Sunteți pe pagina 1din 211

IOAN SCURTU

ISTORIA ROMÂNILOR
ÎN TIMPUL CELOR PATRU REGI
(1866-1947)

Ediția a Il-a, revăzută și adăugită

Volumul II

Ferdinand I
loan Scurtu

ISTORIA ROMÂNILOR
ÎN TIMPUL
CELOR PATRU REGI
(1866-1947)
Ediția a Il-a, revăzută ți adăugită

Volumul II
Ferdinand I

0)
EDITURA ENCICLOPEDICĂ
București, 2004
ISBN general: 973^5-0437-1

ISBN volumul II: 973-45-0439-8


CUPRINS

„Ferdinand cel Loial“ 7


Capitolul I

2. „Vi se va da pământ“ 36
1. Regele și războiul pentru unitatea națională 7
3. Regele și pacea de la Buftea-București 50

1. Unirea cea Mare 64


Capitolul II
Ferdinand I— regele tuturor românilor 64
2. Coroana și mutațiile politice din anii 1918-1922 77
3. încoronarea de la Alba Iulia 111
„Monarhia luptelor de partid“ 124
Capitolul III

1. Regele
2. „Creangași Constituția
putredă“din 1923135124
3. Eșecul unei iluzii, sfârșitul unei domnii 160

5
Capitolul I

„FERDINAND CEL LOIAL“


1. Regele și războiul pentru unitatea națională

Potrivit Constituției, tronul, rămas liber prin moartea lui Carol I,


revenea principelui Ferdinand. In ziua de 28 septembrie/11 octombrie
1914 acesta s-a prezentat în fața Parlamentului, pentru a depune jură¬
mântul, împreună cu soția sa Maria și cu principele Carol. In cuvântul
său, noul rege a adus un elogiu lui Carol I și a promis să-i urmeze pilda
„spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieții pentru dezvoltarea puterii acestui
stat“; el și-a exprimat credința că „românii vor ști și în viitor să dea
tronului și țării unirea în cugetare și în acțiune, care este singura chezășie
a unei sănătoase propășiri naționale. Dumnezeu, care după atâtea grele
încercări a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui
neam, nu va lăsa să scadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit, și va ocroti, cu
dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun
român și rege să închin iubitei mele țări“1.
Chiar dacă discursul a fost puțin alambicat, referindu-se mai mult la
moștenirea ce-i revenea decât la viitor, esențialul fusese rostit: regele
Ferdinand va fi un „bun român“. Participant la ședința Parlamentului,
I.G. Duca nota: „Când a vorbit regele și a spus că va fi un bun român, a
fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era fericit, ridica piatra ce apăsa
toate conștiințele, asta voia să știe țara și asta aștepta ea de la noul ei
suveran“2. Discursul fusese redactat în ajun de Ion I.C. Brătianu, Barbu

1 Cuvântări de Ferdinand I regele României. 1882—1922, București, 1923, p. 6.


2 I.G. Duca, Memorii, vol. I. Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe,
București, Editura Expres, 1992, p. 94.
7
Știrbey și Victor Antonescu. Cuvintele „bun român“ fuseseră introduse la
propunerea lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.
Regele Ferdinand a acceptat textul ce i s-a prezentat, pe care l-a citit apoi
după depunerea jurământului3.
Reacția entuziastă a parlamentarilor era pe deplin îndreptățită, deoa¬
rece — în bună parte — soarta României depindea de atitudinea
suveranului. Ei au început să scandeze „Trăiască regele!“ Unii au strigat:
„Trăiască regina!“, „Regina Maria!“. Aceasta se afla în spatele soțului ei,
având fața acoperită cu un voal negru. Cu o mișcare energică regina și-a
dat voalul de-o parte, apărând în toată spendoarea frumuseții sale, iar
ropotul aplauzelor s-a intensificat. Regina Maria avea să descrie această
scenă: „Eram regină! Regina unui popor care învățase să mă cunoască cu
timpul. Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui
flăcări ne atingeau deja frontierele. Eram regină! O nouă pagină
amenințătoare se deschidea în fața mea, impresionantă prin posibilitățile
neștiute, încărcată de amenințări necunoscute“4.
în Ordinul de zi către armată, regele Ferdinand — în calitate de „cap“
al acesteia — elogia pe înaintașul său Carol I și conchidea: „Cu credința
că veți urma tot înainte pe calea croită de întâiul nostru rege și căpitan, vă
aduc, la rândul meu, dragostea și încrederea unui părinte către copiii săi,
cerându-vă din partea voastră, precum v-a cerut și dânsul, să vă închinați,
într-o muncă încordată, sufletele țării și tronului“5.
Nicolae Iorga aprecia: „Nu se poate începe o domnie în mai grele
împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi rege al României. în interior,
problema materială, așa de grea, a eliberării țărănimii dintr-o robie eco¬
nomică fără pereche între popoarele Europei întregi. Alături de dânsa, și
tot așa de însemnată, problema morală a îndreptării unei societăți care n­
a trăit până acum decât o viață sufletească aparentă: coborârea celor răi,
ridicarea celor buni, înlăturarea leneșilor și neprevăzătorilor, chemarea la
locurile de răspundere a celor care aduc cu dânșii o conștiință, o energie
și un adevărat devotament către țară și rege. Iar la hotare, războiul euro¬
pean, furia militarilor, toate patimile de cuceririle dezlănțuite, violența,

3 „Dezbaterile Adunării Deputaților“ (în continuare „D.A.D.“), nr. 1 ședința din


28 septembrie 1914, p. 1.
4 A. Guy Gauthier, Missy. Regina României. Traducere din franceză de Andreea
Popescu, București, Editura Humanitas, 2000, p. 169.
5 Cuvântări de Ferdinand I, p. 8.
8
brutalitatea serbându-și infernul sabat, pe când noi stăm înaintea între¬
bării, nespus de grea ca urmări, a însuși viitorului nostru național, nu
numai al României, dar al tuturor românilor“6.
O idee similară exprima și scriitorul Cezar Petrescu: „Sub bradul
puternic, stufos, nebiruit de furtună, pământul e adeseori gol. Cetina rugi¬
nită așterne scoarță de ghimpi. Nu răsare colțul plăpând de iarbă. Nici puiul
tânăr de brad, cu frageda cruciuliță verde în creștet năzuind către lumină.
Umbra-i prea deasă. Stropul de ploaie străbate rar. Din această pricină iarba
se furișează spre margini, iar punctul capătă viață și putere numai după ce
bătrânul a căzut răpus de trăsnet ori s-a uscat toacă de ani. Și tot din această
pricină codrii de brad au o atât de aspră măreție, întunecată și rece. Carol I
fusese un asemenea brad cu umbră adâncă. [...] Principele a tânjit la
umbră, necunoscut de poporul cel mare, sfios și tăcut“7.
Situația țării nu era de invidiat. Același Cezar Petrescu scria: „La
sfârșitul domniilor lungi și glorioase, ca în mărul bătrân se oploșește
omida. Omida din țara românească de-atunci se îmbuiba din politică.
Erau multe partide. Se desfăceau, se întovărășeau, se dușmăneau ca să se
împace: alegeau și răsturnau șefi. Nevoile țării se depărtaseră de sufletul
lor. [...] Țara era bogată, poporul de jos rămânea sărac“8.
Carol I, foarte preocupat de propria sa imagine și nedorind să lase
măcar impresia că ar împărți puterea cu cineva, că hotărârile nu-i aparți¬
neau integral, nu a permis principelui Ferdinand să se implice în activi¬
tățile politice. N. Iorga aprecia că, în septembrie 1914, când a urcat pe
tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulți un necunoscut și un
neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o sigu¬
ranță“9. O idee similară formula și regina Maria: „Soțul meu era cel mai
credincios urmaș al unchiului său, cel mai răbdător și cel mai ascultător
moștenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu
știa ce simțea“10.

6 Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Iași, Editura „Porțile


Orientului“, 1996, p. 58.
7 Cezar Petrescu, Cei trei regi, București, Editura R.A.I., [1997], p. 69-70.
8 Ibidem, p. 81.
9 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, București, 1939, p. 352.
10 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. II. Ediție îngrijită și note de
Ioana Cracă, București, Editura Eminescu, 1991, p. 397.
9
Singurul domeniu în care moștenitorul Coroanei se ilustrase era
armata, unde a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent până la
cel de general de corp de armată. Se știa că avea o bună cultură generală,
vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică. Prea puțin
totuși.
Ferdinand avea un defect fundamental pentru un șef de stat: timi¬
ditatea. O timiditate organică, accentuată de campania dusă împotriva sa
de presa antimonarhică și republicană, care l-a „gratulat“ cu expresii
dintre cele mai pitorești: „urechiatul“, „moș Teacă“, „chibițul“. Chiar în
momentul depunerii jurământului în fața Camerelor reunite ale Parla¬
mentului, noul rege a avut o comportare penibilă. Prezentă la acest eveni¬
ment, Martha Bibescu avea să scrie: „asistam dintr-o tribună a Camerei
Deputaților la depunerea jurământului de către Ferdinand I. Spuse:
«Jur...», cu mâna dreaptă pe Constituția care îl înstrăinase de părinți și de
copii, care îi răpise patria și care avea să facă din el un renegat după ce îl
făcuse să-și încalce legea... Glasul i se frânse în timp ce citea primul său
mesaj adresat Camerelor reunite, națiunii. Toți deputații, toți senatorii,
toți miniștrii, toți generalii, mulțimea, în picioare, l-au auzit plângând în
hohote! In acel minut în care Dumnezeu părea că-și lasă mâna grea asupra
lui, în fața noastră a tuturor, am înțeles ce păcat ceruse această jertfă [...]
Pierdută în mulțime, am asistat în ziua aceea la spectacolul tragic al
acestui german care jura să urmeze o credință care nu era a lui, voința
unui popor care nu era poporul său“11.
Deocamdată, regele Ferdinand I pășea cu multă prudență în viața
politică, urmând sfaturile principalilor săi colaboratori: Ion I.C. Brătianu,
regina Maria și Barbu Știrbey. în discursul rostit la deschiderea sesiunii
parlamentare, regele — pe lângă elogiile aduse precursorului său Carol I
— schița și o atitudine de viitor: atenție specială acordată armatei, unirea
sufletească a tuturor românilor, lăsând să se înțeleagă că în curând se va
ivi momentul trecerii la acțiune.
Ferdinand I nu avea semeția unchiului său și nici nu urmărea să-și
confecționeze imaginea unui rege puternic, intransigent, dominator. A
dorit să fie considerat un om al datoriei, care îndeplinește o anumită
demnitate publică, fără a se detașa de semenii săi. O dată cu urcarea lui

11 Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României. Traducere de


Maria Brăescu, Editura Compania, 2000, p. 42-43.
10
Ferdinand pe tron, viața la Curte s-a schimbat considerabil. Distanța
dintre suveran și colaboratorii săi s-a micșorat, relațiile interumane au
devenit mai active. Unul dintre cei ce s-au aflat atunci în preajma sa avea
să relateze: „Distanța dintre suveran și omul de rând a dispărut. Suvera¬
nitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. In
locul unui deget ți se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie
brațul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o țigară, un pahar, o
glumă, un râs deschis“12. Constantin Argetoianu relata că, în 1920, lu¬
crând, în calitate de ministru, cu regele Ferdinand a fost reținut la dejun.
Atmosfera se deosebea radical față de cea instaurată de Carol I, care
întotdeauna asigura un ceremonial foarte riguros. De această dată, sub
Ferdinand I „luam cu toții cafeaua la iarba verde, lângă castel, «în
familie». Prințul Carol trăgea picioare în posterior prințului Nicolae, care
chirăia ca din gură de șarpe — era să zic așa un «rit», la care viitorul prinț
răzvrătit n-ar fi renunțat pentru nimic în lume. Prințesa Elisabeta își
plimba ochii pe cer, Mignon era ținta «tachinărilor» fraților ei — iar
regele, regina, Mișu [ministrul Palatului] și cu mine depănam fel de fel de
subiecte în care neprevăzutele mele butade sau concluzii îi încântau“13.
Regele Ferdinand avea plăcerea discuțiilor în cerc restrâns, pe subiecte
dintre cele mai variate, de la limba sanscrită, la piramidele faraonilor, de
la denumirea științifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale
cele mai recente. Nu avea orgoliul de a fi considerat singurul conducător
al țării, care ia decizii infailibile; de aceea a adunat în jurul său oameni
dispuși și capabili să-i dea sfaturi. Pe primul loc se afla regina Maria, care
avea pasiunea jocurilor politice și care dorea să participe efectiv la luarea
deciziilor. Având relații cu aproape toți liderii politici, precum și cu diplo¬
mații acreditați în capitala României, regina Maria era perfect informată
și putea fi deosebit de utilă prin sfaturile sale. Încă de la început, regina a
instituit practica de se implica direct în viața politică: discuta cu Ferdi¬
nand, avea inițiative, primea miniștri și diplomați, participa la festivități,
își susținea cu tenacitate punctele de vedere. Al doilea personaj din

12 Regele Ferdinand. Mărturii contemporane. Sub îngrijirea lui G.N. Budișteanu,


1933, [f.l.], p. 267 (relatarea lui Costin Petrescu).
13 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. VI. Ediție și prefață de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1996,
p. 190.
11
preajma lui Ferdinand era principele Barbu Știrbey, administratorul
Domeniilor Regale, care se afla aproape zilnic la Palat, gata oricând să
exprime un punct de vedere, să dea un sfat, de care suveranul putea sau
nu ține seama. O influență puternică exercita asupra lui Ferdinand I
fruntașul liberal Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri,
personalitate cu o vastă experiență, cu o minte dară, hotărât și eficient în
tot ceea ce întreprindea.
îndată după urcarea lui Ferdinand I pe tron, Guvernul a propus
sporirea listei civile a regelui de la 1,2 milioane de lei cât avusese Carol I,
la 2,5 milioane. Unii miniștri apreciau că o asemenea creștere nu era nece¬
sară, deoarece Ferdinand I primise o moștenire serioasă de la unchiul său,
iar veniturile obținute de pe Domeniile Coroanei erau substanțiale.
Aflând că s-au născut discuții, regele era înclinat să renunțe, dar Barbu
Știrbey l-a convins că „nu are o situație materială atât de strălucită, că are
trei fete și că trebuie să se gândească la înzestrarea lor“14. Propunerea
guvernului a fost primită cu rezerve și chiar cu ostilitate de mulți parla¬
mentari, astfel că au fost necesare „intervenții personale ale lui Brătianu și
tot spiritul, cunoscutul spirit de disciplină al partidului, ca majoritatea să
se supună“15.
După izbucnirea primului război mondial, problema esențială pentru
clasa politică era atitudinea față de război, găsirea modalităților adecvate
de acțiune în vederea făuririi statului național unitar român. în această
privință, curentul filoantantist câștigase o persoană foarte influentă — pe
regina Maria. Ea a depus un efort perseverent și continuu pentru a-i
zdruncina lui Ferdinand convingerile filogermane și a-1 determina să ac¬
cepte intrarea României în război alături de Antantă16. Regele Ferdinand
— născut, ca și Carol I, în Germania, făcându-și pregătirea militară în
acea țară — era convins de victoria Puterilor Centrale. Aflându-se în vara
anului 1915 la Brăila, suveranul a primit o delegație a exportatorilor de
cereale care s-au plâns de falimentul ce-i așteaptă din pricina închiderii
strâmtorilor Mării Negre. Regele le-a răspuns categoric: „Și vor fi închise
până la sfârșit, căci Aiații [Antanta] nu vor învinge“. Fiind de față, regina
Maria a replicat: „Ba da, ba da“17.

141.G. Duca, Memorii, vol. I, p. 172.


15 Ibidem.
16 Regina Maria, Povestea vieții mele, vol. III, p. 9-40.
17 C. Xeni, Take Ionescu, p. 312.
12
Maria nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viața politică,
ci s-a implicat direct, acționând nu numai pe lângă rege, dar și partici¬
pând la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din
România. Astfel, contele Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la
București — după ce informa guvernul de la Viena că regina Maria i-a
spus „deschis și clar“ că tratatul din 1883 nu putea împiedica România să
meargă împotriva Imperiului Habsburgic — ținea să observe: „înalta
doamnă niciodată cât a trăit regele Carol nu a avut curajul să vorbească
atât de deschis despre acest tratat de fier, și regele, care desigur că gândește
la fel cu soția lui, se temea de asemenea destul de mult de unchiul său
pentru a cocheta cu aceste gânduri“18. într-o discuție cu I.G. Duca, regina
Maria dezvăluia cauzele personale ale atitudinii sale: „N-am venit în
România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României! Nu mi-am
sacrificat tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acesteia moștenitori de
Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil!
Eu de țara asta nu mă despart! înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De
altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de
principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie
decât România nu am“19.
Imediat după urcarea pe tron, regele Ferdinand îi mărturisea, în oc¬
tombrie 1914, lui I.G. Duca: „Eu sunt un rege constituțional, prin
urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva
Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului ei
național“20.
Spre deosebire de predecesorul său, care ținuse în mână frâiele
politicii externe a României, regele Ferdinand a lăsat mână liberă experi¬
mentatului Ion I.C. Brătianu, care a întreprins multiple acțiuni politico­
diplomatice vizând obținerea unor garanții sigure privind satisfacerea
dezideratelor naționale ale poporului român.
Pentru Ion I.C. Brătianu a fost mai ușor să-și mascheze acțiunile și să­
și ascundă gândurile, el având o vastă experiență politică și o mare capaci¬
tate nativă de disimulare, posedând știința de a plasa discuțiile în sfere

18 Apuci Ema Nastovici, România și Puterile Centrale în anii 1914—1916,


București, Editura Politică, 1979, p. 109.
19 I.G. Duca, Memorii, vol. I, p. 85.
20 Ibidem, p. 129.
13
generale, dar pentru regele Ferdinand acest rol era mult mai greu de jucat,
deoarece experiența lui politică era limitată, avea o fire emotivă, și, în plus,
constituia ținta tuturor celor care urmăreau să influențeze atitudinea
politică a României. Astfel, într-o audiență avută la regele Ferdinand în
ziua de 30 octombrie 1913, P.P. Carp i-a declarat că în timp de pace un
rege poate să-și păstreze o reputație suverană, strecurându-se prin viață, dar
„când o ocazie ca aceea de astăzi poate să nu se mai producă nici peste o
mie de ani, un rege care ar pierde-o riscă să fie un rege neînsemnat“21.
P.P. Carp cerea intrarea în acțiune de partea Puterilor Centrale, consi¬
derând că aceasta constituia singura alternativă, având în vedere că româ¬
nii erau o insulă latină într-o mare slavă: „La nord slavi, la răsărit slavi, la
apus slavi, la sud slavi“22. Totodată, el susținea că obiectivul Rusiei era acela
de a ajunge la Istanbul, trecând peste trupul României, că „triumful Rusiei
este un dezastru economic și un dezastru politic pentru noi“23. La rândul
său, C. Stere declara: „Dacă suntem unanimi în ce privește revendicările
noastre naționale, modalitățile de realizare pot ridica, fără îndoială, multe
probleme; se poate discuta oportunitatea sau prioritatea unor anumite
revendicări, dar niciodată nu poate o națiune cu putere de viață renunța la
integralitatea idealului său național“24. Punând în prim-plan unirea
Basarabiei, Stere afirma că România nu putea încheia o alianță cu Rusia.
Presiunile externe nu erau mai puțin insistente. Numeroase telegrame
și scrisori din partea șefilor de state, repetate și nu o dată agasante inter¬
venții ale reprezentanților marilor puteri, îl țineau pe regele român într-o
stare de tensiune greu de suportat.
Ferdinand și-a jucat bine rolul, lăsând fiecăruia impresia că este de
partea lui. „Regele i-a înșelat pe toți“, spunea la 13/26 august 1916 Titu
Maiorescu lui Alexandru Marghiloman25, înțelegând că speranțele intrării
României în război alături de Puterile Centrale erau năruite. Iar lui Mar¬
ghiloman regele însuși i-a mărturisit: „Mult m-a costat să mint, cum am
făcut și ieri cu Czernin [ministrul Austro-Ungariei la București] “26.

21 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, București, 1927, p. 535.


22 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 4/1915, f. 3.
23 Ibidem, dos. 5/1915, f. 15.
24 Ibidem, f. 29.
25 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, 1916-1917, București, 1927,
p. 147.
26 Ibidem, p. 154.
14
Cea mai puternică și activă era gruparea filoantantistă care exercita o
presiune cu adevărat extraordinară asupra suveranului. Astfel, la 15 febru¬
arie 1915, Nicolae Filipescu se adresa regelui Ferdinand: „Vei fi cel mai
mare voievod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul:
«Domn al întreg Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei»... Sau,
răpus în cel mai suprem avânt de vitejie a neamului, vei fi totuși sfințit ca
erou național. De nu va fi nici una, nici alta, grozav mă tem că nici praf
nu se va alege de dinastie. De aceea, mărirea ce ți-o urăm, Sire, este să te
încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda“27.
Tânăr student, Nichifor Crainic avea să-și amintească de atmosfera
acelor ani: „Revăd în minte miile de studenți inundând furtunos străzile
Capitalei și cerând în delir să fie trimiși la moarte pentru țara și pentru
neamul lor“28. La mitingul organizat de Liga Culturală în orașul Ploiești,
tânărul Nicolae Titulescu declara în mai 1915: „Din împrejurările de azi,
România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă
fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care
i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a
susținut viața! Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care
strigă răzbunarea, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care
cere libertate! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depăr¬
tează vrăjmașul, e viața care cheamă viața! Ne trebuie Ardealul, nu putem
trăi fără el!“29
Alături de idealiști se aflau și mulți materialiști, oameni care, profi¬
tând de situație, s-au lansat în cele mai oneroase afaceri, cu ambele tabere
aflate în conflict. Constantin Argetoianu scria: „Pe când în Partidul
Conservator lumea se înjura, în cel Liberal se îmbogățea! Liberalii lăsau în
seama Brătienilor grija politicii, tăceau și-și umpleau pungile. Cu înce¬
putul lui 1915 s-a deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern
atâtea posibilități de îmbogățire peste noapte, prin exporturile și impor¬
turile de favoare, prin furniturile armatei și prin lucrările publice, încât

27 N. Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914—1916, Bucu¬


rești, 1925, p. 24.
28 Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii. Ediție îngrijită de Nedec
I^mnaru, București, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 108.
29 Marea Unire a românilor în izvoare narative, Ediție, studiu introductiv și note
de Stelian Neagoe, București, Editura Eminescu, 1984, p. 684.
15
numai cei tari de înger sau cei proști nu s-au procopsit. Intrările la
Costinescu, la Constantinescu-Porcu, la secretarii lor generali se precu¬
pețeau și se plăteau scump. Samsari nemți, samsari unguri, samsari englezi
mișunau pretutindeni și oamenii cinstiți — mai erau și de aceștia — nu
mai îndrăzneau să dea cuiva un bilet de recomandație, de frică să nu fie
bănuiți că au luat șperț“30. Exporturile au fost atât de masive, încât la
începutul anului 1916 în România se înregistra o penurie de cereale și de
făină31.
Lupta politică se desfășura cu intensitate, iar Coroana era tratată fără
menajamente. La 15 noiembrie 1915, în timp ce citea Mesajul tronului
cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentare, regele Ferdinand a fost
întrerupt de deputații filoantantiști de mai multe ori, fapt socotit deosebit
de grav pentru prestigiul instituției monarhice. Dar suveranul și-a păstrat
calmul și nu a replicat la multele acuze ce i se aduceau. „Flancat“ de Ion
I.C. Brătianu și de Barbu Știrbey, regele Ferdinand și-a impus o conduită
demnă, detașată de confruntările politice. El avea să fie numit „Ferdinand
cel Loial“, deoarece, dincolo de simpatiile și antipatiile personale, de
„glasul sângelui“, a pus interesele țării în fruntea căreia se afla.
Dar neutralitatea României nu putea depăși anumite limite, trans­
formându-se într-un scop în sine. In iunie 1916, generalul M.V. Alek­
seev, șeful Marelui Stat Major al armatei ruse și generalul Joseph Joffre,
comandantul-șef al armatelor franceze, cereau intrarea României în război
„acum, ori niciodată“32.
Regele a fost ținut la curent de Ion I.C. Brătianu cu negocierea con¬
venției politice și a convenției militare din 4/17 august 1916 care au stat
la baza intrării României în război. Convenția politică33 prevedea la arti¬
colul III că Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunosc României
dreptul de a-și uni teritoriile naționale aflate în Imperiul Austro-Ungar,
adică ale Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, locuite în covârșitoare

30 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. II. Ediție și indice adnotat de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas,
1991, p. 152.
31 Mihai Oprițescu, Afaceri cu cereale în România. 1914—1918, în „Dosarele
istoriei“, nr. 7/1998, p. 17­
32 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 16/1916, f. 1; dos. 17/1917, f. 1.
33 1918 la români, vol. I, p. 766.
16
majoritate de români. Potrivit articolului V, cele patru state „se obligă, de
asemenea, ca în Tratatul de Pace“ să confirme apartenența acestor teritorii
.a România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internațional a
Unirii. Pe această bază, România se obliga să declare război și să atace
Austro-Ungaria, cel mai târziu la 15/28 august 1916. Era pentru prima
dată în istorie când patru mari puteri recunoșteau legitimitatea unirii
Transilvaniei și Bucovinei cu România. Se cuvine subliniat faptul că în
Convenția militară se făcea precizarea că „Trupele ruse prevăzute la art.
UI, destinate să coopereze cu Armata Română, se vor afla sub ordinele
Comandamentului Suprem al Armatei Române“34. Când Barbu Știrbey
:-a prezentat textul Convenției militare, regele a avut o obiecție: „Cinci¬
zeci de mii de ruși în Dobrogea nu sunt de ajuns“. Dar, în cele din urmă,
i acceptat-o în forma semnată de Brătianu35.
In ziua de 14/27 august 1916 a avut loc la Palatul Cotroceni din
București Consiliul de Coroană la care au participat membrii guvernului
I.I.C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu,
V.G. Morțun, Al. Radovici, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, dr. C. Ange­
Ascu, Victor Antonescu), președintele Adunării Deputaților (M. Phere­
kyde), vicepreședintele Senatului (C.F. Robescu), foștii prim-miniștri
Th. Rosetti, P.P. Carp, Titu Maiorescu), șefii partidelor de opoziție
N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman), foștii președinți ai
Adunării Deputaților (C. Olănescu, C. Cantacuzino-Pașcanu). Ferdi¬
nand era însoțit de principele Carol — moștenitorul Coroanei. Deschi¬
zând ședința36, regele a declarat: „Am convocat aici pe mai-marii țării nu
za să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situația în așa fel, încât nu
mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor
Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul
să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul dintre guvernele

34 Ibidem, p. 773.
35 I.G. Duca, Memorii, vol. II, p. 142.
36 Pentru desfășurarea Consiliului de Coroană vezi: Ion Mamina, Consilii de
Coroană, p. 53-83; Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 13/1916; f. 1-5; Alexandru
Marghiloman, Note politice, vol. II, p. 148-152; I.G. Duca, Regele Ferdinand la
Consiliul de Coroană de la Cotroceni, în „Generația unirii“, nr. 10 din 25 decembrie
1929; C. Xeni, Take Ionescu, p. 315-317; C. Gane, P.P. Carp și rolul său în istoria
politică a țării, vol. II, p. 537-542; Consiliile de Coroană de la Sinaia și Cotroceni în
iersiuni inedite, în „Magazin istoric“, nr. 12/1983, p. 23-24.
17
Palatul
Cotroceni

beligerante“. El a ținut să precizeze că pentru a lua o asemenea decizie a


trebuit să se învingă pe sine (aluzie la faptul că intra în război împotriva
țării în care s-a născut), fiind călăuzit numai de interesele superioare ale
României. Ca și la Consiliul de Coroană din 1914, cel care s-a opus
categoric poziției exprimate de aproape toți cei prezenți a fost P.P. Carp;
el n-a ezitat să-i amintească regelui că era un Hohenzollern și că atunci
când interesele patriei de origine și patriei adoptive coincid, nu trebuie să
ia o atitudine care să contrazică aceste duble interese. Regele a replicat:
„Domnule Carp, știu foaite bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie
să mi-o amintești dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar co¬
respunde cu cele ale României n-aș ezita să adopt opiniile dumneavoastră;
această soluție ar fi fost cea mai ușoară pentru mine. Dar scormonind
adânc în conștiința mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele
României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei și, în consecință, cu
cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost
ușor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de
poporul român ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea
că decizia din aceste zile este singura care concordă cu destinul țării mele,
România“. Cu încăpățânarea-i caracteristică, P.P. Carp a ripostat: „Sire,
am trei fii, îi voi trimite pe toți trei pe front, totuși doresc înfrângerea
armatelor române, căci prefer România învinsă alături de Germania,
decât victorioasă alături de Rusia“. La aceste cuvinte, „regele a tresărit,
18
roșu la față dar foarte stăpân pe el, și a zis: «— Domnule Carp, respect
toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dumneavoastră cuvinte.
Ele nu sunt expresia adevăratelor dumneavoastră simțăminte. îmi
închipui că au izvorât în focul discuțiunii dintr-un moment de necugetată
mânie» — «Ba deloc», a răspuns Carp. — «Ba da, ba da», a insistat regele
părintește“. Martor al scenei, I.I.C. Brătianu s-a adresat lui Carp: „Atunci
ia-ți fiii înapoi și dă-i în armata germană“.
Ferdinand a adresat tuturor cuvintele: „Domnilor, cu Dumnezeu
înainte“. Apoi, „cu ochii plini de lacrimi, s-a închinat profund și, urmat
de fiul său, a părăsit sala. [...] Când regele, cu ochii roșii și zguduit încă
de emoție, a ieșit din Consiliu și a trecut în camera lui de lucru, a dat de
bătrânul lui camerier, Neuman. Acest Neuman, originar din Sigma­
ringen, făcea parte dintr-o familie care de veacuri slujea pe principii de
Hohenzollern. El, personal, era în serviciul regelui de când acesta era de
12 ani și de atunci nu-1 părăsise niciodată. [...] De îndată ce l-a văzut,
regele i-a zis: «Neuman, să știi că în interesul țării al cărui rege sunt, a
trebuit să trag spada împotriva țării mele de origine. Tu ești german și ai
rămas german, prin urmare nu am dreptul să-ți mai cer nimic. Din ceasul
de față vei face ce-ți va dicta conștiința. Poți să te înapoiezi la Sigmarin­
gen. îți voi înlesni plecarea și te voi binecuvânta»“. Bătrânul camerier „l-a
îmbrățișat pe rege și i-a răspuns că va rămâne câine credincios la picioa¬
rele lui până la ultima suflare. Și, căzând unul în brațele altuia, au plâns
în hohote“37. După Consiliu, regele s-a întreținut cu Alexandru
Marghiloman, cerându-i concursul; acesta i-a declarat că nu putea semna
o declarație de război împotriva Germaniei, dar „dacă merge rău, voi fi
aici pentru a vă ajuta“. Regele a rămas satisfăcut: „Contez absolut pe
dumneata“. La care președintele Partidului Conservator a răspuns: „La
zile negre mă veți găsi“38.
Decizia Consiliului de Coroană a fost adusă la cunoștința populației
prin ediții speciale ale ziarelor și afișe lipite pe clădirile publice. In seara
zilei de 14/27 august ministrul României la Viena a prezentat ministrului
de Externe al Austro-Ungariei declarația de război a României, în care se
afirma dreptul poporului român de a lupta pentru eliberarea provinciilor
istorice ținute cu forța în cadrul monarhiei habsburgice și de a asigura

37 I.G. Duca, op. cit., vol. II, p. 175.


38 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. II, p. 155.
19
unirea acestora cu patria-mamă39. A doua zi dimineața a fost difuzată
Proclamația către țară, semnată de regele Ferdinand și de membrii guver¬
nului, în care se arăta: „Războiul, care de doi ani a închis tot mai strâns
hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a
invederat că pentru viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața
pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de
veacuri de conștiința națională, ziua Unirii lui după vremuri îndelungate
de nenorociri și de grele încercări. înaintașii noștri au reușit să întemeieze
statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenței, prin
munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă
să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul
a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părți
ale Carpaților“40.
în ordinul de zi către ostași, semnat de rege, se afirma: „V-am chemat
ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă
cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. [...] De-a lungul veacurilor un
neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi“41. în noaptea de 14/27—
15/28 august 1916 armata română s-a avântat peste crestele Carpaților
trecând la eliberarea fraților din Transilvania.
Vestea intrării în război a fost primită cu entuziasm de români.
Nichifor Crainic, aflat atunci în București, scria: „Orașul a început să
vuiască puternic și dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamații.
Am alergat să delirăm cu mulțimea înnebunită de fericire“42.
O dată cu declanșarea războiului, familia regală a părăsit Capitala.
Regele Ferdinand s-a stabilit la Scroviștea, în pavilionul construit de
Carol I, iar de aici venea cu automobilul în București pentru a lucra cu
miniștrii, sau mergea la Periș unde se instalase Marele Cartier General
Militar, în clădirile Domeniilor Regale din jurul gării. între inițiativele lui
Ferdinand I din primele săptămâni de război s-a aflat instituirea Ordi¬
nului „Mihai Viteazul“ care se acorda ofițerilor ce se distingeau prin acte
excepționale de eroism în războiul pentru întregirea neamului.

