Sunteți pe pagina 1din 24

Universitatea Valahia

Facultatea de Ştiinţe Politice


Târgovişte

Referat

Nume:
Prenume:
Specializare: Stiinţe Politice
An:2

1
POPULISMUL

Ideea centrală a studiului este aceea că populismul e mai curând un soi de structură
ideologică foarte generală, recurentă, care poate parazita alte doctrine mai bine
definite, împingându-le către poziţii excentrice.

* Populismul poate fi privit ca o ideologie aparte, cu propria sa istorie, propria


ortodoxie şi inerentele sale erezii.
* Populismul poate fi privit ca un tip mai general de discurs produs de o structură
mentală general-umană, combinând mania persecuţiei, teama de necunoscut şi
schimbare sau nostalgia după vârsta de aur, discurs care revine periodic, în diverse
forme, pe scena politică. El e mai degrabă un tip de atitudine, un frison social ce
poate îmbrăca veşminte diverse.

* Populismul poate fi privit ca un tip de discurs politic ce caracterizează anume


condiţii social-economice. Cel mai adesea este invocată tensiunea
înapoiere/modernizare, cu varianta tradiţionalism/schimbare.

* Populismul poate fi privit ca o sumă de fenomene istorice, mişcări politice,


sociale sau culturale, fără a urmări scopul ambiţios de la punctul (I).

Primele momente de glorie ale populismului ca mişcare de idei şi practică politică


sunt plasate în secolul XIX.

Prin prisma unei viziuni de inspiraţie wittgensteiniană, care se opune unui


esenţialism conceptual, se poate spune că există noţiuni ce nu pot fi definite prin
criterii stricte, în termeni de esenţă comună plus diferenţă specifică, pe care noi le
dobândim în urma unei sume finite de experienţe concrete.

Caracteristicile “de familie” ale populismelor conturează totuşi un anume gen de


atitudine politică ce poate fi regăsită peste timp şi spaţiu, ca o excrescenţă, în
interiorul aproape tuturor doctrinelor politice standard.

2
Paradigma istorică a populismului
*Populismele secolului XIX. Există două mari tradiţii populiste: populismul american şi
cel rus.

SUA Rusia

1. Mişcare de masă

2. Intelighenţia ca lider

3. Susţine proprietatea individuală

În filiaţie americană, populismul este o mişcare/ideologie de masă a fermierilor


independenţi şi a altor categorii sociale modeste, care porneşte de jos şi exprimă
nişte interese reale ale aderenţilor săi, chiar dacă de multe ori acestea sunt definite
în chip nebulos. În principiu, acest populism este pro-capitalist şi reticent în
privinţa statului; în realitate, adesea strigătul populist combină anti-etatismul de
principiu cu apelurile la intervenţie guvernamentală (protecţionism, bani ieftini
etc.). El se întemeiază pe ideea de democraţie jeffersoniană: o societate patriarhală
de fermieri-cetăţeni şi un stat minimal care să nu se facă simţit decât, eventual, prin
subvenţii.

În varianta rusească, populismul este în esenţă un produs al intelighenţiei urbane


hrănite cu romantism german si marginalizate în ce priveşte decizia politică. El
predică anti-capitalismul. Populismul rus nu are o bază de masă şi nici revendicări
precise care ar putea antrena poporul real la acţiune.

Profesând ideea de import că importul de idei alterează spiritul autentic al


neamului, populismul rus aplică propria grilă asupra tradiţiei ţărăneşti şi extrage de
acolo forme specifice de organizare social-economică, de regulă colectiviste.

Relaţia cu statul nu e nici aici foarte clară: în special prin componenta sa anarhistă,
mişcarea narodnică este un inamic de principiu al instituţiilor statale existente. Pe
de altă parte, există în subtextul discursului o nostalgie puternică pentru (ipotetica)
unitate mistică a poporului grupat în obşti săteşti, deci pentru o formă oarecare de
stat – deşi una de alt gen, reconstruit după un presupus tipic medieval.

3
Populism-ţărănismul est-european

Deşi mai apropiat la origine de tradiţia rusă, din care s-au şi inspirit în mod
declarat numeroşi doctrinari, populismul dinstatele est-europene s-a îndepărtat
treptat de aceasta, ajungând să capete trăsături distincte în perioada interbelică.

Stadii în istoria ideilor populist-ţărăniste în această parte de lume:

 Narodnicismul propriu-zis;
 Tranziţia populismului către ţărănism în afara spaţiului politic rus; ↔
Autolimitarea populismului?
 Abandonarea atitudinilor populiste de către ţărănismul est-european
“evoluat”.

Ţărănismul est-european se distinge în câteva puncte importante de cel rusesc: are


un potenţial mobilizator real, converge cu proiectul naţional şi se află în relaţii
mai bune cu statul. Prin urmare, ţărănismele au fost mai curând etatiste. În ciuda
diverselor proiecte originale de reformă social-economică pe care le avansau, ele
nu au pus sub semnul întrebării legitimitatea organismului statal ce abia fusese
creat, după zeci de ani de eforturi. Dimpotrivă, încercau să se folosească de stat ca
de un instrument util reformelor propuse.

Populismul extremelor interbelice

Populismul devine atitudinea predilectă a extremelor politice. Rădăcina populistă


atât a fascismului, cât şi a comunismului se impune cu puterea evidenţei: atât
comunismul, cât şi fascismul au avut ambiţia să construiască largi mişcări de masă
şi să realizeze o legătură de tip mistic, imediată, între elita legitimă şi popor. Ele
au încercat să scape de disconfortul societăţii eterogene eliminând categorii
sociale, respectiv minorităţi, indezirabile.

Populismul postbelic “clasic”

După război, populismul a redevenit o afacere a dreptei tradiţionale. Mişcările


populiste au găsit o nişă electorală în fermierii şi micii meseriaşi care se simţeau
excluşi de la beneficiile aduse de modernizare. Noua ideologie apăra valorile
tradiţionale, familia, mica proprietate rurală sau mica afacere, asaltate de producţia
de masă şi liberalismul social.

4
Există două variante importante în care a functionat acest populism postbelic:

 cea moderată, caracteristică partidelor agrariene scandinave;


 cea radicală, cel mai bine reprezentată de poujadism, care apeleaz acu mult
succes în prima parte a anilor ’50 la sentimentul de insecuritate şi alienare al
grupurilor tradiţionale (în special fermieri).

