolul porturilor de extensie, în acest domeniu existând standarde clare şi unanim acceptate
care stabilesc numărul, dimensiunea şi modul de aranjare a porturilor pentru fiecare generaţie şi tip principal
de plăci de bază.

5. Memoria
Memoria reprezintă „spaţiul de lucru” pentru procesorul unui calculator personal, putând fi definită ca o zonă
temporară de stocare, în care sunt păstrate programele şi seturile de date ce urmează a fi operate de către
procesor. Memoria calculatorului este considerată un sistem de stocare temporar, sau volatil, deoarece datele
şi programele pot fi păstrate numai atât timp cât memoria este alimentată cu curent electric, nu şi după aceea.
Înainte de închiderea sau repornirea calculatorului, orice date care au fost modificate trebuie salvate pe un
suport permanent (de obicei, un hard-disk), astfel încât să fie posibilă reîncărcarea ulterioară în memorie.
Memoria principală a unui calculator personal este numită adesea memorie RAM (RAM reprezentând
prescurtarea denumirii Random Access Memory – memorie în acces aleator), denumirea sugerând modul său
de operare (faptul că orice locaţie din memorie poate fi accesată independent). Această denumire este corectă
numai într-o oarecare măsură, şi poate deruta utilizatorii fără experienţă, deoarece memoria numită ROM
(Read-Only Memory) este de asemenea accesibilă în mod aleatoriu, diferenţa constând în capacitatea celei
din urmă de a-şi păstra conţinutul chiar şi după întreruperea alimentării cu curent electric. Deşi sistemele de
operare moderne pot utiliza şi o serie de discuri pe post de memorie „virtuală” în acces aleatoriu, nici acestea
nu sunt circumscrise termenului de RAM.

Din punct de vedere al arhitecturii hardware, memoria principală a unui calculator personal reprezintă o
colecţie de module conţinând circuite electronice, module care se conectează la placa de bază a calculatorului
în porturi speciale (Figura 4). Majoritatea plăcilor de bază sunt prevăzute cu patru asemenea porturi (în cazul
formatului ATX) sau doar cu două (în cazul formatului microATX), existând totuşi numeroase excepţii de la
această regulă, în funcţie de performanţele şi clasa de preţ a fiecărui model. Pentru a se putea instala un nou
modul de memorie este necesară asigurarea prealabilă cu privire la compatibilitatea acestuia cu placa de bază
unde urmează a fi instalat. În majoritatea cazurilor, manualul plăcii de bază conţine o listă a tipurilor şi
dimensiunilor de memorie „suportate”, precum şi sugestii cu privire la modul recomandat de aşezare al
acestora în porturile disponibile. Înţelegerea rolului şi principiului de funcţionare al memoriei unui calculator
personal presupune cunoaşterea tipurilor principale de memorie care se întâlnesc frecvent în arhitectura unui
astfel de calculator. În general, se consideră că orice sistem modern include trei tipuri de memorie: ROM
(Read-only memory);DRAM (Dynamic random access memory);SRAM (Static random access memory).
Singurul tip de memorie pe care utilizatorul îl poate achiziţiona şi instala separat în scopul creşterii
performanţei calculatorului este memoria DRAM. Celelalte tipuri de memorie sunt încorporate în placa de
bază (în cazul ROM), în procesor (în cazul SRAM), precum şi în alte componente cum ar fi placa video, placa
de sunet, discurile magnetice etc.

Memoria ROM reprezintă un tip de memorie care poate stoca date în regim permanent (sau semi-
permanent). Este numită „read-only” deoarece procesul de scriere este unul complex şi se realizează numai
în unităţile unde această memorie este produsă. O altă denumire curentă a acestui tip de memorie este cea de
memorie non-volatilă, deoarece elementele de date pe care le stochează se păstrează şi după întreruperea
alimentării electrice. În consecinţă, acest tip de memorie este ideal pentru stocarea instrucţiunilor de bază
necesare pornirii şi aducerii în stare de funcţionare a unui calculator personal. Aceste instrucţiuni poartă
denumirea generică de BIOS (Basic Input-Output System) sau firmware.