39 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 19/1916, f. 1-2.


40 „Viitorul“, din 16 august 1916.
41 Ibidem.
42 Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre, p. 117.
20
Regina Maria, împreună cu copiii, s-a stabilit la Buftea, unde Barbu
Știrbey îi cedase propriul castel, iar el și familia lui s-au mutat într-o casă
aflată la intrarea în parc. De-a lungul anilor de război, regele s-a consacrat
problemelor militare și politice, iar regina operelor caritabile și familiei
sale. Relațiile intime dintre cei doi soți erau practic inexistente. Nadejda
Știrbey (soția lui Barbu) era încântată de prezența reginei la Buftea, îi
săruta mâna de câte ori o întâlnea. Ea considera că relațiile intime dintre
Barbu Știrbey și regină erau doar bârfe ale unor oameni invidioși, care nu
se bucurau și ei de aprecierea „primei doamne“ a României. Chiar și fetele
lui Știrbey nu numai că o acceptau, dar o și adorau pe regina Maria pentru
frumusețea, cultura și amabilitatea ei. Pe de altă parte, Ferdinand știa exact
care erau relațiile soției sale cu Barbu Știrbey, dar le accepta, se obișnuise
cu infidelitatea ei, iar pe prinț îl prețuia pentru inteligența și tactul său. Ii
cerea întotdeauna sfatul, mai ales că Știrbey, cumnatul lui Ion I.C.
Brătianu, era întotdeauna bine informat. Ferdinand ajunsese până acolo
încât nu lua nici o hotărâre importantă fără a-1 consulta pe Știrbey. Acesta
nu se manifesta niciodată în public, îi plăcea să stea în umbră, să savureze
rezultatul manevrelor sale materializate în deciziile regale.
Potrivit planului de campanie, armata română trebuia să acționeze pe
două fronturi: de nord-est și nord-vest, spre care au fost dirijate trei
armate (80% din totalul trupelor), și cel de sud, pentru apărarea graniței
dunărene și dobrogene, unde a fost trimisă o singură armată (20% din
totalul efectivelor). Acțiunile din Transilvania se desfășurau cu succes,
când, la 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a trebuit
să ordone oprirea ofensivei, deoarece situația pe frontul de sud devenise
critică: aici atacau trupele bulgare, turcești și germane, puse sub comanda
feldmareșalului Mackensen, una dintre cele mai cunoscute personalități
militare germane. Armata bulgară a reușit să cucerească Turtucaia (la
24 august/6 septembrie), fapt ce a provocat un adevărat șoc în opinia
publică, dar și în rândul clasei politice. însuși Ion I.C. Brătianu — de
regulă foarte stăpân pe sine — a trecut printr-o perioadă extrem de critică.
Aflat în preajma sa, I.G. Duca avea să noteze: „Brătianu a căzut într-un
adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu îl mai recunoșteam,
rătăcea de dimineața până seara din odaie în odaie, nu mai primea
aproape pe nimeni, când îi vorbeai parcă nu auzea ce îi spuneai, cu greu
puteai obține să rezolve chestiunile care cădeau direct în sfera lui de
atribuțiuni. Era fizicește abătut, aproape îmbătrânit, îl cuprinsese o
21
groaznică disperare. Cauza ei nu era Turtucaia; ca și regele, considerase
Turtucaia ca un incident foarte dureros, dar atâta tot. Soarta războiului
nu putea fi legată de el, alta era cauza sfâșietorului său zbucium sufletesc:
Aliații îl înșelaseră și cu această idee nu se putea împăca. Nu putea să le-o
ierte nici lor, nu putea să și-o ierte nici lui însuși. I se părea monstruos ca
Aliații să-i fi dat anume făgăduieli precise și solemne, pentru ca să-l în¬
demne să intre în război, și ca tot ei să nu fi îndeplinit pe urmă aceste
făgăduieli. Ii era necaz pe el, că se lăsase ademenit să cadă în cursa lor; doi
ani amânase intrarea în război, ca să ferească țara tocmai de ce se întâm¬
plase. îngrădise intervenția noastră cu atâtea garanții, luase toate precau­
țiunile posibile ca lupta să se dea cu cât mai mulți sorți de izbândă, cu cât
mai puține posibilități de înfrângeri, și acum tot ce clădise cu atâta trudă,
cu atâta răbdare, cu atâta prevedere, se năruia din cauza unei vulgare
păcăleli“43. N. Iorga a sesizat și el că toată siguranța lui Brătianu se topise
în flăcările Turtucaiei, că „Țara era, în cel mai deplin înțeles al cuvântului,
fără stăpân. Regele însuși apărea numai din fuga automobilului, fără să
știe nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă“44.
Superficialitatea din timpul neutralității, numirea comandanților
după criterii subiective, în frunte cu generalul Iliescu, șeful Marelui Stat
Major, fost coleg și amic al primului-ministru, se răzbunau amar. Perspec¬
tiva înfrângerii se contura la orizont. Feldmareșalul Mackensen a hotărât
trecerea la ofensivă pe întreaga frontieră româno-bulgară. Ca urmare a
transferului de trupe de pe frontul Transilvaniei, Marele Cartier General
a oprit ofensiva inamică în sud. în acest timp, profitând de acalmia de pe
fronturile din apusul Europei, Puterile Centrale au concentrat în
Transilvania 40 de divizii puse sub comanda generalului german von
Falkenhayn și a arhiducelui Carol (moștenitorul Coroanei habsburgice).
Inamicul dispunea astfel de o covârșitoare superioritate numerică și teh¬
nică, fapt ce a agravat considerabil situația trupelor române45.

43 I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 38. Ediție îngrijită de Stelian Neagoe,
București, Editura Machiavelli, 1994, p. 38.
44 N. Iorga, O viață de om. Așa cum a fost. Ediție îngrijită de Valeriu și Sanda
Râpe^nu, București, Editura Minerva, 1972, p. 475-476.
45 Pentru detalii vezi: colonel Ion Cupșa, Armata română în campaniile din anii
1916-1917, București, Editura Militară, 1967; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache,
Mircea losa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial (cap.
II); România în anii primului război mondial, vol. I (cap. VIII și IX).
22
Cooperarea cu Antanta a fost defectuoasă. Ajutorul material, precum
și sprijinul militar promise de Antantă nu au fost cele convenite prin
Convenția de la 4/17 august 1916. Operațiunile militare pe alte fronturi
— mai ales în Bucovina și în zona Salonic — nu au fost desfășurate
pentru a susține ofensiva românească, sprijinul trupelor rusești pe frontul
din Dobrogea a fost insuficient. încă de la 24 august 1916, regele Ferdi¬
nand scria țarului Nicolae al II-lea: „M-am angajat cu toate forțele contra
dușmanului Antantei, bizuindu-mă pe promisiunea că voi fi susținut pe
toate fronturile. Acum sunt atacat în Dobrogea de forțe importante,
înzestrate cu artilerie superioară și sunt în măsură să afirm că aceste forțe
sunt pe cale să fie considerabil mărite“. în consecință, cerea țarului să-l
„susțină pe frontul transdanubian și să treacă la ofensivă pe celelalte
fronturi, așa cum a fost convenit, astfel încât să fie micșorată presiunea
armată la care sunt supus“46. Dar această intervenție a suveranului român,
ca și cele care au urmat, nu au avut rezultatele dorite47.
După lupte grele, armata română a fost nevoită să se retragă din
Transilvania, apoi din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Regele Ferdinand
nu s-a implicat efectiv în conducerea operațiunilor militare, dar a convo¬
cat în mai multe rânduri pe primul-ministru, ministrul de Război, șeful
Marelui Stat Major și comandanții de armate pentru a se consfătui și
adopta decizii în funcție de evoluția frontului.
După intrarea României în război, familia de Hohenzollern l-a
socotit pe regele Ferdinand trădător de neam, iar împăratul Wilhelm
al II-lea i-a retras gradele militare, onorurile și decorațiile. Fratele său,
Wilhelm, în calitate de șef al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, i-a
sters pe Ferdinand și pe copiii lui de pe lista membrilor acestei Case, inter­
zicându-le să mai poarte numele de Hohenzollern pe care-1 necinstise.
Această ofensă regele Ferdinand a primit-o cu stoicism, ba chiar cu o
reflecție plină de semnificații: „Dinastia mea este română! Este o greșeală
să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română! Românii nu l-au
adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la gurile
Dunării, ci pentru a fonda o dinastie națională. Cer pentru Casa mea

46 Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc,


România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920). Triumficl principiului națio¬
nalităților, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 139.
47 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 26/1916, f. 1; dos. 28/1916, f. 1-3.
23
onoarea de a fi îndeplinit misiunea pe care poporul român i-a încredin­
țat-o“48.
In toamna anului 1916, familia regală a fost confruntată cu o mare
nenorocire: moartea principelui Mircea, în vârstă de 3 ani. Acesta s-a
îmbolnăvit de febră tifoidă și, după două săptămâni de chin, s-a sfârșit în
ziua de 20 octombrie/2 noiembrie, fiind înmormântat în biserica de la
Cotroceni.
între măsurile luate în perspectiva ocupației inamice s-au numărat
incendierea sondelor petroliere, incendierea depozitelor de cereale aflate
în porturile dunărene, transportarea obiectelor de valoare și a arhivelor în
Moldova. în legătură cu acest ultim aspect, I.G. Duca menționează că, în
calitatea sa de ministru al Instrucțiunii și Cultelor, a aprobat o listă cu
obiectele de seamă, care au fost împachetate și trimise la Iași, dar că
Tzigara-Samurcaș a obținut aprobarea regelui pentru un ordin al Marelui
Cartier General prin care era autorizat „să colinde mănăstirile și să ridice
lucrurile de preț și să le trimită de asemenea spre păstrare în Moldova“.
I.G. Duca aprecia: „Să luăm principalele tezaure ale muzeelor și Arhivelor
Statului în fața invaziei inamice era o precauțiune elementară și o adevă¬
rată datorie. De aceea, Consiliul de Miniștri a și luat această hotărâre, nu
pot să o regret, oricare ar fi fost ulterior consecințele. Dar să aduni evan¬
ghelii, vase sfinte și vestminte preoțești din mănăstiri era exagerat“49.
Retragerea civililor spre Moldova s-a făcut fără nici un plan și sprijin
din partea autorităților. Populația a intrat în panică, iar în țară s-a
instaurat haosul. Sute de mii de oameni au pornit în bejenie, fără să știe
unde vor ajunge și ce vor face acolo. Singurul lor gând era să nu rămână
în teritoriul ocupat de inamic.
între cei plecați în refugiu în Moldova, s-a aflat și Nichifor Crainic,
proaspăt absolvent al Facultății de Teologie: „Mă revăd și azi cu un singur
picior pe tamponul vagonului. Celălalt picior se bălăngănea prin aer.
Tescuiți în tren, călătorii enervați, înnebuniți, apostrofau violent, fără
primejdia de a se lovi unul pe altul fiindcă brațele stau înțepenite între
corpuri. Pe Valea Prahovei coloane de flăcări gigantice își prelungeau
fumul până la cer. Englezii au dat foc sondelor să nu cadă în mâna germa¬
nilor. Arde țara noastră. Drumurile sunt val-vârtej de care, de căruțe și de

48 A. Guy Gauthier, op. cit., p. 188.


49 I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 82-83.
24
oameni, bărbați, femei și copii de-a valma, căzând în băltoace și ridicân­
du-se plini de noroi. Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în
brațe, poate nebună de groază. In mulțime, soldați răzleți din unități
sfărâmate au luat și ei drumul Moldovei“50. De multă vreme românii nu
mai trăiseră un asemenea coșmar. I.G. Duca, ministru în guvernul Brătia­
nu, scria și el: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei,
copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau
pe ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce
putuseră din avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și
cădeau sleiți de puteri și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții
mureau prin șanțuri și trupurile lor erau lăsate pradă corbilor“. Marele
Stat Major a dispus ca toți tinerii de la vârsta de 18 ani în sus să plece în
Moldova, în ideea refacerii armatei pentru continuarea luptei. Duca
recunoștea: „Să transporți zeci de mii de tineri cu trenul era o imposi­
blitate materială. Nu rămânea decât să vie pe jos, dar nenorociții de ei nu
aveau haine, alții erau desculți, cerșeau mâncare, cădeau de oboseală, se
îmbolnăveau de frig, mureau pe la porțile hanurilor“51.
Pe de altă parte, oamenilor din „înalta societate“ li s-au pus la dispo¬
ziție vagoane de tren pentru a-și transporta averea. C. Argetoianu avea să
scrie: „Pe când tinerii recrutabili și cercetașii — până și copiii de 10-12
ani — erau transportați pe jos în Moldova (ca să nu-i poată utiliza inami¬
cul în teritoriul ocupat) și mureau de-a lungul șoselelor, de foame, de frig,
de molimă, căci nu se găseau vagoane, Alecu Constantinescu-Porcu, mi¬
nistru al Agriculturii, încărca și transporta la Iași 17 (șaptesprezece)
vagoane îmbâcsite cu tot ce avea în casă. Pe lângă toate necesare unui trai
comod, Excelența Sa a evacuat la Iași obiecte ca: butoaie goale, mese și
scaune albe de brad pentru bucătărie, putini cu murături — până și lemne
de foc. Brătienii au expediat șapte vagoane încărcate cu butoaie cu vin.
Bibicescu de la Banca Națională a încărcat în vagoanele ce i s-au pus la
dispoziție până șificușii doamnei Bibicescu“52.
In ziua de 12/25 noiembrie, regina Maria i-a făcut o vizită lui
Ferdinand la Periș, pe care avea să o descrie astfel: „La ora 9 m-am dus la

50 Nichifor Crainic, op. cit., p. 119.


51 I.G. Duca, op. cit., p. 84-86.
52 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. III, p. 64.
25
Cartierul General să-mi iau rămas-bun de la rege, căci el nu avusese vreme
să vină la mine. Apoi voiam să iau măsuri ca să meargă Carol pe front.
Avurăm câteva convorbiri în care îi spusei tot ce aveam de spus; erau
lucruri grozave, însă ne-am despărțit liniștiți, parcă n-am fi fost în pragul
unor întâmplări atât de îngrozitoare. Ne-am despărțit; când, unde și în ce
chip ne vom mai întâlni asta e în mâinile Domnului“53. Regina făcea
aluzie la comportarea principelui Carol, care — în loc să fie un exemplu
pentru ostași — se plimba cu automobilul împreună cu diverse femei și
făcea chefuri cu ofițerii. între tinerele care l-au atras în mod deosebit s-a
numărat Maria Martini, elevă de liceu. Prima lui iubire, Ella Filitti, se
căsătorise cu un avocat, dar atracția ei pentru Carol o făcea să se mai
întâlnească din când în când cu el, bineînțeles fără știrea soțului. Maria
Martini a rămas în teritoriul ocupat, în timp ce Ella s-a retras în Moldova,
unde idila cu prințul Carol a mai continuat aproape un an, după care a
plecat în Franța, împreună cu soțul ei. Regele Ferdinand nu a admis ca
principele să meargă efectiv pe front, deoarece viața moștenitorului
Coroanei nu trebuia pusă în pericol. După discuția cu Ferdinand, regina
Maria a plecat cu trenul la Iași, unde a ajuns după aproape două
săptămâni, instalându-se în casa Sybilei Chrissoveloni. La rândul său,
regele a călătorit împreună cu ofițerii din Cartierul General, stabilindu-se
la Zorleni, lângă Bârlad. De aici venea deseori la Iași, unde locuia în casa
lui Alexandru loan Cuza.
Intrarea armatei germane în București, la 23 noiembrie/6 decembrie,
s-a făcut cu multă pompă. Constantin C. Giurescu avea să noteze: „Am
văzut, din dosul jaluzelelor trase, trecând pe strada noastră, o patrulă de
ulani. Cu caii la pas, cu coifurile acoperite cu pânză, cu mantale lungi, cu
lancea fixată la scara din stânga șeii; în fund, pe Dealul Spirii, ardea
Arsenalul. Lumea stătea zăvorâtă în case și se temea de armata îmbrăcată
cenușiu („feldgrau“) care năpădise orașul. Bucătării de campanie nemțești
erau instalate în curtea Palatului, pe Calea Victoriei; la „Capsa“ — hotel,
cofetărie, restaurant și cafenea — se instalaseră bulgarii. Imediat apăruseră
pe ziduri «ordonanțele» autorităților de ocupație, cu tot felul de măsuri și
rechiziții“54. Au fost rechiziționate trăsuri, cai, biciclete, gaz lampant,

53 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III. Ediție îngrijită și note de
Ioana Cracă, București, Editura Eminescu, 1991, p. 105-106.
54 Constantin C. Giurescu, Amintiri, vol. I, București, Editura Sport-Turism,
1976, p. 95-96.
26
zahăr, vase de bucătărie, saltele, cearceafuri, covoare, blănuri, obiectele
din aramă: cazane, clanțe de la uși, clopotele de la biserici etc.
Modul dezastruos în care s-a încheiat campania militară a anului
1916 avea mai multe cauze: superioritatea inamicului în tehnica de luptă,
neonorarea angajamentelor luate de Antantă față de România, modul
defectuos în care a fost conceput planul de acțiune, dotarea necorespun¬
zătoare a armatei, deși Guvernul a avut la dispoziție doi ani (perioada
neutralității), prezența în posturi de conducere a unor persoane mediocre
(în principal în fruntea Marelui Stat Major, unde a fost numit generalul
Dumitru Iliescu)55. Guvernul Brătianu avea responsabilitatea principală,
dar nici regele Ferdinand nu putea fi absolvit de orice răspundere, deoare¬
ce — conform Constituției — el era „capul puterii armate“ și toate
numirile în fruntea comandamentelor militare s-au făcut cu asentimentul
și semnătura sa.
In zona ocupată s-a introdus un regim militar extrem de sever. între
multe afișe și proclamații lipite pe garduri și clădirile publice era și una
semnată de principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele lui Ferdinand, în
care se scria: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să
pedepsim pe acela care a trădat Casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul
de onoare. Am venit să pedepsim pe aceia care au trădat țara și și-au
vândut țara“56.
A urmat o perioadă extrem de grea pentru români, atât pentru cei din
teritoriul ocupat, cât și pentru cei refugiați în Moldova.
Regele, acționând de comun acord cu Ion I.C. Brătianu și cu Barbu
Știrbey, a căutat să dea o notă de normalitate și de optimism unei societăți
complet debusolate și intrate în panică. în acest spirit s-a pregătit
deschiderea sesiunii parlamentare la Iași. De la Zorleni, regele Ferdinand
a trimis o scrisoare lui Brătianu în care-și exprima hotărârea de a participa
la inaugurarea lucrărilor Parlamentului: „Ieșind și ca fond și ca formă din
formulele convenționale, doresc ca discursul tronului să fie în acest an mai
ales un apel la patriotismul poporului căruia mă adresez, arătând repre¬
zentanților săi gândurile și simțămintele ce mă călăuzesc. Doresc ca fiecare
să se pătrundă adânc de identitatea aspirațiunilor și jertfelor ce leagă pe
suveran și dinastie de națiune; doresc să dau celor îndreptățiți asigurarea
că vor găsi în mine sprijinitorul lor și apărătorul dreptății și al cinstei. în

55 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura


Univers Enciclopedic, 1997, p. 276-281.
56 C. Argetoianu, op. cit., p. 67.
27
aceste momente de grea cumpănă, când o parte din teritoriul național este
invadat, când se cer națiunii cele mai mari jertfe, este nevoie ca poporul
să știe că o înțelegere completă domnește între el, suveran și Parlament,
precum este o înțelegere deplină între națiune și Aliați. Doresc ca masele
populare și îndeosebi țărănimea să fie adânc convinse de solidaritatea
aceasta. Țăranul trebuie făcut conștient că luptând pentru unitatea
națională și primind să facă jertfe, în proporții poate mai mari decât
clasele diriguitoare, el luptă și pentru propria lui dezrobire politică și
economică“57. Așadar, regele Ferdinand — spre deosebire de predecesorul
său, Carol I — nu numai că nu avea nici un fel de rezerve în privința
reformelor, ci din contră se dovedea un susținător convins al acestora. Pe
baza ideilor formulate de rege, I.G. Duca a scris textul Mesajului pe care
acesta l-a aprobat.
Parlamentul s-a deschis în ziua de 9 decembrie 1916 în sala Teatrului
Național din Iași, cu protocolul obișnuit: regele a sosit cu trăsura á la
Daumont, lacheii erau galonați în livreaua Hohenzollernilor, escorta
purta coifuri prusace. „Lumea, văzând cortegiul trecând pe străzile
lașului, întocmai ca obișnuitul cortegiu din București, s-a simțit înviorată,
întărită în nădejdile ei, îmbărbătată în faptele ei. Prin urmare nu suntem
cu totul distruși. Vasăzică sunt lucruri care au rămas totuși neatinse de
vijelie. Coroana nu se socotește umilită că a ajuns la Iași. Poartă capul sus
fiindcă desigur și credința ei în ziua de mâine e vie. Astfel de vorbe se
auzeau. Astfel de gânduri treceau prin mințile oamenilor și îndeosebi prin
ale sărmanilor refugiați“58.
Regele a citit mesajul într-o atmosferă solemnă, subliniind proble¬
mele esențiale cu care se confrunta România și căile pentru rezolvarea lor.
A justificat intrarea în război: „Pentru a apăra interesele neamului nostru
și a asigura unitatea și viitorul, România era datoare să intervie. De aceea,
unind soarta ei cu aceea a puterilor prin a căror victorie se va așeza viața
europeană pe baza principiilor naționalităților, ea a declarat război
Austro-Ungariei“. A subliniat necesitatea reformelor: „Vitejia lui [a țăra¬
nului] îi dă drepturi și mai mari asupra pământului pe care-1 apără și ne
impune mai mult decât oricând datoria ca la sfârșitul războiului să se în¬
făptuiască reformele agrare și electorale pe temeiul cărora această Adunare
Constituantă a fost aleasă“59.

57 I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 120-121.


58 Ibidem, p. 123.
59 „D.A.D.“, nr. 1 ședința din 9 decembrie 1916, p. 1-2.
28
După retragerea la Iași, regele a stăruit îndelung, prin discuții repetate
cu Ion I.C. Brătianu și cu Take Ionescu, pentru constituirea unui guvern
de uniune națională. Relațiile dintre cei doi lideri politici erau tensionate,
cum se întâmplă adesea între personalități puternice, dominatoare. Până
la urmă cei doi și-au dat mâna, iar la 11/24 decembrie 1916 s-a constituit
guvernul „național“ sub președinția lui Ion I.C. Brătianu, în care intrau
patru conservatori-democrați (sau naționaliști, cum își mai ziceau): Take
Ionescu — ministru de Stat, Dimitrie Greceanu — ministrul Lucrărilor
Publice, Constantin Istrati — ministrul Industriei și Comerțului, Mihai
Cantacuzino — ministrul de Justiție. Ulterior, în iulie 1917, Take
Ionescu a devenit vicepreședintele Consiliului de Miniștri (post nou
creat), iar Nicolae Titulescu — ministru de Finanțe; în locul lui Constan¬
tin Istrati (bolnav) a intrat Barbu Ștefănescu-Delavrancea.
Dezbaterile parlamentare din iarna 1916/1917 s-au desfășurat într-o
atmosferă contradictorie: unii au criticat guvernul, alții l-au elogiat;
remarcabil a fost discursul lui Nicolae Iorga, care a evocat trecutul istoric
pentru a mobiliza conștiințele contemporanilor, exprimându-și convinge¬
rea că „vom fi iarăși ceea ce am fost și încă mai mult decât atât“, cuvinte
rostite, tot într-un moment de grea încercare, de Petru Rareș, fiul lui
Ștefan cel Mare.
Viața în Moldova era — pentru marea majoritate a populației, inclu¬
siv pentru ostași' — un adevărat calvar. Nichifor Crainic, aflat în compa¬
nia a Il-a sanitară, cantonată în satul Simila, lângă Bârlad, nota: „Ne
hrănim numai cu mazăre fiartă, jumătate gândaci. Cum ei sunt mai ușori
și plutesc pe deasupra, îi radem întâi cu palma și după aceea înghițim
restul. E bună zeama de gândaci, cu condiția să nu mai fie și altă mâncare
pe masă. Țăranii la care suntem repartizați sunt săraci lipiți pământului și
răuvoitori. [...] Ninge și ne-au năpădit păduchii. Pe drumuri zac cojoace
aruncate. Cu tot gerul tăios, nimeni nu se apropie de ele: colcăie de
păduchi“60.
Extraordinara aglomerație din Iași, lipsa condițiilor elementare de
igienă pentru marea majoritate a populației a dus la apariția uneia dintre
cele mai teribile boli: holera sau tifosul exantematic, care a răpus zeci de
mii de vieți omenești. Punctul culminant al epidemiei a fost atins în luna
martie 1917. Nichifor Crainic, ajuns la Iași, scria: „Flagelul pustiitor al

60 Nichifor Crainic, op. cit., p. 120.


29
vremii era tifosul exantematic. Căruțele cărau zilnic cadavrele încărcate
claie peste grămadă. Unii mureau de groază, numai ce li se spunea numele
bolii“61. Nicolae Iorga nota și el: „Morții n-aveau nici cei patru păreți de
scânduri întregi, și din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger
ieșeau mirosuri de putreziciune care amețeau; atâția soldați au fost
coborâți numai cu cămașa în tranșee comune care, ca pe front, țineau
locul de groapă“62. Principesa Ileana, pe atunci în vârstă de șapte ani, avea
să-și amintească: „Ani de-a rândul am văzut în coșmare <procesiunea>
funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil, în Iași: calul
costeliv trăgând o căruță obișnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. In
partea din față a căruței era așezată o scândură groasă, formând astfel o
banchetă pe care stătea, alături de vizitiu, un preot în odăjdiile lui și un
soldat trompetist. Intr-o zi, când căruța a trecut prin dreptul geamului
nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal
slăbănog să tragă după el o încărcătură atât de grea. Dar deodată calul s-a
oprit și s-a prăbușit mort, între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea
căruței, și cadavrele goale din ea s-au răspândit țepene pe stradă“63.
O problemă cu consecințe extrem de grave pentru România a fost
aceea a tezaurului Băncii Naționale, a arhivelor și a altor valori de patri¬
moniu. La 24 decembrie 1916, regele Ferdinand a semnat legea pentru
strămutarea sediului central al Băncii Naționale a României de la
București la Iași; articolul 1 al acestei legi prevedea: „Consiliul General al
Băncii va putea strămuta tezaurul Băncii în orice altă parte când va crede
că o asemenea măsură ar fi necesară pentru a pune tezaurul său în sigu¬
ranță“64. In fapt, încă de la 8 decembrie ministrul de Finanțe adresa
guvernatorului Băncii Naționale propunerea de a strămuta stocul metalic
și orice alte valori ar crede Banca în Rusia, la Moscova, „unde tezaurul
imperiului, aflat în Kremlin, oferă o mai mare securitate decât oriunde“.
La 12 decembrie a fost adoptat Jurnalul Consiliului de Miniștri prin care

61 Ibidem, p. 123.
62 N. Iorga, O viață de om, p. 495.
63 Ileana, principesă a României, Trăiesc din nou. Traducere din engleză de Agra
Baroti-Gheorghe. Prefață de Al. Paleologu, București, Editura Humanitas, 1999,
p. 36-37.
64 Tezaund României la Moscova. Documente (1916—1917). Selectate, adnotate și
comentate de Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Constantin Botoran. Coordonare și
studiu introductiv de Viorica Moisuc, București, Editura Globus, 1993, p. 41-42.
30
acesta „găsește că este nevoie să se pună în siguranță, în Rusia, tezaurul
Băncii Naționale și aprobă transferul lui“. Peste două zile, la 14 decem¬
brie, s-a semnat la Iași un protocol între ministrul de Finanțe al Româ¬
niei, Victor Antonescu, și ministrul Rusiei la Iași, generalul A. Mosso­
loff*, prin care se consemna că Banca Națională a României, obținând
asentimentul Guvernului Imperial al Rusiei, a procedat în zilele de 12, 13
și 14 decembrie 1916 „la încărcarea în vagoane a lăzilor de lemn conți¬
nând numitul tezaur, lăzi închise și sigilate cu sigiliile Băncii Naționale a
României, și la aplicarea sigiliilor pe vagoane“. In document se preciza:
„Tezaurul Băncii Naționale a României, precum și celelalte două lăzi se
găsesc, începând din ziua când au fost încărcate în vagoane, sub garanția
guvernului imperial al Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului,
securitatea depozitării, precum și a înapoierii în România“65. Așadar, în
momentul când regele Ferdinand a semnat legea privind posibilitatea
strămutării tezaurului Băncii, acesta luase deja drumul Rusiei. O dată cu
tezaurul s-au transportat și numeroase obiecte personale ale celor care
doreau să-și pună averile la adăpost. In lăzile ce luau drumul Moscovei se
aflau „rochii, combinezoane, ciorapi de mătase, pălării, corsete, pan¬
tofi“66, dar și tablouri și alte obiecte de artă. Regina Maria și-a trimis toate
bijuteriile, în valoare de 7 milioane de lei aur.
în vara anului 1917 a fost pregătit un al doilea transport cu bunuri de
valoare la Moscova. De această dată erau și valori ale altor instituții, pre¬
cum și ale unor persoane; protocolul a fost semnat de ministrul de Finanțe,
Nicolae Titulescu, și Stanislaw Poklewsky-Koziell, ministrul Rusiei la Iași,
în ziua de 27 iulie 1917, transportul făcându-se tot cu trenul. Obiectele au
ajuns cu bine la destinație, iar în ziua de 3 august s-a încheiat procesul­
verbal privind depozitarea Tezaurului român la Kremlin.
Dacă decizia mutării tezaurului în Rusia din decembrie 1916 poate fi
înțeleasă, transportul din august 1917 nu mai are nici o justificare logică,
încă din februarie 1917, Rusia se afla într-o continuă fierbere, haosul se
instala peste tot, guvernul provizoriu nu avea autoritate, astfel că a
* Documentul fiind redactat în limba franceză, generalul Mossolov a semnat
Mossoloff.
65 Tezaurul României..., p. 39-40.
66 Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănesc și Național-Țărănesc,
vol. I, Madrid, Editura Carpați, p. 29.
31
considera această țară ca „sigură“ și a-i încredința tezaurul național al
României au constituit o miopie politică și o superficialitate din partea
autorităților cu consecințe extrem de negative pentru statul român.
In timp ce armata se pregătea de luptă, mulți oameni politici își cău¬
tau locuri sigure pentru „adăpostire“. Nicolae Iorga, aflat la Iași, nota:
„Deputații și senatorii căutau să găsească locuri pentru a trece în Rusia,
unde pentru regele Ferdinand — ce s-ar fi ales din rostul și din viața suve¬
ranului și a familiei lui! — se pregătea casa negustorească de la Harkov;
greoaie camioane ducând averi și provizii sunau zilnic sub fereștile mele“67.
Din toamna anului 1916 românii trăiau într-o stare de încordare,
marcată de mari suferințe fizice și morale. In acele împrejurări, cu un
curaj nedezmințit, regina Maria vizita spitalele de răniți și bolnavi, împăr¬
țind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunțile suferin¬
zilor. Ea și-a dobândit popularul titlu de „Mama răniților“. Conștientă de
menirea ei în acele împrejurări grele pentru țară, regina Maria nu a ezitat
să-și pună în pericol viața, socotind că numai astfel va fi un exemplu viu
pentru poporul său. Organizarea „Crucii Roșii“, procurarea de medica¬
mente, participarea directă la ajutorarea răniților devenise partea esențială
a existenței sale. Principesa Ileana avea să scrie: „Când se întorcea seara
târziu, acasă la Iași, partea de jos a rochiei — pe vremea aceea se purtau
rochii lungi — era de culoare gri-cenușie, ca și cum ar fi fost praf, dar nu
era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în
cada de baie, cu rochia pe ea și se dezbrăca acolo. Toți cei din jur erau
înspăimântați și o îndemnau să-și facă injecții ca să fie protejată împotriva
tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu
nu am timp să fiu bolnavă, și atâta timp cât România are nevoie de mine,
Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru câ țara are
nevoie de mine. In timpul războiului nu a luat nici un medicament pre¬
ventiv și Dumnezeu într-adevăr a păzit-o“68. Pentru a încuraja pe celelalte
femei angajate în această activitate caritabilă s-a instituit ordinul „Crucea
Regina Maria“, care a fost conferită în 1917-1918.

