Mântuitorul Iisus Hristos - Catehet si Pedagog Desăvârsit

1. Slujirea învățătorească
Cateheza creştină s-a născut o dată cu zorii creştinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor
fundamental Evanghelia Sa. Slujirea învăţătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanţa lor mântuitoare,
asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească şi pastorală), este evidenţiată mai pregnant de către evanghelişti
decât celelalte două. El era numit în mod obişnuit Învăţătorul (Rabbi, Didavskalo) apelativ pe care Însuşi l-a
confirmat: “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, că sunt” (Matei 23, 8-10).
Calitatea de învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creştinismului. Spre deosebire de
păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi trebuia, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios.
Politeismul grec şi roman era o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, fiind, de fapt, un cult a cărui
justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a mărginit la dimensiunea
cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza
învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare Învăţător.
2. Deosebirea dintre Iisus și alți învățători
Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om
ca Omul acesta”! Care era, de fapt, “secretul” acestei supremaţii retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă
Evanghelistul Matei atunci când spune: “...Căci îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor”
(7, 29). Iar puterea izvora din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul-Hristos este, în acelaşi timp, întărit,
împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei pedagogii autentice.
Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârşit, I-
a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul
nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu
ne este Pedagog”
3. Conținutul mesajului Său
Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viaţa viitoare etc. În
principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu (Sfânta Treime), lumea (ca operă a lui
Dumnezeu), omul, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a
predicii şi catehezei Sale o constituie vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea şi împărăţia lui
Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăţiei cereşti,
a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.
4. Principii și metode folosite
Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe care le-a
promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează de fapt şi astăzi. Esenţial, modul
desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire şi compasiune
pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate, măreţie şi forţă spirituală. O simplă enumerare a principiilor
şi metodelor pedagogice actuale va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva
exemple:
a) Principii:
•1. Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea,
cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit.

1
Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit...
•2. Natural. Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă,
învăţa mai întâi cele uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial de reţinut şi urmat: “Căutaţi mai
întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Matei 6, 33);
•3. Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat şi astăzi în procesul educaţional, a fost utilizat cu precădere de
Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acţiunile (grăirea Sa era
urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulţire a pâinilor etc.),
individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te sminteşte...”, “Dacă-ti va da cineva o
palmă...”), contrastul (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Vameşul şi fariseul) etc.
•4. Temeinic, durabil: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Marcu 13, 31). Învăţătura Sa, dublată
de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sf. Ap. Pavel se
întreabă retoric şi mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele,
strâmtorările...?” (Romani 8, 35).
•5. Activ şi practic: vorbeşte plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre
pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel aşteptat etc.;
•6. Educativ: urmăreşte nu doar informarea “despre...”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare,
ci cele veşnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

b) Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente şi astăzi:

1. inductivă (parabolele), 5. genetică (“Eu sunt uşa...”),
2. deductivă (predica de pe munte), 6. experimentală (pescuirea minunată,
3. analitică (pilda semănătorului), înmulţirea pâinilor);
4. sintetică (“fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”),

c) Forma didactică este

- atât cea povestitoare (acroamatică), aşa cum o întâlnim în special în pilde,
- cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), aşa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca,
cu Nicodim etc.).

Trăirea în Hristos si mărturisirea Lui în lumea contemporană. Scopuri si obiective în cadrul

catehezei si a educatiei religios – morale

“Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Este menirea noastră să purcedem la
atingerea acestui scop “lăsându-L pe Hristos să ia chip în acţiunile noastre personale şi sociale”. În acest fel elevii pot
fi responsabilizaţi cu privire la faptele şi preocupările lor, pot fi îndrumaţi să se raporteze mereu la principiile
creştine. Soloviov învăţa şi îndemna ca “înainte de a te hotărî la un pas cu o oarecare importanţă pentru viaţa
personală şi socială, să-ţi chemi în suflet chipul moral al lui Hristos, să te cercetezi şi să-ţi răspunzi: ar face El acest
pas, sau - cu alte cuvinte - l-ar saluta sau nu, m-ar binecuvânta dacă îl fac sau nu”.
Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea apartenenţei
elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată>> (Vasile Timiș)