6|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________

Figura 4 – Modul de memorie DRAM

Memoria DRAM (Dynamic Random Access Memory) este utilizată ca memorie principală în majoritatea
calculatoarelor actuale. Avantajul major al acestui tip de memorie îl reprezintă densitatea crescută, adică
posibilitatea de a stoca o cantitate mare de date într-un circuit de dimensiuni reduse, ceea ce conduce la un
cost scăzut de producţie şi la posibilitatea de a încorpora cantităţi însemnate de memorie în arhitectura unui
calculator fără a-i afecta semnificativ preţul. Din punct de vedere strict electronic, circuitele de memorie
DRAM sunt formate din capacitori, componente capabile de a reţine o sarcină electrică ce va simboliza un
bit de informaţie. Totuşi, memoria de acest tip necesită reîmprospătare permanentă, în caz contrar sarcinile
electrice ale capacitorilor ar dispărea şi astfel s-ar pierde conţinutul de date.

6. Unități de stocare magnetice

Calculatoarele personale sunt prevăzute, aproape fără excepţie, cu cel puţin o unitate de stocare magnetică,
de regulă un hard-disk. Celelalte două tipuri de dispozitive de stocare magnetică sunt pe cale de dispariţie:
discurile floppy au fost înlocuite aproape complet de memorii flash cu conectare USB, iar dispozitivele de
back-up cu bandă magnetică au fost abandonate în favoarea mediilor de stocare optice, mai rapide şi mai
puţin fragile. Un hard-disk poate fi definit ca o unitate închisă de stocare magnetică, utilizat pentru stocarea
nevolatilă a datelor. Termenul „nevolatilă” face trimitere la faptul că unitatea îşi păstrează conţinutul de date
şi atunci când alimentarea electrică a fost întreruptă (prin contrast cu memoria RAM care nu are această
capacitate). Interne sau externe, dispozitivele de tip hard-disk asigură memoria pe termen lung a
calculatorului personal, modul lor de organizare fiind de regulă gestionat de către sistemul de operare. Sub
nivelul de organizare asigurat de către sistemul de operare se poate observa un alt nivel, mult mai abstract şi
totodată specific dispozitivelor analogice, nu celor digitale: orice unitate de tip hard-disk are sarcina de a
transforma impulsuri electrice temporare în diferenţe de câmp magnetic permanente (procesul de scriere),
precum şi de a transforma diferenţele de câmp magnetic permanente în impulsuri electrice temporare
(procesul de citire).

Figura 5 - Structura internă a unui hard-disk, platanele şi capul de scriere-citire

7|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
Din punct de vedere constructiv, un hard-disk are ca element central un set de discuri (numite platane)
construite din aluminiu sau sticlă (Figura 5). Denumirea de disc dur (hard-disk) se datorează faptului că spre
deosebire de discurile floppy, platanele unei asemenea unităţi sunt rigide, fără a suporta îndoire sau
torsionare. De asemenea, datorită faptului că platanele (ca mediu de stocare) nu pot fi scoase din interiorul
unităţii, aceasta a mai primit şi denumirea de disc fix (fixed drive).
Termenul de geometrie a unui hard-disk se referă la organizarea logică a acestuia, aşa cum este percepută
de către sistemul BIOS de pe placa de bază sau de către sistemul de operare al calculatorului. Trebuie
menţionat că pentru discurile de generaţie actuală, organizarea la nivel fizic este un proces intern, gestionat
de o componentă de tip firmware din interiorul unităţii, nefiind accesibilă sistemului şi, cu atât mai puţin,
utilizatorului acestuia. Descrierea geometriei unei unităţi magnetice de stocare presupune furnizarea de
informaţii cu privire la trei categorii de componente:
• Pistele – indiferent de natura capului de scriere-citire, în scopul efectuării uneia dintre cele două
operaţii menţionate, acesta trebuie să îşi oprească mişcarea laterală (de la centrul discului către
extremitate), adoptând o poziţie stabilă. Poziţia stabilă a capului de scriere-citire, împreună cu
mişcarea de rotaţie a discului de dedesubt determină capul să „deseneze” un cerc pe suprafaţa
discului. Acest cerc este numit pistă. Datele stocate de-a lungul unei piste sunt citite secvenţial, ca un
şir neîntrerupt. După citirea întregii piste, mecanismul de control al discului selectează blocul de date
căutat, eliminând restul.
• Cilindrii – deoarece toate capetele de scriere-citire se mişcă simultan, pistele create pe diferite
platane sau pe diferite feţe ale aceluiaşi disc sunt situate una sub alta. Un asemenea set de piste
suprapuse este numit cilindru. Deoarece producătorii urmăresc atingerea capacităţii maxime de
stocare posibile, pistele de pe un disc sau cilindrii unei unităţi de stocare cu mai multe discuri sunt
apropiaţi până la limita maximă (de natură fizică) suportată de către mediul de stocare. Un hard-disk
modern suportă câteva mii de asemenea cilindri.
• Sectoarele – majoritatea unităţilor de stocare moderne divizează fiecare pistă în arcuri de cerc mai
mici, numite sectoare. Se poate spune că sectorul reprezintă unitatea fundamentală de stocare pentru
un hard-disk. Unele sisteme de operare folosesc sectorul ca unitate de stocare, altele preferă gruparea
mai multor sectoare într-o unitate complexă, numită cluster. Sectoarele pot fi delimitate la nivel
software, de către o aplicaţie care realizează formatarea (împărţirea logică) a discului, sau pot fi
gestionate la nivel hardware, direct de către mecanismul de control al unităţii de stocare. Standardul
industrial actual pentru dimensiunea unui sector este de 512 octeţi (4096 biţi) de informaţie.