67 Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie
a unei lupte pentru un ideal moral și național. Ediție îngrijită, note și comentarii de
Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, București, Editura Pro, 1999, p. 219.
68 Maica Alexandra, Amintiri despre părinții mei, în „Magazin istoric“,
nr. 5/1996, p. 43-44.
32
Regele Ferdinand, cu firea sa mai puțin comunicativă, și-a concentrat
eforturile în direcția reorganizării, dotării și instruirii armatei, precum și
a elaborării planului de acțiune militară, care avea să fie pus în aplicare o
dată cu venirea primăverii.
In acest timp, în teritoriul ocupat, ostilitatea germanilor și a unor
oameni politici români față de regele Ferdinand se manifesta cu acuitate.
Alexandru Marghiloman nota: „Germanii devin grozav de aspri și puțin
discreți. Ei invadează totul și desigur că curtenia este în mod voluntar dată
la o parte. [...] Pe hârtiile oficiale, titlul ministerial și mențiunea «Regatul
României» sunt șterse. Ei zic că, oficial, Regatul României nu mai există.
Au oprit ca să fie pomenit în biserici regele și chiar să se pronunțe numele
1 '«69.
ÍU1
Obținând victorii pe frontul românesc, Puterile Centrale au urmărit
să-și impună dominația asupra României pe calea unei păci separate. Una
dintre condițiile realizării acestui obiectiv era înlăturarea regelui Ferdi¬
nand, precum și a guvernului Brătianu.
Rămași în teritoriul ocupat, oamenii politici români cu vederi filoger­
mane erau considerați cei mai potriviți pentru a forma un nou guvern și
i semna pacea. Problema persoanei care urma să ia locul regelui Ferdi¬
nand a format obiectul multor controverse între guvernul de la Berlin și
cel de la Viena, precum și în interiorul acestora, între militari și civili.
Spre exemplu, generalul E. Ludendorff înștiința Ministerul de Externe de
la Berlin că, ținând seama de proiectele germane privind România, era de
dorit să se propună Coroana României prințului Kiril al Bulgariei69 70. In
cadrul consfătuirii conducătorilor politici și militari germani din 17/30—
18/31 mai 1917 s-a hotărât „detronarea Hohenzollernilor din România“,
chestiunea urmând a fi rezolvată o dată cu împărțirea statului român71.
Ottokar Czernin — fostul ministru plenipotențiar al Austro-Ungariei
la București, devenit ministrul de Externe al acestei țări — declara în
august 1917 lui George Știrbey: „Românii vor putea să-și aleagă un rege,

69 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. II, p. 350-351.


70 Mircea N. Popa, Pe marginea unor documente germane din anii 1917—1918
referitoare la situația politică si viitorul României, în „Analele Univ. București. Istorie“,
cr. 1/1917, p. 138.
71 România în primul război mondial, p. 371.
33
căci cu nici un preț nu poate rămâne pe tron regele Ferdinand; de ase¬
menea, nu va putea domni nici prințul Carol“72.
S-au vehiculat diferite nume: Nicolae (cel de-al doilea fiu al lui
Ferdinand), prințul Frederic-Eitel (fiul împăratului Wilhelm al II-lea),
arhiducele Max (fratele împăratului Austro-Ungariei), arhiducele
Francise, prințul Ioachim, prințul Schönburg73.
Oamenii politici români rămași în teritoriul ocupat erau foarte
preocupați de încheierea păcii separate cu Puterile Centrale, cei mai mulți
considerând că pentru obținerea unor condiții mai bune se impunea
sacrificarea regelui Ferdinand. încă de la 8/21 decembrie 1916, Al.
Marghiloman nota: „Maiorescu vine la mine. El se miră de ușurința cu
care oamenii noștri politici văd răsturnarea dinastiei. Până și Theodor
Rosetti a fost câștigat acestui sentiment“74. Această stare de spirit era
puternic alimentată de autoritățile germane de ocupație. Intr-o discuție
avută cu Marghiloman la 3/16 ianuarie 1917, feldmareșalul Mackensen a
întrebat: „Mai credeți posibilă menținerea dinastiei? înaintea căderii
Bucureștilor, pacea cu România era posibilă și regele își mai putea căpăta
iertarea“75. Cel mai înverșunat adversar al lui Ferdinand era P.P. Carp,
care propunea înlocuirea acestuia cu un fiu al împăratului Germaniei, act
în urma căruia s-ar fi asigurat — după opinia sa — o pace separată care
să prevadă integritatea teritoriului României, precum și rezolvarea proble¬
mei românilor din Transilvania, deoarece Berlinul și-ar fi impus autori¬
tatea în fața Vienei76. într-o discuție avută cu Grigore Antipa, fruntașul
conservator a spus: „Tu crezi că eu sunt contra regelui? Nu, dar între el și
granițele țării, nu pot alege“77; prin „granițele țării“ el înțelegea în primul
rând menținerea Dobrogei în spațiul României. Foarte activ, în ciuda
vârstei sale înaintate, P.P. Carp căuta mereu soluții pentru un succesor al
regelui Ferdinand. Lui Al. Marghiloman îi declara la 2 august 1917:
„Condițiile mele [față de Germania] sunt trei: Să deșerte Moldova, să
gonească dinastia și să-mi dea imediat noul rege“; după opinia lui Carp,

72 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 65.


73 Ibidem, vol. II, p. 494, 495, 508, 539, 544, 552; vol. III, p. 36, 189, 213.
74 Ibidem, vol. II, p. 355.
75 Ibidem, p. 383.
76 România în primul război mondial, p. 369.
77 C. Gane, P.P. Carp și rolul său..., vol. II, p. 559.
34
desemnarea unui nou rege al României era „treaba“ Germaniei, nu a
românilor. Acest nou rege „va da guvernul cui va voi și el este cel care va
face pacea. Aceasta este o condiție sine qua non pentru mine“. Totuși, el
socotea câ cel mai indicat ar fi Frédéric-Wilhelm, nepotul împăratului
Germaniei78.
Titu Maiorescu vedea posibilă „o Românie având ca rege, ca și
Ungaria, pe împăratul Austriei“79. La rândul său, C. Stere a făcut în
martie 1917 vizite la Viena și Berlin80, unde a argumentat necesitatea
menținerii statului român ca o stavilă în calea expansiunii Imperiului Rus
spre sud-estul Europei81. In memoriul adresat conducătorilor celor două
state, el propunea ca România „să se alipească“ Puterilor Centrale, fie în
cadrul Germaniei și Austriei, fie în cadrul unuia din aceste state, alegând
pe unul din cei doi împărați ca rege al României. ,Având în vedere situa¬
ția geografică — aprecia C. Stere — unirea cu Austria s-ar efectua mai
ușor“. In acest scop, nu era nevoie să se aștepte până la încheierea păcii
generale, ci „după eliberarea Moldovei de sub ocupația rusească, se poate
numi imediat un guvern provizoriu și să se proclame detronarea actualei
dinastii. După aceasta s-ar supune în mod tradițional unui plebiscit
alegerea unei noi dinastii. Națiunea întreagă ar primi cu entuziasm această
nouă ordine. Printr-o reformă agrară s-ar putea câștiga țăranii, iar o mare
parte a populației din orașe prin emanciparea evreilor, intelectualii prin
faptul unirii tuturor românilor sub o singură dinastie. Dacă ar intra și
Basarabia ar fi și mai bine“82. C. Stere argumenta că România trebuie să
se „lege“ de „blocul Mitteleuropa“, realizând „unirea personală cu Austria;
împăratul, sau fiul împăratului, rege al României; așa blocul român —
Ardeal-România Mare — se va strânge“83.
Dacă oamenii politici români rămași la București și ocupanții străini
urzeau diverse planuri vizând înlăturarea regelui Ferdinand, pericolul real

78 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 61-62.


79 Ibidem, vol. II, p. 508.
80 Unele amănunte în Jurnalul lui Titu Maiorescu. Ultimele file din însemnările
zilnice. 1917, în „Manuscriptum“, nr. 1/1987.
81 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 511.
82 Un document senzațional în afacerea trădătorului Constantin Stere, în „Uni¬
versul“, din 28 iunie 1924.
83 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. II, p. 539.
33
pentru dinastie a venit din partea armatei ruse din Moldova cuprinsă de
febra revoluției.
Situația materială extrem de grea a populației constituia un pericol
potențial pentru declanșarea unor ample mișcări sociale, cu caracter
revendicativ, care puteau degenera rapid în acțiuni politice. O mișcare, o
dată pornită, este foarte greu de oprit, iar faptul că România se afla în plin
război constituia un factor agravant. De aceea, oamenii politici — și în
primul rând regele Ferdinand — au primit cu multă îngrijorare eveni¬
mentele de la Petrograd, care se puteau propaga spre Apus, cuprinzând și
România.

2. „Vi se va da pământ“
Revoluția rusă din februarie 1917 și înlăturarea țarismului au avut un
puternic ecou în România. Pe frontul din Moldova se afla circa un milion
de ostași ruși, care au fost cuprinși de febra revoluționară. Spiritul de
disciplină a slăbit considerabil, s-au constituit „soviete“ ale soldaților, mai
mulți ofițeri au fost degradați. Monarhia era privită ca o instituție reacțio¬
nară care trebuia înlăturată pretutindeni în lume, pentru a se asigura
„domnia poporului“. Foarte curând s-a conturat ideea că și în România
regele trebuia detronat, astfel că au început să se elaboreze planuri con¬
crete de acțiune. Nicolae Iorga consemna că în martie-aprilie 1917 se avea
în vedere o lovitură de stat „orin care regele și familia regală să fie prinși
și duși în Rusia pentru o soartă asemenea cu a dinastiei rusești“1. In acele
împrejurări, dr. N. Lupu, la sugestia lui N. Iorga, a luat legătura cu mili¬
tantul socialist Al. Dobrogeanu-Gherea pentru a-i mijloci o întâlnire cu
Consiliul armatei ruse din Iași. în aprilie 1917 a avut loc această întâlnire,
la care au participat, pe lângă dr. N. Lupu, 10 deputați români; cu acel
prilej, dr. N. Lupu s-a adresat astfel interlocutorilor: „De ce vă amestecați
d-voastră în treburile României, și de ce vreți să lăsați impresiunea că nu
vă deosebiți întru nimic de Imperiul Țarist, care totdeauna s-a amestecat
în treburile noastre de aici? Lăsați-ne singuri; noi știm și vom face refor¬
mele noastre compatibile cu țara“2. în urma acestei intervenții, Consiliul

1 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 383.


2 „D.A.D.“, nr. 36, ședința din 13 februarie 1920, p. 327.
36
a dat publicității un manifest prin care cerea armatelor ruse să respecte
ordinea și liniștea existente în capitala provizorie a României.
Totuși, situația continua să fie gravă, iar regele a hotărât să plece pe
front, pentru a se pune în siguranță în mijlocul ostașilor români. N. Iorga
„scrise în stradă“3 proclamația pe care suveranul urma să o citească în fața
militarilor*. Intr-adevăr, ajungând la Răcăciuni (jud. Bacău)4, în ziua de
23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand s-a adresat ostașilor Armatei
a Il-a cu aceste cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul
vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele
vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totdeodată
dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat.
Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da
și o largă participare la treburile statului“5. Promisiunea înfăptuirii refor¬
mei agrare și a celei electorale a fost repetată la 23 aprilie/6 mai 1917:
„întăresc încă o dată făgăduința mea de rege că, după izbânda pe care o
așteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor
câștigate cu sângele vostru, și prin vot obștesc veți lua parte activă la
alcătuirea unei Românii noi și mari, pe care o vom înfăptui împreună“6.
Regele nu făcea decât să se adreseze direct ostașilor, după ce, în
decembrie 1916, în Mesajul de deschidere a sesiunii Corpurilor legiui¬
toare, ceruse deputaților și senâtorilor să ia în dezbatere reforma agrară și
cea electorală7. Decizia de a trece la înfăptuirea reformelor era în consens
cu cele stabilite încă din 1914, când se alesese Adunarea Națională
Constituantă; readucerea acestei probleme la ordinea zilei era determinată
de necesitatea de a se evita o posibilă influență rusească asupra ostașilor
români și de a se da un puternic impuls luptei pentru eliberarea terito¬
riului național de sub ocupația străină și pentru făurirea statului național
unitar român.

3 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 383. .,


* I.G. Duca afirma că textul cuvântării a fost pregătit de Barbu Știrbey (.Memorii,
vol. III, p. 205).
4 Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), București,
[1935], p. 146.
5 „România“, din 28 martie 1917.
6 Ibidem, din 23 aprilie 1917.
7 „D.A.D.“, nr. 1, ședința din 9 decembrie 1916, p. 2.
37
Discursul regelui a fost întâmpinat cu satisfacție de soldații-țărani, ca
o garanție că reforma agrară și cea electorală se vor înfăptui. Cei care au
căutat să supraliciteze rolul suveranului l-au prezentat ca „Regele Țăra¬
nilor“. In fapt, acest discurs se înscria pe linia acțiunii Partidului Națio¬
nal-Liberal începută în septembrie 1913 și a programului guvernului Ion
I.C. Brătianu, constituit în ianuarie 1914. Pe de altă parte, conservatorii
— inclusiv conservatorii-democrați aflați în guvern — au primit cu
ostilitate acest discurs. Ei apreciau că regele nu avea dreptul constituțional
de a se adresa țărănimii fără aprobarea prealabilă a Consiliului de
Miniștri. Take Ionescu îl suspecta pe rege că s-a înțeles cu Brătianu în
această problemă, iar el, ministru de Stat, a fost ocolit și pus în fața fap¬
tului împlinit. Treptat, conservatorii takiști au acceptat ideea trecerii la
înfăptuirea reformelor prin modificarea Constituției.
Atmosfera politică devenea tot mai tensionată, ca urmare a acțiunilor
anarhice ale ostașilor ruși, manevrați de bolșevici. La 18 aprilie/1 mai
1917 ei l-au eliberat pe liderul socialist Cristian Racovski — care avea
domiciliul supravegheat pe strada Sărăriei din Iași — după care au venit
în alai la statuia lui Alexandru loan Cuza, unde au ținut discursuri împo¬
triva burgheziei, a regelui, a exploatării etc. I.G. Duca descrie astfel
atmosfera din Iași: „Ziua aceasta, corespunzând cu data de 1 mai stil nou,
armata Rusiei revoluționare a transformat-o în mare sărbătoare a prole¬
tariatului și a soldaților ruși. In consecință, pretutindeni mitinguri, dis¬
cursuri incendiare și pe multe părți ale frontului, sub motive de
solidaritate internațională și de pacifism, fraternizare cu trupele dușmane.
Parcă văd și astăzi aspectul lașului: de dimineață până seara camioane,
automobile cu steaguri roșii circulând în toate direcțiile, încărcate cu
soldați care vociferau și chiuiau. [...] Toți soldații ruși purtau cocarde
roșii, aveau atitudini agresive și priviri batjocoritoare. Vădit, situația era
gravă“8. Manifestații similare au avut loc și la Bacău, Tecuci,
Roman, Bârlad.
în această atmosferă au început, la 6 mai, dezbaterile asupra modi¬
ficării Constituției9. După discuții ample, la 13/26 iunie 1917, Adunarea
Deputaților și, la 20 iulie/2 august, Senatul au decis modificarea Consti¬

81.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 226.


9 Vezi, pe larg, Anastasie Iordache, Parlamentul României în anii reformelor și ai
primului război mondial. 1907-1918, București, Editura Paideia, 2001.
38
tuției pentru a oferi baza legala a trecerii la înfăptuirea reformelor*. Expri¬
mând starea de spirit a parlamentarilor, semnificația națională a refor¬
melor, Take Ionescu declara: „Noi legiferăm astăzi pentru România Mică,
dar legiferăm cu ochii la România de mâine“10.
în iarna anului 1916/1917 s-a desfășurat o activitate febrilă pentru
înzestrarea armatei române, reorganizarea și instruirea ei temeinică, în
vederea luptelor hotărâtoare pentru salvgardarea statului național român.
De un real folos au fost ajutoarele primite din partea Antantei; pe frontul
din Moldova a fost deplasat un număr însemnat de militari ruși. Conform
acordului stabilit, regele Ferdinand a fost învestit cu calitatea de coman¬
dant al trupelor româno-ruse, fiind ajutat de generalul rus Vladimir Vla­
dimirovici Zaharov (apoi Dimitri Grigorovici Șcerbacev) și de generalul
român Constantin Presan.
Noua înfățișare a armatei române s-a văzut în ziua de 10 mai 1917,
când a fost organizată defilarea militară pe platoul Șorogari de lângă Iași.
Cu acel prilej, regele Ferdinand și generalul Berthelot au decorat, cu toate
onorurile cuvenite, drapelele și un mare număr de ofițeri. Au avut loc
exerciții de gimnastică, iar corurile reunite ale tuturor regimentelor au
cântat marșul „La arme“.

* Articolul 19 a căpătat următoarea redactare: „Pentru cauză de utilitate


națională, se sporește întinderea proprietății rurale țărănești prin exproprierea tere¬
nurilor cultivabile, în măsura și în condițiunile următoare, în scopul de a se vinde
țăranilor cultivatori de pământ, cu precădere țăranilor mobilizați din această categorie
sau familiilor lor, dacă ei au murit din cauza sau în timpul războiului:
a) Terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale și ale tuturor
persoanelor morale publice sau private, chiar dacă actele de fundațiune, donațiunile,
testamentele, le-ar fi dat o altă destinațiune specială.
b) Proprietățile rurale ale supușilor statelor străine, în întregime.
c) Proprietățile rurale ale absenteiștilor, în totalitate.
Se va expropria din proprietățile rurale particulare o întindere de două milioane
hectare teren cultivabil. Exproprierea se va face pe temeiul unei scări progresive ce se
va arăta la legea de expropriere, scară care va începe cu proprietățile având o întindere
de la 100 hectare în sus de pământ cultivabil, minim, intangibil“.
Articolul 57 modificat al Constituției prevede: »Adunarea Deputaților se com¬
pune din deputați aleși de cetățenii români prin vot universal, egal, direct și cu scrutin
secret pe baza reprezentării proporționale“. („Monitorul oficial“, nr. 98 din 20 iulie/2
august 1917).
10 „D.A.D.“, nr. 58, ședința din 10 iunie 1917, p. 622.
39
Regele
Ferdinand
și
regina Maria
decorând
ostașii
care s-au
distins
în luptele
de la
Mărășești
(1917)

în armata României s-a înrolat și un număr însemnat de voluntari


ardeleni și bucovineni, hotărâți să contribuie, chiar cu prețul vieții lor, la
realizarea idealului național. în cuvântarea rostită în ziua de 8 iunie 1917,
cu prilejul depunerii jurământului de către primul contingent al soldaților
ardeleni și bucovineni, regele Ferdinand spunea: „Vouă țara vă spune
«bine ați venit», căci în voi ea vede întâile raze ale unui soare nou ce răsare
din întuneric; pe voi, orașul acesta unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor
vă salută cu iubire, ca pe cei dintâi soli ai unirii neamului“11.
La rândul lor, și Puterile Centrale s-au pregătit special pentru declan¬
șarea operațiunilor militare pe Frontul de Est, vizând ocuparea întregului
teritoriu al României, înaintarea spre Ucraina și înfrângerea Rusiei.
Luptele s-au desfășurat în iulie-august 1917 la Mărăști, Mărășești și
Oituz, când trupele române au reușit să zădărnicească planurile
inamicului. în ordinul de zi către ostași, regele Ferdinand le spunea la
12/25 august 1917: „Cu piepturile voastre ați ridicat un zid mai tare decât
granitul [...] Cu mândrie mă uit la voi și aduc mulțumirile mele căl­

11 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 9/1917, f. 1; Cuvântări de Ferdinand I,


p. 110.
40
duroase și recunoștința mea ofițerilor și trupei care v-ați purtat atât de
bravi. Onoare acelora care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor“12.
Dar situația pe Frontul de Est nu era încă decisă. Germania nu a
abandonat această zonă; însuși împăratul a venit în România pentru a se
documenta la fața locului. Acest gest era astfel comentat de I.G. Duca: „In
treizeci de ani de pașnică domnie și infinite călătorii, împăratul Wilhelm
nu găsise răgazul ca să viziteze pe Hohenzollernul care domnea la gurile
Dunării. Regele Carol I suferise, jignit în mândria lui de această lipsă de
atenție a șefului Casei sale și de ani de zile evita să treacă sau măcar să se
apropie de Berlin. împăratul Austriei venise la București. împăratul
Germaniei se mulțumise târziu, târziu de tot, să-l trimită pe Kronprințul.
Și iată că acum, în plin război, în plin teritoriu ocupat, Wilhelm al II-lea
sosea, ca și cum ar fi vrut să accentueze și mai mult gestul său și să
transforme o veche lipsă de atenție într-o vădită ofensă“. împăratul a fost
mai întâi la Curtea de Argeș, unde a depus flori pe mormântul lui Carol I,
„cel credincios“, apoi la Cernavodă, Sinaia și Mărășești. în fața trupelor
germane de la Cotești „a găsit cu cale să insulte în chip trivial pe
Hohenzollernul care se mărginise să apere drepturile țării sale de adop¬
țiune și să-l amenințe cu fulgerile lui necruțătoare. Gestul era cel puțin o
supremă ineleganță. Regele Ferdinand n-a spus nimic, dar știu că a
suferit“13, scria I.G. Duca.
Evenimentul care a schimbat radical situația pe Frontul de Est a fost
revoluția din Rusia, în urma căreia, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917,
Partidul Comunist (bolșevic), condus de Vladimir Ilici Lenin, a cucerit
puterea. în acțiunea sa, Lenin a fost sprijinit de Germania, care urmărea
scoaterea Rusiei din război. într-adevăr, chiar a doua zi prin Decretul
asupra păcii, semnat de Lenin, guvernul sovietic propunea „tuturor
popoarelor beligerante și guvernelor lor să înceapă imediat tratativele, în
vederea încheierii unei păci democratice drepte“14. în fapt, Rusia —
aliatul de bază al României, care avea pe frontul din Moldova aproape un
milion de persoane — a ieșit din război. Astfel, „pe frontul din Europa
orientală, în care era cuprins și frontul românesc, se creează o situație
militară nouă, favorabilă Puterilor Centrale și net dezavantajoasă pentru

12 Cuvântări de Ferdinand I, p. 112-113.


13 I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 288-289.
14 V.I. Lenin, Opere complete, voi. 35, București, Editura Politică, 1965, p. 13.
41
Regele
Ferdinand
și generalul
Averescu
la Mărăști
(1917)

armata română, cu toate biruințele strălucite obținute în vară asupra


inamicului la Mărăști, Mărășești și Oituz“15.
Pentru oficialitățile române luarea unei decizii devenise presantă. In
aceste condiții cuvântul regelui era extrem de important. Regina Maria
nota la 3/16 noiembrie 1917: „Nando e abătut și deznădăjduit. Mă tem
că se află în pragul unei adevărate năruiri. Ultimele vești din Rusia au fost
atât de disperate și atât de îngrozitoare pentru noi, încât Nando spune că
vede apropiindu-se sfârșitul cu pași uriași“16. In ziua de 18 noiembrie/
1 decembrie 1917 a avut loc la Palat o consfătuire sub președinția regelui
Ferdinand, cu participarea șefului guvernului (I.I.C. Brătianu) și a gene¬
ralilor C. Presan, Eremia Grigorescu, I. Iancovescu și Al. Averescu, pre¬
cum și a generalului Henri Mathias Berthelot, comandantul misiunii
militare franceze, în cadrul căreia s-a analizat situația armatei române în
cazul încheierii armistițiului de către Rusia; după discuții s-a hotărât că
guvernul României nu va intra în tratative cu inamicul și va rezista; dacă
armata rusă se retrage, trupele române se vor replia pe linia Bârladului, cu
aripile sprijinite pe Prut, cuprinzând și orașul Iași17.

15 România în primul război mondial, p. 319.


16 Maria, regina României, op. cit., p. 308.
17 Alexandru Averescu, op. cit., p. 247-248.
42
La 20 noiembrie/3 decembrie, generalul Dimitri Grigorievici Șcer­
bacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a trimis din Iași o
telegramă feldmareșalului Mackensen și arhiducelui Iosif, propunându-le
începerea tratativelor pentru „încheierea unui armistițiu cu trupele ruse și
române de pe frontul român“, sugerând ca acestea să se desfășoare în
orașul Focșani18.
In ziua de 21 noiembrie a avut loc o ședință a Consiliului de Miniștri,
prezidată de rege, la care au participat și generalii Presan, Averescu și
Grigorescu. Regele a făcut următoarea declarație: „Când am intrat în
război știam că va fi greu, prevedeam chiar că se poate să fim învinși; nu
mi-a putut însă trece prin minte că vom fi victima unui act de trădare fără
precedent în istorie și că astfel va veni o zi ca cea de azi, în care să tre¬
buiască să ne gândim cum să ieșim cu onoare fără a ne sinucide“19. S-a
hotărât trimiterea unor delegați la Focșani, care să încheie, împreună cu
cei ai generalului Șcerbacev, armistițiul cu Puterile Centrale.
La 26 noiembrie/9 decembrie 1917 s-a încheiat la Focșani armistițiul
provizoriu „până în momentul când chestiunea războiului sau a păcii va
fi decisă de Adunarea Constituantă a întregii Rusii“20. In timp ce la Brest­
Litovsk se duceau tratative de pace între guvernul sovietic și Puterile
Centrale (care se vor încheia la 18 februarie/3 martie 1918), România
nefiind invitată, soldații ruși de pe frontul românesc — divizați din punct
de vedere politic — au trecut la dezarmarea și arestarea unor ofițeri, au
organizat manifestații, au atacat depozitele de alimente, au deschis porțile
închisorii din Iași.
Regele Ferdinand și guvernul nu mai puteau amâna luarea unei
atitudini ferme. In ziua de 7/20 decembrie 1917 a avut loc la Palatul Cuza
o întâlnire (cu participarea membrilor guvernului și a comandanților de
armată) unde s-a discutat „ce facem și cum împiedicăm pe ruși să de¬
vasteze țara“21. S-a hotărât adoptarea măsurilor necesare pentru apărarea
populației, trecându-se la dezarmarea trupelor ruse care nu voiau să înțe¬
leagă că se aflau pe teritoriul unui stat suveran, și nu în propria lor țară.