2
 „… poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Porunca de a împlini această chemare nu se reduce la o lucrare pur
liturgică prin botez și la una informativă prin însușirea adevărurilor de credință, ci este și o activitate educativă. Prin
să păzească toate, se arată un îndemn spre trăirea învățăturii primite, deoarece predarea religiei nu constă în
prezentarea unei simple învățături, ci a unei învățături care se cere transpusă în viață. Prin educația religioasă,
profesorul trebuie să-i conducă pe elevi spre clarificarea sensului vieții lor și spre formarea convingerii că scopul
educativ este esențialul creștinismului. Astfel elevii pot fi conduși la o stare în care sufletul lor este gata să primească
influența Revelației divine și să se dăruiască lui Dumnezeu ca unicului Stăpân al vieții noastre, așa cum ne îndeamnă
ectenia: “toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”>> (Sebastian Șebu, Metodica…)
<<În viziunea ortodoxă, misiunea creştină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei ci totodată
“misiunea vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura
vârstei plinătăţii Lui < Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos>(Efes 4,13)” (Bel, Valer), exigenţele misiunii vizează
atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât şi vieţuirea tuturor într-un duh creştin autentic, în Duhul Evangheliei lui
Hristos>> (Vasile Timiș)
Scopurile şi obiectivele (Pr.prof. S.Şebu & prof. Monica şi Dorin Opriş, Metodica predării religiei):
Scopuri:
1. informativ (vizează raţiunea),
2. formativ (simţurile afective);
3. educativ (conlucrarea primelor două, prin voinţă).
Leg. cu obiectivele cognitive, afective şi voliţionale (docere, delectare, flectere);
a) informativ + cognitiv – rațiunea
b) formativ + afectiv – sentimental
c) educativ + volitiv – voința

Obiective:
Ob. cadru (generale), de ex. „Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, în vederea mântuirii sufletului);
Ob. de referinţă (pe ani de studiu: la sfârşitul cl. I, elevii vor şti să…);
Ob. operaţionale (pe lecţii: la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să…);
Teologic vorbind, toate scopurile şi obiectivele vizează mântuirea (= desăvârşirea), cf. Ef 4, 13: „… vom
ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit”. Altfel spus:
formarea caracterului moral creştin (Pr. D. Călugăr, Caracterul religios moral-creştin).
Scopul informativ (pentru o credință luminată) constă în transmiterea de către profesor a adevărurilor de
credință și morale (asimilarea de către elevi a unor cunoștințe din învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți),
pe care elevii, însușindu-le și aplicându-le în viață (atât în interesul personal, cât și în interesul semenilor și al
Bisericii), să ajungă la desăvîrșire (la dobândirea mântuirii sufletului).
Scopul formativ (formarea caracterului moral-religios) urmărește pregătirea morală și spirituală a elevilor
prin dezvoltarea rațiunii, sentimentului și voinței acestora (dezvoltarea facultăților sufletești în vederea desăvârșirii).
Prin educația religioasă se urmărește formarea caracterului religios-moral, dar aceasta nu se poate realiza fără un
volum de cunoștințe religioase. Trebuie realizat deci un echilibru între informativ și.formativ.
Scopul educativ urmărește dezvoltarea la elevi a convingerii că viața creștină autentică este căutarea lui
Dumnezeu, permanent, cu dorința de a ajunge la cunoașterea Lui și la desăvârșirea sufletului lor. Acest ideal fiind