Populismul “globalist”

Marginalizarea perpetuă a statelor din lumea a treia trebuia explicată cumva. El a


alimentat diverse teorii, precum neocolonialismul, teoriile dependenţei centru-
periferie.

Pe parcursul a două decenii, de prin 1960 până prin 1980, societatea occidentală s-
a schimbat radical, producându-se o volatilizare electorală (a devenit mai greu de
prezis cum va vota cineva ştiindu-i vârsta, sexul, nivelul de instrucţie şi ocupaţia),
care a dus la proliferarea partidelor – şi în special a Noilor Mişcări Sociale (NMS),
care se definesc mai curând în termeni de stil de viaţă decât în cei tradiţionali de
stânga-dreapta: pacifişti, ecologişti, femonişti, automobilişti (anti-ecologişti),
pensionari.

Noua Dreaptă

Este caracterizată de virulenţa limbajului, ideologia anti-sistem pe care o practică


şi de faptul că este condusă de personalităţi zgomotoase şi charismatice. Temele
predilecte de campanie sunt cele de “frică socială” şi protest – corupţia,
criminalitatea, imigranţii, federalizarea europeană – iar soluţiile propuse sunt de
natură autoritar-ierarhică, bazate pe valori colectiviste.

Anarho-libertarienii

Aceste grupări fac parte din categoria mai largă a partidelor “pe o singură
problemă”. Orientarea lor este hotărât individualistă şi anti-etatistă, venind cu
soluţii-miracol la problemele economice ale momentului: reintroducerea
etalonului-aur (sau argint) pentru combaterea inflaţiei, reducerea drastică a
fiscalităţii în paralel cu “aplatizarea” curbei impozitelor.

5
Marca populistă a acţiunii libertarienilor o dau în special anti-etatismul lor
vehement şi discursul maximalist şi catastrofic.

Noua Stângă nealiniată

La fel ca şi cea veche, Noua Stângă predică valorile egalităţii sociale şi suspiciunea
faţă de piaţă (în forme mai moderate, totuşi). Ceea ce e nou este respingerea ideii
că birocraţia de stat ar putea realiza o redistribuire echitabilă. Idealul NSM este
participarea directă a cetăţenilor, iar forma lor predilectă de organizare este laxă,
descentralizată, bazată pe activism civic şi stimulente morale.

Populismul extremist est-european după 1989

La extrema dreaptă, încercările de a resuscita mişcările interbelice au eşuat. Noile


partide naţional-populiste de succes copiază mai degrabă Frontul Naţional al lui Le
Pen, filiaţie pe care acesta o recunoaşte de altfel cu satisfacţie şi face totul s-o
consolideze. Grupările naţional-populiste nou apărute pe calapod NSM au un
concurent puternic în populismul naţionalist promovat de partidele socialiste –
foştii comunişti nereformaţi.

Populismul civic

Există în Europa de Est un populism mai special, “civic”, care se inspiră conştient
sau nu din Noua Stângă vestică. Acest populism este prin excelenţă moralist,
democratic şi intenţionează să reformeze temeinic modul de acţiune politică,
avansând ideea de “politică a antii-politicii”. Iniţiatorii săi se numără printre cei
mai renumiţi disidenţi sub vechiul regim, iar catalizatorul l-a constituit infirmarea
marilor aşteptări legate de prăbuşirea comunismului: revoluţia morală nu s-a
produs, iar politica de partid nu era deloc ceea ce se aşteptaseră teoreticienii şi
practicienii anti-comunismului. Mişcările ample şi nestructurate care au luat fiinţă
pe acest fond respingeau ideea politicii tradiţionale de partid şi doreau să implice
activ şi direct pe fiecare cetăţean în luarea deciziilor, acordând “puterea celor fără
de putere”. Mişcările civice aduceau în atenţie teme urgente şi necesare, precum
participarea democratică, descentralizarea, lupta anti-corupţie, însă de multe ori
propunerile avansate aveau un aeu utopic – sau chiar cvasi-religios.

6
Fragmente ale mişcărilor civice au abandonat retorica amplă a începuturilor, s-au
transformat în partide propriu-zise şi s-au aliniat taberelor de pe scena politică cu
mai mult sau mai puţin succes.

Trăsături ale populismelor

Nu toate trăsăturile familiei idelogice populiste caracterizează toate instanţele


concrete de manifestare ale acesteia.

 Populismul uzează de un limbaj generalizator şi avântat. El proiectează un


trecut sau un viitor ideal – vârsta de aur, ce trebuie regăsită. Populismul este
moralist, face apel la intenţii şi sentimente, dispreţuind pragmatismul şi
instrumentalitatea.
 Comunitatea este concepută fie ca un organism biologic, fie ca o mică
gospodărie familială (de regulă, rurală). Soluţiile politice pe care le propune
se bazează pe proiectarea rezolvărilor domestice la scară naţională şi
internaţională.
 Critica instituţiilor fiind radicală, soluţiile propuse sunt asemenea şi vizează
“schimbarea din temelii”. Populismul are numai dispreţ pentru gradualism
şi compromisuri.
 Populismul este xenofob în diverse grade, aşa cum sunt de obicei şi masele
cărora li se adresează. El respinge din instinct străinul, schimbarea, noutatea,
având puţine resurse de a le asimila. Teama de schimbare nu atenuează
radicalismul revendicărilor, pentru că de regulă acestea vizează recuperarea
unei stări originare fericite.
 În afară de străini, nimeni nu e dispreţuit mai mult în populism decât
intermediarii, de orice natură ar fi ei. De unde neîncrederea funciară în
instituţiile economice sau politice şi proiectul legăturii directe, aproape
mistice, între lideri şi popor.
 Populismul este anti-elitist, susţinând că decizia politică ar trebuie să încapă
pe mâna oamenilor simpli. Elita intermediază în mod inutil între liderul
charismatic şi mase.
 Teoriile conspiraţionale joacă un rol crucial în demersul populist. “Teoria
conspiraţiei este pentru politică ceea ce e animismul pentru ştiinţă”, o cale de
a elimina anxietatea prin raţionalizare.

7
 Populismul este înclinat în mod natural către monolitism politic. El
postulează existenţa unui interes general, acela “al poporului”, şi
demonizează interesele segmentare care i se opun.

O sub-clasă importantă de caracteristici ale categoriei populismelor are la bază


clişeele economice pe care acesta le vehiculează.