18 România în primul război mondial, p. 319.


19 I.G. Duca, Memorii, vol. IV. Ediție și indice de Stelian Neagoe, București,
Editura Machiavelli, 1994, p. 21.
20 România în primul război mondial, p. 321.
21 I.G. Duca, op. cit., p. 42.
43
întrucât situația se agrava, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, Consiliul
de Miniștri a hotărât să înceapă curățirea teritoriului românesc de trupele
străine. Această hotărâre temerară a fost luată în momentul în care s-a
aflat că Roșal, unul dintre cei mai periculoși bolșevici — care provocase
răscoala de la Kronstadt, urmată de acte de o rară violență — venise la Iași
și se stabilise în tabăra soldaților ruși de la Socola, punând la cale o lovi¬
tură de stat în România, asasinarea regelui și a șefului guvernului. în
noaptea de 8/9 decembrie, Roșal, însoțit de circa 20 de persoane, a pă¬
truns în locuința lui Șcerbacev, somându-1 să-și dea demisia din funcția
de comandant al trupelor ruse de pe frontul din Moldova. Dar ostașii
ucraineni care erau în preajma lui Șcerbacev au sărit în ajutorul lui, au fost
anunțate autoritățile române, care au reușit să-i aresteze pe bolșevici. Peste
câteva zile, Roșal a fost găsit mort într-un șanț, la marginea Iașilor. Pentru
a preveni o reacție a trupelor rusești, guvernul a decis să treacă la dezarma¬
rea lor. La ora 4 și jumătate noaptea Brătianu l-a informat pe rege despre
hotărârea Consiliului de Miniștri, iar suveranul a aprobat acțiunea. Gene¬
ralul Presan a organizat operațiunea militară. I.G. Duca avea să noteze:
„Când pe la ora 7—7 1/2 bolșevicii s-au văzut înconjurați de trupele
noastre, au schițat timp de câteva minute o rezistență, dar simțindu-ne
hotărâți au depus imediat armele și astfel, fără nici o luptă, am putut
dezarma mai multe mii în câteva ceasuri și fără nici o pierdere“22.
într-o atmosferă încărcată, plină de incertitudini, regele Ferdinand și
regina Maria au serbat 25 de ani de căsătorie, în ziua de 27 decembrie
1917/9 ianuarie 1918. Relațiile dintre cei doi erau oficiale, cele intime
fiind de domeniul unui trecut destul de îndepărtat. Regina Maria nota:
„Astăzi, Nando și cu mine, mână în mână, ne mărturisim unul altuia că
în ceasul de față în contra nenorocirilor noastre, sau mai bine zis, mulțu¬
mită lor, am ajuns cei mai temeinici prieteni din lume și că suntem legați
de țara noastră așa cum nu e dat multor suverani să fie“. Dar, nici cu acest
prilej, regina nu uita să-l elogieze pe Barbu Știrbey, cu care trăia de
aproape cinci ani: „Primirăm pe demnitarii Curții cărora le oferim un
mare dejun. Prințul Știrbey rosti o cuvântare foarte simplă, însă înduio¬
șătoare, în care cită cuvintele rostite de bătrânul rege Carol la nunta
noastră, când spusese că tânăra soție venise ca să fie țării un sprijin nou.
Prințul dezvoltă această temă și arătă cum tânăra soție împlinise

22 Ibidem, p. 53.
44
așteptările țării ei“23. Ferdinand și Maria au primit diferite delegații care
au venit să-i felicite, oferindu-le și unele daruri: soțiile ofițerilor au adus
40 000 de lei, Guvernul le-a oferit inele de argint bătute în oțel de război
și 500 000 de lei pentru operele de caritate ale reginei. Ferdinand i-a
decorat pe generalii Presan, Văitoianu și Grigorescu; regina Maria a
primit „Virtutea Militară“ clasa I. Ziua s-a încheiat cu o masă oferită de
Guvern; cu acest prilej, Ion I.C. Brătianu și regele Ferdinand au rostit
discursuri în care au subliniat situația delicată în care se afla România,
exprimându-și speranța că vor veni vremuri mai bune.
Deocamdată, situația continua să se agraveze. Aflând despre acțiunile
guvernului român de dezarmare a trupelor ruse, Lenin a dispus arestarea
ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi, în ziua de 31
decembrie 1917. El a fost eliberat după câteva zile, ca urmare a pro¬
testului întregului corp diplomatic aflat în capitala Rusiei. Lenin a cerut
guvernului român, prin nota din 3/16 ianuarie 1918, să ia măsuri de pe¬
depsire a celor care au întreprins acțiuni împotriva armatelor ruse; se făcea
precizarea că refuzul „de a răspunde la cererea noastră până în 24 de ore
va fi socotită ca ruptură de relații“24. La 13/26 ianuarie 1918 s-a anunțat
oficial hotărârea guvernului sovietic de a rupe relațiile diplomatice cu
România; în nota semnată de Lenin se făcea precizarea că tezaurul Româ¬
niei, aflat la Moscova, era confiscat, urmând a fi înapoiat „poporului
muncitor român“25.
Evident că Germania și Austro-Ungaria au profitat de această situație
pentru a exercita noi presiuni asupra României. în ziua de 23 ianuarie/5
februarie 1918 feldmareșalul Mackensen a adresat guvernului român un
ultimatum, cerându-i să-și lămurească poziția în termen de patru zile. în
aceste condiții, I.I.C. Brătianu și-a prezentat demisia la 26 ianuarie/8
februarie. Decizia a fost precedată de o ședință a Consiliului de Miniștri
prezidată de rege. Discuțiile au fost contradictorii: în timp ce Brătianu
aprecia că jertfele erau inutile, astfel că se impunea încheierea fără întâr¬
ziere a păcii, Take Ionescu a cerut continuarea luptelor. El a sugerat ca
regele să dea oștirii ordinul de a lupta, după care să plece din țară.

23 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, p. 308.


24 N. Dașcovici, Interesele și drepturile României în texte de drept internațional
public, Iași, 1936, p. 289.
25 Ibidem, p. 288.
45
Ferdinand a respins categorie această propunere: „Hotărârea mea în
această privință este irevocabilă. Cât timp va rămâne liber un petec al
teritoriului național, eu voi rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat
și un drapel român, eu voi rămâne alături de ei, oricare ar trebui să-mi fie
soarta“26. După demisia lui Brătianu, regele l-a însărcinat la 29 ianua¬
rie/ 11 februarie pe generalul Alexandru Averescu să formeze guvernul care
să negocieze pacea cu Puterile Centrale.
Guvernul Averescu a trimis la Buftea o delegație în frunte cu Ion
Mitilineu și Al. Papiniu, care a obținut prelungirea armistițiului în vede¬
rea discutării tratatului de pace. De asemenea, delegația a luat contact cu
oamenii politici rămași în București. Dar P.P. Carp a refuzat să discute,
afirmând că el nu recunoaște ca rege pe Ferdinand și nici guvernul numit
de el. C.C. Arion a încercat să-l înduplece: „Coane Petrache, dacă l-au
iertat împărații, iartă-1 și d-ta“27. Totul a fost în zadar; fruntașul conser¬
vator a dat următorul răspuns pentru a fi transmis la Iași: „D-l P.P. Carp
vă roagă să spuneți respectuos Majestății Sale că, după părerea lui, chiar
dacă regele ar semna pacea cu Puterile Centrale, rămânerea lui pe tron ar
da loc la o serie de convulsiuni care ar face dinastia imposibilă și ar
îngreuna vindecarea rănilor cauzate printr-o politică fatală“28. La rândul
său, C. Stere elaborase un proiect de alianță personală cu împăratul
Wilhelm al II-lea al Germaniei, pe care l-a expus „cu căldură“ lui
Al. Marghiloman la 3/16 ianuarie 1918: „Am avea aici — susținea el —
un vicerege și am avea privilegiul unei guvernări căreia Australia și
Canada i-au apreciat binefacerile. O Românie tare nu se poate concepe cu
o monarhie care tremură în fața partidelor. Dinastia nu are la noi puterea
tradițiilor. Trebuie dar să-și ia puterile din afară: o alianță personală poate
singură să dea această putere“29.
înlăturarea regelui Ferdinand era, în continuare, susținută de mi¬
nistrul de Externe austro-ungar, Ottokar Czernin, care la 13/28 decem¬
brie 1917 transmitea principelui Hohenlohe, în legătură cu modificările
teritoriale impuse României: „Cred că aceste mici corecturi de graniță ar
fi relativ ușor de realizat dacă tratăm direct cu regele Ferdinand și îi

261.G. Duca, Memorii, vol. IV, p. 77.


27 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 285.
28 C. Gane, op. cit., vol. II, p. 568.
29 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. III, p. 286.
46
declarăm că dinastia este înlăturată; în cazul, însă, că rectificările de gra¬
niță sunt imediat acceptate, am lăsa totuși pe tronul României pe unul
din fiii săi. în cazul acesta, ar trebui, firește, fixate cu acest prilej, eventual
cu tutorii săi care urmează să fie numiți, garanțiile pentru comportarea
viitoare a României“30.
în ziua de 5/18 februarie, Al. Averescu a avut la Buftea o discuție cu
Mackensen, care i-a spus că „prima chestiune de regulat este aceea a
dinastiei. Mi-a făcut confidența — notează Averescu — că este hotărâtă
schimbarea dinastiei, lucru la care au convenit și fruntașii noștri din
București. Am spus mareșalului că pentru mine, acesta este punctul cel
mai greu; că, deoarece am primit mandatul de șef al guvernului de la
actualul rege, nu pot sub nici un cuvânt conveni la decapitarea suvera¬
nului meu. Mareșalul a convenit că situația nu este plăcută, dar știe că
împăratul este fixat asupra acestui punct. I-am spus că în cazul acesta voi
merge personal și imediat la Berlin. L-am rugat pe el să-mi solicite o
audiență la Kaiser“31. Chestiunea a fost reluată după ce șeful guvernului
român a avut convorbiri cu alte oficialități germane aflate la Buftea.
Averescu notează: „Am trecut apoi la masă. în timpul ei, cum ședeam la
dreapta mareșalului, a revenit aproape în șoaptă asupra chestiunii cu di¬
nastia, spunându-mi că fac rău că nu profit de ocazie pentru ca să scăpăm
de actuala dinastie, căci toți cei din București afirmă că este o pacoste pe
țară și doresc îndepărtarea ei. I-am spus că aceasta poate să fie părerea lor,
dar am și eu pe a mea și nu mi-o schimb, de aceea îl rog încă o dată să-mi
înlesnească audiența la împărat“32. La 10/23 februarie Mackensen i-a
comunicat lui Averescu că „a vorbit prin fir special cu împăratul și că
împăratul are încredere că intențiunile mele de a încheia pacea sunt sin¬
cere și de aceea mă consiliază să merg fără șovăire înainte, să nu am grijă
de chestiunea dinastiei și să contez pe sprijinul Germaniei în toate
tratativele și pe al lui în special“33.
în acest fel s-a conturat perspectiva negocierii păcii pe baza recu¬
noașterii lui Ferdinand ca suveran al României; el însă trebuia tratat cu
toată severitatea, ca unul ce „împinsese“ România în războiul împotriva

30 1918 la români, vol. II, p. 1026.


31 Alexandru Averescu, op. cit., p. 292.
32 Ibidem, p. 293.
33 Ibidem, p. 294.
47
Puterilor Centrale. In ziua de 14/27 februarie 1918 a avut loc la Răcă­
ciuni (jud. Bacău) întâlnirea între regele Ferdinand și ministrul de
Externe austro-ungar O. Czernin. Cu acest prilej reprezentantul guver¬
nului de la Viena a pus problema păcii într-o manieră ultimativă: „Dacă
regele Ferdinand vrea să facă pace imediat în condițiile convenite de cele
patru Puteri aliate, condiții din care nu poate fi schimbată nici o iotă și a
căror comunicare constituie scopul venirii mele azi. Dacă regele nu le
acceptă, continuarea luptei este inevitabilă și aceasta înseamnă sfârșitul
României și al dinastiei“34. Czernin, care în calitate de ministru al Austro­
Ungariei în România fusese de atâtea ori indus în eroare de regele
Ferdinand în anii neutralității, găsise acum prilejul să se răzbune35.
Condițiile de pace erau sintetizate în 9 puncte: 1) Dobrogea; 2) Dunărea
(fluviu german); 3) Severinul; 4) Broșteni-Mircești; 3) Trecătorile; 6)
Dezarmarea armatei; 7) Drumurile de fier; 8) Trecerea germanilor prin
țară contra Rusiei; 9) Petrolul pe 80 de ani. Regele a cerut un scurt timp
de gândire, care i-a fost acordat.
După ce a revenit la Iași, suveranul a convocat Consiliul de Coroană,
care s-a întrunit de trei ori (în zilele de 17 februarie/2 martie, 18 februa­
rie/3 martie și 19 februarie/4 martie 1918)36; au participat membrii gu¬
vernului Averescu, președinții Corpurilor legiuitoare (Em. Porumbaru și
V. Gh. Morțun), președintele Partidului Național-Liberal (I.I.C. Brătia­
nu) asistat de M. Pherekyde și Al. Constantinescu, președintele Partidului
Conservator-Democrat (Take Ionescu) asistat de M. Cantacuzino și Dim.
Greceanu, generalii C. Presan, Eremia Grigorescu și Arthur Văitoianu.
Problema era fie acceptarea unei păci oneroase, cu menținerea statului
român, fie respingerea acesteia și reînceperea ostilităților militare, care
duceau, inevitabil, la ocuparea întregului teritoriu al țării. Regele Ferdi¬
nand a afirmat că „soluționarea păcii este dureroasă, dar este în orice caz
preferabil să suferi o rană, decât a primejdui existența“37. O opinie simi¬
lară a exprimat și Al. Averescu, care a spus că „armata nu poate face decât

34 C. Gane, P.P. Carp și rolul său..., p. 323.


35 „D.A.D.“, nr. 12, ședința din 15 iunie 1918, p. 170.
36 Vezi, pe larg, N. Iorga, Consiliul de Coroană din februarie 1918, în „Revista
istorică“, nr. 7-9 din iulie-septembrie 1932; Ion Mamina, Consilii de Coroană,
p. 92-115.
37 Alexandru Averescu, op. cit., p. 298.
48
o scurtă rezistență“, iar I.I.C. Brătianu a propus acceptarea în bloc, fără
discuții, a condițiilor de pace, pentru a demonstra și mai clar caracterul
de dictat al acestora. Deoarece unii participanți (Take Ionescu și adepții
săi) se pronunțau pentru rezistență, regele a făcut în ziua de 19 februarie/
4 martie „o expunere aproape plângând, conchizând că trebuie să ne
supunem împrejurărilor și că din sacrificiul ce facem poate va ieși recom¬
pensa meritată“38. Intervenind în discuție, principele Carol a afirmat că,
„deși nu este constituțional, din partea reginei declară, în numele femeilor
române, că este trist că nu se rezistă până la ultima extremitate și că speră
că se va găsi un bărbat de stat destul de patriot care să împiedice pe rege
de a semna o astfel de pace“. Ferdinand s-a mulțumit să-l mângâie pe cap,
iar când Averescu a declarat că era gata să-și prezinte demisia, i-a spus:
„Nu luați în seamă avântul tinereții“39. In fapt, principele exprima punc¬
tul de vedere al reginei Maria, care se opunea categoric încheierii păcii
separate, considerând că România trebuia să continue lupta, indiferent de
rezultat. In ziua de 18 februarie/3 martie, regina a avut — după propria-i
mărturisire — „o scenă dureroasă cu regele. A venit târziu la dejun, eu
isprăvisem de mâncat și ședeam de vorbă cu Carol în camera mea; îl
lămuream cum stau lucrurile, deoarece avea să ia și el parte la Consiliul
de Coroană din dimineața asta. Nando ne întrebă despre ce vorbeam, și-i
spusei că eram de părere că ar trebui să știe și Carol cele ce se întâmplă, și
apoi, potrivit firii mele de femeie, spusei tot ce aveam pe inimă. Nu e cu
putință să repet toate cuvintele mele; erau puternice și fără înconjur, dar
neplăcute de auzit. Regele se supără cumplit pentru atitudinea mea.
Discuția fu amară și lăsă urme adânci“40. între altele, regina a spus: „Dacă
ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul,
iscălind cu numele nostru osândirea la moarte. Să murim rămânând dârji,
strigând lumii întregi indignarea noastră față de nemernicia ce se așteaptă
de la noi“. Ea l-a convins pe Carol să ia cuvântul în Consiliul de Coroană
„și să se ridice în numele meu și în numele tuturor femeilor din România,
împotriva grozăviei unei păci în asemenea condiții“41.

38 Ibidem, p. 299.
39 Ibidem.
40 Ibidem.
41 Maria, regina României, op. cit., p. 374-375.
49
După încheierea Consiliului de Coroană „un grup de doamne din
societate, cele mai multe în costume de infirmiere, au manifestat la Pala¬
tul reginei împotriva păcii separate și au aclamat pe Aliați“42. Era, cum
scria Duca, „o răzvrătire de salon“ într-un moment de cumpănă pentru
poporul român.
Conform hotărârii Consiliului de Coroană, în seara zilei de 19 febru­
arie/4 martie delegații guvernului român au plecat spre București pentru
a anunța partea germană despre decizia de a încheia pacea. Mai întâi, la
20 februarie/5 martie a fost semnat la Focșani protocolul pentru prelun¬
girea armistițiului între România și Puterile Centrale. Pentru a facilita
negocierea păcii, regele a trimis vorbă lui Marghiloman să vină la Iași,
fiindcă intenționa să-l desemneze pentru a îndeplini o asemenea misiune.
Averescu a aflat despre acest demers, drept care l-a întrebat pe Ferdinand:
„Sire, nu mai ai încredere în Guvernul meu?“ Regele a evitat un răspuns,
dar a afirmat că „nu mai e fluid între noi“43. Jignit, Averescu și-a prezentat
demisia la 27 februarie/11 martie 191844. Au urmat lungi discuții cu
Alexandru Marghiloman, sosit la Iași, care știa că-și risca viitorul politic
acceptând să încheie pacea cu Puterile Centrale în condiții total dezavan¬
tajoase pentru România.

3. Regele Ferdinand
și pacea de la Buftea-București
Guvernul Alexandru Marghiloman s-a constituit la 5/18 martie
1918. Președintele Partidului Conservator era unul dintre oamenii po¬
litici germanofili care rămăsese devotat regelui Ferdinand și care și-a asu¬
mat responsabilitatea semnării unei păci foarte grele pentru România. De
altfel, însuși Ion I.C. Brătianu sublinia, la o consfătuire a majorității
liberale desfășurată în acele zile, că Marghiloman „se sacrifică primind să
se înhame la o operă tragică dar patriotică“, prevăzând faptul că mai târziu
Marghiloman „va fi calomniat, ofensat, batjocorit“. Brătianu a subliniat
că „trebuie să se știe că acest om a salvat Coroana și Moldova și că acest
lucru primează“, iar el, în calitate de președinte al Partidului Național­

421.G. Duca, Memorii, vol. IV, p. 91.


43 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. V, p. 20.
44 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 6/1918, f. 1.
50
Liberal, îi era „recunoscător în chip special d-lui Marghiloman, pentru
marile servicii pe care le-a adus Coroanei și țării“1.
Deplasându-se la Buftea pentru tratativele de pace, Marghiloman s-a
situat pe poziția acceptării de către Puterile Centrale a dinastiei existente
in România; unul dintre negociatorii germani transmitea la Berlin:
„Nimeni nu cunoaște mai bine ca el slăbiciunile regelui. El consideră încă
că e posibil, prin alegerea cu grijă a ambianței și un sfat clar dat lui în mod
special, ca el să fie ținut din punct de vedere politic ferm pe calea care este
necesară pentru politica viitoare“2.
Negocierile au fost dificile, reprezentanții Puterilor Centrale nefiind
dispuși să cedeze în fața unui stat învins, care trebuia umilit. La 24 apri­
lie/7 mai 1918, guvernul Marghiloman a semnat — în sala de la Palatul
Cotroceni, unde se ținuse Consiliul de Coroană din august 1916 care
hotărâse intrarea României în război — Tratatul de Pace cu Puterile
Centrale3. Documentul prevedea ca Dobrogea să fie ocupată de Tripla
Alianță, România urmând să aibă acces la mare pe un drum comercial
până la Constanța; „rectificările“ de frontieră în favoarea Austro-Ungariei
se ridicau la 5 600 km2 (incluzând Parângul, Cozia, Negoiul, Caraimanul,
Munții Vrancei, Ceahlăul, Rarăul, un număr de 131 comune și sate cu o
populație de 724 937 locuitori); practic, armata română era desființată;
România se obliga să licențieze pe toți ofițerii străini și inamici, să sprijine
trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre
Odessa; statul român trebuia să predea acestora întregul surplus de cere¬
ale, petrol și alte produse; prețul la mărfurile de export era derizoriu;
Germania putea arenda, pe termen de 90 de ani, terenuri rurale în
România, monopoliza, pe diferite termene, exploatarea și prelucrarea
lemnului, obținea dreptul de monopol asupra navigației pe Dunăre și în
porturile dunărene, de a lua în stăpânire șantierele navale; Germania avea,
pe 90 de ani, monopolul asupra petrolului; două societăți germane aveau
dreptul de exploatare și comercializare; Germania păstra pe teritoriul
României un aparat militar și polițienesc.
Practic, în urma păcii de la București, starea de război a fost înlocuită
cu starea de ocupație. Țara era împărțită în două: teritoriul ocupat și

1 România în primul război mondial, p. 329.


2 1918 la români, vol. II, p. 1090.
3 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 10/ 1918, f. 1.
51
Moldova — unde administrația română continua să-și exercite atribuțiile
și autoritatea4. P.P. Carp exprima aspre critici la adresa lui Al. Marghilo¬
man care „n-a voit să înțeleagă că în vremurile acestea oamenilor politici
nu le mai este îngăduit luxul de a face pe trepădușii Palatului în
detrimentul neamului lor. D-l Marghiloman a voit să-și facă un titlu de
glorie salvând dinastia, dar pierzând din vedere faptul că, angajându-se pe
calea aceasta, pacea e dorită și impusă de Austria și în special de unguri și
bulgari, sub auspiciile cărora a lucrat în detrimentul țării și în profitul —
trecător de altfel — al dinastiei pe care își închipuie că a salvat-o
definitiv“. După opinia lui Carp, „pacea pe care trebuia s-o semneze
România era pacea punctului de vedere german, cu sacrificarea dinastiei
și, în schimb, apărarea integrală a tuturor intereselor ei vitale în prezent și
în viitor“. Bătrânul conservator conchidea că „fericirea acestei țări nu stă
în menținerea actualei dinastii, care cu prilejul acesta a vândut-o în mod
josnic, ci în prietenia cu un stat puternic care i-ar putea da o dinastie de
pe urma căreia ar putea repara toate nenorocirile inaugurate de d-l Mar¬
ghiloman cu cedarea Carpaților“5. Era, desigur, un punct de vedere cu
totul subiectiv, deoarece Pacea de la București fusese impusă de Germa¬
nia, care nu urmărea în nici un caz „fericirea“ României, ci subjugarea ei.
Starea de spirit a ostașilor români se modificase radical față de cea din
august 1916. Acum dorința cea mai arzătoare a fiecăruia era să plece
acasă, să-și vadă nevasta și copiii, dar și ce-a mai rămas din gospodăria
proprie. In această atmosferă, regele a ținut să dea un semnal, anume că
reformele promise se vor înfăptui. La 21 martie 1918 el a adresat admi¬
nistratorului Domeniilor Regale o scrisoare publică în care arăta: „Astăzi,
când vitejii noștri ostași, care cu atâtea jertfe și atâta sânge au apărat
pământul strămoșesc, se întorc la căminele lor, voiesc ca pe Domeniile
Coroanei, ca și pe proprietățile mele, ei să se bucure fără întârziere de
foloasele pe care le asigură principiile sancționate de mine prin Constitu¬
ție. In acest scop, până ce noi legi vor putea permite împroprietărirea lor
definitivă, doresc ca pe aceste Domenii ei să fie deja, sub formă de obște
și de arendă, puși de îndată în folosința pământurilor ce li se vor cuveni.
La aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri a mele se va ține seamă în

4 România în primul război mondial, p. 330-331.


5 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 70/1918, f. 1-2.
52
primul rând de luptătorii care se întorc de sub drapel și de familiile celora
care și-au istovit viața în serviciul patriei“6.
Regele Ferdinand nu a ezitat ca, în mod ostentativ, să-l conducă la
gară pe generalul Berthelot, șeful misiunii militare franceze, însoțit de
regina Maria și de principele Carol, demonstrând astfel că este alături de
Aliați. De asemenea, el a participat la depunerea jurământului unei noi
serii de recruți, care urmau să constituie armata la care România avea să
apeleze atunci când împrejurările îi vor permite.
La solicitarea lui Alexandru Marghiloman, regele a dizolvat Adunarea
Națională Constituantă, organizându-se alegeri parlamentare în mai
1918. Desfășurate în condițiile ocupației inamice, alegerile au fost câști¬
gate de Partidul Conservator. Un succes deosebit a obținut Alexandru
Averescu, ales în patru circumscripții. Partidul Național-Liberal nu a
participat la campania electorală.
Lucrările Parlamentului s-au deschis la Iași, în ziua de 4/17 iunie,
când regele a citit Mesajul. Marghiloman nota: „Adunarea destul de rece
la intrarea regelui“7. Dintre luările de cuvânt, o notă aparte a făcut Ion
Inculeț, care, în ședința din 27 iunie, a ținut să afirme că Basarabia nu va
renunța la votul obștesc și nici la reforma agrară, așa cum a fost ea înfăp¬
tuită. Din inițiativa guvernului s-a cerut ratificarea Tratatului de Pace în¬
cheiat la București în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918, iar Adunarea
Deputaților și Senatul s-au conformat, deși au existat parlamentari care au
vorbit contra sau au exprimat rezerve8. Mai mulți conservatori au propus
darea în judecată a guvernului Brătianu. Regele s-a declarat împotriva
acestei inițiative, apreciind că intrarea în război corespundea spiritului
public, iar greșelile guvernului nu puteau forma obiectul unei condam¬
nări în justiție. Rezultatul a fost reacția antidinastică a unor parlamentari,
din rândul cărora s-a remarcat dr. Dimitrie Gerota, care nu s-a sfiit să
ceară, de la tribuna Senatului, abdicarea regelui Ferdinand. Ilustrul chi¬
rurg avea să primească o dură corecție din partea unui ofițer, care întâl­
nindu-1 pe stradă „l-a bătut până la sânge, iar ofițerii de rezervă s-au
întrunit ca să protesteze împotriva cuvintelor lui și să facă regelui o caldă

6 N. Iorga, Regele Ferdinand, p. 96.


7 Al. Marghiloman, op. cit., voi. VIII, p. 548.
8 Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918,
p. 468-473.
53
manifestare de simpatie și respect“9. Totuși, guvernul Marghiloman a
continuat acțiunea împotriva liberalilor. După mai multe percheziții
efectuate la domiciliul foștilor miniștri, inclusiv la cel al lui Ion I.C.
Brătianu, în septembrie 1918 a fost arestat preventiv Alexandru
Constantinescu. Arestarea a fost precedată de un interogatoriu luat de
Emil Cerkez. La întrebarea „Cum vă cheamă și care vă este profesiunea?“,
acesta a răspuns: ,Alexandru Constantinescu, fost și viitor ministru“. Iar
la întrebarea „Ce decorații aveți?“, acesta a început să le înșire, spre
uimirea lui Cerkez, care a exclamat: „Așa de multe?“. Răspunsul a fost:
„De ce te miri, dacă ai avea capul meu și dacă ai fi în stare să aduci țării
tale serviciile pe care i le-am adus eu, ai avea și d-ta atâtea decorații“10.
După două săptămâni, Alexandru Constantinescu a fost eliberat, iar
guvernul Marghiloman a abandonat ideea trimiterii în judecată a
guvernului Brătianu, deoarece starea de spirit a populației era extrem de
ostilă unor asemenea răfuieli, într-un context istoric extrem de dificil.
Reprezentanții Puterilor Centrale au stăruit pe lângă Marghiloman ca
Tratatul de Pace de la București să fie ratificat de Parlament. Discuțiile
asupra acestui tratat s-au desfășurat într-o atmosferă apăsătoare, deoarece
era limpede pentru orice român, că el fusese impus de Puterile Centrale.
O justificare s-a dat: prin Pacea de la București țara a fost salvată de
distrugerea totală, monarhia a fost menținută, iar Basarabia s-a unit cu
România. La 15 iunie 1918, Tratatul a fost votat de Parlament și înain¬
tat regelui spre promulgare. Dar suveranul a evitat să semneze legea adop¬
tată de Corpurile Legiuitoare, astfel că, potrivit Constituției, ea nu exista.
Președintele Consiliului de Miniștri a stăruit pe lângă rege, argumentând
că România trebuia să-și respecte semnătura, că guvernul era responsabil
pentru pacea încheiată. Dar, cu toate presiunile care s-au exercitat contra
sa, regele Ferdinand a refuzat să ratifice Tratatul de Pace de la București.
Acest tratat n-a fost — în conștiința poporului român și a oamenilor
politici lucizi — decât rezultatul unei conjuncturi militare și politice
extrem de grave.
Alături de problemele războiului și ale păcii — fundamentale pentru
istoria națională — monarhia a fost confruntată și cu alte chestiuni, ale
căror implicații s-au evidențiat în anii următori. Pe lângă activitățile sale

91.G. Duca, Memorii, vol. IV, p. 114.


lü Ibidem, p. 152.
54
politice, prin care urmărea, în principal, să-l influențeze pe Ferdinand, și
preocuparea pentru acțiunile organizate de Crucea Roșie, care i-a atras
apelativul de „mama răniților“, regina Maria și-a găsit o nouă pasiune
sentimentală: colonelul canadian Joe Boyle11. Acesta lucra pentru
serviciile secrete britanice și venise în România la sfârșitul anului 1917 în
numele Crucii Roșii Canadiene. A îndeplinit unele misiuni extrem de
riscante, între care și salvarea a 130 de români luați prizonieri de bolșevici
la Odessa și îmbarcați pe un vapor cu destinația Sevastopol. Pentru actul
său temerar, Boyle a fost decorat de regele Ferdinand, prilej cu care a
întâlnit-o pe regina Maria. în ziua de 17 februarie/2 martie 1918 aceasta
nota: „Am făcut cunoștință cu un canadian foarte interesant, colonelul
Boyle, care lucrează pentru noi în Rusia și încearcă să ne îmbunătățească
situația și mai ales să ne înlesnească transporturile. E un om care te câștigă
printr-un farmec ciudat, care nu se teme de nimic și care, prin nemaipo¬
menita lui putere de voință și curaj, izbutește să răzbată peste tot; un
adevărat tip de Jack London“12. Acest aventurier canadian a fermecat-o pe
regină, care, la cei 42 de ani ai ei și 25 de ani de căsnicie, s-a lăsat sedusă
(sau mai exact a dorit să fie sedusă), astfel că l-a abandonat pe Barbu
Știrbey, aruncându-se cu o voluptate greu imaginabilă în brațele colone¬
lului Boyle. El a devenit dragostea și iubirea vieții sale13.
în timpul războiului regina a avut mai multe aventuri, despre care se
vorbea în mod curent, atât la Curte, cât și în spitale sau în tranșee. Din
inițiativa ei s-a înființat spitalul de campanie de la Coțofenești, care a
devenit un fel de „cuib de nebunii“ pentru doamnele din înalta societate.
Argetoianu nota: „încă de pe la sfârșitul anului 1917 se răspândiseră la
Iași zvonuri care nu erau menite să sporească prestigiul moralității înaltei
noastre societăți. Se vorbea de adevărate orgii petrecute între medicii
francezi și doamne și domnișoare bine cunoscute — totul sub înalta
oblăduire a Majestății Sale regina. Multe din eroinele acestor jocuri, în
care hazardul era mai puțin amestecat decât amorul, ar fi fost, după
spusele lumii, persoane din cel mai apropiat anturaj al Palatului regal“14.
Trăind în această atmosferă, regina Maria s-a lăsat și ea în „brațele

11 Terence Eisberry, Marie of Romania, p. 146.


12 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, p. 373.
13 Vezi, pe larg, Leonard W. Taylor, Regele aurului și regina Maria, București,
Editura Atos, 1996.
14 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. III, p. 110.
55
iubirii“, aventurile sale fiind bine cunoscute de toată lumea. In ziarul
„România“, editat cu sprijinul financiar al guvernului, urma să apară
articolul Regina Maria dă pildă la soldați, în care se prezenta activitatea
acesteia, ca fiind un adevărat exemplu pentru ostași. Dar, zețarul a
înlocuit litera /cuz din cuvântul pildă, astfel că îndată ce s-a descoperit
„greșeala de tipar“ ziarul a fost retras. Colonelul Boyle era tot ce-și putea
visa o femeie: „Cioplit în atlet, arătos și simpatic, cu un cap de consul
roman, cu fața rasă și pârlită de soare, cu niște ochi negri fulgerători,
Boyle se înfățișa ca un splendid exemplar de «mascul» și cu putere de
sugestie, căreia puțini erau în stare să-i reziste“15. Regina Maria a fost de
la început impresionată de puterea lui, de brațele lui de oțel, de îndrăz¬
neala și spiritul lui dominator. Toți amanții pe care i-a avut au privit-o ca
prințesă sau ca regină, cu o anumită sfială, în timp ce Boyle a tratat-o ca
pe o femeie, care avea nevoie de dragoste, dusă până la extrema voluptate.
Nici Ferdinand I nu era „ușă de biserică“; la Iași se afla adesea în
preajma actriței Elvira Popescu. Când nu putea fi lângă ea, regele îi trimi¬
tea scrisori de dragoste, „pline de un sentimentalism dulceag, romantic“.
Actrița, încântată, citea aceste scrisori prietenelor sale, nedându-și seama
de gravitatea indiscreției. De această situație a profitat Alexandru
Mavrodi, directorul general al teatrelor. Potrivit unei relatări, „Mavrodi
s-a dus la actriță și a speriat-o: «Ce-ai făcut, nenorocito? Ai arătat la toată
lumea scrisorile regelui. Acum va sosi Siguranța să-ți facă percheziție.
Ocna te mănâncă!» Tremurând de frică actrița l-a întrebat ce trebuie să
facă. «încredințează-mi scrisorile, eu le ascund și când vei fi întrebată, să
faci pe ingenua, să declari că sunt minciuni născocite, din invidie, de
celelalte actrițe». Dintre corsete, cămăși E.P. a scos pachetul de scrisori“.16
Foarte curând Elvira Popescu avea să plece la Paris — unde s-a bucurat
de un mare succes, iar Alexandru Mavrodi va cunoaște o puternică ascen¬
siune, ajungând ministru.
în timpul refugiului din Moldova, regele Ferdinand mergea des la
Ghidigeni, conacul bancherului Chrissoveloni, unde, după cum nota
Argetoianu, „regele se deda la petreceri libidinoase cu cele trei surori

15 Ibidem, vol. V, p. 99.


16 Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănist și Național-Țărănist. Ediția
a Il-a. îngrijire, note, postfață de Victor Frunză, București, Editura Victor Frunză,
2000, p. 296-297.
56
Bastache, care sub costumul surorilor de caritate își exploatau tempera¬
mentul“. Și aici se făcea „dragoste“ în disperare, astfel că „bărbații și
cucoanele se încurcau noaptea prin odăi și prin paturi“17. Același C. Arge­
toianu găsea o explicație: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când
oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile, mizeria și
toate privațiunile care sunt consecința lor exasperează nervii și întețesc
patimile, când promiscuitatea sexurilor impusă de împrejurări răstoarnă
barierele materiale ridicate de confortul pașnicelor civilizații, când viața și
ziua de mâine par iluzii efemere — e natural ca și criteriile morale să se
altereze“18 19.