3
scopul suprem al educației religioase, trebuie să fie urmărit de către fiecare elev și după terminarea perioadei de
școlarizare, până la sfârșitul vieții.
Obiectivele cadru ale religiei se definesc prin raportarea obiectivelor ariei curriculare “Om și societate“ la
finalitățile învățământului obligatoriu și la specificul disciplinei de învățământ. Ele se referă la formarea unor
capacități și atitudini specifice religiei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.
Obiectivele cadru ale religiei sunt:
1.cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu, ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;
2.cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;
3.cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;
4.formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;
5.educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.
Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiuni sau manifestări observabile cu ajutorul obiectivelor de
referință și al obiectivelor operaționale.
Obiectivele de referinta se definesc prin raportarea obiectivelor cadru la conținutul disciplinei de învățământ
la nivelul unui an de studiu și la nivelul conținuturilor învățării. Aceste obiective specifică rezultatele așteptate ale
învățării și urmăresc progresia în achiziția de competențe și cunoștințe de la un an de studiu la altul.
De exemplu, raportând obiectivul cadru 4 la conținutul educației religioase la nivelul clasei a III-a și la
nivelul conținuturilor învățării, avem ca obiective de referință: La sfârșitul clasei a III-a, elevii vor fi capabili
4.1.să evidențieze care sunt datoriile unui creștin față de Dumnezeu și față de semenii săi;
4.2.să formuleze aprecieri asupra comportamentului unor personaje biblice din Vechiul Testament.
Obiectivele operaționale sunt enunțuri cu caracter finalist, concret, care detaliază obiectivele cadru și de
referință la nivelul unei unități de conținut/lecții/activități de învățare (La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să…),
precum și pe domenii psihologice/clase comportamentale (precizarea obiectivelor operaționale, care sunt obiective
concrete, observabile și măsurabile, se face folosind verbe din domeniile cognitiv – să explice, să definească, să
compare, etc. – afectiv – să fie de acord, să aibă curiozitatea, etc. – volițional – să perceapă, să reacționeze, să
intenționeze, etc.)
Obiective cognitive – ce cunoștințe, deprinderi, capacități, abilități trebuie să-și însușească elevul
Obiective afective – vizează formarea de interese/motivații, atitudini, convingeri și sentimente
Obiective voliționale/psihomotorii – desemnează mișcări reflexe, fizice, capacități perceptive, abilități
motrice (dexteritate manuală, etc.), mișcări expresive, deprinderi de comunicare nonverbală.
În elaborarea și formularea obiectivelor operaționale (La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili…) se parcurg
trei etape:
1. precizarea sarcinii de învățare (…să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl…);
2.precizarea condiției de realizare a sarcinii de învățare (…în urma lecturării textului Crezului…);
3. precizarea performanței minim-acceptabile/criteriului de succes/modului de evaluare (…folosind cel puțin două
din atributele Lui).
În predarea religiei, un rol important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidențiază finalitățile
educației religioase în ceea ce privește comportamentul elevilor în viața de creștin. În formularea lor se va preciza o
singură schimbare de comportament, condiția de realizare a acesteia și criteriul de succes (Exemplu: elevii să-și
exprime dorința de a face fapte bune fără a fi îndemnați de părinți sau profesori, ori de câte ori au prilejul).
Aceste obiective privesc în mod deosebit latura afectivă și volițională a personalității elevilor. Se precizează
în legătură cu conținutul fiecărei lecții, dar se urmăresc pe parcursul mai multor ani de studiu.
4
Rolul profesorului de religie în păstrarea, transmiterea si apărarea dreptei credinte
Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea şi
din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalitătii, în formarea deprinderilor şi
atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală ale elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii, Pedagogul este însuşi
Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de pedagog cu atributele desăvârşirii”.
De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă indispensabilă
oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte, şansele de a o îmbrătişa sunt minime"
(C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot atenua scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în
ce mai multe persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie la promovarea educatiei
religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia catehetică a Bisericii. Începutul misiunii
învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa în continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând
lăuntric mădularele ei să se învete unele pe altele.
După Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”. Hristos Cel Înviat,
pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul
(catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune, atunci ne angajăm
pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort constant în domeniul cercetării
teologice şi pedagogice.
Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul didacticii generale: în
didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute, în didactica modernă se pune accentul pe
latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era privit în didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica
modernă elevul devine subiect al educatiei; el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce
priveşte evaluarea didactică, în didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în didactica
modernă, accentul cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la lectia de religie verificăm nu
doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi principii didactice, care
trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens, Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia
faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie “să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta
Traditie, cuvinte ale scriitorilor bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.
A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm uneori să operăm
cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte putem risca o fidelitate fată
de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă o dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea
contemporană.
În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor deoarece
menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Profesorul de religie este ca un
iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm

5
cunoştintele de specialitate, conduita profesională, conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede
sunt sentimentele lui, conştiinta, atitudinile şi mai ales vocatia.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim statutul nostru ca
fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr profesor, când trece pentru prima oară pragul unei
şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi pună în evidentă toate cunoştintele acumulate în anii de facultate.
Totodată, el trebuie să fie conştient de lacunele perceptiei copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte
însuşite în timpul studiilor universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre
subtilitătile meseriei de dascăl; nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate face şi altfel; nu renuntăm uşor la
suficiente. Se ştie că în procesul de învătământ sunt prezenti trei factori: profesorul, subiectul de educat (elevul) şi
materia de învătământ. Pentru ca procesul de .învătământ să-şi atingă obiectivele, este necesară existenta unei
concordante între aceşti factori.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul ultim al existentei, nu-şi
caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască într-o lume de agitatie şi zgomot, fiindcă îi este
teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi. Acest fenomen se manifestă şi în societatea românească cu tot mai
mult aplomb. Ce avem de făcut în această situatie? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul
atentiei noastre.
Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-lea. Dar vom
transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu fiecare generatie, Biserica îşi reînnoieşte
mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în principiile ei privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera
de expunere a credintei. Ni se pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca
lumea”, reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).
Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă anumitor cerinte. Întrucât
el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să aibă o personalitate deosebită. Pentru un bun
educator se cer anumite calităti spirituale:
a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e preocupat de
dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le
preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu înomenit)
b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii săi - așa cum și
Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)
c) smerenia
d) răbdarea
e) blândetea
f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta
Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să aibă o cultură generală care să-l ajute in
realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de autoevaluare a activitătii sale, etc.)
g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)
h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice fată de elevi)
i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia profesorului se dezvoltă și
evlavia elevilor)
j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)
k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)

6
 Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o învătătură teoretică,
abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să
modeleze sufletele noastre spre a atinge starea deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de
religie trebuie să ajungă, prin viata sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună
ca și apostolul Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut la mine, acestea să le
faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian, Metodica...)
Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor, martor, mărturisitorul
(prin viata lui) al unui crez (ortodox)
Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice

Participarea tinerilor la viata liturgică si la activitătile catehetice. Valente educative ale cultului divin
Rolul cultului este “să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între Dumnezeu şi om”
(Ene Braniște, Liturgica).
Scopurile cultului:
1. de adorare a lui Dumnezeu,
2. cel sfintitor,
3. cel didactic sau catehetic.
Scopul didactic “urmăreşte atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învătătura de credintă creştină
ortodoxă, cât şi promovarea vietii religios-morale” (Ene Braniște, Liturgica), cu alte cuvinte sustinerea, întărirea şi
răspândirea credintei şi a virtutilor creştine.
Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au şi una educatională. Dacă orice act al
cultului creştin şi împărtăşirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe elev pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl
pregătesc şi pentru viata de aici, pentru o viată mai în conformitate cu principiile evanghelice şi ale moralei creştine.
Din această dublă finalitate a participării elevilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă şi dimensiunea educativă
a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, să-şi caute şi să-şi descopere menirea
şi vocatia lui.
Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care, pe lângă dimensiunile
soteriologice, are şi unele dimensiuni educationale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii şi
îndrumării elevilor.
Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine părintelui paroh şi
familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii
interferează cu misiunea Şcolii, ambele institutii urmărind dezvoltarea şi împlinirea personalitătii şi caracterului
elevilor.
Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală - elevii devin mai responsabili, cât şi pentru Biserică -
elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Prin faptul că elevii sunt aduşi în număr mare la mărturisire, preotul paroh
îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătătirea actului
educational prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
Considerăm că ar fi necesară desemnarea unor preoti care să se ocupe în mod special de mărturisirea şi
consilierea elevilor în şcoli. Deplasarea elevilor, în vederea mărturisirii, de la şcoală la Biserică este mai anevoiasă,
7
mai ales pentru clasele mici. Profesorilor de religie le revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor,
fie de a-i duce pe elevi la Biserică.
În orice caz, atât preotul cât şi profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că mărturisirea lor este
importantă, este benevolă, trebuie “să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră şi obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de
inimă, cu părere de rău”, şi cu dorinta fermă de a nu mai greşi>> (Vasile Timiș).
Sebastian Șebu, Metodica predării religiei:
Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și Sfintei Traditii, antrenează
puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învătătorul nostru suprem.
Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogătia învătăturilor de credintă și prin
modelele pe care le înfătișează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realitătii religioase pentru elevii de toate vârstele.
Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor, iar puterea exemplului le mobilizează vointa.
Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viată religioasă și de cunoaștere a realitătii religioase. Ea este o “școală”
a educatiei și desăvârșirii creștine. Prin ea elevii află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar
mai ales își dezvoltă sentimental iubirii fată de Dumnezeu și fată de aproapele.
Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenta reală a Mântuitorului Iisus
Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea pe care o au despre faptele și
învătăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinta
asupra mortii, prin Învierea Sa.
Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viata în comunitate, trezindu-i simtul solidaritătii umane, prin
faptul ca toti credincioșii se roagă unii pentru altii (nu doar pentu cei prezenti, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei
bolnavi, dar și pentru cei adormiti), rostesc Crezul, rugăciunile și cântările în comun.
Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin functia lor educativă și prin
darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru ca Taina Spovedaniei să contribuie
la educatia religioasă a elevilor, profesorul de religie trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanta ei,
arătându-le care sunt etapele necesare ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având încrederea că
Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor anumite parabole (despre oaia
cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinta regelui David mustrat de proorocul Natan, iertarea de
către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuti sau păcate ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe
elevi să facă o mărturisire completă, profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un
examen de conștiintă, multumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerându-I să-i ierte
pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina Spovedaniei.
Și în privinta Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanta și folosul primirii
acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, că cel ce nu mănâncă trupul și nu bea sângele Domnului nu va
avea viată veșnică, și, pe de alta parte, că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea. Și aici
se accentuează pe pregătirea, atât trupească, dar mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se
totodată că prin împărtășirea credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiti,
participarea tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
Participarea tinerilor la viata liturgică și la cultul divin presupune și învătarea de către elevi, inclusiv în
cadrul orelor de religie, a unor cântări religioase (colinde, cântarea Hristos a înviat din morti, de Sfintele Paști, alte
cântări din cadrul Sfintei Liturghii și a altor slujbe bisericești).