 Populismul este opac faţă de principiile economice anti-intuitive, precum cel


al auto-limitării preţului prin jocul pieţei.
 Nu este interesat de eficienţa economică.
 Populismul ignoră legile şi constrângerile acţiunii colective a agenţilor
raţionali, explicând totul prin sentimente şi intenţii. Soluţia ţine întotdeauna
de acea inginerie morală misterioasă care se cheamă “schimbarea
mentalităţii”.
 Îşi propune să proiecteze o societate corporatistă în avantajul omului simplu,
muncitor.
 În Europa de Est, populismul are şi un anumit specific. Instituţiile aparatului
de stat, în primul rând armata, sunt acceptate, ultima fiind chiar populară.
Ele moştenesc legitimitatea conferită de lupta de eliberare naţională. Apoi
există intelectualii naţionali, cei care făuresc cultura în primul rând ca marcă
a identităţii comunitare şi care se revendică de la popor. În acest caz,
modelul societăţii ideale se rotunjeşte la triada producători – aparat de stat –
intelectuali.

Populismul în lumea contemporană -Cazul României


Muddle și Kaltvasser consideră populismul o ideologie oarecum secundară în
raport cu mișcările politice „de anvergură“ precum comunismul sau nazismul. Cei
doi autori identifică și alte două ideologii considerate secundare, anume elitismul și
ultraliberalismul, primul fiind întâlnit în societăți totalitare precum cele fasciste, în
sine la fel de greu de definit precum cele populiste, iar cel din urmă în societățile
liberale din lumea anglo-saxonă și din țările din vestul Europei. Îndrăznim totuși să
propunem un amendament la această poziție, argumentând în favoarea coexistenței
celor trei forme în majoritatea sistemelor politice, cu preponderența uneia sau
alteia dintre cele trei, în funcție de starea de sănătate socială a fiecărui sistem
socio-politic.

8
Am putea spune că accentul exagerat pe una din cele trei caracteristici corespunde
unei maladii politice, identificată fie ca „populism“,„elitism“ sau „ultraliberalism“,
cel din urmă luând forma corectitudinii politice duse la extrem.

În cele ce urmează ne vom opri asupra cazului României, și asta din mai multe
motive. În primul rând, fiind un nativ al acestei țări, sunt oarecum familiar cu
istoria ei contemporană, istorie ce ne plimbă într-un interval de timp relativ scurt
de la un regim comunist cu puternice influențe staliniste, la un post-comunism de
tranziție cu specifice accente populiste și naționaliste (vezi „Vatra Românească“ și
„Partidul Romania Mare“ în anii ᾽90) și în cele din urmă la o democrație liberală,
am spune funcțională, mai ales din prisma unei intense lupte anticorupție, devenită
eficientă în urma aderării României la Uniunea Europeană și, în plus, ca urmare a
măsurilor luate de președintele Băsescu.

Al doilea motiv este legat de asaltul împotriva democrației liberale înregistrat de


societatea românească ca urmare a ascensiunii politice fulgerătoare a Uniunii
Social-Liberale în anul 2012, după criza financiară ce a cuprins întreaga lume, cu
repercusiuni inevitabile pentru economiile fragile ale țărilor din estul Europei.

Romania a fost, poate, țara europeană cu cel mai represiv regim comunist, în anii
᾽80. Președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, ajunsese la putere prin mijloace
specifice partidelor comuniste din acea perioadă: prin manevre de culise în
interiorul partidului, menținându-se în funcția de Secretar General prin tactici
specifice populismului, de la înfierarea vechilor elite comuniste ca reprezentante
ale vechiului val stalinist, vinovate de încarcerări în masa și crime împotriva
umanității, la promovarea propriei personalități ca om al poporului, fiu de țăran și
fost ilegalist în perioada interbelică.

„Domnia“ președintelui Ceaușescu va continua pe o perioadă de aproape 25 de ani,


în care Romania va înregistra, în ciuda unui inițial progres democratic, o degradare
economică și socială continuă, din care – se poate argumenta – nu și-a revenit
complet nici în zilele noastre.

Cu toate acestea, discursul populist și naționalist a continuat, chiar dacă în


realitate regimul Ceaușescu se baza pe niște „elite“, pe elitele comuniste, adică
membrii de partid aflați în fruntea organizațiilor de partid și în fruntea poliției
politice, făcând mai puțin parte din rândul „poporului“.

9
Perioada postcomunistă ce a caracterizat România anilor ᾽90 este în cele din urmă
greu de definit: în termeni culinari, am putea vorbi de un ghiveci de democrație
liberală, elitism (prin continuitatea la putere a vechilor structuri comuniste) și
național-populism.

Un populism care trebuia să-și afle cândva un debușeu și care a culminat în 2012,
când forțele Uniunii Social-Liberale, o coaliție constituită în principal de Partidul
Social Democrat și Partidul National Liberal, două partide de altfel incompatibile
ideologic, au reușit să obțină majoritatea în parlament, prin manevre de culise, și să
răstoarne guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu.

În sine, o schimbare de guvern ca urmare a schimbării configurației politice a


parlamentului este un fapt destul de comun într-o democrație liberală. Însă, în acest
caz, atacul venit din partea USL la adresa președintelui de atunci, Traian Băsescu,
precum și schimbările mai mult sau mai puțin reușite în arena social-politică pot fi
privite și deslușite tocmai prin prisma populismului, cu cele trei caracteristici
identificate de Cas Mudde și Critobal Rovira Kaltwasser.

Vom începe cu elitele. În acest caz, ele erau reprezentate de președintele Băsescu
în special, de partidul Liberal Democrat, principalul susținător al politicilor
președintelui, precum și de reprezentanți de marcă ai societății civile, cum ar fi
scriitorul Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas sau
Horia Roman Patapievici, directorul (de atunci) al Institutului Cultural Român.

România, la acea vreme, încă mai simțea consecințele crizei financiare din 2008,
consecințe ce au determinat impunerea unor politici speciale de austeritate în
paralel cu intensificarea luptei anticorupție, ambele susținute de către Președintele
Băsescu.

Ca urmare a acestor politici de austeritate, România se găsea totuși într-o situație


financiară relativ bună în comparație cu alți membrii ai Uniunii Europene. Însă
reversul medaliei a fost acesta: suferințele impuse populației prin scăderea
salariilor și pensiilor, accesul îngreunat la creditul bancar precum și continua luptă
împotriva corupției, ce scotea la iveală aspecte neplăcute ale societății românești,
au creat o profundă nemulțumire și o adevărată derivă a discernământului în rândul
populației.