Nichifor Crainic descrie o situație aproape incredibilă de la Spitalul


Militar din Iași, care era patronat de o doamnă, „boieroaică de viță
veche“, soția ministrului Mihai Cantacuzino. „Domnița“ Măriuca își
începea activitatea la ora trei după amiază, într-un pavilion de scândură,
somptuos mobilat: „Trei bărbați o vizitau zilnic în ordine prestabilită, fără
greș, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc.
Al doilea, un diplomat român de o rară frumusețe. Al treilea, un artist
celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniței se auzeau prin
scândurile pavilionului“. Intr-o zi, un doctor a intrat în camera domniței
și a găsit o carte franțuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări
sfătuia că pentru a-și menține proaspete senzațiile amoroase, femeia tre¬
buie să aibă trei amanți simultan. Și specifica: de preferință un bancher,
un diplomat și un artist! Așadar, domnița noastră — scria Crainic — își
organiza pasiunea după prescripțiile unui manual de specialitate! Faptul
că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei ome¬
nești, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina
pasiune, ci, dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinței și al morții
_ ^ - CC 1 o
pentru țara .
Se cuvine subliniat că atât regina Maria, cât și regele Ferdinand au
făcut întotdeauna disocierea necesară între viața publică și cea privată. Ei
nu s-au lăsat acaparați de problemele personale în detrimentul atribuțiilor
pe care le aveau, la nivelul societății. Regina a continuat să se ocupe înde¬
aproape de răniți, să le aline suferințele. Regele prefera să meargă călare

17 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. III, p. 112.


18 Ibidem, p. 111.
19 Nichifor Crainic, op. cit., p. 124.
57
prin sate, să se oprească atunci
când vedea pe cineva, să intre
în vorbă cu el, să-i asculte păsu¬
rile. Cezar Petrescu nota: „Intra
într-un sălaș sărac, sub grinzi
afumate, se așeza pe un scăunaș
cu trei picioare și vorbea domol
cu oameni umili despre umilele
lor necazuri. Când unul încerca
să aprindă opaițul cu lumina
scumpă în acea vreme, regele îl
oprea cu un semn de mână:
«Nu-i nevoie. Noi ne înțele¬
gem și pe întuneric»“20.
Dar cel care a făcut din
aventurile sale sentimentale
adevărate probleme de stat a
fost principele Carol, moșteni¬
torul Coroanei. încă din toam¬
na anului 1916, regina Maria îl
Principele Carol
rugase pe Aleksandru Aleksan­
drovici Mossolov — ministrul
plenipotențiar al Rusiei în România — să intervină pe lângă țarul Nikolae
al II-lea, în vederea unei eventuale căsătorii a principelui Carol cu una
dintre fiicele sale. Potrivit relatărilor lui Mossolov, discuția cu țarul a
decurs astfel: „Sunt de acord cu propunerea, dar nu știu ce va spune
împărăteasa“. — „Când mă pot prezenta pentru a afla răspunsul pentru
regină?“ — „Nu-i voi spune nimic împărătesei; cere-i o audiență, transmi­
te-i complimente din partea reginei și spune-i ce dorești“. — „Așa voi
face, Sire!“ Mossolov a discutat cu împărăteasa, care i-a comunicat că
intenționa să invite pe regina Maria și pe principele Carol pentru a
petrece Pastele din 1917 la Țarskoe Selo: „Apoi vom vedea dacă mariajul
putea fi luat în considerație“. Revăzându-1 pe țar, căruia i-a transmis
punctul de vedere al țarinei, Nikolae al II-lea a apreciat: „Nu credeam că
o să-ți îndeplinești misiunea cu atâta succes. Sigur că ai în tine arta de a
20
Cezar Petrescu, Cei trei regi, p. 94.
58
convinge“21 22. Dar, în februarie 1917a avut loc revoluția, care a dus la înlă¬
turarea țarismului în Rusia, astfel că planul reginei Maria a eșuat. în
contextul greutăților prin care treceau țara și Coroana, Carol devenise
sceptic în legătură cu perspectivele monarhiei în România. Potrivit unor
informații, el ar fi declarat: „Știu bine că în 20 de ani România, ca toate
celelalte țări, va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum
vreau:
5 “22.

Principele nu mai era dispus să-și onoreze obligațiile care-i reveneau


în calitate de moștenitor al tronului. De altfel, chiar regele relata că prin¬
cipele spusese prietenilor săi: „Nu sunt iubit; simt că nu voi putea face
nimic; îmi vine să plec“23. Dorea să trăiască liber, după propria-i voință,
să nu mai fie ținut sub observație, în calitatea sa de moștenitor al
Coroanei. La Iași a cunoscut-o pe Ioana Maria Valentina Lambrino,
căreia i se spunea Zizi, o tânără micuță de statură, brunetă și puțin
durdulie, așa cum îi plăcea lui. între ei s-a dezlănțuit o iubire pătimașă.
Cei doi se plimbau cu automobilul, participau la reuniuni muzicale, la
partide de bridge, fără să se ascundă de ochii lumii. Când Carol a trebuit
să plece la unitatea sa militară, încartiruită la Tg. Neamț, Zizi s-a mutat
și ea în micul oraș. Regina Maria nu vedea cu ochi buni această legătură
și nu ezita să-i spună lui Carol că Zizi era „o libertină și o oportunistă“,
sfâtuindu-1 să nu se mai întâlnească cu ea24.
Dar Carol nu era dispus să-i urmeze sfaturile. El nu a ezitat să o ceară
de soție pe „micuța Zizi“, iar aceasta îi răspundea: „Nu am decât un
singur vis, o singură dorință — aceea de a fi legată pe viață de tine“25.
Prințul Carol a decis să treacă la fapte; cum nu se putea căsători în țară,
deoarece regele și regina ar fi aflat despre această intenție, a hotărât să
plece în Rusia, la Odessa, recurgând la serviciile lui Henri Serdici, care i-a
procurat documente (false) de călătorie. La 27 august/9 septembrie 1918
Carol a părăsit, deghizat în uniformă de ofițer rus, unitatea militară pe

21 A.A. Mossolov, Misiunea mea în România. Curtea Imperială a Rusiei și Curtea


regală a României în timpul războiului (Memorii). Ediție Marin C. Stănescu, Bucu¬
rești, Casa de Editură Silex, 1997, p. 169-170.
22 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, 1918-1919, București, 1927,
p. 137.
23 Ibidem, p. 40.
2A Lilly Marcou, Regele trădat. Carol al II-lea al României, București, Editura
Corint, 2003, p. 90.
25 Jeanne Lambrino, Mon mari le Roi Carol, Paris, 1950, p. 59-60.
59
Prințul Carol
si Ioana Lambrino

care o comanda* (aflată la Târgu Neamț) și în ziua de 31 august/13


septembrie 1918 s-a căsătorit la biserica Pokvovskaia din Odessa cu Ioana
Maria Valentina (Zizi) Lambrino, fiica decedatului maior Constantin
Lambrino**. Potrivit unor informații, preotul ortodox Șarafski a fost de
acord să-i cunune pe cei doi fără consimțământul regelui Ferdinand
pentru suma de 30 000 lei26. In certificatul de căsătorie se menționa:
„Colonelul Regimentului VIII Vânători al armatei regale române Carol
Ferdinandovici, prinț moștenitor al României, de religie ortodoxă,
căsătorit pentru prima oară, în vârstă de douăzeci și patru ani. Nobila
Jenne Constantinovna Lambrino, căsătorită pentru prima oară“27. Astfel,
Carol săvârșise o dublă ilegalitate: abandonase unitatea, ceea ce în
limbajul justiției militare însemna dezertare, pasibilă cu pedeapsa capitală,
și încălcase Statutul Casei Regale, care interzicea membrilor acesteia să se
căsătorească cu persoane care nu aparțineau unei familii domnitoare.
Principele Carol a adresat regelui o telegramă prin care-și anunța căsătoria
și cerea să i se indice „dacă trebuie să mă întorc în țară sau să rămân în
străinătate, soluție pe care eu o găsesc preferabilă până la clarificarea
situației“28. Telegrama a provocat o vie îngrijorare la Curte, precum și în

* Carol comanda, onorific, Regimentul 8 vânători.


** Familia Lambrino, de origine greco-levantină, avusese un anumit rol politic
în sec. al XVIII-lea. Astfel, Constantin Lambrino a ajuns paharnic în timpul domniei
lui Dimitrie Cantemir, iar Mihalache Lambrino a fost mare ban sub Constantin
Brâncoveanu, cu a cărei fiică, domnița Bălașa, s-a și căsătorit (Arh. N.I.C., fond Casa
Regală. Regele Carol II, Arh. personală, dos. 21/1918, f. 1).
26 Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al II-lea de România. Traducere din
engleză de Mona Antohi, București, Editura Humanitas, 2001, p. 62.
27 Lilly Marcou, op. cit., p. 92.
28 Arh. N.I.C., fond Regele Ferdinand, Arh. personală, dos. V-l 87/1918, f. 1.
60
cercurile guvernamentale, deoarece atitudinea lui Carol punea într-o
lumină dintre cele mai defavorabile însăși instituția monarhică. îndată ce
a primit telegrama, regele l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa,
cu următoarele instrucțiuni: „în interesul lui, chiar dacă este irevocabil
hotărât să-și pună planul în execuție, arătați monstruozitatea ca ruperea
definitivă cu familia și țara să se facă pe pământ străin, sub paza unor
baionete străine, ieri încă în luptă cu noi“29. Colonelul ducea cu el și o
scrisoare din partea primului-ministru Al. Marghiloman, datată 4/
17 septembrie 1918, în care se spunea: „Fac apel la sentimentele lui de fiu
și de român ca să curme cu o oră mai înainte îngrijorarea ce a cauzat actul
lui. [...] Prințul nu poate uita că, în orice situație s-ar pune în viitor, nu
se cuvine să i se reproșeze că, ofițer comandant fiind, și-a părăsit Regi¬
mentul și a trecut în țară străină fără concediu. Tot asemenea, prințul nu
trebuie să uite că nu poate să stea un moment peste graniță cu pașaport
fals. [...] La nevoie trebuie ca Alteța Sa Regală să știe că guvernul va uza
de toate mijloacele pentru a opri drumul mai departe“30.
După multe insistențe, Carol a acceptat să se întoarcă în țară, fără a
renunța însă la căsătoria contractată. în fața intransigenței acestuia,
Al. Marghiloman a declarat suveranului: „Prințul trebuie decăzut din
prerogativele sale; prințul Nicolae proclamat în locul său și pentru el
făcută o educație severă și serioasă“31. Ferdinand era însă șovăitor, pentru
că, zicea el, „și eu am avut o chestiune sentimentală“*. Regele a luat
inițiativa consultării foștilor președinți ai Consiliului de Miniștri
(I.I.C. Brătianu și Al. Averescu), precum și a altor oameni politici pentru
a lua o decizie. în timp ce I.I.C. Brătianu s-a declarat împotriva unei ho¬
tărâri pripite și radicale, întrucât Carol „nu era încă matur“ și trebuia să i
se dea timp „să se coacă la minte“32, Al. Averescu a susținut categoric că
principele nu avea „nici o calitate pentru domnie“. Cu acest prilej gene¬
ralul a relatat faptul că la 29 octombrie/11 noiembrie 1916, când a primit
ordinul să se retragă din Valea Prahovei în fața trupelor de ocupație, Carol
a rămas să benchetuiască până la ora 2 noaptea, astfel că inamicul ajunsese
la numai 20 de km de localitatea în care se afla principele moștenitor33.

29 Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moște¬


nitor, București, 1926, p. 5.
30 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. V, p. 229-230 (Anexa XIV).
31 Ibidem, vol. IV, p. 21.
* Regele făcea aluzie la faptul că atunci când era principe moștenitor încercase să
se căsătorească cu Elena Văcărescu (Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. IV, p. 22).
32 Acte și corespondență..., p. 6.
33 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. IV, p. 26-27.
61
Acest act, ca și multe altele, influențau negativ moralul trupei și al ofițe¬
rilor, spre indignarea lui Al. Averescu, comandantul Armatei a Il-a.
De asemenea, regele a convocat un „consiliu al generalilor“ pentru a
discuta problema părăsirii unității militare de către Carol. în urma dezba¬
terii avute, generalul C. Hârjeu — ministrul de Război, generalul
C. Coandă, generalul Arthur Văitoianu și generalul Eremia Grigorescu,
inspectori de armată — au conchis că „nu aparține decât Majestății Sale
Regelui de a decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări
de regulamente militare de către un membru al familiei regele, întrucât
aceștia nu pot fi supuși prescripțiunilor regulamentare și legilor militare
ordinare“34. în calitatea sa de șef suprem al armatei și de cap al familiei
domnitoare, Ferdinand a hotărât să-l pedepsească pe Carol cu 75 de zile
„arest“ la mănăstirea Horaița (județul Neamț), începând cu data de
9/22 septembrie35. „Arestul“ consta în interdicția de a părăsi mănăstirea;
aici el a fost vizitat de rege și de regină, care i-au arătat necesitatea desfa¬
cerii căsătoriei, sugerându-i că ar putea întreține, în continuare, raporturi
„neoficiale“ cu Zizi Lambrino.
Simultan, se făceau puternice presiuni asupra acesteia, „sfătuind-o,
făcându-se oarecare sacrificii bănești în folosul său“36 pentru a o deter¬
mina să renunțe la mariajul oficial cu principele Carol. Ea însă ținea să
devină „Zizi de Hohenzollern“, astfel încât toate încercările s-au dovedit
zadarnice*.
După îndelungi insistențe, Carol a acceptat, la 29 octombrie/11 no¬
iembrie, să declare în scris că nu se opune la „anularea actului de căsătorie
încheiat la Odessa“37. în aceeași zi, regele Ferdinand a hotărât „amnistie¬
rea“ principelui, care a revenit la Iași. Aici, el a avut, la 31 octombrie/
13 noiembrie, o discuție aprinsă cu I.I.C. Brătianu, care i-a spus „să
asculte părinții, să nu uite că tinerețea poate întotdeauna să învețe, și că,
pentru suverani, a ști să asculte este o calitate de căpetenie“38. Carol,
profund nemulțumit de tutela pe care Brătianu o exercita asupra regelui
Ferdinand, era hotărât să nu țină seama de asemenea sfaturi. în conse­

34 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 43/1918, f. 1.


35 Ibidem, fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 3/1918, f. 2.
36 Ibidem, fond Casa Regală, dos. 43/1918, f. 5.
* Intr-o scrisoare adresată primului-ministru și semnată „Z. de Hohenzollern“ ea
protesta față de încercările de a desface o căsătorie „perfect legală“ și-i cerea să nu ad¬
mită o „asemenea inomenie“. (Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Principele Carol,
dos. 2/1919, f. 4).
37 Acte și corespondențe..., p. 7.
38 Ibidem.

62
cință, principele moștenitor a respins toate argumentele experimentatului
politician. Practic, această discuție a declanșat conflictul Carol-Brătianu,
care avea să-și pună amprenta asupra instituției monarhice și a vieții
politice din România în următorii ani.
In ziua de 29 octombrie/11 noiembrie, când principele semna scrisoarea
menționată, se încheia primul război mondial, care pentru România fusese
războiul pentru unitatea național-statală. Pe fondul evoluției evenimentelor
militare, caracterizate prin înfrângerea Puterilor Centrale, în ziua de 24 oc­
tombrie/6 noiembrie guvernul Alexandru Marghiloman a demisionat.
Guvernul prezidat de generalul Constantin Coandă, constituit în
aceeași zi, semnifica o modificare a orientării politicii interne și externe a
României. Regele a semnat decretul-lege pentru reforma electorală, prin
care se introducea votul universal, egal, direct, secret și obigatoriu al băr¬
baților de peste 21 ani; decretul-lege a fost publicat în „Monitorul oficial“
din 3/16 noiembrie. Parlamentul a fost dizolvat prin decretul regal din 3/
18 noiembrie, care preciza: „Toate lucrările efectuate de Adunările dizolvate
in timpul funcționării lor se declară nule și inexistente și lipsite de orice
putere de lege“39. Era pentru prima dată în istoria modernă a României
când se aprecia astfel activitatea unui Parlament și a unui Guvern, ambele
constituite legal, în limitele regimului dat, cu consimțământul șefului
statului. Aceasta nu însemna însă o modificare a sistemului de guvernare, ci
o modalitate — unică în felul ei — de a ieși dintr-o situație excepțională,
creată prin semnarea păcii de la Buftea-București. De altfel, cu excepția lui
Marghiloman și a câtorva adepți ai săi, nimeni n-a protestat față de această
decizie, care, în esența ei — dincolo de anumite prescripții constituționale
— era conformă spiritului public, dorinței românilor de a-și redobândi
drepturile suverane și de a fi stăpâni în propria lor țară.
Noul guvern, prezidat de generalul Constantin Coandă, a trecut la
mobilizarea armatei române, a adresat Comandamentului Superior ger¬
man din teritoriul ocupat al României un ultimatum prin care se cerea ca
„trupele germane să părăsească în termen de 24 de ore teritoriul român“40.
In Proclamația adresată ostașilor și poporului român regele Ferdinand
preciza că reîncepea lupta pentru „înfăptuirea visului nostru de atâtea
veacuri: Unirea tuturor românilor“41. Pacea de la Buftea-București era
practic anulată, iar România revenea în tabăra Antantei.

39 „Monitorul oficial“, nr. 183 din 24 octombrie/6 noiembrie 1918.


40 Ibidem, nr. 176 bis din 28 octombrie/10 noiembrie 1918.
41 Proclamația M.S. regelui către ostași și popor, în „Steagul“, din 30 octombrie/
12 noiembrie 1918.

63
Capitolul II

FERDINAND I — REGELE
TUTUROR ROMÂNILOR
1. Unirea cea Mare

Deși a debutat într-o atmosferă extrem de sumbră pentru România,


anul 1918 avea să devină cel mai important din istoria acestei țări. „Mama
România'1 a primit la sânul său fiii aflați sub dominație străină, în Basara¬
bia, Bucovina și Transilvania. In fapt, anul 1918 încununa o întreagă
evoluție istorică, ce se înscria în ansamblul general european, caracterizat
prin constituirea de state naționale, ca urmare a aplicării principiului
dreptului popoarelor la autodeterminare. Acest proces s-a derulat pe
parcursul sec. al XIX-lea — numit și secolul naționalităților — și s-a
încheiat la sfârșitul primului război mondial.
în 1916 România intrase în război pentru eliberarea Transilvaniei și
Bucovinei, iar documentele vremii atestă faptul că trecerea Carpaților s-a
făcut într-o atmosferă de entuziasm colectiv. Dar, după numai câteva
săptămâni a venit șocul înfrângerilor militare și apoi al retragerii. în vara
anului 1917, armata română a zăgăzuit planurile inamicului, dar victoriile
de la Mărăști, Mărășești și Oituz nu au putut fi valorificate, datorită
evenimentelor din Rusia.
Revoluția din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a avut ca rezultat
dezagregarea Imperiului Rus, afirmarea dreptului popoarelor la
autodeterminare, fapt ce a permis românilor din Basarabia să acționeze în
direcția unirii cu România. A fost ales un organism reprezentativ —
Sfatul Țării, care și-a început lucrările la Chișinău în ziua de 21 noiem­
brie/4 decembrie 1917, sub președinția lui Ion Inculeț. La 2/15 decem¬
brie Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească; în
64
Declarația adoptată cu acel prilej
se preciza că Republica Demo¬
cratică Moldovenească „va intra
in alcătuirea republicii federative
democratice rusești, ca părtaș cu
aceleași drepturi“1. Cinci zile mai
târziu s-a constituit Consiliul Di¬
rectorilor Generali, în fapt un gu¬
vern, în frunte cu Pantelimon
Erhan. Existența Sfatului Țării și
a Consiliului Directorilor Gene¬
rali era amenințată de trupele bol­
sevizate care se retrăgeau de pe
frontul din Moldova. Deoarece
noile autorități nu aveau o armată
proprie la dispoziție, s-a apelat la
sprijinul guvernului de la Iași. în
ziua de 22 decembrie, Panteli¬
mon Erhan, împreună cu Ion Pe­
livan (director general la Externe)
și Vladimir Cristi (director gene¬ Regele Ferdinand în anul 1918
ral la Interne) au adresat minis¬
trului de Război al României cererea de a trimite la Chișinău un regiment
ardelenesc, care să stea la dispoziția Consiliului Directorilor Generali ai
Republicii Moldova. La 24 decembrie 1917, generalul Iancovescu, minis¬
trul de Război, a aprobat această cerere, dar ea nu a fost urmată de pu¬
nerea în aplicare, fapt ce a determinat deplasarea lui Ion Pelivan la Iași în
ziua de 6/19 ianuarie 1918.
România însăși se găsea într-o situație dramatică. Un raport al Mare¬
lui Cartier General din 1/14 decembrie constata: „Regele, guvernul și
poporul trăiesc sub teroare. Provocatorii și conducătorii anarhiei ruse fac
toate eforturile pentru a antrena și această țară în prăpastia în care a
aruncat pe soldatul și țăranul rus. Moldova a fost, este și continuă să fie
devastată de soldații ruși, care, izolați sau chiar organizați în bande, fură,

1 Ion Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări,


Chișinău, Firma Editorială „Tipografia Centrală“, 1998, p. 203.
65
omoară și distrug, fără rușine și fără teamă de răspunderi“. în raport se
aprecia: „Suntem înconjurați din toate părțile de inamici. Dintre toți, cei
mai de temut sunt rușii, fiindcă deși aliați, se poartă cu noi mai rău ca
inamicii, și nu pot fi tratați ca inamici, fiindcă sunt încă aliații noștri“2.
După discuții între rege, guvern și comandanții militari s-a decis să se
dea curs cererii Consiliului General al Directorilor. Armata română a
trecut Prutul sub comanda generalului Broșteanu, care la 13/26 ianuarie
1918 a intrat în Chișinău, alungându-i apoi pe bolșevici peste Nistru3.
Această acțiune a primit aprobarea, fie tacită, fie deschisă, atât din partea
Antantei (Franța, Marea Britanie, Italia, S.U.A.), cât și a Puterilor
Centrale (Germania, Austro-Ungaria); de asemenea, generalul Șcerbacev,
comandantul trupelor rusești de pe frontul din Moldova, s-a pronunțat
pentru intervenția armatei române în scopul restabilirii ordinii în
Basarabia.
La 24 ianuarie/4 februarie 1918, Sfatul Țării a proclamat indepen¬
dența Republicii Democratice Moldovenești față de Rusia. în funcția de
președinte al Republicii a fost ales Ion Inculeț, iar în cea de prim-ministru
Daniel Ciugureanu. Noul stat se găsea într-o situație foarte delicată;
solicitările sale de a participa la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și de
la Buftea nu au fost luate în considerație, iar structurile administrative nu
se puteau închega pe cuprinsul Basarabiei. Liderii politici basarabeni au
apreciat că singura soluție rezonabilă era unirea cu România.
în zilele de 26-28 februarie, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu s-au
deplasat la Iași, unde au avut discuții cu regele Ferdinand și alți oameni
politici. „Regele împărtășește pe deplin principiile noastre în privința
dreptului țărănimii de a căpăta pământul pe care-1 muncește, dar, firește,
nu împărtășește acele păreri sociale extreme, care își fac loc în frământările
noastre“4, aprecia organul central de presă al Sfatului Țării. Prezența
armatei române dădea un sentiment de siguranță. La 6/19 martie 1918,
proprietarii agricoli din Basarabia au înaintat regelui Ferdinand un
memoriu în care se exprima „în numele păturilor culte și producătoare ale
populației din Basarabia, recunoștința noastră adâncă pentru apărarea

2 Apud Ion Mamina, Consilii de Coroană, p. 89.


3 Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Coordonator loan Scurtu,
București, Editura Institutului Cultural Român, 2003, p. 131.
4 „Sfatul Țării“, Chișinău, din 8 martie 1918.
66
vieții noastre și a avutului nostru, care în mare parte a fost deja nimicit de
anarhia revoluționară bolșevică, ce a găsit un răsunet adânc și în Basara¬
bia. [...] Suntem fericiți a exprima înaintea Majestății Voastre dorința
tuturor păturilor din Basarabia, ce sunt pentru ordine, liniște și muncă
productivă, de a fi totdeauna sub sceptrul Majestății Voastre, care dorință
este a întregului neam românesc și prin urmare a poporului românesc din
Basarabia“5.
In ziua de 26 martie/8 aprilie, Alexandru Marghiloman a sosit la
Chișinău pentru a participa la ședința festivă a Sfatului Țării, care urma
să proclame unirea Basarabiei cu România. Un rol important în pregă¬
tirea acestui act istoric a revenit lui Constantin Stere, care sosise la Chiși¬
nău încă din 24 martie. întrunit în ședință festivă, în ziua de 27 martie/
9 aprilie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. După
vot, Marghiloman a fost invitat în sală pentru a i se comunica rezultatul
(86 voturi pentru, 3 contra și 33 abțineri), apoi președintele Consiliului
de Miniștri a declarat: „In numele poporului român și al regelui Ferdi¬
nand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci!
Trăiască România Mare!“. Răspunzând scrisorii primite din partea
Sfatului Țârii, regele Ferdinand aprecia la rândul său: „Cu adâncă emoție
și cu inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a
săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteaptă atât de puternic
în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a pri¬
mit, prin votul înălțător al Sfatului Țării, o solemnă afirmare. Un vis fru¬
mos s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat,
în zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații
basarabeni revenind iarăși la patria-mamă“6.
La 28 martie/10 aprilie, o delegație oficială a Sfatului Țării a adus
Declarația de unire a Basarabiei la Iași, pentru a o înmâna regelui Ferdi¬
nand. Cu acest prilej, s-a oficiat un Te Deum solemn, s-a organizat o
recepție la Palatul mitropolitan și un dejun la reședința regală din strada
Lăpușneanu. Regele a conferit decorații fruntașilor basarabeni, între care
și lui Constantin Stere, dovedind astfel că avea tăria de a trece peste senti¬
mentele personale față de cel care acționase pentru a-1 detrona, și-i prețuia
meritele în realizarea Unirii de la 27 martie. In toastul său, regele s-a

5 Ion Turcanu, op. cit., p. 238.


6 Nicolae Iorga, Regele Ferdinand, p. 102.
67
adresat astfel invitaților: „Vă salut azi pe voi, frați de dincolo de Prut. Voi
sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce de mult domnea în inimile
fraților noștri moldoveni ai Basarabiei: l-ați înțeles așa de bine că azi
putem vorbi unii cu alții ca frați, ca prieteni“7.
Regina Maria nota că, în timpul dejunului, basarabenii „se sculau
mereu de la locurile lor ca să ne roage să ne iscălim pe meniu, iar după
dejun, când a fost o manifestație sub ferestrele noastre, unul dintre ei nu
s-a mulțumit numai cu îngăduința de a ține o cuvântare de la balconul
unde ne aflam, dar a stăruit împreună cu ceilalți să ia pe fiicele și pe fiii
noștri, să joace hora cu poporul adunat în stradă. Nando nu se împotrivi
și fiicele noastre se pomeniseră deodată în centrul unor zgomotoase și
însuflețite aclamații și jucară dansul național în vestita str. Lăpușneanu,
împreună cu niște basarabeni necunoscuți, însă plini de entuziasm“8.
Prin decretul regal din 9/22 aprilie 1918 se ratifica unirea Basarabiei
cu România, iar doi reprezentanți ai acestei provincii — Ion Inculeț și
Daniel Ciugureanu — au intrat în guvernul condus de Alexandru
Marghiloman.
In toamna anului 1918 s-a prăbușit și monarhia Austro-Ungară. încă
din ianuarie 1918, președintele S.U.A, Woodrow Wilson, difuzase pro¬
gramul în 14 puncte vizând organizarea Europei după război. în privința
Austro-Ungariei se prevedea ca popoarelor din acest imperiu să li se
asigure posibilitatea „unei dezvoltări autonome“. Dreptul la autodeter¬
minare era cerut tot mai insistent de cehi, slovaci, polonezi, români,
croați, bosniaci. La 3/16 octombrie, împăratul Carol I de Habsburg a
adresat apelul intitulat Către popoarele mele credincioase prin care propu¬
nea organizarea monarhiei pe baze federative; Transilvania și Bucovina își
păstrau vechiul statut. Chiar a doua zi, 4/17 octombrie, deputații români
din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Național Român din
Austria, iar la 9/22 octombrie apărea la Cernăuți gazeta „Glasul Bucovi¬
nei“, care în primul său număr scria: „Vrem să rămânem români pe
pământul nostru strămoșesc și să ne cârmuim singuri, precum o cer
interesele noastre românești“. La 14/27 octombrie, Adunarea Națională
Constituantă a Bucovinei a decis „Unirea Bucovinei cu celelalte țări
românești într-un stat național independent“. A fost ales un Consiliu

7 Ibidem, p. 103.
8 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, p. 403.
68
Național ca organ reprezentativ al Bucovinei, în frunte cu Iancu Flondor.
A doua zi a izbucnit revoluția la Viena, apoi, la 11 noiembrie, împăratul
Carol I a abdicat. Starea de anarhie a cuprins vechiul imperiu, iar terito¬
riul Bucovinei a devenit teatrul de dispută între români și ucrainieni.
Grupări înarmate de ucraineni au încercat să-și impună autoritatea asupra
acestui teritoriu. în fața acestei situații, Consiliul Național Român a cerut
guvernului de la Iași să trimită de urgență trupe pentru a împiedica
acțiunile teroriste ale ucrainienilor și extinderea anarhiei bolșevice. Regele
Ferdinand a încuviințat această cerere, iar la 11 noiembrie trupele române
comandate de generalul Zadik au intrat în Cernăuți. în zilele următoare
au venit la Iași reprezentanții Consiliului Național Român, Sextil Pușca­
riu și Ion Nistor, unde au avut discuții cu regele, cu membrii guvernului
și cu alți fruntași politici, convenindu-se asupra acțiunilor următoare,
întrunit la 15/28 noiembrie, Congresul general al Bucovinei a votat, în
unanimitate: „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în
vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul Româ¬
niei“9. în aceeași zi, președintele Congresului, Iancu Flondor, a adresat
regelui Ferdinand următoarea telegramă: „Congresul general al Bucovi¬
nei, care întrupează puterea supremă a țării, în numele suveranității
naționale, a votat astăzi în unanimitate Unirea necondiționată și pentru
vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României. Mulțumind
Proniei Cerești că, după o lungă și dureroasă așteptare, ne-a învrednicit
de a vedea ispășită nelegiuirea ce s-a săvârșit acum 144 ani față de țara
noastră, și mândri că avem fericirea de a aclama pe Majestatea Voastră
Domn liberator și purtător de grijă al nostru, rugăm să ne primiți sub
sceptrul ocrotitor al Majestății Voastre și reînnodând firul rupt cu sâlnicie
înainte de un veac și jumătate, să reînnoiți strălucirea Coroanei lui Ștefan.
Majestate, să trăiți mulți ani fericiți“10. Apoi, o delegație — alcătuită din
mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor — s-a
deplasat la Iași pentru a preda actul de Unire regelui Ferdinand. Cere¬
monia s-a desfășurat în Palatul Corpului de Armată în chiar ziua plecării

9 „Glasul Bucovinei“, Cernăuți, din 29 noiembrie 1918.