Partiţionarea unui hard-disk îi permite acestuia să suporte simultan mai multe sisteme diferite de organizare
a fişierelor (filesystems), fiecare având propria „filozofie” şi propriile principii de organizare. Fiecare sistem
de fişiere poate utiliza o metodă proprie de a aloca spaţiul necesar unui fişier pe o partiţie. Acest spaţiu este
exprimat de regulă sub forma unor unităţi logice fundamentale numite clusters sau unităţi de alocare
(allocation units). Pentru a fi utilizabil, fiecare hard-disk trebuie să conţină cel puţin o partiţie. Cele mai
frecvente sisteme de organizare a fişierelor în prezent sunt următoarele:
• FAT (File Allocation Table) – reprezintă sistemul de fişiere „standard”, fiind suportat chiar şi de
sistemele de operare mai vechi (DOS, Windows 95, Windows 98, Windows Me). Partiţiile de tip FAT
suportă în mod tradiţional fişiere cu nume de maxim 11 caractere (8 caractere pentru numele
propriu-zis şi 3 caractere pentru extensie). Acesta este standardul implementat cu zeci de ani în urmă
de către sistemul de operare MS DOS (Microsoft Disc Operating System) şi suportat de către toate
sistemele de operare care i-au urmat.
• FAT 32 (File Allocation Table, 32 bit) – Reprezintă o variantă „modernizată” a celei precedente,
introdusă odată cu cea de-a doua versiune a sistemului de operare Windows 95 (numită Windows 95
OEM Service Release 2 sau OSR 2). Este suportată de către toate versiunile ulterioare Windows,
precum şi de către variantele actuale ale sistemelor de operare concurente. FAT 32 utilizează valori
pe 32 de biţi pentru numerotarea unităţilor de alocare, ceea ce permite o dimensiune maximă a
partiţiei de 2 Tb.