10
La început, pe baza unei majorități fragile, USL-ul a reușit crearea unei noi
majorități și impunerea lui Victor Ponta ca prim-ministru.

Schimbarea s-a petrecut într-un ritm neobișnuit de rapid, coaliția reușind într-un
timp record să înlocuiască șefii celor doua camere ai Parlamentului, apoi Avocatul
Poporului, ca și pe directorul Institutului Cultural Român (lucru în fapt inutil, dar
cu puternice conotații revanșarde, specifice de asemenea populismului), încercând
în final suspendarea președintelui țării, acuzat ca ar fi încălcat Constituția.

Șablonul e aici foarte simplu, iar rolul populismului în degradarea societăților


liberale e și mai evident, pentru cine privește cazul României. Avem o alianță
politică, USL, care reprezintă „poporul“ nemulțumit de criza economică și
financiară prelungită, avem apoi „elitele“ în frunte cu președintele Băsescu,
responsabil pentru politicile economice din anii crizei, elite „rupte“ de starea
actuală a societății, precum și voința resentimentară a populației de a sancționa
măsurile impuse de sus, voință pe care coaliția USL a hrănit-o și din care și-a
confecționat legitimitatea.

Asaltul asupra democrației românești s-a dat astfel pe mai multe fronturi. În
primul rând pe cale parlamentară, Parlamentul fiind în viziunea USL o instituție
care reprezintă cu adevărat poporul, și față de care celelalte puteri în stat ar trebui
să aibă un rol secundar (trecerea unor instituții de stat de sub autoritatea
președinției sub cea a parlamentului continuă și azi), apoi prin ordonanțe de
urgență și prin implicarea guvernului în atribuțiile specifice președintelui, cum ar
fi politica externă sau numirea procurorilor. A existat la acel moment în USL chiar
intenția de desființa Curtea Constituțională [1][2], iar lucrul acesta, dacă ar fi
reușit, ar fi transformat România într-o democrație pur electorală (o mulțime dintre
regulile ei de funcționare fiind deci suprimate), situație în care diferitele grupuri
minoritare sunt expuse, fără apărare, dictaturii majorității.

Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat, un rol decisiv având forurile Uniunii
Europene, iar suspendarea președintelui Băsescu s-a dovedit temporară,
referendumul de suspendare neaducând numărul necesar de voturi. Între timp,
Romania și-a revenit din punct de vedere politic, deși spectrul anului 2012 încă
planează asupra țării guvernate de PSD, unul din actorii importanți în ceea ce am
putea numi „Revoluția Populistă din 2012“.

11
Presiunea asupra justiției continuă și acum, prin mijloace mult mai subtile, însă
asistăm totodată la impresionante mișcări de masă ale societății civile în sprijinul
independenței justiției, printr-un soi de populism întors pe dos, în care principalii
actori sunt de astă dată cetățenii, iar nu masa amorfă a populației.

De partea cealaltă, conducătorii politici se dovedesc a fi, în momentul de față, o


non-elită, compusă din personaje care, fără competențe atestabile, administrează
ministere-cheie. Apelul recent al lui Vlad Alexandrescu, „O țară nu se conduce cu
secretare, șoferi și plagiatori!“ developează cât se poate de bine situația
periculoasă în care ne-a adus Revoluția Populistă din 2012.

Am putea conchide că populismul este un simptom al unei maladii sociale


existente la un moment dat în democrație, dar poate fi, în anumite condiții, și un
mecanism invers, de însănătoșire a societății atunci când voința populară se
transformă într-o mișcare civică, conștientă de necesitatea păstrării valorilor
fundamentale ale unei societăți cu adevărat deschise.

Protestele din Romania anului 2017, venite în apărarea justiției și a luptei


anticorupție, pot fi văzute ca o formă pregnantă de anti-populism, ca un exemplu
elocvent de autoapărare a unei democrații surprinzător de mature, într-un est
european încă nostalgic după diferite forme de totalitarism.

În perioada recentă, ascensiunea populismului a început să fie inclusă automat pe


lista surselor de stres pentru Uniunea Europeană, alături de o suită de crize și
motive de îngrijorare. Atenția sporită acordată populismului este justificată de
fapte: în numeroase state, liderii, partidele și mișcările populiste au căpătat
relevanță, în baza performanțelor electorale neașteptat de bune.

Cu toate acestea, a devenit foarte facil ca orice poziție anti-UE (sau anti-
establishment în general) să fie expediată cu eticheta de „argument de factură
populistă”. Utilizarea populismului ca termen-umbrelă pentru tot ceea ce este în
neregulă în viața politică europeană nu este un reflex lipsit de pericole, ca orice
altă simplificare și generalizare de la nivelul sferei publice.

Mai mult decât atât, termenul este folosit cu multa larghețe în bătăliile eloctorale,
în care este aruncat cu rol de insultă între adversar.

12
Firul roșu îl reprezintă înțelegerea populismului ca fenomen care se manifestă cu
precădere la nivel discursiv, în toate formele de comunicare (orale, scrise și
vizuale) ale oamenilor politici, partidelor și mișcărilor sociale. Astfel, populismul
devine caracteristica mesajului, nu neapărat a emițătorului, un cadraj general sub
egida căruia sunt împachetate o multitudine de probleme concrete. Dacă studiile de
specialitate au explorat cu precădere comunicarea electorală de campanie și rolul
media în propagarea mesajelor electorale, volumul în cauză are ambiția de a genera
un model euristic de analiză, care să încorporeze cauzele, formele și efectele
comunicării populiste într-o schemă logică aplicabilă cercetărilor empirice. Mai
mult decât atât, în secțiunea de concluzii, editorii identifică principalele provocări
și neajunsuri ale domeniului, deschizând calea pentru cercetări viitoare cu înaltă
valoare adăugată.

Populismul de stânga nu este deloc surprinzător, din moment ce partidele de


extremă stânga au criticat de multă vreme partidele sau politicienii de stânga
(precum Obama sau Blair), reproşându-le că au cedat prea mult în favoarea pieţei
libere. Criza financiară a accentuat criza partidelor de stânga, expuse din ce în ce
mai mult criticii venite din partea extremei stângi, ceea ce a favorizat preluarea
electoratului PASOK de către Syriza în Grecia, de exemplu.