10 România. Documentele Unirii. 1918. Coordonator loan Scurtu, București,
Arhivele Statului din România-Editura Fundației Culturale Române, București,
1993, p. 109.
69
regelui și a reginei spre București. Delegația bucovineană a însoțit corte¬
giul regal pe drumul către capitala României.
Intre timp, și transilvănenii deveniseră foarte activi. La 5/18 octom¬
brie 1918, deputatul Alexandru Vaida-Voevod a citit în Parlamentul de
la Budapesta declarația Partidului Național Român, prin care se exprima
hotărârea românilor din Transilvania de a dispune singuri de soarta lor.
în noaptea de 30/31 octombrie s-a constituit Consiliul Național Român
Central, care a preluat conducerea treburilor Transilvaniei. Tratativele de
la Arad dintre reprezentanții Consiliului Național Român Central și cei
ai guvernului din Budapesta, desfășurate la Arad în zilele de 13-24 no¬
iembrie, nu au dus la nici un rezultat. La începutul lunii noiembrie, au
sosit la Iași profesorul Nicolae Bălan și căpitanul Victor Precup, unde s-au
întâlnit cu regele, precum și cu generalul Coandă, Ion I.C. Brătianu,
N. Iorga și alți fruntași politici. Cu acest prilej, președintele Partidului
Național-Liberal a adresat Consiliului Național Român Central o
scrisoare prin care-i propunea organizarea unei adunări naționale care să
hotărască unirea Transilvaniei cu România. în fapt, această idee era și în
mintea fruntașilor ardeleni și ea a devenit publică imediat după eșuarea
tratativelor de la Arad. Adunarea Națională a fost convocată la Alba Iulia
în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie.
în timp ce în Transilvania se desfășurau alegeri pentru Adunarea
Națională, în vechiul Regat se făceau pregătiri pentru revenirea autori¬
tăților centrale la București. Ultimul act politic semnificativ desfășurat la
Iași în prezența regelui și a reginei s-a consumat în ziua de 8 noiembrie,
ziua Sfinților Mihail și Gavril. Atunci, în mijlocul bisericii Mitropolitane
s-a ridicat un catafalc pe care a fost așezat craniul lui Mihai Viteazul.
Mitropolitul Pimen a oficiat o slujbă de pomenire a marelui voievod și a
tuturor celor care s-au jertfit pentru patrie. „Socoteam că, în clipa în care
se înfăptuia unirea tuturor românilor, acest omagiu de recunoștință se cu¬
venea aceluia care prin viața ca și prin moartea lui păstrase viu în conști¬
ința neamului nostru idealul întregirii lui“11, scria I.G. Duca. A urmat
serbarea comemorativă, care s-a desfășurat în sala Teatrului Național,
unde au luat cuvântul profesorul Nicolae Bălan, venit din Transilvania, și
Alexandru Lapedatu, ardelean stabilit în vechiul Regat. Acesta nota:
„Cuvântarea profesorului N. Bălan, ca sol al Ardealului, a fost deseori

11 I.G. Duca, Memorii, vol. IV, p. 175.


70
ovaționată, iar pasajul în care spunea că la Alba Iulia se pregătește a fi
proclamată Unirea cu patria-mamă a provinciilor românești de peste
Carpați a provocat — cum e lesne de înțeles — un adevărat delir în
sală“12. In seara aceleiași zile, Nicolae Iorga a ținut, în Aula Universității,
o impresionantă cuvântare, în cursul căreia a evocat Unirea înfăptuită de
Mihai Viteazul la 1600. Prezent la aceste manifestări, regele Ferdinand
trăia unele dintre cele mai fericite momente din viața sa; totuși, cei care 1­
au văzut în acele zile constatau că suveranul nu era cuprins de o stare
euforică, ci rămăsese același om sobru, reținut, privind cu detașare evo¬
luția evenimentelor, care parcă ar fi venit dintr-o voință exterioară, la care
el doar asista.
înainte de a pleca spre București, mareșalul Palatului, Henri Catargi,
a oferit o masă. Regina Maria era într-o vervă deosebită. Ea relata că
avusese o discuție cu regele, pe care l-a întrebat: „Spune-mi, Nando, îți dai
seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin, în imaginația ta, ce
reprezinți de acum încolo în istoria acestui popor? Tu, care o viață întreagă
ai fost un modest, un om care te-ai îndoit de tine, cuprinzi cu mintea ta
toată semnificația de-a-ntrupa visul secular al unui neam de 18 milioane
de locuitori?“ Dar Ferdinand, în modestia lui, socotea că el nu avea un
merit deosebit, actul istoric al Unirii fiind „verdictul Providenței“13.
Dacă în urmă cu exact doi ani, în 1916, retragerea din București s-a
făcut într-o atmosferă sumbră, de această dată revenirea a fost pregătită,
pentru a constitui un adevărat triumf. Regina Maria scria: „Nando se
întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de
sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți,
mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfrico¬
șătoare! La fiecare gară, mulțimea nerăbdătoare, sute de soldați, urale
furtunoase, muzici, cântări și fluturatul multor steaguri, o înveselire
obștească“14. Trenul a oprit în gara Mogoșoaia (ulterior Băneasa), unde
regele și regina au fost întâmpinați de generalul Constantin Coandă și
ceilalți membri ai guvernului, precum și de generalul Berthelot și gene¬
ralul Constantin Presan, de mai mulți ofițeri români, francezi și englezi.

12 Alexandru Lapedatu, Amintiri. Prefață, ediție îngrijită, note și comentarii de


loan Opriș, Cluj-Napoca, Editura Albastră, 1998, p. 156.
131.G. Duca, op. cit., p. 176.
14 Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, p. 490-491.

71
De aici, regele, regina, principele Nicolae și generalul Berthelot au urcat
pe cai, mergând în fruntea oștirii române și a detașamentelor Aliate (en¬
gleze și franceze), trecând pe sub Arcul de Triumf, improvizat la intrarea
în București. Din cortegiu lipseau două personalități de marcă ce-și
legaseră numele de istoria războiului pentru unitatea națională: Ion I.C.
Brătianu și generalul Averescu; moștenitorul Coroanei, principele Carol,
lipsea și el, defilând în fruntea regimentului său. Dar în acel moment
nimeni nu stătea să analizeze de ce nu erau prezenți acești oameni. Nici
de ce, imediat după suveran, urma Barbu Știrbey îmbrăcat în uniformă de
colonel.
Unii contemporani au sesizat că regele Ferdinand „era trist“15, nu-și
exterioriza bucuria de a-și fi legat numele de marele act istoric al Unirii.
De aceea, privirile se îndreptau spre regina Maria, care-și agățase de șaua
calului un mare buchet de crizanteme galbene, privea în dreapta și în
stânga, salutând pe cei care aclamau cortegiul regal. Programul acelei zile
a fost extrem de încărcat și plin de momente emoționante. Un sobor de
preoți, în odăjdii strălucitoare, a binecuvântat întoarcerea suveranilor în
Capitală. In Piața Victoriei li s-a oferit pâine și sare. Aici se afla și Ion I.C.
Brătianu, care s-a alăturat cortegiului oficial. Drumul a continuat pe
Calea Victoriei, până la statuia lui Mihai Viteazul din Piața Universității,
unde a avut loc trecerea în revistă a trupelor. Regina Maria nota: „Orașul
înnebunise complet. Aveam senzația că până și casele și pietrele din calda¬
râm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea. Noi înaintam
printr-un nesfârșit tumult de puternice ovații. Peste tot fluturau steaguri,
la ferestre și pe acoperișuri era plin de lume, ca să nu mai vorbim de
străzi“16. La rândul său, Constantin C. Giurescu își amintea: „Eram pe
trotuar, în dreptul hotelului Frascati; lângă mine privea un maior francez,
înalt, blond, cu patru trese la chipiu. Treceau ostașii noștri, purtând căști
franceze, treceau în pas de defilare și lumea era fericită, nebună de bucu¬
rie: uralele și aplauzele nu mai conteneau; li se zvârleau flori. Au făcut
impresie și detașamentele aliate: englezii, cu căștile lor rotunde, cu boruri
late, francezii în uniformele lor albăstrui, cu poalele mantăii răsfrânte și

15 Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, p. 48.


16 Maria, regina României, însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie 1919).
îngrijire de ediție, introducere și note de Vasile Arimia, București, Editura Albatros,
1996, p. 4.
72
prinse în nasturi, și mai ales senegalezii: înalți, voinici, negri ca tăciunele
și arătându-și dinții albi — parcă și mai albi, prin contrast, când râ¬
deau“17.
A urmat slujba la Mitropolie, după care generalul Eremia Grigorescu,
ministrul de Război, a înmânat regelui cartea de mareșal18. Astfel, Ferdi¬
nand I a devenit primul mareșal al României*. Atmosfera din acea zi a fost
descrisă și de Vasile Th. Cancicov: „E o nebunie de lume. A spune că rar
capitala a avut așa o aglomerație de public, ar fi banal; nu rar, dar nici¬
odată nu s-a văzut așa ceva. De la rondul al doilea al Șoselei Kiseleff până
la Piața Victoriei, de la Cercul Militar la statuia lui Mihai Viteazul, iar de
acolo până sus în Dealul Mitropoliei, o mare de capete, înșirate pe ambele
părți ale drumului, ocupând literalmente piețele, agită steaguri, pancarte,
batiste, flori în cinstea celor ce revin din război teferi. Peste tot auzeai
puternice urale și vedeai lacrimi de emoție, lacrimi de fericire în ochii
tuturora“19. Ziua s-a încheiat cu o masă oferită în Sala Tronului din
Palatul Regal. In cuvântarea rostită la revenirea în București, suveranul,
după ce a amintit că la urcarea pe tron a făgăduit înaintea reprezentanților
națiunii că va fi un bun român și s-a ținut de cuvânt, că a rămas „mereu
credincios“ hotărârii ce luase în august 1916, că are „conștiința curată“, a
conchis: „Ceea ce strămoșii au visat, ideea pentru care generațiile trecute
au suferit și au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a
nădăjduit, iar ostașii noștri și-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt
împlinit. Azi mama România poate strânge pe toți copiii iarăși la sânul ei.
Basarabia și Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în
casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de
unde au descălecat întâii voievozi ai țărilor românești au votat azi la Alba
Iulia unirea cu Regatul român“20.
Intr-adevăr, o fericită coincidență a făcut ca în ziua în care Bucureștii
redeveneau Capitala țării, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia să

17 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 108-109.


18 „Steagul“, din 20 noiembrie/2 decembrie 1918.
* La 10 mai 1920, regele Ferdinand a primit un buzdugan, asemănător cu cel al
vechilor voievozi români (N. Iorga, Regele Ferdinand, p. 151).­
19 Vasile Th. Cancicov, Impresii și păreri personale din timpul războiului mondial,
vol. III, București, 1921, p. 675.
20 Cuvântări de Ferdinand I, p. 124.
73
hotărască21, prin votul unanim al românilor din Transilvania, unirea
acestui străvechi teritoriu românesc cu patria-mamă.
Guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu s-a format la 29 noiem¬
brie/12 decembrie 1918. Intre membrii noului cabinet se afla Mihail
Pherekyde care, după depunerea jurământului, s-a adresat regelui Ferdi¬
nand: „Sire, mulțumesc celui Atotputernic că mi-a dat destule zile ca să
trăiesc clipa de față. Acum 42 de ani am prestat, tot în această sală, pentru
prima oară jurământ ca ministru al domnitorului Carol, principele unei
Românii vasale. Sunt fericit și mândru că am putut să jur astăzi în fața
Majestății Voastre ca rege al tuturor românilor“22.
A existat atunci, la sfârșitul anului 1918, un sincer sentiment de
recunoștință pentru cei care au luptat și s-au jertfit în războiul întregirii
naționale. Aproape că nu exista familie care să nu fi pierdut pe cineva, iar
bucuria Unirii se împletea cu durerea dispariției celor dragi. Unul dintre
acești români, care trăia cu intensitate aceste sentimente, era profesorul
Vasile Pârvan, de la Universitatea din București. El și-a inaugurat cursul
cu tema sacrificiului celor tineri în războiul abia încheiat. Constantin C.
Giurescu, participant la această lecție, avea să-și amintească: „Sala a patra
a Facultății de Filosofie și Litere era plină. In primul și al doilea rând de
bănci stăteau, îmbrăcați în negru, părinții studenților căzuți pe câmpul de
luptă. [...] A intrat magistrul, purtând haina severă neagră — de pastor
protestant parcă — închisă până la gulerul înalt, ne-a privit cu ochii lui
sfredelitori — îmi găsisem un loc la marginea dinspre geam a băncii a
patra — și s-a îndreptat spre catedră. In sală s-a așternut liniștea. întreaga
lecție a fost de un zguduitor patriotism, un adevărat imn închinat țării și
celor ce s-au jertfit pentru ea. Aud și acum cuvintele cu care a încheiat:
«Cu anii lor cei tineri, au înmulțit anii nesfârșiți ai patriei. Somn blând,
copiii mei, somn lin». Și am văzut atunci lumea plângând, nu numai
părinții celor căzuți, dar și mulți dintre ceilalți de față“23.
Peste puțină vreme, la 1/14 decembrie 1918, delegația Marelui Sfat
Național ales de Adunarea de la Alba Iulia — alcătuită din episcopii
Mirón Cristea și Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș și

21 Rezoluția privind Unirea Transilvaniei cu România, în „Românul“, Arad, din


20 noiembrie/3 decembrie 1918.
22 I.G. Duca, Memorii, vol. IV, p. 183.
23 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 113.
74
s
ânia după Marea Unire din 1918

o

Caius Brediceanu — a prezentat guvernului și suveranului actul unirii
Transilvaniei cu România24. In discursul său, rostit cu acest prilej, Ferdi¬
nand I a ținut să sublinieze: „Ne-ați adus nu numai dorul împlinit a câtor¬
va milioane de suflete, ne-ați adus inimile lor, și în primirea plină de
dragoste frățească ce ați găsit-o la noi, ați putut simți pulsul țării mume
ce bate în același ritm cu al vostru. [...] După Basarabia, după Bucovina,
mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ținuturile din
Ungaria locuite de români. Astăzi ne-ați adus și această ultimă piatră a
clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere
în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce
sunt o chezășie pentru dezvoltarea firească a unei vieți sănătoase, ele sunt
alimentate de credința nestrămutată a unui șir de generații, de apostoli ai
idealului național, ele sunt și sfințite prin sângele vitejilor mei ostași care
au luptat și au murit pentru Unire“25.
Prin decretul din 11/24 decembrie 1918 a fost ratificată unirea Tran¬
silvaniei cu România26, iar trei reprezentanți ai acesteia (Vasile Goldiș,
Șt. Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod) au intrat în componența guvernului
țării. De asemenea, la 18/31 decembrie 1918 regele a semnat decretul
privind unirea Bucovinei cu România și pe cel de numire a lui Ion Nistor
și Iancu Flondor ca miniștri de Stat în guvernul român27. Astfel, guvernul
Ion I.C. Brătianu devenea cel dintâi executiv al României care cuprindea
în rândurile sale reprezentanți din vechiul Regat și din cele trei provincii
istorice unite în 1918.
Marea Unire din 1918 s-a înscris într-un proces general european. La
sfârșitul războiului s-au constituit mai multe state independente, pe
criterii naționale: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria,
Ungaria; cehii s-au unit cu slovacii, formând Cehoslovacia; sârbii, croații,
slovenii, bosniacii, muntenegrenii și-au creat un stat comun: Regatul
Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care în 1929 avea să-și ia numele de
Iugoslavia. Au dispărut imperiile multinaționale — Rus și Habsburgic,
precum și Imperiul German și Imperiul Otoman. Harta politico-statală a

24 „Viitorul“, din 2/15 decembrie 1918.


25 Cuvântări de FerdinandI, p. 177—178.
26 „Monitorul oficial“, nr. 212 din 13 decembrie 1918.
27 Ibidem, nr. 230, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

76
fost redesenată, la această acțiune aducându-și contribuția și românii. Prin
unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, România devenea un stat de
mărime medie în Europa, aflându-se pe locul opt în privința numărului
de locuitori și pe zece după suprafață. România Mare, sau întregită,
trebuia așezată pe noi baze, ca urmare a modificării Constituției în 1917,
a reformelor democratice înscrise în rezoluțiile de Unire adoptate în
1918, a noului său statut geopolitic.

2. Coroana și mutațiile politice


din anii 1918-1922
După Unirea din 1918, Ferdinand I — „regele tuturor românilor“ —
era animat de dorința de a veni în contact direct cu oamenii, cu obi¬
ceiurile și tradițiile locuitorilor din Transilvania, Bucovina și Basarabia,
de a discuta cu ei. în același timp, era o dorință firească a liderilor politici
și ai cetățenilor din aceste provincii de a-1 avea în mijlocul lor pe suveranul
României. Această dorință s-a împlinit începând cu primăvara anului
următor.
în mai 1919, regele Ferdinand și regina Maria au făcut o vizită în
Transilvania, oprindu-se la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad,
Țebea, Abrud, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare,
Oradea. Peste tot au fost însoțiți de Iuliu Maniu, președintele Consiliului
Dirigent și de alte oficialități. S-au bucurat de o primire călduroasă,
adesea entuziastă. Iată câteva note ale reginei Maria1: „Am sosit la Oradea
Mare după o bună noapte, dar m-am trezit devreme în aclamații. Am ieșit
la fereastră să-i salut pe țăranii care erau cu toții într-un extaz frenetic.
Pentru ei, este libertatea după secole de oprimare, iar noi, Nando și cu
mine, și nu armata noastră, suntem eliberatorii“. „La 10,30 am sosit la
Cluj, cel mai mare dintre orașele pe care le-am vizitat. Din păcate, orașele
sunt foarte ungurești, în timp ce populația rurală este aproape în totalitate
românească. Obișnuitele extraordinare primiri la gară și pe tot traseul în
oraș până la o mare piață unde se afla o frumoasă statuie ecvestră a lui
Matei Corvin ce privește la manifestația zgomotoasă a unui popor eli¬
berat, pe care ungurii săi l-au oprimat timp de secole“. Regina continua:

1 Maria, regina României, însemnări zilnice, p. 185-204.


77
„Am sosit la Câmpeni; bucurie și mai delirantă. Ne-am instalat într-o
căsuță extraordinar de curată, aparținând prefectului. Oameni drăguți,
simpli și inimoși care au făcut tot ce au putut să ne simțim bine și mul¬
țumiți, dar am fost sistematic suprahrăniți și n-am putut refuza nici măcar
un fel de mâncare, deoarece toate femeile din gospodărie contribuiseră la
pregătirea ei“. Regina consemna: „In multe sate, calde primiri loiale, iar
în final am ajuns la Alba Iulia, micul orășel al cărui nume are un ecou
special în sufletul fiecărui român. Este greu de descris primirea ce ni s-a
făcut; aici oamenii au fost absolut nebuni de entuziasm“.
In februarie 1920, regele Ferdinand a participat la inaugurarea Uni¬
versității românești din Cluj, ținând un discurs în care a apreciat că
nicăieri „nu s-a simțit mai nemilos pumnul stăpânirii trecute pe sufletul
românimii ca în Clujul unguresc cu Universitatea lui“. El a adus un
prinos de recunoștință eroilor neamului, în special lui Mihai Viteazul
„izbăvitorul dintru început“, precum și celor care s-au jertfit în războiul
din 1916—1919. Regele a oferit Universității suma de 400 000 lei pentru
înființarea unui Institut pentru studierea istoriei românilor, „atât de vitreg
tratată sub stăpânirea trecută“2.
Regele a vizitat în mai 1920 o altă provincie unită cu patria mamă:
Bucovina, oprindu-se la Suceava, Putna și Cernăuți. De asemenea, a
participat, la 24 octombrie 1920, la inaugurarea Universității românești
din Cernăuți; cu acest prilej s-a dezvelit portretul său în aula acestei
instituții de învățământ superior. El a oferit suma de 200 000 lei „spre a
servi ca prim fond pentru ajutorarea culturală a studenților merituoși de
la toate facultățile acestei Universități“3.
In mai 1920 regele a vizitat Basarabia, discutând cu fruntași politici
și oameni de cultură din Chișinău. Suveranul a evocat istoria românilor și
marile personalități care, prin munca și lupta lor, au făcut posibilă
renașterea națională în această provincie4.
Ca un omagiu adus înaintașilor, și în special primului făuritor al
unirii țărilor române, regele Ferdinand a participat, în august 1920, la
ceremoniile de la mănăstirea Dealu, cu prilejul reașezării în acest lăcaș a
capului voievodului Mihai Viteazul. In discursul său, Ferdinand I a adus

2 Cuvântări de Ferdinand I, p. 28-29.


3 Ibidem, p. 38.
4 Ibidem, p. 207.
78
„ca rege al României întregite, prinosul de recunoștință și preaslăvire față
de osemintele acestei mărețe figuri a istoriei românilor. Cu evlavie și plini
de admirație ne descoperim și plecăm capetele noastre înaintea ta, Viteze
Mihai, care ne-ai fost o stea lucitoare în timpuri de grea încercare și un
izvor de îmbărbătare pentru ostașul nostru în toiul luptei, iar pentru
întregul neam românesc ai fost încă mai mult: simbol viu și glorios al
unității naționale“5.
Entuziasmul generat de Marea Unire a durat puțin. A existat credința
că prin Unire se vor rezolva toate problemele, vor dispărea necazurile iar
fericirea va cuprinde pe toți românii. Dând glas acestei stări de spirit,
Eugen Lovinescu scria: „Lanțurile au căzut. O nouă omenire se rânduiește
pe mai multă dreptate și libertate. O nouă suflare de pace și de înfrățire
democratică bate peste bătrâna Europă care gemea sub povara armelor“6.
Realitatea s-a dovedit a fi cu totul diferită față de ce se crezuse. Răz¬
boiul a distrus case, fabrici, poduri. Au murit circa 800 000 de români,
unii pe front, alții în spatele acestuia, răpuși de boli, de foame, de frig.
Producția agricolă și industrială era complet dezorganizată; căile ferate,
distruse în mare parte, nu puteau asigura aprovizionarea întreprinderilor
cu materiile prime necesare. Comerțul exterior era aproape inexistent,
deoarece România nu avea ce exporta; ea a ajuns în situația ca în 1919 să
importe grâu pentru hrana populației.
România a cunoscut — ca și celelalte state europene participante la
război — o profundă criză economică, iar lipsurile materiale au generat
ample mișcări sociale. In primul deceniu interbelic, statele europene, mai
ales cele din zona centrală și de sud-est a continentului, au cunoscut o
importantă dinamică a regimului politic7. După o deschidere spre demo¬
crație, în unele state s-au instaurat regimuri autoritare (Ungaria, Bulgaria,
Polonia). In România, legiferarea votului universal și a reformei agrare au
creat premisele unei dezvoltări democratice a societății, a unei mai largi

5 Ibidem, p. 87.
6 Eugen Lovinescu, în cumpăna vremii. Note de război, București, Editura Socec,
1919, p- 60.
7 Vezi, pe larg, Aurel Constantin Soare, România și Europa în secohd al XX-lea.
Regimul politic din România în deceniul al treilea al secolului al XX-lea — studiu
comparativ cu statele din Centrul și Sud-Estul Europei, București, Editura Semne,
2000.

79
participări a populației — în primul rând a țărănimii — la viața publică.
Mutații profunde s-au produs în mentalul colectiv, în starea de spirit a
românilor. Mihail Manoilescu avea să aprecieze: „Războiul nostru se
terminase atât de bine și, cu toate acestea, de pe urma lui mulți tineri
purtau în suflet o adâncă nemulțumire. Era o nemulțumire de un ordin
subtil, căci mândria noastră nu fusese pe deplin satisfăcută de modul cum
decursese războiul în toate fazele lui. Noi sufeream de pe urma «defectelor
de frumusețe» ale politicii purtate de conducătorii soartei noastre de-a
lungul războiului. Pertractasem doi ani de zile cu Aliații noștri înainte de
a participa la război. Ne hotărâsem mult prea târziu să intrăm în luptă, nu
atunci când — după părerea militarilor noștri și chiar a generalului
Averescu (împărtășită mie mai târziu) — ar fi fost mai cuminte să intrăm
în război mai înainte să-l învățăm o dată cu inamicii noștri, pentru a nu
ajunge la marele dezastru din 1916. Nu mai vorbim de tot ce s-a întâm¬
plat mai târziu, de dezastrul de la Turtucaia, petrecut după câteva zile de
la începerea campaniei, de neseriozitatea Marelui Cartier General condus
de generalul Iliescu, de pacea separată care — cu toată îndreptățirea ei
momentană — ne punea într-o lumină penibilă în ochii Aliaților noștri“8.
Trecuți prin focul războiului, țăranii întorși la vetrele lor aveau o altă
mentalitate, puternic radicalizată. Virgil Madgearu observa: „Zi de zi răz¬
boiul a luminat soldații țărani, că suferința e purtată de toți deopotrivă,
dezvăluindu-le deosebirea dintre huzurul celor puțini, ce aveau puterea în
mâini, și mizeria celor mulți; totodată, sacrificiile care li se cereau țăra¬
nilor înainte de toate le-a arătat însemnătatea propriei lor puteri, care,
dacă e în stare să îndeplinească misiunea de a apăra țara în fața dușma¬
nului, pentru ce n-ar fi folosită, în timp de pace, și pentru ridicarea stării
și pentru dezrobirea lor?“9.
Alături de această radicalizare a stării de spirit a populației a apărut și
o altă problemă, nu mai puțin semnificativă: aceea a noului ideal. Gene¬
rații în șir au fost educate în spiritul luptei pentru înfăptuirea Unirii,
pentru dezrobirea fraților aflați sub stăpâniri străine. In 1918, „marea
victorie a României Mari a spulberat dintr-o dată idealul în care m-am
călit în focul anilor de educație. Un cer s-a închis deasupra frunții mele“,
scria Nichifor Crainic. Idealul național, o dată realizat, „se transformase

8 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 30-31.


9 „Ideea europeană“, din 7 decembrie 1919.
80
dintr-un cer albastru, într-un postament pe care jucam cu picioarele.
Victoria absorbea o credință, nimicind-o și lăsând un pustiu în urma ei“.
Criza morală generează, de regulă, comportări deviante, exacerbarea
egoismului. „Generația idealului național a rămas, după realizarea lui, o
generație fără ideal. Eroii războiului, obosiți, s-au apucat nu de organi¬
zarea victoriei, ci de exploatarea ei, socotită ca un drept ce ar decurge din
sacrificii, din datoria împlinită. Această transformare a spiritului de pe
front în spirit de afaceri sporea și mai mult pustiul moral al epocii și făcea
și mai amarnic dezgustul de viață“10.
Unirea în sine nu adusese împlinirea speranțelor atât de mult visate,
din contră, a ridicat noi probleme. Integrarea provinciilor istorice în
cadrul României cerea timp, inteligență și oameni. Dacă în Transilvania
Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniu a reușit să asigure conducerea
acestei provincii, în Bucovina Secretariatele de Serviciu organizau în con¬
diții nemulțumitoare activitatea, în Basarabia Directoratele Ministeriale
funcționau greu, mai ales datorită lipsei de cadre; s-a apelat la „răgățeni“,
dar mulți dintre aceștia nu erau dispuși să plece într-o provincie înapoiată,
fără nici o tradiție democratică; unii dintre cei care s-au dus în Basarabia
au comis abuzuri și ilegalități, astfel că au făcut mai mult rău decât bine.
Viața politică a devenit mult mai complexă. în noua stare de spirit,
Partidul Conservator condus de Alexandru Marghiloman și-a luat numele
de Partidul Conservator Progresist, adoptând și un nou program, în
decembrie 1918. Partidul Conservator Democrat a renunțat la cuvântul
„conservator“, intitulându-se Partidul Democrat, din septembrie 1919,
lansând și el un nou program. Dar în atmosfera de la sfârșitul războiului
conservatorii nu mai aveau nici o credibilitate în opinia publică, astfel că
partidele lor au dispărut din viața politică. Ca urmare a acestui fapt s-a
prăbușit și sistemul rotativei guvernamentale instituit de regele Carol I.
Au apărut noi partide, cu o largă audiență populară. în aprilie 1918
s-a înființat Liga Poporului, în frunte cu Alexandru Averescu; acesta
promitea „muncă, cinste, legalitate“, împroprietărirea fiecărei familii de
țărani cu 5 ha de pământ,, tragerea la „răspundere“ a celor vinovați de
„dezastrul țării“ și de „pierderile inutile“ din campania militară a anului
1916. S-a creat un adevărat „mit Averescu“, țăranii fiind convinși că
numai de la general putea veni „îndreptarea“ țării.