8|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
• NTFS (Windows New Technology File System) – reprezintă sistemul de fişiere nativ pentru
versiunile „profesionale” ale sistemului de operare Windows (Windows NT, Windows 2000, Windows
XP), suportând nume de fişiere de maxim 256 caractere şi o dimensiune teoretică maximă a partiţiei
de 16000Tb (mult peste posibilităţile actuale ale unităţilor de stocare). În plus, organizarea NTFS
oferă un set extins de atribute şi elemente de securitate la nivel de partiţie şi la nivel de fişier,
indisponibil în cazul variantelor FAT.
• HFS Plus – reprezintă modalitatea preponderentă de organizare a fişierelor în sistemul de operare
Mac OS (Apple Macintosh Operating System). HFS Plus reprezintă o metodă de organizare a
fişierelor sensibil mai complexă în raport cu cele prezentate anterior, înglobând un set semnificativ
de informaţii suplimentare cu privire la fiecare fişier (numite meta-date) şi deosebind literele mici de
majuscule în denumirea fişierelor.
• Familia ext* (ext2, ext3, ext4) – reprezintă metoda predilectă de organizare a fişierelor sub
sistemele de operare din familia Linux. După cum reiese şi din existenţa celor trei versiuni
menţionate, sistemul a evoluat constant, ultima sa variantă (ext4) considerându-se a fi unul din cele
mai moderne moduri de organizare a informaţiei la nivel fizic. Organizarea de tip ext4 permite
dimensiuni de 1000Tb pentru o partiţie, precum şi dimensiuni de 16Tb pentru un singur fişier,
sistemul tradiţional al unităţilor de alocare fiind înlocuit cu unul extins, mult mai flexibil, care reduce
semnificativ fragmentarea discului, păstrând viteza de răspuns a acestuia foarte aproape de maximul
posibil.

7. Unități de stocare optice

Arhitectura calculatorului personal se bazează pe două tehnologii majore de stocare permanentă a datelor:
tehnologia de stocare magnetică (prezentată în subcapitolul precedent) şi tehnologia de stocare optică, ce va
face obiectul prezentului subcapitol. Cele două tehnologii au numeroase puncte comune, dar, spre deosebire
de metoda magnetică, bazată pe efectele electromagnetismului, varianta optică utilizează raze de lumină
pentru a realiza operaţiile de scriere şi citire. Spre deosebire de mediile de stocare magnetice, care pot fi
scrise sau citite aproape nelimitat, majoritatea mediilor de stocare optice pot fi numai citite, sau pot fi scrise
o singură dată (deşi există şi excepţii). Deoarece se pretează foarte bine mediilor „interschimbabile”, stocarea
optică este utilizată cu precădere pentru operaţiile de arhivare (backup), pentru realizarea copiilor de
siguranţă, precum şi pentru „transportul” datelor între medii magnetice aflate în calculatoare diferite.
Standardele de stocare optică destinate calculatoarelor personale se pot împărţi în trei categorii principale:
• Compact Disc (CD) – cu variantele: CD-ROM, CD-R, CD-RW;
• Digital Versatile Disc (DVD) – cu variantele: DVD-ROM, DVD-RAM, DVD-RW, DVD-R,
DVD+RW, DVD+R;
• High Density Digital Versatile Disc (HDDVD) – cu variantele: HD-DVD, Blu-Ray.
Toate cele trei generaţii de medii de stocare au fost iniţial destinate industriei de divertisment (audio şi
video), fiind apoi preluate în domeniul informatic ca medii de stocare de uz general pentru date. Din acest
motiv, majoritatea unităţilor optice de stocare ale calculatoarelor personale au capacitatea de a reda
conţinutul audio sau video al diferitelor generaţii de discuri, existând de asemenea, numeroase posibilităţi de
utilizare „specifice”.

9|Pag
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________

Sistemul de
sustinere a
discului optic

Sistemul de
scriere/citire
(laser)

Magistrala de
transfer al
datelor catre
memorie

Motorul de
actualizare a
pozitiei sistemului
de scriere/citire

Figura 6 - Structura internă a unei unităţi optice de stocare

8. Subsistemul video
Subsistemul video reprezintă un element esenţial al oricărui calculator personal, deoarece imposibilitatea de
a vedea rezultatele aplicaţiilor executate l-ar face inutilizabil. Deşi există mai multe metode prin care
utilizatorul primeşte feed-back cu privire la starea şi modul de funcţionarea al calculatorului său, rolul
primordial în acest sens îi revine afişajului grafic, care prezintă sintetic rezultatele cooperării dintre
numeroasele tehnologii şi componente electronice. La nivelul arhitecturii hardware, subsistemul video este
format din două componente principale:
• Monitorul – care reprezintă un afişaj electronic şi poate fi, după caz, o componentă separată sau o
parte integrată a calculatorului personal (în cazul sistemelor portabile);
• Adaptorul video (placa video) – care converteşte semnalele electrice primite, într-o formă
inteligibilă pentru monitor. Şi adaptorul video, la rândul său, poate fi întâlnit sub forma unei
componente separate, sau integrat în cadrul plăcii de bază (situaţie pentru care se utilizează curent
termenul on-board).