Populismul de dreapta este mai greu de explicat, în viziunea lui Zakaria. Acesta
remarcă şi faptul că nu există tentaţia populismului în Asia de Sud - Est (Japonia,
Coreea de Sud), iar în America Latină populismul de stânga este în retragere.
Populismul se explică în primul rând prin stagnarea economică, iar acesta se
explică la rândul ei prin scăderea demografică ce duce la mai puţine persoane
intrate pe piaţa muncii şi la mai multe persoane inactive din cauza pensionării.
Există şi ţări care au probleme demografice, dar nu sunt un teren fertil pentru
populism, precum Japonia, explicaţia fiind că lipseşte fenomenul migraţiei. Doar
combinaţia stagnare economică, scădere demografică şi migraţie puternică duce la
populism, în viziunea lui Zakaria. Exemplele din Europa şi din SUA par a
confirma această ipoteză.

Dacă admitem însă acest model de interpretare, populismul devine o problemă


structurală care nu poate avea ca antidot simpla reafirmare a virtuţiilor democraţiei.

13
Populismul este o ideologie forte care separă societatea în două grupuri antagonice:
poporul şi elita coruptă. Este vorba de un curent de gândire întotdeauna prezent în
istoria ideilor politice din Europa dar care a rămas multă vreme marginal.
Comunismul şi fascismul au inclus elemente populiste, în special în etapa în care
aceste regimuri nu erau instalate la putere dar populismul nu a definit esenţa lor.
Cas Mudde consideră că a existat o transformare structurală a partidelor politice
din Europa care au convers în direcţia unui consens al elitelor, o agendă comună
care include integrare europeană, societăţi multietnice şi reforme economice în
direcţia asigurării pieţei libere. Conservatorii britanici, CDU, New Labour sau
socialiştii germani s-au integrat de bună voie într-un proiect care scoate în evidenţă
asemănările între aceste partide, mai degrabă decât deosebirile.

Această convergenţă a creat un teren fertil pentru mişcarea populistă, din moment
ce elitele politice au ajuns să semene între ele. Convergenţa nu poate fi oprită şi
acesta este unul din motivele pentru care Mudde consideră că populismul este o
mişcare de durată, la fel de ireversibilă precum diminuarea diferenţelor doctrinare
între elitele politice. Dovada potrivit căreia populismul este de durată o constituie
în această viziune prezenţa de 6 ani în fruntea guvernului maghiar a lui Viktor
Orban care nu are o scădere de popularitate în sondaje precum alţi lideri politici
care s-au aflat recent la putere o perioadă atât de îndelungată.

Slovacia este un alt exemplu de continuitate a populismului, de la Meciar din anii


1990 la Fico în prezent, nemaifiind vorba de un fenomen în afara tendinţelor
politice principale. Schimbările structurale ale societăţilor occidentale au dus la
creşterea atractivităţii populismului, ori aceste schimbări sunt ireversibile.

Mai mult, guverne de coaliţie stânga - dreapta precum în Germania, Spania etc. nu
sunt variante sustenabile pe termen lung. Partidele populiste doreau în trecut să se
alăture unor coaliţii de stânga sau de dreapta, ori rezultate din combinaţia acestora.
Tendinţa este în prezent de a refuza asemenea coaliţii, odată ce partidele populiste
au o largă susţinere ce le permite nu doar să supravieţuiască dar să şi crească în
opoziţie.

14
Populismul este o tehnică de propagandă

Dificultatea pe care o întâmpină unii autorii în definirea populismului este prezența


lui în tot spectrul politic. Însă cu o asemenea fundătură se confruntă doar cei ce îl
consideră ideologie și care, constatând că acesta nu se încadrează într-un loc
anume pe eșichierul politic, preferă să îi adauge ideologiei diverse atribute:
„densă”, „rarefiată”, „slabă”, „transdoctrinară” ș.a.. Or, populismul este doar o
tehnică specifică ideologiei ca fenomen, fapt ce explică omniprezența sa.

De unde a venit considerarea populismului drept ideologie? Cred că asimilarea sa


cu narodnicismul și cu mișcarea fermierilor a dus la considerarea sa drept mișcare
politică și, de aici, drept ideologie, așa cum am văzut în clasificarea definițiilor41.
Or, am văzut că cele două mișcări politice au fost socialiste.

Populismul este o componentă necesară oricărei ideologii, însă iese în evidență


până la niveluri îngrijorătoare în perioada crizelor ideologiilor, atunci când
mesajele clasice se tocesc și rămâne doar componenta polemică. Și cum toate
ideologiile au drept condiție esențială împărtășirea de către mase a mesajelor
proprii, atunci când aceste mesaje slăbesc rămâne doar intenția de a mobiliza
masele pentru vot chiar împotriva grupărilor ce animate de ideologii. Însă
mobilizarea nu se mai realizează cu mesajele clasice, specifice fiecărei ideologii, ci
cu unele de moment. Oportunitățile găsite în sondajele de opinie, ce au în spate
nevoi reale sau create, sunt cele ce furnizează „cauza” pentru care un lider va
milita pentru scurt timp. Dacă un sondaj de opinie va arăta că o masă semnificativă
va dori tăierea cozilor câinilor albi, acest lucru va deveni program electoral ce îl va
putea propulsa pe lider la guvernare.

Populismul reduce fenomenul politico-ideologic (ce presupune formarea în timp a


unui electorat cu anumite convingeri) dintr-o societate la simpla tehnică de cucerire
a puterii prin oferirea unui răspuns la o nevoie imediată, pe care fie o identifică
prin căi științifice, fie o intuiește, fie o creează prin campanii mediatice.
Ideologiile urmăresc crearea de convinși, emit mesaje care întrețin masele de
militanți și de simpatizanți într-un program de fericire pe termen lung, cu o inerție
mare în raport cu valorile asumate. De aceea, ideologiile clasice au susținători
chiar și în perioadele în care partidele ce se revendică de la ele înregistrează
eșecuri în actul guvernării și în cel electoral. Ideologiile propun perspective;
populismul, nu. Populismul nu este interesat nici de convinși, nici de formarea unei
mase pe termen lung, ci de mobilizarea unei mase pentru o temă, hic et nunc,
pentru câștigarea alegerilor. De aceea, odată ajunși la guvernare, populiștii vor
sfârși prin a reveni la mesajele și măsurile specifice ideologiilor clasice.