8
 Cântările religioase sunt însăși credinta cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul cântării este să dea
textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor îndemnati spre pietate și mai bine
dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine. În selectionarea cântărilor religioase care vor fi învătate de către
elevi, profesorul trebuie să respecte anumite criterii (vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacitătile
intelectuale și vocale ale elevilor, etc.), să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujba
bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea cântare), să explice pe
întelesul lor textul cântării, structura cântării, importanța ei.

Ora de Religie - mijloc de cunoastere a tainelor credintei.

Implicatiile educatiei religioase asupra modelării caracterului si personalitătii tinerilor
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin
coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spatiul didactic, o dimensiune
initiatică. Părintele Bria îndemna ca lectia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică.
Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un
bagaj de cunoştinte şi ritualuri care pot determina luarea unor optiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele
argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când subiectii (elevii) devin interesati şi
practicanti, atunci când ei conştientizează apartenenta lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Prin ciclul credintei, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii trece în
istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunitătii creştine. Acest ciclu
comportă trei etape principale:
• Initierea în tainele credintei, mărturisirea credintei sau fidelitatea fată de Iisus Hristos şi fată de Evanghelia
Sa.
• Lărgirea orizontului sperantei, celebrarea credintei sau fidelitatea fată de sine şi fată de Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credintei sau fidelitatea fată de aproapele sau de lume.
Initierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credintei, care nu se separă de trăirea (celebrarea) credintei
prin cult şi de practicarea credintei prin faptele noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început, elevii sunt
initiati în comunitatea de credintă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun - prin catehizare -
induce elevilor un anumit stil de viată. Astfel, credinta mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valente personale şi
sociale (paradigma socială a credintei). Eclesia constituie o adunare de credintă, de liturghisire şi de practică.
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a initia în credintă, de a face ucenici ai lui
Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfintii Apostoli, primii mărturisitori ai lui Hristos, i-au învătat pe cei ce
au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credintă, îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi
aprofundarea celor învătate. Ne punem întrebarea: noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnati să sporim
în cunoaşterea învătăturilor evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii
superioare, cunosc mult mai putin domeniul credintei decât alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credintei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu este Creatorul,
Răscumpărătorul şi Sfintitorul care transformă creatia şi viata noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credintei o constituie celebrarea credintei prin participarea la cult, prin fidelitatea
fată de sine şi fată de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că “fiecare credincios îşi exprimă credinta
sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de multumire şi bucurie”. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea
bucuriei, a sperantei şi a credintei unei comunităti.
9
 În cadrul cultului public, după mărturisirea credintei (rostirea Crezului) urmează celebrarea credintei (imnul
Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la mărturisirea credintei, dar şi la o formă de
celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o rugăciune.
În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credintei în viata personală şi socială. Ora de
religie îndeamnă la angajare, la vietuirea în şi prin Hristos. Preotul, la Sfânta Liturghie, îi îndeamnă şi îi trimite pe
credincioşi la misiune şi la slujire: cu pace să ieşim …, iar credincioşii răspund întru numele Domnului; de aici reiese
rolul credintei în raport cu semenii, cu morala, cu societatea. Religia (credinta fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un
rol însemnat atât în viata personală, cât şi în viata publică.
Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili fată de viata şi
faptele lor, fată de actul educational, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: voi sunteti lumina lumii…, aşa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16).
În contextul social şi educational actual profesorul de religie va da lectiei de religie şi o dimensiune
reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de neghină, separarea apartine
eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în acest dialog sunt inspirate de cuvintele
revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în
rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede
în Mine (In. 17,20).
De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu avem suficient
material bibliografic adecvat particularitătilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste neajunsuri pot fi înlăturate, în
primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod sistematic. Indiferent de continutul didactic