Deşi diferiţi producători de monitoare au adoptat direcţii diferite de cercetare pentru obţinerea unui monitor
cu ecran perfect plat de mari dimensiuni, câştigătorul final a fost aşa numita tehnologie a cristalelor lichide
(Liquid Crystal Display - LCD). Spre deosebire de principalele tehnologii competitoare (Light Emitting
Display – LED şi Plasma Display), elementele de afişare ale unui ecran de tip LCD nu consumă energie
pentru a emite lumină proprie, ci se rezumă la a bloca în diferite moduri lumina unei surse pre-existente, în
scopul formării unei imagini coerente. Pentru a face imaginea vizibilă, elementele de afişare ale unui
asemenea ecran blochează în mod selectiv lumina reflectată (în cazul variantei Reflective LCD), sau lumina
generată de o sursă secundară aflată în spatele ecranului (Backlit LCD) sau în jurul acestuia (Edgelit LCD).
În funcţie de intensitatea curentului electric aplicat, cristalele lichide pot alinia mai mult sau mai puţin
lumina primită în raport cu cel de-al doilea filtru, modificând intensitatea luminoasă a punctelor imaginii
finale. Totuşi, intensitatea luminoasă necesară nu este aceeaşi pentru toate punctele (pixelii) imaginii de
afişat şi, ca urmare, o problemă ce trebuie rezolvată în mod obligatoriu pentru funcţionarea corectă a unui
ecran LCD este posibilitatea de a aplica sarcini electrice diferite pentru zone diferite ale stratului de cristale
lichide. În acest scop, stratul de cristale lichide nu este organizat ca un bloc unitar, fiind împărţit în pixeli
fizici (Figura 7).

10 | P a g
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________

Figura 7 - Structura de detaliu a unui ecran LCD (pixelii)

Evoluţia spectaculoasă a monitoarelor din ultimii zece ani nu ar fi fost poate posibilă (sau necesară), dacă în
paralel nu s-ar fi desfăşurat o altă evoluţie cel puţin la fel de alertă, în domeniul adaptoarelor video (adesea
denumite plăci video). Scopul principal al unui asemenea adaptor este de a transforma semnalele primite de
la celelalte componente ale calculatorului (procesor, placă de bază, memorie) în imagini afişabile de către
monitor. Modelul constructiv tipic pentru un adaptor video este prezentat în figura următoare (Figura 8):

Figura 8 - Modelul constructiv al unui Figura 9 - Accelerator grafic produs de

adaptor video separat nVidia

De-a lungul evoluţiei sale, adaptorul video a răspuns cerinţelor tot mai avansate ale utilizatorilor,
îmbunătăţindu-şi constant capacitatea de afişare a culorilor, rezoluţia maximă suportată, numărul şi fineţea
nuanţelor aferente fiecărei culori etc. În funcţie de nivelul de performanţă ce se doreşte a fi atins, arhitectura
unui calculator personal poate include un adaptor video distinct, sau se poate limita la o componentă grafică
încorporată în placa de bază, utilizarea celei de-a doua variante antrenând in majoritatea cazurilor o scădere
semnificativă a performanţelor (dar şi a costului) în raport cu prima. Indiferent de varianta adoptată, funcţia
adaptorului grafic rămâne aceeaşi: cea de control. Adaptorul grafic controlează fiecare pixel afişat de către
ecranul monitorului, organizând un set de impulsuri electrice primite într-o imagine coerentă şi inteligibilă
pentru utilizator. Pentru a îndeplini aceste funcţii, adaptoarele grafice moderne sunt dotate cu cinci unităţi
funcţionale de bază:
• Accelerator grafic – are ca funcţie principală construcţia imaginii, preluând comenzi de la aplicaţiile
software şi trimiţând seturile de informaţii despre pixeli către memoria video. Acceleratorul grafic
reprezintă unul din cele mai importante circuite ale calculatorului personal, acesta determinând, de
exemplu, dacă adaptorul video are posibilităţi de prelucrare a funcţiilor de redare tridimensională
(3D extensions), sau prelucrarea acestora este sarcina exclusivă a procesorului. Prezenţa
acceleratorului grafic este opţională. În absenţa acestuia, toate funcţiile legate de afişare revin
procesorului.
• Memorie – în cazul unui adaptor grafic, principalul tip de memorie necesar este memoria tampon
pentru construcţia cadrelor de imagine (frame buffer).
11 | P a g
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
• Unitate de control video (video controller) – principala sa funcţie este de a gestiona seturile de date
corespunzând imaginii ce urmează a fi afişată.
• RAMDAC – termenul reprezintă o prescurtare a denumirii Random Access Memory Digital To
Analog Converter şi denumeşte o componentă care are rolul de a converti informaţiile legate de
imagine, primite din memorie în format digital, în semnal analogic inteligibil pentru monitor.
• Video BIOS – reprezintă o memorie de tip EEPROM sau flash, încorporată de către adaptorul grafic
şi care permite acestuia să se iniţializeze şi să funcţioneze chiar şi înainte de completarea procesului
de pornire a calculatorului (boot).