15
În primul rând, sunt nevoiți să facă acest lucru pentru că este imposibil ceea ce
susțin ei, adică guvernarea de către popor. „Plebiscitul cotidian” este posibil doar
în varianta renaniană42, nicidecum în cea pe care o propun populiștii, ca formă de
guvernare directă, ca democrație referendară.

Liderii populiști sunt oile rătăcite ale ideologiilor și trădătorii acestora. Ei trădează
ideologia pentru a se propune pe ei înșiși sau, uneori, pentru a salva partidul
incapabil să se mai țină de principiile ideologiei căreia aparțin. Istoria politică
reține liberali, socialiști, conservatori, naționaliști, comuniști, fasciști, persoane
care se formează și mor în aceeași ideologie, lăsând o moștenire politico-
ideologică (indiferent cum este ea sub aspect moral), dar nu va reține populiști
decât ca pe accidente, pentru că aceștia nu au consistență ideologică, fiind doar
beneficiari ai unor oportunități istorice. După succesul sau eșecul lor în alegeri,
aceștia fie vor dispărea, fie își vor căuta adăpost în ideologiile din care au evadat
pentru scurt timp, în culcușul simbolic al acestora, în care își vor găsi liniștea în
așteptarea următoarei oportunități, a următoarei aventuri.

Populismul presupune inițial ruperea declarativă de ideologia mamă. După cum


observă Margaret Canovan, „un politician poate fi numit populist dacă evită
angajamentele ideologice și pretinde că vorbește nu în numele vreunei facțiuni sau
clase, ci în numele întregului popor sau dacă aparține unui partid cu principii
sumare și politici eclectice, “bun pentru toată lumea””. Succesul acestuia vine în
măsura în care el se prezintă chiar împotriva ideologiei, operând reducționist cu
sensul dat de Marx și Engels acesteia, ca lume răsurnată şi ca falsă conştiinţă.

El se va prezenta ca un cetăţean „critic” şi necorupt de ideologia spre care în mod


ritualic îşi aruncă săgeţile. Însă aşa cum Marx nu a scăpat de paradoxul în care îl
împingea utopica ajungere în comunism, nici populismul nu scapă de paradoxul
guvernării cu program anti-establishment.

Cât priveşte masa ce vibrează la mesajul populist, ea este „oaste de strânsură” ce se


dezintegrează după consumarea actului electoral. Nu există populişti convinşi,
fiindcă populismul şi convingerea sunt termeni incompatibili.

Apare adesea întrebarea referitoare la succesul populismului: cum de pătrunde


mesajul, cum de reuşeşte să coalizeze o masă ce poate atinge la un moment dat
într-o societate un procent de invidiat? Explicaţia e simplă.

16
Fiind schemă de propagandă, populismul se adresează în primul rând indivizilor
uşor de influenţat, care îndeplinesc anumite condiţiii psiho-sociale pentru a se
înregimenta rapid şi necritic: excluşi social, înclinaţi spre extremism sau anarhism,
analfabeţi politic (oameni care, în mod obişnuit, nu participă la alegeri). De regulă,
este vorba de indivizi cu un nivel scăzut de educaţie. S-a putut vedea în studiile
realizate cu prilejul unor evenimente precum Grexit-ul şi Brexit-ul care este
profilul celor ce au vibrat la mesajele populiste, vorbindu-se de partea „tăcută” şi
de cea „profundă” a societăţilor respective. La fel, s-a putut vedea şi în România
profilul celor care au votat un partid precum Partidul Poporului – Dan
Diaconescu44. Sunt indivizi pe care elitele politice, expuse unor procese de
osificare şi depolitizare specifice perioadelor de prosperitate şi echilibru politic, îi
pierd pe drum sunt cei ce ajung să susţină proiectele populiste. Pe aceştia un mesaj
populist îi ia în seamă, îi face să se simtă importanţi, îi recuperează. Dar, pentru a
ajunge la „inima” lor, populismul va trebui să li se adreseze cu numele pe care
toate ideologiile li-l dau: poporul.

Nicio ideologie nu ignoră „poporul” sau „voinţa generală”, întrucât toate îşi asumă
misiunea de a aduce fericirea tuturor, chiar dacă pentru fiecare dintre acestea
„poporul” are înţelesuri specifice. Nicio ideologie nu contrazice faptul că scopul
politicii este fericiriea tuturor şi că „voinţa generală” este determinantă în viaţa
politică şi în conceperea politicilor publice. De „voinţa generală a poporului” este
nevoie pentru a vota atât politici de stânga, cât şi de dreapta. şi aici populismul se
dovedeşte a fi însăşi calea prin care ideologiile adună indivizii în masă. În studiul
final al volumului pe care l-au coordonat, Mudde & Kaltwasser constată că „în
societăţile relativ bogate şi egalitare (precum cele din Austria, Belgia, Canada,
Republica Cehă şi Slovacia, descrise în acest volum) actorii populişti tind să
definească “poporul” în termeni etnici, şi, prin urmare, păstrează noţiunea de
participare politică pentru populaţia nativă. Prin contrast, în societăţile relativ
sărace (precum cele din Mexic, Peru şi Venezuela) forţele populiste definesc, de
regulă, “poporul” ca defavorizat din punct de vedere socio-economic şi, prin
urmare, caută să promoveze incluziunea unor grupuri mari care sunt, subiectiv şi
obiectiv, excluse din societate”. Este evident faptul că populismul nu propune ceva
nou, ci utilizează termenul „popor” strict pentru a mobiliza: în societăţile nu doar
bogate, ci şi modernizate după modelul herderian (aşa cum sunt cele din Europa
Centrală), termenul este folosit în sensul impus de naţionalism; în cele modernizate
în paradigma socialistă, el este folosit în sensul în care socialismul îl propune.
Populiştii nu au inventat nimic, ci utilizează acest concept cu sensul care îşi
dovedeşte maxima eficienţă într-o anumită societate, cu sensul la care vibrează cât
mai mulţi votanţi.

17
Ei iau acest concept de-a gata şi îl utilizează pentru activarea unui electorat care să
voteze o cauză ce poate aparţine, teoretic, ideologiilor politice.