(tema abordată), putem în câteva minute citi şi comenta un anumit pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învătându-i
pe elevi să aprofundeze elementele de doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de
misiune creştină are şi o dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lectie de religie să aibă o dimensiune
misionară.
Abordarea separată a acestor etape de initiere în tainele credintei este contrară spiritualitătii creştine. Să nu
uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lectie de initiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să
îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să căutăm şi să cerem de la Dumnezeu
“întelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe ieşiri acolo unde nu-i ieşire” (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să
îndreptăm sufletele elevilor încredintati nouă. Fericit este profesorul care-şi învată elevii să înteleagă şi să se bucure
că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credintă mărturisite de
Biserică.
Implicatiile pastoral-misionare si educative ale colaborării profesorului de religie cu preotul paroh

Educatia – act sinergic (trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia, Biserica şi
Şcoala) şi teandric (colaborarea omului cu Dumnezeu). Dumnezeu a creat cerul şi pământul, dar a întemeiat şi
familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala, mai întâi în familie şi în Biserică, cu timpul câştigându-şi,
desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Cei care au
încercat să facă "educatie" fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iată de ce, toti pedagogii întelepti vor mărturisi, smeriti, că nu ei sunt factori decisivi, primi şi ultimi, ai
demersului educational, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De
n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc..." (Psalm 126, 1). Cât de actuale sunt, de
10
asemenea, cele scrise de Apostolul Pavel: " eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici
cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar
fiecare-şi va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).
1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală, în bună conlucrare cu profesorul de religie. Între factorii direct
responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preotii de la parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem,
concret: pe lângă faptul cu unii au predat religia până la numirea titularilor, iar altii predau în continuare, fie şi doar
cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor, părintilor şi chiar a profesorilor. Vom
da câteva exemplificări:
- pot, bunăoară, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părintii şi elevii care refuză initial această disciplină, s-o
accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care se află teritorial în raza parohiei.
Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul
trebuie să manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de religie nu-l solicită, poate avea el aceste initiative.
Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de ex. icoane pentru clase, anumite cărti şi
reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de altfel, reciproc-
benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite neclarităti, profesorul poate, la rândul său, să-l
informeze pe preot asupra unor noi aparitii editoriale din domeniul său, care este comun, în mare măsură. În acelaşi
timp, după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate
în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin părintii şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie. De mare
utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi profesori, în vederea unei strategii
comune de educatie religioasă. Cea mai fericită situatie este aceea în care preotul este şi duhovnicul profesorului de
religie.
2. Importanta parteneriatelor în educatie şi în recuperări educationale. Potrivit legii 272/2004, privind
protectia şi promovarea drepturilor copilului, responsabilitatea revine colectivitătii locale (art. 5.3), alcătuită din:
Biserică, Şcoală, Politie, Servicii medicale, Administratia publică locală, Servicii judetene. Este o expresie, iată, a
sinergiei de care vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede că „Autoritătile administratiei publice locale au obligatia
de a implica colectivitatea locala in procesul de identificare a nevoilor comunitătii şi de solutionare la nivel local a
problemelor sociale care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare consultative
cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoti, cadre didactice, medici, consilieri locali, politişti”. În
virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot fiinta cabinete de consiliere duhovnicească, ca expresie a drepturilor şi
obligatiilor privind aceleaşi parteneriate educationale. În aceste cabinete poate şi preotul oferi consultantă
duhovnicească, cu acordul directiunii, după un orar prestabilit şi în bună întelegere cu psihologul şcolii respective.
3. Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe teritoriul parohiei, poate
constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu
elevii şi, totodată, cu părintii elevilor. De obicei, se săvârşeşte slujba sfintirii apei celei mici, la care se adaugă
rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie, se vor rosti doar rugăciunile
începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari. La sfârşit, preotul are prilejul (şi obligatia!) de a rosti un foarte
scurt cuvânt, care, bine închegat, poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă pentru cele
sfinte, în general, şi pentru ora de religie, în special.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de religie, cu scopul de a
sustine activitatea de catehizare a copiilor.