9. Echipamente periferice de imprimare și digitizare

Timp de secole, procesul de tipărire a reprezentat, în esenţă, arta de a transfera cerneala de pe un mediu pe
altul. Dezvoltarea calculatoarelor personale a adus în atenţia utilizatorilor posibilitatea de a avea propriul
sistem de imprimare, întâi limitat la o singură culoare, apoi capabil de redarea întregii game a nuanţelor de
gri, iar apoi capabil de imprimare color la o calitate rezervată în mod tradiţional tipografiilor de mare
performanţă. În accepţiunea sa modernă, o imprimantă preia cerneală dintr-un rezervor şi o depune pe hârtie
(sau pe alt mediu de imprimare) conform instrucţiunilor primite de la calculator. În mod evident, principala
problemă la care trebuie să răspundă o imprimantă se referă la modul în care cerneala (sau o altă substanţă
echivalentă) este transferată pe hârtie şi apoi fixată.

Figura 10 – Imprimantă matricială Figura 11 – Imprimantă cu Figura 12 – Imprimantă

cerneală laser

Majoritatea imprimantelor utilizate în prezent folosesc motorul de imprimare cu jet de cerneală. Cu toate că
atât tehnologia matricială, cât şi cea cu jet de cerneală au avut un impact major asupra dezvoltării şi
generalizării calculatoarelor personale, care au putut fi prezentate întâi ca „maşina de scris a viitorului”, apoi
ca „mini-laboratoare fotografice”, totuşi, tehnologia cu cel mai mare impact, privită ca o revoluţie a
domeniului tipăririi „la domiciliu” a fost cea a imprimantelor laser. Având originea în tehnicile comune de
fotocopiere, această tehnologie se bazează pe un principiu simplu: capacitatea anumitor compuşi chimici (ca,
de exemplu, seleniul) de a reacţiona la lumină prin modificarea conductivităţii electrice. Atât copiatoarele,
cât şi imprimantele laser se bazează în mod esenţial pe acest efect fotoelectric, care presupune proiectarea
negativului imaginii de tipărit pe un cilindru acoperit cu material fotoconductor, încărcat electric. Ca urmare
a expunerii la lumină, anumite zone ale cilindrului se descarcă electric, în timp ce în zonele ne-expuse,
sarcina electrică persistă. Cilindrul este apoi pus în contact cu un tip special de pigment, numit toner, care are
proprietatea de a se „lipi” de zonele încărcate electric. Un alt cilindru presează foaia de hârtie pe suprafaţa cu
toner, ceea ce conduce la transferul acestuia de pe cilindru pe hârtie. În final, pigmentul este „fixat” definitiv
pe hârtie prin încălzire (topire).

Categoria echipamentelor de digitizare s-a îmbogăţit continuu de-a lungul timpului, conţinând în prezent
echipamente extrem de variate, aşa cum sunt tabletele grafice, aparatele foto digitale, camerele Web,
sistemele de captură a poziţiei şi mişcărilor corpului, echipamente medicale, echipamente de identificare
biometrică etc. Totuşi, reprezentantul tradiţional al acestei categorii rămâne scannerul, în diferitele sale

12 | P a g
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
forme. Considerat pentru o lungă perioadă de timp a fi doar un vis al amatorilor de literatură ştiinţifico-
fantastică, acesta oferă posibilitatea convertirii imaginilor şi fotografiilor „din lumea reală” în echivalentul
lor digital.