Există, totuşi, un element specific populismului în utilizarea „poporului”. Dacă


ideologiile clasice îl plasează în jocul politic, populismul îl extrage, îl cheamă în
afara jocului politic, cu pretenţia că îl salvează de la o farsă (de fapt, farsa abia
atunci începe). Motivul acestui gest, prin care populismul este antiestablishment,
şine strict de marketingul electoral: nevoia de prezenta o soluţie ca fiind nouă în
comparaţie cu cele propuse de establishment, a căror ineficienţă este atacată. Iar
elementul de noutate este promisiunea că soluţia vine direct de la popor. Întrebarea
este: care popor?

Dacă „poporul” sau electoratul ideologiilor clasice este unul stabil, format în timp
şi convins de principiile ideologiilor şi de justeţea jocului democratic, „poporul”
sau electoratul populist este unul volatil, de conjunctură şi care îmbrăţişează ideea
că mecanismele democratice sunt o farsă. Aşa cum remarcă Mudde & Kaltwasser,
democraţia liberală consideră poporul ca o formă constituită, formată prin tradiţie,
care se cristalizează în constituţia ce stabileşte condiţiile exercitării puterii politice;
populismul consideră poporul drept formă constituantă, adică principalul actor al
(re)creării şi actualizării normelor exercităriii puterii46. De aici antidemocratismul
populismului.

Faptul că populismul este o simplă tehnică de propagandă şi nu o ideologie pe care


să se poată fundamenta o guvernare este dovedit de paradoxul pe care îl conţine.
Nevoia de a se propune ca alternativă la establishment îl determină pe liderul
populist să acuze în mod constant clasa politică cu scopul de a da satisfacţie celor
care uită că el însuşi este politician, că face parte din clasa politică ce a produs
gravele probleme pe care el le acuză şi pentru care şi el poate fi acuzat la fel de
bine. Însă paradoxul iese şi mai tare în evidenţă atunci când acest lider obţine
succesul electoral. Cum poţi guverna cu un program antiestablishment? O scurtă
privire asupra ţărilor în care liderii populişti au avut sorţi de izbândă ne arată că
aceștia fie au revenit la ideologiile din care s-au ivit, aplicând politici specifice
acestora, fie au dat bir cu fugiţii, cum a procedat Nigel Farage după Brexit. Acestea
sunt singurele căi de ieşire din paradox. Populismul rezistă doar ca schemă de
propagandă; depăşirea acestui statut îl desfiinţează.

Chiar dacă un lider populist ajuns la guvernare se va întoarce cuminte în matca sa


ideologică, el va menţine mesajul populist şi între tururile de scrutin, explicaţia
acestui fapt fiind una simplă: marketingul politic dictează acest comportament.

18
În act nu este atât o cauză pe care o ideologie îi cere poporului să o susţină, cât
nevoia liderului de a atrage atenţia, de a rămâne pe piaţă şi de a arăta la nivel
discursiv că nu-şi trădează votanţii. În fapt, o parte dintre votanţii pe care măsurile
luate i-au satisfăcut nu vor mai fi anti-establishment, iar partea nesatisfăcută va
rămâne în aşteptarea unui nou sezon anti-establishment: fie va căuta un alt lider,
fie rămâne în aşteptarea ca vechiul idol să se rupă iar din ghearele establisment-
ului.

Ascensiunea populismului este un simptom al crizei ideologiilor clasice. În opinia


mea, singurul lucru bun al populismului este formarea partidelor din ideologiile
cărora el se înfruptă de a se relansa, pentru că se simt ameninţate. Populismul
dislocă electoratele tuturor partidelor, dar mai ales ale celor cărora le parazitează
ideologia. Recunoaştem în populism o „muncă a negativului” în realitatea politică
a unei comunităţi. Dacă în afaceri totul se reduce la bani, în politică totul se reduce
la voturi. Pentru a înţelege uneori resorturile unei crime, avem la îndemână
îndemnul follow the money; pentru a înţelege resorturile populismului, trebuie să
urmăm îndemnul follow the votes.

Rupând din voturile partidelor ce îşi asumă anumite ideologii, populismul le


trezeşte din somnolenţa stabilităţii lor pe piaţa politică şi le obligă să-şi aducă
aminte de obligaţiile pe care le au faţă de societate. El poate fi o modalitate de
refacere a legăturii dintre elită şi corpul politic pe care aceasta îl reprezintă.
Populismul este insesizabil atunci când poartă mesajul unei ideologii consacrate,
dar deranjează atunci când nu poartă un astfel de mesaj, ci scoate în evidenţă doar
clivajul şi atacă establishmentul şi elitele. Temele pentru care populismul creează
şi recreează „poporul” sunt simptome ale unor crize şi indică scăpările sau
eşecurile din politicile publice ale establishment-ului. Populismul scoate din
adormire partidele împingându-le spre reideologizare şi poate împinge societatea
spre repolitizare. El acuză elitele că nu-şi mai îndeplinesc misiunea şi le arată
partidelor din establishment că electoratele lor pot fi coagulate într-un alt „popor”
care să le conteste.

Este uşor de remarcat panica în care intră liderii partidelor politice din
establishment la apariţia unui lider populist. Eroarea pe care o întâlnim cel mai des
la aceştia este combaterea mesajului populist cu alte mesaje populiste. Se intră într-
o spirală a populismului, în care liderii politici îmbracă temporar haina discursivă a
celui pe care îl combat pentru a-şi salva propriul „popor”, „cu populismul pre
populism călcând”. Se mizează pe succese de moment, ignorându-se faptul că
populismul poate fi combătut doar prin iniţierea unor campanii de comunicare în
care să se relanseze mesajele ideologiilor clasice.

19
Însă, un astfel de demers este unul de durată, aşa cum vindecarea unui organism
necesită mai mult timp decât infestarea lui. Populismul este un virus al democraiei
care, ca orice virus, pune în alertă întregul organism. Rezultatul acestei stări de
alarmă faţă de „extremismul democratic” depinde de robusteşea organismului, de
capacitatea lui de a lupta cu boala, numită în literatura de specialitate „consolidare
democratică”.