11
 Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile Ortodoxe din Albania, Armenia, Bosnia,
Egipt, Georgia, Liban şi Rusia. În aceste tări s-au tradus şi tipărit, cu adaptare la specificul şi traditia fiecărei Biserici
locale, ghidurile catehetice ortodoxe publicate în limba engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr.
Constance Tarasar şi Valerie Zahirsky. Avantaje:
• deoarece nu i se impun restrictii şi rigori specifice unui manual care trebuie să se înscrie în politica dusă în
domeniul învătământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o mai mare flexibilitate, fiind structurate în
aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi captându-le, spre exemplu, atentia prin jocuri şi aplicatii
care nu pot fi incluse într-un manual;
• faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-un spatiu în care copilului i se mai predau, de asemeni,
biologia sau matematica), conferă orei de cateheză o atmosferă aparte, cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind
atentia, receptivitatea şi evlavia copilului; pictura bisericii şi structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau
vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităti de a ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lectii, aspect care
facilitează asimilarea de cunoştinte.
Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport de complementaritate şi nu de concurentă.
Înfiintarea birourilor de catehizare parohială la nivelul eparhiei şi întocmirea unui calendar pentru organizarea
activitătii catehetice în Patriarhia Română până la nivelul parohiei. Se urmărește dezvoltarea unor relatii de
colaborare între Biroul de catehizare şi inspectoratele şcolare, în încercarea de a obţine de la Ministerul Educatiei şi
Cercetării aprobarea pentru un punctaj de 36 puncte (conform metodologiei de promovare) acordat profesorilor de
religie care se implică în activitătile proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”.
5. Importanta legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic.
Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca Dumnezeu să
trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai duhul întelepciunii, al ştiintei, al evlaviei şi al fricii Sale; să-i
lumineze cu lumina cunoştintei Sale, să le dea putere şi tărie pentru întelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată
învătătura cea bună şi folositoare”. Însă, pe lângă rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să se
implice şi mai mult în şcoală pentru ca rugăciunea să aibă o sustinere faptică.
Elevii care merg la biserică duminică de duminică sunt, de obicei, mai cuminti, învată mai bine, nu creează probleme.
Dintre cei care ridică probleme de comportament şi care au probleme de sănătate atât ei, elevii, cât şi părintii nu merg
la biserică şi nu se spovedesc în proportie de peste 90%. În marea majoritate a acestor cazuri rezolvarea problemelor
vine dacă părintii acceptă să meargă la biserică şi să se spovedească, dar, şi copiii prin vietuirea lor în Hristos,
rugându-se la Dumnezeu şi mergând la biserică pot să-i ajute pe părinti să meargă pe drumul cel bun.
Initiative recomandate profesorilor de religie:
• să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu directiunea;
• să mijlocească prezenta preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea legii 272, inclusiv
pentru deschiderea unui cabinet de consultantă duhovnicească;
• să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
• să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, sustinând la nevoie strana şi cântarea în comun;
• să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit copiilor, cateheza şi
dialogul pentru adulti etc.;
• să-l sprijine pe preot în alte activităti pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin parohial, alcătuirea unui
site pe internet, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;

12