Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A fost odată ca odată o civilizație antică în Babilonia care a descoperit că rămuricile unor copaci
precum arborele de ceai au proprietăți antibacteriene. Probabil având probleme dentare destul de
accentuate, cineva din civilizația lor s-a gândit să rupă o rămurică, să o ascută la un capăt (ca
scobitorile) și să o răsfire la celălalt și cu ea să-și curețe dinții. Ca orice lucru magic și „modern”,
metoda a fost preluată foarte rapid și de ceilalți oameni din civilizația respectivă. Mai apoi, chinezii
și-au dat seama că pot folosi acele rămurele ca să-și împrospăteze respirația.
Sursă
Că tot am menționat chinezii, știai că prima periuță de dinți în forma clasică pe care ne-o imaginăm
noi a fost găsită în China și provine din timpul dinastiei Tang (619 – 907)? De ce spun că e așa cum
ne-o imaginăm? Pentru că era confecționată din fire de păr de porc (fire care se presupune că erau
colectate de la porcii care trăiau în zona Siberiei sau în nordul Chinei, pentru că acei porci aveau
firele de păr mai ferme datorită frigului). Iar ca să facă un mâner, alegeau fie bambus fie os.
„REVOLUȚIONAREA”
Din ce-am citit, europenii s-au bucurat cel mai tare de invenția periuței de dinți moderne și au
adoptat-o foarte repede (era la modă să deții o periuță de dinți). Americanii însă, au adoptat periajul
zilnic doar după primul război mondial.
Sursă
Oricum, periuța modernă, din plastic, încă dăinuie prin băile noastre deși are un adversar pe măsură
– periuța de dințielectrică, inventată în Elveția prin 1954.
Și-au trăit fericite până la adânci bătrâneți... (sau până au trebuit schimbate!)