Concluzii

Populismul este o tehnică de propagandă. Toate ideologiile politice invocă „voința


generală” sau „poporul”, pentru că aceasta este o condiție necesară a existenței lor.
În pofida faptului că mobilizarea maselor îi crează o aură de ideologie, populismul
este doar o tehnică de mobilizare a „poporului” sub umbrela unei ideologii de către
un lider definitorie oricărei ideologii și care, în anumite condiții politico-ideologice
(criză politică, criză economică, deficit de ideologie), are tendința de a se
autonomiza în raport cu sistemul politic, cazuri în care extrage teme din toate
ideologiile pentru a coagula nemulțumirile unui electorat volatil în vederea unui
succes electoral. Succesul populismului depinde de condițiile politice ale fiecărei
țări și mai ales de nivelul consolidării democratice. Iar această consolidare îi
vizează deopotrivă pe guvernanți și pe guvernați. Sunt cazuri în care populismul a
adus la guvernare lideri care chiar au rezolvat anumite probleme sociale, însă
prețul pentru aceste politici publice este unul uriaș și constă în întreținerea ideii că
un act propagandistic poate înlocui o guvernare democratică. Neîncrederea în
mecanismul democratic a unei părți a populației este fenomenul grav pe care îl
întreține discursul populist. Însă faptul că o parte a populației se mobilizează în
jurul unor promisiuni adesea aberante și fantasmagorice nu trebuie să atragă
învinuri asupra acestor păcăliți, ci asupra liderilor politici. Populismul scoate
adesea în piața publică nemulțumiri ignorate de către politicienii care au impresia
la un moment dat că mecanismul democratic funcționează fără a mai depune un
efort politic. Tehnicizarea guvernării, depolitizarea ei deschide calea
populismului.La fel cum deținerea de mijloace tehnice de către cât mai mulți
indivizi din societățile democratice face posibilă crearea de rețele de informații
alternative la presa clasică, acuzată adesea de jocuri politice, în mod similar se pot
constitui „popoare” pe rețelele de interacțiune socială, grupuri care să afirme „noi
suntem poporul”, propunând tot felul de măsuri antidemocratice. Și cum spațiul
politic nu rămâne niciodată gol, vor apărea și liderii acestora, moment din care
situația se va complica. Este o perioadă în care liderii politici democratici trebuie
să coboare în agora și să repolitizeze viața cetății.

20
Bibliografie

PĂDUREANU, Mihaela-Adriana, „Populismul”, în Mihaela Miroiu (coord.),


Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Editura Polirom, Iași,
2012.

RENAN, Ernest, Qu est-ce qu’une Nation?,par Pierre Bordas et fils, Paris,


1991.Conférence faite en Sorbonne,

ȘANDRU, Daniel, „Componente ideologice ale populismului”, în Gherghina &


Mișcoiu & Soare (coord.), Populismul contemporan, ed. cit..

TRASY DE, Destutt, Idéologie proprement dite, Troisième édition, De


L’Imprimerie M-me V-e Courcier, Paris, 1817.

TRACY DE, Destutt, „Mémoire sur la faculté de penser; De la métaphysique de


Kant” în Mémoires de l’Institut national des sciences et arts, 2 floréal an 4,
Sciences morales et politiques, 1798.

BARADAT, Leon P., Ideologiile politice. Origini și impact, Editura Polirom, Iași,
2012.

BERDIAEV, Nicolai, Originile și sensul comunismului rus, Editura Dacia, Cluj


Napoca, 1994.

BERNAYS, Edward, Propaganda – comment manipuler l’opinion en democratie,


traduit de l’anglais par Oristelle Bonis, Édition La Decouverte, Paris, 2007.

BOCANCEA, Sorin, „Culture and Ideology. Differences and Similarities”,


Syposion, Tom VIII, 1 (15) 2010.

BOCANCEA, Sorin, „Propaganda. The ideology in action”, în European Journal


of Science and Theology, October 2013, vol. 9, no 5.

CANOVAN, Margaret Canovan, „Populism” în David Miller (coord.),


Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, București, 2000.

DELSOL, Chantal, „“Idiotul comun” al populismului”, în Gherghina & Mișcoiu &


Soare (coord.), Populismul contemporan, ed. cit.

21
ECCLESHALL, Robert; Vincent Geoghegan; Richard Jay; Rick Wilford, Political
ideologies: an introduction, Unwin Hyman, London, 1984.

ELLUL, Jacques, Propagandes, Éditions Economica, Paris, 2008.

FESTENSTEIN, Matthew; Michael Kenny, Political ideologies. A Reader and


Guide, Oxford University Press, 2005.

GERMANI, Gino, Authoritarianism, Fascism and National Populism, New


Brunswick: Transaction, 1978.

GHERGHINA, Sergiu; Sergiu Mișcoiu; Sorina Soare, Populismul contemporan,


Editura Institutul European, Iași, 2012.

GHERGHINA, Sergiu; Sorina Soare, „Populismul – concept sofisticat și realități


politice diverse”, în Gherghina & Mișcoiu & Soare (coord.), Populismul
contemporan, ed. cit..

HERMET, Guy, Sociologia populismului, Editura Artemis, București, 2007.

HEYWOOD, Andrew, Political ideologies: an introduction, 3rd ed., Palgrave


Macmillian, New York, 2003.

IONESCU, Ghiță și Ernest Gellner, Populism. Its Meaning and National


Characteristics, Weidenfeld and Nicolson, London, 1969.

LACLAU, Ernesto, Politics and Ideology in Marxist Theory, New Left Books,
Londra, 1977.

McLELLAN, David, Ideologia, Editura DU Style, București, 1998.

LIPSET, Seymour Martin, Political Man. The Social Bases of Politics, Garden
City: Doubleday, 1960.

MAIR, Peter, „Populist Democracy vs Party Democracy”, în Y. Mény, Y. Surel


(eds.), Democracies and the Challenge, Basingstoke: Palgrave, 2002.

MARX, Karl & Friedrich Engels, Ideologia germană, Editura de stat pentru
literatură politică, București, 1956.

22
MARX, Karl & Frederich Engels „Selected Correspondence” Progress, Moscova,
1965.

MIOTTO, Antonio, „Folla e propaganda” în Psicologia e vita contemporanea,


1952.

MIȘCOIU, Sergiu, „De la populism la neopopulism. Câteva repere empirice pentru


o delimitare conceptuală”, în Sergiu & Mișcoiu & Soare, op. cit..

MUDDE, Cas, „The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, vol. 39, nr.
4, 2004.

MUDDE, Cas; Cristóbal Rovira KALTWASSER, „Populismul și democrația


(liberală): un cadru de analiză”, în Cas Mudde, Cristóbal Rovira Kaltwasser (ed.),
Populismul în Europa și în cele două Americi, Editura Institutul European, Iași,
2015.

MUDDE, Cas; Cristóbal Rovira KALTWASSER, „Populismul: remediu și


amenințare pentru democrație”, ed cit..

23
24