10 Nichifor Crainic, op. cit., p. 147-148.


81
Un ait partid nou era Partidul Țărănesc, înființat în decembrie 1918
din inițiativa unui grup de învățători, în frunte cu Ion Mihalache. Acesta
cerea împărțirea tuturor moșiilor la țărani, desființarea jandarmeriei,
reforme pentru muncitori etc.
In cadrul statului român activau partidele care au condus mișcarea
națională pentru unirea provinciilor istorice: Partidul Național Român
din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul
Țărănesc din Basarabia. Minoritățile naționale, care reprezentau aproape
30% din totalul populației României, și-au creat partide proprii: Partidul
German, Partidul Maghiar, Uniunea Evreilor Pământeni.
Partidul Socialist a dobândit o reală influență, adoptând un program
radical și stimulând mișcările sociale, care uneori aveau un caracter anti¬
monarhic și republican. Faptul că la sfârșitul războiului monarhia s-a
prăbușit în mai multe state europene (Rusia, Germania, Austro-Ungaria,
Turcia) și s-au constituit state cu regim republican (la cele menționate se
adaugă Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria) a
constituit un stimulent pentru socialiștii români în lupta lor antimonar¬
hică și republicană. Organele Ministerului de Interne semnalau că în adu¬
nările zilnice care aveau loc la sediul Partidului Socialist din București, „la
care iau parte foarte mulți lucrători și lucrătoare, membri ai acestui partid,
vorbitorii, conducători ai mișcării socialiste, ca I.C. Frimu, Gh. Cristescu,
Ilie Moscovici ș.a. criticau dinastia, în timp ce mulțimea aplauda și striga
«Trăiască Republica»“11.
La 10/23 decembrie 1918, după un miting organizat la sediul Parti¬
dului Socialist și al sindicatelor, muncitorii tâmplari au manifestat pe
stradă scandând: „Jos regele, să se ducă unde s-au dus ceilalți monarhi“12.
In aceeași zi, participanții la o mare manifestație populară — ceferiști,
tâmplari, tipografi, lucrători la Regia Monopolurilor Statului ș.a. — nu
numai că nu s-au descoperit atunci când au văzut automobilul regal, dar
au început să scandeze: „Trăiască Republica“13. Un caracter antimonarhic

11 C. Cușnir-Mihailovici, Fl. Dragne, Gh. Une, Mișcarea muncitorească din


România. 1916—1921. Crearea Partidului Comunist Român, București, Editura
Politică, 1971, p. 184.
12 Ibidem, p. 163.
13 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, p. 183.
82
au avut și mișcările din ziua de 13/26 decembrie 191814. Fostul ministru
V. Th. Cancicov nota: „Trecând azi spre casă pe la ora 1 pe Calea Victo¬
riei, am văzut Ministerul de Industrie — Casa Vernescu — complet în¬
conjurat, curte și stradă, de o imensă mulțime... Erau greviștii Capitalei.
Nici urmă de autoritate. Pe poarta mare a intrării era înfipt un imens
steag roșu. Pe ușa de la intrare în minister era fixată o placardă de câțiva
metri lungime, tot de pânză roșie, pe care sta scris cu litere de o palmă:
«Trăiască Republica Socialistă». Pe zidurile clădirii și pe tot lungul grila¬
jului de fier erau înfipte plancarde roșii... «Jos ciocoii!», «Jos burghezia
capitalistă!», «Jos regele!»15. Guvernul liberal, cu aprobarea regelui
Ferdinand, a adus la porțile Capitalei unele unități militare, între care și
Regimentul 9 vânători, aflat sub comanda nominală a principelui Carol16.
In după amiaza zilei de 13/26 decembrie, când coloanele de manifestanți
au ajuns în piața Teatrului Național, la oidinul generalului Alexandru
Mărgineanu, armata a început să tragă. Au fost uciși mai mulți muncitori
care cereau ameliorarea situației lor materiale. Generalul Mărgineanu avea
să afirme: „S-au scris multe despre «măcelul de la 13 decembrie»... Am
primit chiar și unele reproșuri... Dar marea mea satisfacție e că am fost
felicitat și sărutat pe ambii obraji de regele Ferdinand“17. Intr-un manifest
editat la 14 decembrie 1918 de conducători socialiști nearestați se spunea:
„Stăpânirea, în frunte cu regele Ferdinand, uită soarta lui Nicolae
al II-lea, a Kaiserului și a clicilor ce-i înconjurau“. Documentul se încheia
cu un sever apelativ: „Trăiască răzbunarea poporului român! Trăiască
greva generală! Trăiască Republica Socialistă România!“18.
Ca urmare a condițiilor materiale grele în care trăia majoritatea
populației, mișcările sociale au continuat să se dezvolte. în cadrul unor
întruniri, în manifestele și broșurile editate de socialiști și de grupările
comuniste, se cerea înlăturarea monarhiei și instaurarea unei forme de
guvernământ republicane. Siguranța Generală a ordonat organelor în
subordine să confiște imediat materialele care conțineau „atacuri și injurii

14 Vezi, pe larg, Gh. Une și C. Mocanu, 13 decembrie 1918, București, Editura


Politică, 1968, p. 96-97.
15 Vasile Th. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului Româ¬
niei. Jurnal zilnic, vol. II, București, 1921, p. 717.
16 Gh. Une și C. Mocanu, op. cit., p. 94.
17 Azi ne vorbește: generalul Mărgineanu, în „Ordinea“, din 14 decembrie 1928.
18 Documente... 1916—1921, p. 137-138.
83
la adresa suveranului și a dinastiei“, iar cei ce le răspândeau să fie arestați
și „trimiși în judecata Curților Marțiale“19. La întrunirile muncitorești
organizate cu ocazia zilei de 1 mai 1919 au fost formulate critici aspre la
adresa regelui, s-a cerut abolirea monarhiei și proclamarea republicii20. La
24 octombrie 1919, muncitorul tipograf Gheorghe Tănase, secretarul sin¬
dicatelor din Iași, militant de frunte al Partidului Socialist, a publicat în
gazeta „Moldova socialistă“, articolul intitulat Armata, Coroana și forma
de guvernământ, care, în partea intitulată Să nu atacăm Coroana? afirma:
„Coroana țării românești, iresponsabilă din punct de vedere politic, se
folosește și ea de răbdarea acestui popor, pentru a face politică liberală.
Coroana țării românești se apleacă părtinitoare către acei ce asupresc
poporul și jefuiesc această țară. [...] In felul cum astăzi guvernează
Coroana în țara românească, împotriva voinței poporului, ea s-a scoborât
în rolul de a primi îndemnuri și a asculta de interesul familiei Brătianu și
ca atare vom duce lupta împotriva acestui nenorocit fel în care Coroana
își înțelege menirea“. Pentru acest articol, Gh. Tănase, acuzat de
lezmaiestate, a fost trimis în judecată și condamnat la doi ani închisoare și
2 000 de lei amendă21. Din detenție, Gh. Tănase a trimis regelui Ferdi¬
nand o scrisoare22 din care cităm: „Nu știu dacă surdul zgomot al judecării
procesului meu și al sentinței care mi-a răpit libertatea timp de doi ani a
ajuns la augustele urechi ale Majestății-Voastre; nu știu dacă aveți
cunoștință de urzeala acestui proces și în care scop a fost el înscenat; nu
știu dacă cu consimțământul augustei voastre persoane s-a judecat și con¬
damnat nemernicia mea personală, care, în fața idealurilor permanente ale
omenirii, se pierde asemenea gloriei deșarte și măririi adulatoare cu care
vă înconjoară ipocrizia sfetnicilor M.V.; nu știu dacă în sferele înalte în
care tronați vă puteți da seama de frământările și năzuințele care vă
valorifică numele ce-1 purtați, care în alt fel era un Ferdinand oarecare,
pierdut prin văgăunele Germaniei; nu știu dacă simțiți laolaltă împreună
cu poporul ceea ce îl face să tresalte, să se revolte și să avânte în lupta
pentru consolidarea României Mari; nu știu dacă nu mai sonor și mai

19 Pentru Republică în România, p. 81.


20 Ibidem.
21 M.C. Stănescu, „încrederea noastră: guvernul republicii socialiste“, în „Magazin
istoric“, nr. 12/1972, p. 79.
22 Ibidem, p. 79-80.
84
impunător ar fi sunat particula de rege al României noi, decât aceea de
rege al României Mari; [...] nu știu dacă le știți toate acestea, dar [cu] o
datorie imperioasă de muncitor cinstit cu convingeri socialiste interna¬
ționale care implică republicanismul socialist, vi le înșirui pe toate tocmai
în interesul României Mari ce va să vie, dar care nu implică în fruntea ei
prezența voastră care să contrasteze cu viața și voința poporului mun¬
citor“. După ce prezenta o seamă de aspecte din activitatea regimului și
din suferințele maselor, autorul scrisorii continua: „Fierbe țara, Majestate,
chiuie văzduhul, vâjâie durerea unui popor care cere libertate, dreptate și
lege pentru toți. Nu vă ascundeți fața, căci cu nimic nu se va putea opri
să fie bătută de crivățul vremii. [...] Nu uitați, Majestate, că trăiți în
vremuri când «cascada tronurilor», prevestită acum câțiva ani, azi se
înfăptuiește și nu mai e o himeră pentru nimeni“. Ca urmare a campaniei
desfășurate de unele ziare, între care „Adevărul“ și „Dimineața“, la
11 aprilie 1920 Gheorghe Tănase a fost eliberat.
Consemnând aceste acțiuni, se cuvine subliniat faptul că ele nu au
avut consistența din alte state europene, deoarece în România, covârșitoa¬
rea majoritate a populației, în special țărănimea, avea o imagine pozitivă
despre monarhie și mai ales despre regele Ferdinand. El era perceput ca
un suveran loial poporului român, care a intrat în război împotriva țării
sale de origine; el a promis „pământ și vot obștesc“; a contribuit la făurirea
Marii Uniri din 1918.
Spre deosebire de foarte mulți oameni politici, Ferdinand nu era
însetat de putere, nu era orgolios, nu ținea să apară, el și numai el în
prim-plan. N. Iorga aprecia: „Regele Ferdinand, un suflet așa nobil,
n-avea gust pentru exercițiul însuși al puterii și mai ales într-un mediu
politic care, de la început, îl dezgustase. Evita ceremoniile în care trebuia
să apară și să vorbească și în care avea impresia, nu tocmai greșită, că
popularitatea câștigată de frumusețea, de curajul și spontaneitatea, de
meritele pentru război ale soției sale îl întunecă. Cetitor pe care-1 interesau
și ultimele apariții, birocrația ministerială, pe care avea puterea de a o
controla, nu-1 atrăgea. Foarte sensibil la plăcerile vieții, pe care e curios că
le gustă brutal, el prefera să trăiască pentru dânsul prin colțuri retrase“23.

23 N. Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie a


unei lupte pentru un ideal moral și național. Ediție Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu,
Brașov, Editura PRO, 1999, p. 263-264.
85
Nici după Marea Unire, la făurirea căreia a avut o contribuție
importantă, regele Ferdinand nu a dobândit aplombul necesar unui șef de
stat. Venit din Transilvania, dr. Petru Groza a rămas surprins de modul
cum arăta regele tuturor românilor: „Conversația în decursul audienței
din biroul său în vechiul Palat regal de pe Calea Victoriei s-a înjghebat
anevoios, el vorbind foarte greoi; își căuta cu eforturi penibile cuvintele
potrivite în pauzele care urmau uneori după fiecare cuvânt, cu mici
pufăituri din nas, cu trageri adânci din țigara de foi ce împrăștia un fum
și un miros puternic în jurul său. Aveam deci timp suficient să-l privesc și
să-l studiez. Era un om de statură mijlocie, cu un nas lung, coroiat, o
frunte îngustă, turtită și un păr destul de bogat, cu o cărare laterală, cu
ochi albaștri și ciocul de culoarea nicotinei, de care acest om părea
îmbibat, îngălbenindu-i dinții. Dar ceea ce domina trăsăturile lui,
dându-i specificul, erau urechile foarte mari, puternic înaripate înainte“.
La un moment dat a apărut regina Maria, care i-a făcut o cu totul altă
impresie. Dr. P. Groza aprecia, oarecum în discordanță cu alți
contemporani, că regina: „Nu era frumoasă, dar trăsăturile feței ei erau
expresive, cu doi ochi care radiau inteligență, cu obrajii, nasul și gura
asupra cărora nu se putea ca un bărbat să nu se oprească cu atenție, iar
privirea să i se odihnească bucuroasă. Și această privire, lunecând la vale
asupra gâtului ei lung și bine format și asupra umerilor și sânilor ei bogați,
se trezea din odihna inițială și devenea tot mai încordată.“ Spre deosebire
de soțul său, regina era „aprigă în discuții și nu făcea rezerve în aprecierile
ei asupra oamenilor și lucrurilor“. Folosea mereu cuvintele „regele spune“,
„regele vrea“, dar era limpede că „bietul rege nici nu prea avea ce vrea și
nici nu prea putea face ceva“.24
In condițiile existenței unui mare număr de partide, fiecare cu
pretenția că reprezintă „adevăratele“ interese ale cetățenilor, ale apariției
unor noi oameni politici, pe care nici nu-i cunoștea, ale exacerbării luptei
politice, regele Ferdinand a decis să se sprijine pe un partid — Partidul
Național-Liberal, și pe un om — Ion I.C. Brătianu. Prin această opțiune,
Ferdinand I și-a abandonat rolul de arbitru între forțele politice. Expe¬
riența războiului, când cu toate vicisitudinile, punctul de vedere al lui
Brătianu a biruit, l-a determinat pe rege să aprecieze că fruntașul liberal

24 Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii, București, Editura Compania, 2003,
p. 246-247.
86
reprezintă „zodia bună a României“.
Această convingere era absolută,
într-o discuție cu loan Lupaș, regele
a spus: „Prefer să cad cu Brătianu,
dacă ar fi să se întâmple, dar este
singurul în care am încredere“25 26.
Intr-o anumită împrejurare, regele a
mărturisit că avea cunoștință de
aprecierile potrivit cărora „Brătienii
reprezintă o a doua dinastie în
*^
România, dar el nu vedea nimic rău
in aceasta .
Barbu Știrbey a rămas un perso¬
naj esențial în viața politică româ¬
nească, menținându-se în anturajul
regal și după Marea Unire. Pentru
Ferdinand era un om indispensabil, Barbu Știrbey
iar regina Maria a revenit la vechile
sentimente. In ziua de 16 februarie/1 martie 1919, când se discuta
problema plecării ei la Paris, regina nota: „A venit și Barbu. El este cel
care-mi va lipsi cel mai mult și fără de care mă voi descurca cel mai greu.
II numesc șansa mea. Calmul său îmi dă o anumită «pondération» de care
natura mea impulsivă duce lipsă. M-aș fi simțit mai fericită dacă l-aș fi
putut lua cu mine. S-a obișnuit [regele] să se bizuie pe el în toate pro¬
blemele importante. Va fi ajutorul cel mai prețios pentru Nando în lipsa
mea“27. La 20 noiembrie regina făcea o afirmație și mai tranșantă despre
Barbu Știrbey: „El ne-a fost cel mai credincios prieten și cel mai apropiat
colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreună
am dus luptele, ne-am zbătut și am mers înainte, eu singură știu cât de
mare a fost participarea lui, deși numele lui nu va figura în istorie, cu
excepția acestor pagini, dacă vor fi vreodată citite. Dar aici scriu clar în
cuvinte hotărâte: Nando și cu mine nu am fi unde suntem dacă Barbu

25 loan Lupaș, Regele Ferdinand', Cluj, 1929, p. 20.


26 M. Theodorian-Carada, Efimeridele. însemnări si amintiri, Roman, 1937,
P- 51­
27 Maria, regina României, însemnări zilnice, p. 69.
87
Știrbey nu ar fi stat alături de noi așa cum a stat, devotat, atent, inteligent,
plin de tact, lipsit de egoism. Nu a luat niciodată un bănuț de la noi
pentru munca pe care a făcut-o; el a făcut-o pur și simplu din devota¬
ment, de aceea nu a eșuat niciodată, a stat întotdeauna alături de noi la
bine și la rău, cu sânge rece în momente de panică, hotărât când trebuia
să dea un sfat dificil. [...] Probabil țara sa nu va ști niciodată ce a făcut el
pentru ea, pentru că este un om modest, care a lucrat pentru gloria regelui
său și nu pentru a sa“28.
Principala preocupare a diplomației românești în cursul anului 1919
a fost ratificarea prin tratatele de pace a actelor de Unire din 1918. La
Paris, șeful delegației române, Ion I.C. Brătianu, întâmpina multe greu¬
tăți ca urmare a faptului că România, ca și alte țări mici, fusese trecută în
categoria „statelor cu interese limitate“ și nu era acceptată la elaborarea
tratatelor de pace. Regina Maria, cu acordul lui Ferdinand, a decis să
plece la Paris pentru a susține cauza României29. Vizita sa, din mar­
tie-aprilie 1919, a suscitat multiple controverse. întrebată de ziariști care
era obiectivul său, regina Maria a răspuns: „Pentru a da României un
chip, o înfățișare. Are nevoie de o înfățișare, deci am venit să i-o ofer pe
a mea“30. Intr-adevăr, prin frumusețea sa, regina a oferit o imagine atrac¬
tivă a României. La 7 martie a fost primită de Georges Clemenceau, pre¬
ședintele Conferinței de Pace; după discuția cu acesta, regina nota: „Dacă
am ajuns la bătrâna lui inimă nu știu, dar că am oferit o imagine frumoasă
țării mele prin surâsul meu, aceasta cred că am făcut-o“31. A doua zi a fost
primită la Palatul Elysée de președintele Raymond Poincaré, care i-a
înmânat Marele Cordon al Legiunii de Onoare, decorație care se conferea
șefilor de state în exercițiul funcțiunii. La Paris, regina a avut discuții cu
Albert Thomas, Herbert Hoover, Aristide Briand, Eleutherios Venizelos,
Raymond Poincaré, Lloyd George, Robert Cecil și alți lideri politici. A
făcut o deplasare la Londra, unde a fost primită de regele George la pala¬
tul Buckingham, apoi a revenit la Paris pentru a-1 întâlni pe președintele
american Woodrow Wilson în ziua de 10 aprilie. Regina nota: „I-am

28 Ibidem, p. 362.
29 Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României. Tradu¬
cerea Sanda-Ileana Racoviceanu, București, Editura Lider, f.a., p. 338-360.
30 Terence Elsberry, op. cit., p. 155
31 Maria, regina României, op. cit., p. 79.
88
vorbit despre speranțele țărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod
deosebit. El a declarat că, în special, țările mici vor beneficia de Liga
Națiunilor“32.
Nicolae Iorga socotea vizita ca un succes excepțional: „Tot farmecul
personalității sale impunătoare și cuceritoare fu întrebuințat pentru a
câștiga simpatii acolo unde până atunci fuseseră vechi ranchiune sau o
desăvârșită indiferență. In legăturile cu diplomații, în atingerea cu masele
populare simțitoare la frumusețea și vitejia ei, în convorbirile cu oamenii
care formează opinia publică, ea a câștigat victorii neprețuite pentru cauza
românească“33. Era desigur o apreciere exagerată, deoarece liderii marilor
puteri își făceau politica lor, iar surâsul reginei, oricât de încântător, nu le
putea schimba deciziile. După ce, la 28 iunie 1919 a semnat tratatul de
pace cu Germania fără a-1 fi citit, Brătianu a cerut ca România să participe
la definitivarea tratatului cu Austria. La solicitarea sa, Consiliul celor
patru mari puteri (S.U.A., Franța, Marea Britanie, Italia) a acceptat să
pună la dispoziția reprezentanților țărilor interesate doar un rezumat al
acestui tratat. Astfel, Brătianu a constatat că el conținea unele clauze
inacceptabile pentru România, dar Marile Puteri au refuzat să facă modi¬
ficările cerute. In consecință, Ion I.C. Brătianu a părăsit la 2 iulie, în mod
ostentativ, Conferința de Pace și a revenit la București.
Guvernul bolșevic de la Budapesta refuza să recunoască unirea Tran¬
silvaniei cu România și în aprilie 1919a atacat armata română. De comun
acord cu guvernul, regele Ferdinand a decis respingerea agresorului și
înaintarea trupelor române până la hotarul stabilit prin Convenția din
august 1916. Dar, la 20 iulie 1919, guvernul de la Budapesta a atacat din
nou. De această dată, s-a hotărât o ripostă decisivă, până la înfrângerea
Ungariei.
Regele Ferdinand și regina Maria, aflați în Transilvania, au asistat în
ziua de 30 iulie, la trecerea Tisei de către trupele române în dreptul satului
Tiszabö34. Regina Maria nota: „Toți erau atât de plini de elan, se bucurau
că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta“35.

32 Ibidem, p. 143.
33 Nicolae Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Iași, Editura „Porțile
Orientului“, 1996, p. 132.
34 Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ed. a Il-a,
vol. III, București, Editura Casei Școalelor, f.a., p. 477.
35 Maria, regina României, op. cit., p. 254.
89
Regele Ferdinand
și regina Maria asistând
la trecerea Tisei

Ofensiva românească a fost extrem de energică. Bêla Kun a părăsit Unga¬


ria la 2 august, plecând în Austria și apoi în Rusia Sovietică. Peste două
zile, la 4 august, trupele române au ocupat Budapesta. Regele Ferdinand
și primul ministru Ion I.C. Brătianu au decis ca drapelul românesc să nu
fie arborat pe clădirea Parlamentului și pe reședința regală din Budapesta,
apreciind că „înfrângerea ungurilor este destul de deplină și de dureroasă
ca să nu o accentuăm prin inutile acte de umilință și de învingătoare
trufie“36.
Războiul cu Ungaria a prilejuit un nou episod spectaculos din acti¬
vitatea principelui Carol. Căsătoria sa cu Zizi Lambrino a fost anulată la
8 ianuarie 1919 de Tribunalul de Ilfov, invocându-se următoarele motive:
Conform Constituției: 1) Nici un membru al familiei regale nu poate
contracta o căsătorie valabilă cu o persoană aparținând unei familii
românești; 2) nici un membru al familiei regale, dar mai ales prințul
moștenitor nu poate, pentru rațiuni politice de la sine înțelese, să
contracteze o căsătorie valabilă fără consimțământul prealabil al
Majestății Sale Regele, șef al Familiei Regale; 3) căsătoria A.S.R. prințul
Carol, contractată la Odessa, trebuia să fie, având în vedere circumstan¬
țele de fapt care au precedat-o și însoțit-o, declarată nulă, din lipsă de
anunțare publică și ca fiind contractată prin încălcarea Constituției și a
legilor românești. Motivele invocate aveau o susținere juridică cu totul
s

36 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală. Regele Ferdinand. Arhiva personală, dos.
V—693/1919, f. 1.

90
relativă37. în primul rând, nici Constituția, și nici o lege ordinară nu
prevedea în mod expres că un membru al familiei regale nu se putea
căsători cu o persoană aparținând unei familii românești; era doar o
interpretare a faptului că în 1866 a fost adus un principe străin, care să fie
un arbitru politic, și deci să nu fie legat de o familie sau alta din România.
Consimțământul necesar pentru căsătorie obținut din partea șefului Casei
Regale era într-adevăr necesar. Exigențele privind anunțarea publică erau
valabile pe teritoriul statului român, nu și pe cel al Rusiei. Conform
uzanțelor internaționale, o căsătorie într-o țară străină se contracta în
conformitate cu legile acelei țări. Din punctul de vedere al legislației
românești, căsătoria era perfect legală. Acest argument avea să fie folosit
de Carol Grigore Lambrino în procesele intentate în anii ’50, la Lisabona
si Paris, obținând de fiecare dată câștig de cauză.
Totuși, după revenirea în București cei doi continuau să locuiască
împreună. Carol adoptase o atitudine sfidătoare față de părinții săi care
interveniseră în relațiile lui intime. Regina Maria nota la 16/29 ianuarie
1919: „discuții violente la dejun între Carol și Nando, aflați la cele două
capete ale mesei, amândoi au vociferat inutil, iar Carol, ca de obicei, oare¬
cum mojic cu tatăl său, ceea ce este întotdeauna penibil“. Carol s-a stabilit
împreună cu Zizi Lambrino în localitatea Mănăstirea (județul Ilfov),
unde avea o moșie primită moștenire de la Carol I38. în ziua de 31 iulie
1919 principele a fost vizitat aici de generalul Arthur Văitoianu, ministrul
de Război în cabinetul prezidat de I.I.C. Brătianu, care i-a transmis
ordinul regelui de a pleca imediat, în fruntea regimentului său, pe front.
Carol a apreciat acest ordin ca o manevră menită să-l despartă de Zizi
Lambrino, de aceea a replicat ministrului de Război: „Mă trimiteți forțat
pentru că nu mai aveți alt mijloc să mă despărțiți de dânsa [Zizi
Lambrino]. Ei bine! Aceasta nu o să se întâmple niciodată, pentru că
mi-am dat cuvântul de onoare și doresc să mi-1 țin“39. întors în București
în seara aceleiași zile, Carol a găsit o scrisoare din partea regelui Ferdinand
și una semnată de regina Maria, în care i se cerea să plece pe front, iar în
caz contrar, trebuia să se exileze în Elveția, atrăgându-i-se totodată atenția

37 Vezi, pe larg, Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România.


1821-1999, voi. 2, București, Editura RAO, 2001, p. 214-217.
38 Vezi, pe larg, Jeanne Lambrino, Mon mari le Roi Carol, p. 65-80.
39 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Principele Carol, dos. 2/1919, f. 70.
91
că toate legațiile României au primit ordinul de a refuza cununia lui cu
Zizi Lambrino“40. înainte de a pleca pe front, Carol a redactat două
scrisori, datate 1 august 1919, una către Zizi Lambrino, pentru a o utiliza
în caz de necesitate* * și alta către rege, prin care-și anunța hotărârea de a
renunța la prerogativele de principe moștenitor**. Câte o copie după
această ultimă scrisoare a fost trimisă șefilor de partide (I.I.C. Brătianu,
Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Iorga și Al. Averescu), precum și
„Comitetului Partidului Socialist“41.
Carol a ajuns pe linia frontului după ce Budapesta fusese ocupată de
trupele române. Din ordinul regelui Ferdinand, principele a fost reținut
în castelul Gödeli din Ungaria, apoi, de la 7 noiembrie, în orașul Bistrița
din Transilvania. Sub motiv că localitatea se afla în „zona de război“, s-a
interzis orice vizită la Carol, fără aprobarea regelui Ferdinand.
In ziua de 10 septembrie 1919 a fost semnat, la Saint-Germain-en­
Laye, Tratatul de Pace cu Austria. Marile Puteri au somat România să
semneze acest tratat, amenințând că, în caz contrar, va fi exclusă de la

40 Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. IV, p. 356.


* Scrisoarea avea următorul conținut:
„Scumpa mea Zizi,
Rămânând a pleca spre a-mi lua comanda Regimentului pe front, nu se poate ști
ce se va întâmpla. Doresc ca această scrisoare să-ți rămână ca o recunoaștere din
partea mea că sunt părintele copilului pe care-1 vei naște și că niciodată n-am încetat,
cu toată anularea căsătoriei noastre, de a mă socoti soțul tău“ („Epoca“, din 17 febru¬
arie 1920).
** Scrisoarea avea următorul cuprins:
„Sire,
Pe temeiul unui drept firesc implícitamente recunosc și prin articolul 83, para¬
graful 2 din Constituție, declar că renunț la calitatea mea de principe moștenitor al
Coroanei României, atât pentru mine personal, cât și pentru descendenții mei, și la
toate avantajele ce-mi sunt recunoscute de Constituție în această însușire de moște¬
nitor al tronului.
Rămân slujitor credincios al țării și punând spada mea în serviciul ei, rog pe
Majestatea Voastră să-mi desemneze un loc de luptă printre oștenii care se găsesc
astăzi pe front“ (Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 2/1919, f. 5;
Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor,
București, 1926, p. 9-10).
41 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Principele Carol, dos. 2/1919, £ 13.
92
Regele
Ferdinand
citind mesajul
de deschidere
a Parlamentului

Conferința Păcii. în fața acestei amenințări, Ion I.C. Brătianu a demi¬


sionat, iar regele a numit un guvern de tehnicieni.
Guvernul prezidat de generalul Arthur Vaitoianu, constituit la
27 septembrie, avea misiunea de a organiza alegerile parlamentare. Acest
guvern a menținut autoritățile administrative existente, adică liberale,
precum și starea de asediu și cenzura, fapt ce a provocat nemulțumirea
Ligii Poporului, Partidului Conservator-Democrat și Partidului Socialist
care s-au retras din campania electorală.
La începutul lunii noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri pe baza
votului universal din istoria României și cele dintâi în care românii din
întreg spațiul în care ei constituiau majoritatea votau pentru unul și
același Parlament. La 20 noiembrie, regele Ferdinand a deschis lucrările
corpurilor legiuitoare în sala Ateneului Român, deoarece aula Camerei
Deputaților era neîncăpătoare. în Mesajul tronului el a subliniat senti¬
mentele de recunoștință de care era animat față de toți cei care au luptat
și s-au jertfit pentru înfăptuirea unității naționale. De asemenea, a reliefat
sprijinul primit din partea Aliaților, „ajutându-ne cu calda lor iubire, cu
sfatul și înțelepciunea lor“. A ținut totuși să menționeze: „Consiliul Su¬
prem de la Paris, preocupat de necesitatea unei păci de mult dorită de
lumea întreagă, a impus și țării noastre să facă pentru pacea lumii
dureroase sacrificii. Nu există român, de la rege până la ultimul cetățean,
care să nu deplângă hotărârile marelui areopag mondial. Dacă pentru mo¬
mentul de față am cedat forței majore, nu este acuma vremea să îngenun­
93
chem energia noastră înaintea restriștii, ci, îndoind-o, să arătăm printr-o
atitudine demnă și, lucrând cu o continuă stăruință de a vindeca rănile
Patriei, să dovedim lumii întregi că România merită mai multă conside¬
rație de partea marilor ei Aliați“42.
în condițiile în care nici un partid nu obținuse majoritatea manda¬
telor, iar noile partide „se simțeau observate și pândite din umbră de libe¬
rali furioși de neprevăzutul rezultat al alegerilor“43 44, acestea au format un
bloc parlamentar în scopul constituirii unui guvern majoritar. în privința
șefului noului cabinet, regele considera că atâta timp cât se mai discutau
la Paris interesele românești contestate și atacate, era bine ca guvernul
român să fie condus de o personalitate ardeleană.
Guvernul Alexandru Vaida-Voevod s-a format la 1 decembrie
1919, iar la 9 decembrie 1919 România a semnat tratatul de pace cu
Austria, în care figura și „liberul tranzit“ și „tratatul minorităților“*. Dar,
cel mai important era faptul că prin acest tratat se recunoștea unirea
Bucovinei cu România.
Regele Ferdinand s-a ocupat de principalele probleme ale țării, de la
cele spirituale la cele materiale. în ziua de 4 ianuarie 1920 a participat la
ceremonia învestirii lui Mirón Cristea, episcop de Caransebeș, în funcția
de Primat al României unite. Cu acest prilej, suveranul i s-a adresat cu
cuvintele: „înalt Prea Sfinția Ta, fiind ridicat la cea mai înaltă treaptă a
Sfintei Biserici autocefale române, cu vie mulțumire ți-am înmânat după
vechile datine toiagul arhiepiscopal ca să oblăduiești cu dragoste și îngă¬
duință turma ce-ți este încredințată. [...] Chemat în scaunul mitro¬
politan, înalt Prea Sfinția Ta ai părăsit o eparhie dragă inimii tale, al cărei
conducător sufletesc ai fost în timpuri grele de lupte naționale, dar și în
clipele cele mai înălțătoare ale neamului. Urcându-te pe Scaunul arhi¬
episcopal al Ungro-Vlahiei, ai frumoasa menire de a înfăptui politica
religioasă a lui Mihai Viteazul, care prin înființarea Mitropoliei ortodoxe
de la Alba Iulia ținea să apropie și să unească bisericește toate țările
a *££44
romanești .