Figura 13 - Scanner de tip plat

Esenţa procesului de scanare este, totuşi, un simplă. Echipamentul foloseşte o matrice de senzori
fotosensibili pentru a baleia (a parcurge) o imagine sau un obiect de mici dimensiuni care se află în imediata
apropiere. Fiecare senzor de lumină are rolul de a detecta diferenţele de luminozitate generate de prezenţa
obiectului scanat şi, pe baza acestora, de a-i reconstitui structura în memoria calculatorului.
Pe lângă diferenţele constructive menţionate anterior, echipamentele de digitizare se deosebesc şi prin
facilităţile oferite, ca, de exemplu:
• Viteza de scanare – din punct de vedere istoric, scannerele de tip monocrom ofereau o viteză net
superioară celor capabile de digitizare color, deoarece acestea din urmă aveau nevoie de o nouă
parcurgere a întregii imagini pentru fiecare culoare de bază. Majoritatea echipamentelor moderne
necesită o singură parcurgere a materialului-sursă (one-pass design), bazându-se pe capacitatea
senzorilor din matrice de a discerne culorile.
• Gama de nuanţe recunoscute – se exprimă de regulă prin intermediul adâncimii de culoare, care
reprezintă numărul de biţi utilizaţi pentru reprezentarea informaţiilor privind culoarea fiecărui punct
digitizat. Majoritatea echipamentelor pot opera la o adâncime de culoare de 8 biţi (256 culori), 12
biţi (4096 culori), precum şi la 24, 30 sau 36 de biţi pentru reproducerile de mare fidelitate.
• Rezoluţia – reprezintă o limită de natură mecanică, existentă în cazul oricărui echipament de
digitizare, egală cu dimensiunea minimă a „pasului” pe care poate să îl realizeze capul de scanare.
Un echipament de performanţă medie oferă rezoluţii situate între 300 şi 2400 de puncte pe inch
(Dots Per Inch - DPI). Rezoluţiile maxime sunt atinse, de regulă, de scannerele pentru film
fotografic, care, datorită dimensiunilor reduse ale imaginii-sursă, pot oferi valori până la 10000 DPI.
• Recunoaşterea optică a caracterelor – reprezintă o metodă de transformare a elementelor grafice
rezultate din procesul de digitizare în şiruri de caractere inteligibile pentru o aplicaţie de procesare de
text.
• Sistem de antrenare automată a hârtiei (sheet feeder) – este cerut în special de tehnica de
recunoaştere optică a caracterelor, care implică, în majoritatea cazurilor, transpunerea în formă
digitală a conţinutului unui număr mare de pagini, furnizarea individuală a fiecăreia reprezentând un
proces anevoios şi ineficient.
• Interfaţa de conectare cu calculatorul – a suferit o evoluţie sinuoasă, peste şase tipuri de
interconectare fiind utilizate de-a lungul timpului. Totuşi, în prezent, majoritatea echipamentelor de
digitizare se conectează la calculator prin intermediul portului paralel, al magistralei USB, sau, în
anumite situaţii prin intermediul unei magistrale speciale cu rată mare de transfer, numită SCSI
(Small Computer System Interface). Majoritatea echipamentelor de digitizare actuale utilizează
magistrala USB, ca soluţie de compromis între viteză şi accesibilitate, având, de asemenea, avantajul
existenţei cvasi-generalizate.

13 | P a g
Unitatea de învăţare 1.B. Arhitectura sistemului electronic de calcul
_______________________________________________________________________________
10. Surse bibliografice
1. “Arhitectura și interconectarea calculatoarelor personale”, autor: Dragoș Mangiuc, editura Infomega,
București 2009, ISBN 978-973-7853-52-3, pag 11-110.
2. “Tehnologii informaţionale aplicate în economie”, Autori coordonatori: Ilie Tamaş, Bogdan Ionescu,
Editura Infomega, Bucureşti, 2010, ISBN 978-973-7853-56-1, pag 25-190.

14 | P a g