42 „D.A.D.“, nr. 1 ședința din 20 noiembrie 1919, p. 1-2.


43 N. Iorga, Supt trei regi, p. 283.
* în fapt, România a semnat acest Tratat în ziua de 10 decembrie 1919, dar pe
document a fost pusă data de 9 decembrie 1919.
44 Cuvântări de Ferdinand I, p. 141.
94
Mirón Cristea s-a dovedit un excepțional organizator al vieții biseri¬
cești, reușind să dea o nouă imagine instituției în fruntea căreia se afla45.
El a elaborat principiile fundamentale pentru organizarea unitară a
Bisericii Ortodoxe Române, care aveau la bază ideea că aceasta trebuia să
rămână „biserica națională a statului român și a dinastiei române“46.
Guvernul a trebuit să se implice în rezolvarea unor probleme ale
familiei domnitoare. In ziua de 5 ianuarie 1920, Al. Vaida-Voevod,
președintele Consiliului de Miniștri, și N. Iorga, președintele Adunării
Deputaților, au avut o discuție cu Carol, urmată de vizita suveranilor la
Bistrița*. Cu acest prilej, principele a promis o „revenire solemnă“ asupra
deciziei luate la 1 august47. Pe de altă parte, Zizi Lambrino — care la 8 ia¬
nuarie 1920 născuse un băiat, botezat Mircea Grigore48 — a recurs la un
șantaj, dând publicității scrisoarea prin care Carol se recunoștea părintele

45 Vezi, pe larg, Ion Rusu-Abrudeanu, înalt Prea Sfinția Sa, Patriarhul României,
dr. Mirón Cristea, înalt regent. Omul și faptele, vol. I, București, Editura Cartea
Românească, 1929; Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918—
1939. Elie Mirón Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987.
46 Mirón Cristea, Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii
Ortodoxe Rotnâne din Regatul Român, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1920,
p. 4-5.
* Din indicația regelui și a reginei, colonelul adjutant Nicolae Condeescu, aflat
în serviciul personal al „surghiunitului“, a organizat partide de vânătoare, defilări de
trupe, banchete copioase, precum și diferite aventuri sentimentale, menite să-l facă să
uite de Zizi Lambrino. A fost trimisă la Bistrița și eleva Maria Martini, de la Azilul
Elena Doamna, care avusese relații cu principele Carol și era însărcinată. La 5 februa¬
rie 1920, aceasta avea să nască un copil pe care l-a numit Silviu și care a fost recu¬
noscut de Carol. Aducând faptul la cunoștința regelui, colonelul Condeescu scria la
7 februarie 1920 că Maria Martini nu ridicase nici un fel de pretenții, iar „A.S. se
arată plin de afecțiune față de ea, căci are ocaziunea să se convingă prin comparațiune
că sunt ființe care știu ce e permis și ce nu!“ (Arh. N.I.C., fond Regele Ferdinand,
Arhiva Personală, dos. V-694/1920, f. 2). Ulterior, Maria Martini s-a căsătorit cu
C. Leonescu și a primit, la 18 octombrie 1921, suma de 500 000 lei, în schimbul
angajamentului că atât ea, cât și soțul ei, vor păstra „o atitudine corectă și plină de
deferență față de toți membrii familiei Regale“ (Marcel Dumitru Ciucă, Cuvânt
introductiv la Carol II, între datorie și pasiune. însemnări zilnice, vol. I, București,
Editura Silex, 1995, p. IV-V).
47 N. Iorga, Memorii, vol. II, p. 312; idem, O viață de om, p. 559.
48 Prunculprințidui Carol înscris la Oficiul stării civile, în „Universul“, din 14 ia¬
nuarie 1920.

95
copilului și soțul ei. Principele i-a răspuns printr-o notă tipărită în ziarul
„Universul“ din 19 ianuarie, în care arăta că scrisoarea era „departe de a
fi menită ochilor tuturor“ și ținea „să se știe indignarea mea față de acest
procedeu și că dezaprob cu desăvârșire astfel de fapte necinstite“49.
La 20 februarie, Carol cerea regelui „să considere ca nulă și neavenită
scrisoarea ce am trimis-o Majestății Voastre la 1 august 1919 și a primi
declarațiunea că în conformitate cu spiritul Constituției și al legilor noas¬
tre de familie, să mă devotez serviciului țării și al Majestății Voastre și
recunosc că nu mă voi căsători fără consimțământul Majestății Voastre“50.
A doua zi, principele pleca într-o „excursie de studii“ în jurul globului,
pe ruta Constanța—Pireu—Alexandria—Cairo—Assuan—Luxor—Port
Said—Aden—Colombo—Bombay—Delhi—Munții Himalaya—Ran¬
goon—Singapore—Hong-Kong—Canton—Shanghai—Osaka—
Tökyö—Yokohama—San Francisco—Chicago—Cleveland—New York—
Londra—Cherbourg—Paris—Lausanne, parcurgând 62 200 km51.
Dacă în asemenea probleme de familie între rege și guvern a existat o
colaborare, în altele — mult mai însemnate — s-au ivit grave divergențe.
Regele era profund nemulțumit de atitudinea dr. N. Lupu, ministrul de
Interne, care refuza să recurgă la forță împotriva mișcărilor de stradă și
greviste, încercând rezolvarea conflictelor sociale pe calea tratativelor.
Ferdinand trăia cu impresia că „s-a format un complot, că dr. N. Lupu
face parte dintr-însul“52 și că el și familia sa vor împărtăși aceeași soartă ca
țarul Rusiei. Pentru a se asigura împotriva unui eventual „complot“,
regele a dispus aducerea câtorva mitraliere la Palatul său de la Cotroceni53
și a făcut vizite inopinate la Regimentul 9 vânători, dorind să se convingă
singur de fidelitatea trupelor „dacă se strică vremea“54. Când dr. N. Lupu
i-a prezentat proiectul de lege pentru închirierea obligatorie a spațiului
locativ disponibil, regele a refuzat să semneze mesajul pentru trimiterea
lui în dezbaterea Parlamentului, considerându-1 „bolșevic“55.

49 O protestare a principelui Carol, ibidem, din 19 ianuarie 1920.


50 Arh. N.I.C., Casa Regală. Principele Carol, dos. 2/1919, f. 3.
51 Vezi General C. Găvănescu, Ocolul pământului în șapte luni și o zi. Călătoria
făcută de A.S.R. principele Carol, moștenitorul tronului, Timișoara, Tipografia Guten¬
berg, [1923].
52 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 32.
53 Idem, Memorii, vol. II, p. 340.
54 Mărturii contimporane. Regele Ferdinand. Adunate de G.N. Budișteanu, Bucu¬
rești, 1933, p. 321.
55 N. Iorga, Memorii, vol. II, p. 344.
96
Nemulțumiri i-a provocat și ministrul Agriculturii, Ion Mihalache —
fruntaș al Partidului Țărănesc — care a elaborat un proiect de lege agrară
vizând extinderea exproprierii peste limita celor două milioane ha stabilite
de Constituanta de la Iași, precum și reducerea prețului de răscumpărare
i pământului. Aprobat de Consiliul de Miniștri la 6 martie 1920, proiec­
:ul a fost înaintat regelui pentru a aviza trimiterea lui în dezbaterea Parla¬
mentului. Proiectul a suscitat vii controverse, fiind susținut de partidele
din guvern (Partidul Țărănesc, Partidul Național Român, Partidul Națio­
nalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina și Partidul
Țărănesc din Basarabia), precum și de Partidul Socialist, dar a fost com¬
bătut cu vehemență de Partidul Conservator Progresist și Partidul Națio­
nal-Liberal, precum și de marii proprietari agricoli56. Regele a refuzat să
îccepte proiectul de lege, cerând ca reforma agrară să se limiteze la expro¬
prierea a două milioane ha din proprietatea particulară. In fața acestei
situații, la sugestia lui N. Iorga, în ziua de 12 martie 1920, I. Mihalache
si-a dat demisia din guvern, lăsând ca proiectul de lege să fie depus din
inițiativă parlamentară.
La motivele de ordin intern care-1 îngrijorau pe rege, se adăuga faptul
ca președintele Consiliului de Miniștri, aflat la Londra, a intrat în legătură
cu Gheorghi Vasilievici Cicerin — comisarul poporului pentru Afacerile
Externe al Rusiei Sovietice — „fără a consulta“57.
In fața acestei situații, a intrat în acțiune Ion I.C. Brătianu, care — cu
dibăcia-i caracteristică — a reușit să inițieze tratative secrete cu generalul
.Alexandru Averescu, președintele Ligii Poporului, care se bucura de o
mare popularitate. Generalul nu avea încredere în această susținere
publică, drept care a considerat că mai utile erau manevrele de culise. In
februarie 1920 s-a realizat un acord între Ion I.C. Brătianu și Al. Ave¬
rescu: generalul va restabili „ordinea“ în țară și va aplica reforma agrară în
limitele stabilite de Constituanta de la Iași, va renunța la „răspunderi“, iar
Brătianu promitea să intervină la „factorul constituțional“ pentru aduce¬
rea acestuia la putere. Dând curs sugestiei lui Brătianu, regele Ferdinand
a cerut demisia lui Ștefan Cicio-Pop (care ținea locul președintelui Con¬
siliului de Miniștri, aflat la Londra).

56 în chestia agrară, în „Socialismul“, din 2 februarie 1920; Memoriul agricul¬


torilor mari cu privire la expropriere, București, 1920; Reforma agrară, în „Steagul“,
din 11 martie 1920.
57 N. Iorga, Memorii, vol. II, p. 253.
97
Guvernul Alexandru Averescu s-a constituit la 13 martie 1920.
Președintele Consiliului de Miniștri s-a prezentat în fața Parlamentului,
anunțând o amânare cu zece zile a lucrărilor acestuia pentru ca noul cabi¬
net să se „familiarizeze“ cu treburile statului. în acest interval de timp au
avut loc discuții între Averescu, rege și Brătianu privind modul de
acțiune. Ferdinand era foarte nehotărât în privința dizolvării Parlamen¬
tului, ales în urmă cu doar patru luni (în timp ce legislatura era de patru
ani), dar până la urmă a cedat în fața stăruințelor președintelui Partidului
Național-Liberal, astfel că — după afirmațiile lui N. Iorga — la 23 martie
1920 parlamentarii au ascultat „decretul de dizolvare pus de Ion I.C.
Brătianu în mâinile regelui Ferdinand ca să-l citească generalul
Averescu“58. Comentând semnificația schimbării de guvern, ziarul „So¬
cialismul“ scria: „nu trebuie să ne facem iluzii: guvernul d-lui general
Averescu înseamnă pentru democrația românească o grea și dureroasă
lovitură“59. N. Iorga aprecia că aducerea lui Averescu la putere semnifica
„întoarcerea spre un trecut care, hotărât, părea mai comod regelui“60.
Practic, în martie 1920 s-a creat un precedent cu consecințe negative
pentru evoluția regimului politic din România în perioada interbelică.
Noul guvern a organizat alegeri parlamentare în lunile mai (în vechiul
Regat, Basarabia și Bucovina) și iunie (în Transilvania) pe care le-a câști¬
gat. In iunie 1920, pe baza propunerii lui Averescu, regele a semnat de¬
cretul de numire a trei conservatori democrați în guvern: Take Ionescu —
Externe, Nicolae Titulescu — Finanțe, Dimitrie Greceanu —Justiție.
Guvernul Averescu a acționat ferm pentru restabilirea ordinii în țară,
trecând la militarizarea întreprinderilor, intensificarea cenzurii, arestarea
unui mare număr de fruntași ai Partidului Socialist. In octombrie 1920,
guvernul a reușit să înfrângă greva generală a muncitorilor, după care a
urmat un nou val de arestări. Paralel cu mișcarea socialistă care se radica¬
liza tot mai mult, și în România s-a înregistrat o acțiune anarhistă, care
viza lichidarea „vârfurilor“ burgheziei. Cel mai periculos anarhist era Max
Goldstein, care a încercat, fără succes, să-l asasineze pe regele Ferdinand.
El a reușit în decembrie 1920 să plaseze o bombă în incinta Senatului,

58 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 38.


59 „Socialismul“, din 15 martie 1920.
60 N. Iorga, Supt trei regi, p. 291.
98
care a explodat omorând trei persoane,
între care și pe ministrul Justiției Dimitrie
Greceanu.
In mai 1921 a avut loc Congresul
general al Partidului Socialist care a decis
afilierea la Internaționala a IlI-a Comu¬
nistă. Din ordinul ministrului de Interne,
Constantin Argetoianu, delegații la Con¬
gres care au votat pentru afilierea necon¬
diționată au fost arestați, intentându-li-se
„procesul din Dealul Spirii“. Deoarece o
bună parte a intelectualilor și a liderilor
partidelor din opoziție (mai ales naționali
și țărăniști) s-au solidarizat cu cei aflați în
boxă, la 4 iunie 1922 regele Ferdinand a Colonelul Boyle
dat un decret de amnistiere, punând capăt
acestui proces61. Au fost eliberați 213 din cei 271 acuzați, fapt ce avea să
semnifice recunoașterea existenței legale a Partidului Comunist din
România62.
La 26 octombrie 1920 s-a creat funcția de ministru al Casei Regale.
Ziaristul Tudor Teodorescu-Braniște scria: „Casa Regală avea nevoie de
un om și de un aparat funcționăresc care să îngrijească de grajduri, de me¬
tehnele cailor, de cauciucurile automobilelor, de arcurile trăsurilor, de
curățenia parcurilor, de itinerarul vânătorilor de iarnă, de primăvară, de
vară și toamnă. Trebuia un funcționar care să organizeze petrecerile câm¬
penești, manifestațiile din gări și din sate sărace, primirile triumfale, dis¬
cursurile cațavenciene. Că acest slujbaș se numea director sau ministru e
egal într-o țară latină, de vreme ce atâtea mii de ani un împărat bizar și-a
numit calul consul. Ba îndrăznim chiar să credem că e mai bine să se
numească ministru acest slujbaș. Va mai fi un loc pe care se vor bate atâția
ministeriabili, atâția juni nerăbdători care ard de dorința de a avea un
portofoliu, un lacheu și un automobil“63. în funcția de ministru al Casei

61 Arh. N.I.C., fond. Președ. Cons..Min., dos. 6/1922, f. 2.


62 M.C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România în anii 1921—1924,
București, Editura Politică, 1971, p. 123.
63 „Chemarea“, din 28 octombrie 1920.

99
Regale a fost numit, la sugestia lui
Ion I.C. Brătianu, Constantin
Hiott. Astfel fruntașul liberal, deși
se afla în opoziție, reușea, în con¬
tinuare, să-și exercite influența
asupra instituției monarhice.
Canadianul Joe Boyle con¬
tinua să fie o prezență dorită în
viața reginei Maria și a familiei
regale în general; era nelipsit la
Cotroceni, dar a și însoțit-o pe
regina Maria la Paris și la Londra.
In ziua de 1 septembrie 1919 el a
trebuit să părăsească, pentru un
timp, România. Regina nota:
„Boyle a plecat. Suntem foarte
triști că a plecat. [...] Pentru mine,
el este ca o carte mare pe care
întotdeauna o poți deschide la o
Regina Maria
pagină pe care n-ai citit-o încă“.
Dar nici pe Barbu Știrbey nu l-a
abandonat. Aflată la Bicaz, nota la 14 septembrie 1919: „îmi este dor de
Barbu, să discut cu el și să mă ajute să mă întorc la visurile mele“64. La
25 septembrie 1919, regina a plecat în Elveția; în drum, la Stresa s-a urcat
Barbu Știrbey: „a fost o întâlnire plină de bucurie după atât de mult timp.
Au fost atâtea de spus și atâtea de ascultat. Amândoi am fost foarte
emoționați și, în orice caz, totul vibra acum“65.
Dar, pentru regină, marea iubire, pătimașă și totală rămânea colonelul
Boyle. în vara anului 1920, C. Argetoianu (ministru de Interne) a asistat
la o scenă antologică: fiind chemat la Palatul Cotroceni, l-a găsit pe Barbu
Știrbey care se plimba pe coridor: „De azi dimineață sunt aici și o rog să
mă primească și nu vrea... A luat ceaiul cu Boyle, a ieșit apoi călare cu
Boyle, s-a închis după asta cu Boyle și acum e cu Boyle... Pe mine nu vrea
să mă vadă“. Argetoianu a intrat în camera reginei: „Cu părul despletit,

64 Maria, regina României, însemnări zilnice, p. 296.


65 Ibidem, p. 308.
100
cu fața îmbujorată în călduri, abia acoperită cu un «thee gown» de mătase
gălbuie, frumoasă ca în povești, regina Maria se rupsese vădit din brațele
amorului și, bacantă îmbătată de fericire, a înaintat spre mine «toute
haletante», pe când ușa din fund, prin care fugise amorul se închidea —
nu însă destul de repede ca ochii mei ageri să nu fi prins silueta cana¬
dianului... încurcată, zdrobită, extaziată, regina a venit spre mine,
proptindu-se din scaun în scaun și m-a rugat să șed pe divanul pe care
căzuse și dânsa, și nu mi-a spus decât atât: «Voilà!»... I-am sărutat mâna,
și cu tonul cel mai ceremonios, ca și când n-aș fi văzut nimic, nici măcar
dezordinea toaletei sale, i-am spus: „Je suis aux ordres de Votre
Majesté“... Biata femeie! Ce frumoasă și ce încordată era! O mai văzusem
eu la Viena, într-o gară, cu părul despletit — dar nu o surprinsesem încă
scăpată din brațele cuiva... încetul cu încetul s-a liniștit, și a început să­
mi povestească. [...] Pe măsură ce vorbea, se liniștea și văpaia de pe fața
ei se stingea încetul cu încetul, femeia își revenea în fire. Și-a strâns halatul
pe piept să-și ascundă sânii, dintr-o zvâcnire de cap și-a aruncat părul pe
spate și deodată am simțit că se simțea și ea... jenată de starea în care se
afla“66. Regina îl chemase pe ministrul de Interne pentru a-i cere să-l ajute
pe Boyle într-o afacere cu petrol, el lucrând acum pentru trustul Royal
Dutch-Shell.
Prezența atât de stăruitoare a lui Boyle în preajma familiei regale a
început să fie comentată tot mai nefavorabil în presă. Sfătuit de Brătianu
și de Știrbey, regele a decis să-i interzică lui Boyle accesul la Curte, su­
gerându-i să părăsească România. Supus unor puternice presiuni, Boyle a
trebuit să plece, spre marele regret al reginei Maria* *.

66 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. VI, p. 196.


* Regina Maria avea să noteze: „După ce au făcut din el un erou, aproape un
semizeu, s-au ridicat împotriva lui, încercând să-i păteze onoarea, să-l doboare, numai
fiindcă eu știam că e înțelept să crezi într-un om și mai ales într-un străin. Prin
urmare, erau hotărâți să mi-1 ia. Am luptat din greu, însă în cele din urmă a trebuit
să cedez“. Boyle a plecat în Anglia, unde s-a angajat la compania Shell, în mai 1921.
în iunie 1921, în drum spre Istanbul s-a oprit în România, unde a petrecut două săp¬
tămâni în compania reginei Maria. A murit în aprilie 1923. Deasupra sicriului său a
fost așezată o fotografie cu autograf a reginei Maria. în 1926, regina Maria a vizitat
localitatea Wayside și camera în care Boyle și-a trăit ultimele clipe de viață; s-a ocupat
personal de amenajarea mormântului, pe care a fost gravată emblema Ordinului
Regina Maria și versurile: „Bărbat cu inimă de viking / Și credință simplă de copil“.
Apoi, cu ocazia fiecărei vizite în Anglia, regina Maria se ducea să îngrijească de mor¬
mântul lui Boyle, în jurul căruia plantase iederă adusă din România (Leonard W.
Taylor, Regele aurului și regina Maria, cap. XXX și XXXI).
101
Aproape simultan a părăsit România și o altă persoană nedorită la
Curte: Zizi Lambrino. In ziua de 2 iunie 1920 s-a încheiat un acord între
Casa Regală și Zizi Lambrino care prevedea: Zizi Lambrino primea o
rentă anuală echivalentă cu venitul a 5% pe an al unui capital de
2 200 000 franci francezi, adică 110 000 franci francezi, începând cu
1 iunie 1920. După 20 de ani de la data acestei înțelegeri, banca trebuia
să pună la dispoziția lui Zizi Lambrino întregul capital de 2 200 000
franci francezi. Pentru „cheltuielile din trecut“ ea primea „o dată pentru
totdeauna“ suma de 500 000 lei. In schimb, Zizi Lambrino, se obliga să
nu facă nici un demers, publicație și „nici un alt act vexatoriu sau dăună¬
tor pentru vreunul din membrii familiei regale, oricare ar fi el“. De ase¬
menea, ea a fost obligată să predea toate scrisorile primite de la Carol, în
schimbul sumei de 50 000 de franci francezi67.
După încheierea excursiei sale, la 17 septembrie 1920, principele
Carol s-a oprit în Elveția unde, prin grija reginei Maria se afla principesa
Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Principesa era zveltă, brunetă și
timidă. în vârstă de 24 de ani, principesa dorea să se căsătorească, astfel
că, deși aprecia că principele Carol era „un om mediativ și prea puțin
curtenitor“68, l-a acceptat de soț. Nu a fost o dragoste spontană, profundă,
ci mai curând una rațională, care s-a înfiripat treptat. „Mă simțeam atrasă
de el — avea să scrie principesa Elena — și, în timp, eram sigură că m-aș
putea îndrăgosti de el. Dar ceea ce m-a făcut cu adevărat să accept cererea
în căsătorie a fost gândul la Alexandru“, fratele ei, care murise la
25 octombrie 1920 mușcat de o maimuță în grădina Palatului Regal din
Tacoi. Nu mai dorea să stea în Grecia, unde murise cel mai iubit frate al
său. „Căsătoria cu Carol și stabilirea în România, și nu într-o țară (Grecia)
care m-ar fi rănit întruna prin amintirile ei, păreau, în acele zile pline de
durere, un fel de eliberare“69.
Până la perfectarea căsătoriei, Carol a mai avut o aventură
răsunătoare; de această dată cu tânăra actriță Mirella Marcovici. Dar

67 Arh. N.I.C., fond Carol II. Arhiva personală, dos. 23/1919-1937, f. 1-3.
68 Paul al României, Carol al II-lea rege al României. Versiunea românească
Ileana Vulpescu, București, Ed. Holding Reporter, 1991, p. 75.
69 Arthur Gold Lee, Elena Regina-mamă a României. Prințesă de Grecia și Dane¬
marca. O biografie autorizată. Traducere din engleză de Liana Alecu, București,
Editura Humanitas, 2000, p. 63.
102
MIRCEA

(1913-1916)

Austria Isărescu
ILEANA
căsătorită (1899-1977)
1 ) Anton de 2) Dr. Ștefan
(1909-1991)

Căsătorit nn 1947
(Maica Alexandra)

Elena (Magda) Lupescu

Coroanei României, documente, amintiri și comen¬

Mello
După prințul Nicolae de Hohenzollern, în umbra tarii, editate de Gh. Buzatu și colab., Iași, 1991

căsătorit: Figueira de
NICOLAE

(1903-1977)

1 ) Ioana Doletti
2) Thereza

Alfred, Duce de Edinburgh

MARIA (1875-1938), fiica lui

(3 copii)
cu Regele Iugoslaviei

MĂRIOARA ENA, Prințesă a


(1900-1961)

E G
MIHAII (1921)
eciei (1896-1982)
1922 căsătorită ALEXANDRU I

Rege al României

Căsătorit în 1921

Dinastía din România

(1927-1930, 1940-1947)

HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN

Rege (1914-1927)

Greciei devenit

(divorț în 1934)
Regele GEORGE
Prințul George al

FERDINAND I (1865-1927),
1921 căsătorită cu al ll-lea

ELISABETA
(1894-1956)

Carol
Mircea

(1896-1953
Zizi Lambrino

1930-1940 Căsătorit în 1918

(1893-1953)

CAROL al ll-lea

Rege al României

103
Rege
al ll-lea

GEORGE
1935-1947

(1922-1923, (1890-1947)

ALEXANDRA

României
Prințesă a

(1894-1956)

ll-lea ELISABETA,

Rege al
PETAR al
Iugoslaviei

Rege

(1917-1920) (1893-1920)
ALEXANDRU

Rege al MIHAI I
Manos
României
Aspasia

CONSTANTIN I (1868-1923),

Rege (1913-1917, 1920-1922)

SOFIA
(1938­
ELENA

(1896-1982)

Dinastia din Grecia

Spaniei Rege al
JUAN al al
CARLOS Rege ll-lea

României : CAROL

(1870-1932)

Sofia, Prințesă a Prusiei

1967) Rege
După Douglas Dakin, The Unification of Greece, 1770-1923, Londra, 1972

(exil din al ll-lea Rege PAUL

SCHLESWIG-HOLSTEIN-SONDERBURG-GLÜCKSBURG

(1964-1973)

CONSTANTIN
(1947-1964) (1901-1964)

de
Prințesă
Prințesă a

Danemarcei Brunswick

FREDERIKA
ANNE-MARIE

IRINA

(1942- )
IRINA
EKATERINA

104
a
OLGA 3 copii
Greciei
Prințesă

Aurora Deidov

Regent

(1934-1941)

ARSEN PAVEL (PAVEL)

României
Prințesă a

MĂRIOARA,

Greciei

Prințesă a

Rege ALEXANDRA,

Regent

Frați
(1888-1934) (1914-1921) (1921-1934)
ALEXANDRU

KARADJORDJEVIÓ

Dinastia din Iugoslavia

(1923-1970)

PETAR al ll-lea,

Muntenegrului

ZORKA, Prințesă a

JELENA

TOMISLAV
upa Michael Boro Petrovich, A History of Modem Serbia, 1804-1918, vol. II, New York-Londra, 1976

(1903-1921)

PETAR I (1844-1921)
1909
D
ANDREI
renunță la
GEORGE,
Rege al Sebiei și Iugoslaviei

preorgative în

Prinț Moștenitor,

105
curând principele a avut curajul să rupă
o relație neacceptată de familia regală,
astfel că i-a anunțat Mirellei hotărârea
de a se căsători. La rândul ei, Mirella
Marcovici a acceptat decizia princi¬
pelui, mărturisindu-i că îl va iubi „în
fiecare moment și din ce în ce mai mult
[...] Poți să te căsătorești de mii de ori,
cu mii de Elene“70.
La rândul ei, principesa Elisabeta a
decis să se căsătorească și ea, luând ca
soț pe George, fratele Elenei. In ziua de
27 februarie 1921 a avut loc la
București căsătoria între George și
Elisabeta, iar la 10 martie s-a oficiat la
Atena cununia dintre Carol și Elena. In
ziua de 8 mai 1921, moștenitorul
tronului și soția sa au revenit în
Principesa Elisabeta București, unde la gară au fost întâm¬
pinați de regele Ferdinand și regina
Maria, de membrii guvernului, parlamentari și alte înalte oficialități „cu
toții îmbrăcați în haine de sărbătoare — jobenuri, pantaloni gri cu dungi
și sacouri de dimineață, urmați de generali plini de medalii, oficialități
locale și fețe bisericești, în veșmintele lor tradiționale“71. A avut loc slujba
religioasă la Mitropolie, apoi, seara, o recepție la Palatul Regal.
Pentru ambele perechi de tineri căsătoriți s-au făcut cadouri. Con¬
stantin Argetoianu, ministrul de Interne, menționa: „au dat cu genero¬
zitate orașele, județele, regimentele, asociațiile și cine a vrut, și au vrut
mulți. întrebată cu câteva săptămâni înainte despre preferințele sale, prin¬
cipesa Elisabeta nu s-a sfiit să răspundă: scule și pietre prețioase —
manifestând astfel lăcomia caracteristică familiei sale. S-a sângerat lumea
și a dat scule. A oferit și guvernul un splendid giuvaer, plătit scump, și a
creat astfel o tradiție care s-a urmat și de guvernele următoare, cu prilejul
căsătoriilor principesei Marioara cu regele Aleksandru și principesei Ileana

70 Lilly Marcou, op. cit., p. 114-115.


71 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. VI, p. 205.
106
cu arhiducele Anton. Soarta m-a
nimerit pe mine să achit din
fondurile secrete ale Ministerului
de Interne trei din aceste patru
daruri, și era să dau de bucluc în
ce privește darul Ilenei, față de
Comisia de anchetă instituită de
Antonescu“72. Intre daruri s-au
aflat: carpete țesute de mână,
tapiserii, obiecte de ceramică,
gravuri sculptate în lemn, obiecte
din piele; orașul Cluj a oferit un
milion de lei pentru Fundația
„Principele Carol“; Asociația
Femeilor Ortodoxe Române o
icoană de argint reprezentându-i
pe Sfinții Constantin și Elena;
primarul orașului Chișinău un
serviciu de ceai din aur; orașul
Iași un tablou pictat de Nicolae
Grigorescu etc. etc. Principesa Elena
La 25 octombrie 1921, prin¬
cipesa Elena l-a născut pe principele Mihai, care a devenit moștenitorul
moștenitorului tronului* *. Au urmat câțiva ani liniștiți în sânul familiei
regale.

72 Paul D. Quinlan, Regele playboy, p. 91.


* Actul de naștere, publicat în „Monitorul oficial“ din 26 octombrie 1921, avea
următorul conținut: „Noi, Mihai Antonescu, ministrul Justiției, îndeplinind
atribuțiunile de Ofițer al Stării Civile pentru Familia Regală, asistat de dl. Constantin
Romano, secretarul general al Ministrului Justiției, potrivit articolului 1 din Statutul
actelor civile ale membrilor Familiei Domnitoare, anexat la legea promulgată cu
decretul regal nr. 3 646 din 30 august 1920, în urma înștiințării ce ni s-a făcut că
Alteța Sa Regală principesa Elena a României a născut în Castelul Foișor din comuna
Sinaia, județul Prahova, un copil de sex masculin, căruia Alteța Sa Regală principesa
Elena a României îi dăduse naștere.
Domnul doctor profesor C. Louros — care a asistat la naștere, ne-a declarat că
copilul a fost născut în ziua de marți douăzeci și cinci octombrie, anul una mie nouă
sute douăzeci și unu, la ora nouăsprezece și patruzeci și cinci de minute.
107
Suveranul a susținut toate inițiativele guvernului Averescu, în rândul
cărora, la loc de frunte, s-a aflat reforma agrară. In mai 1921, regele Fer¬
dinand a semnat mesajele pentru dezbaterea proiectelor de lege agrară
elaborate de guvern și care, în esență, se circumscriu în limitele stabilite
de Constituanta de la Iași. Votate în iulie 1921, legile pentru reforma
agrară au exercitat o puternică înrâurire asupra evoluției societății româ¬
nești din perioada interbelică, au contribuit la o adâncire a cadrului de¬
mocratic de desfășurare a vieții politice în ansamblul ei.
în vara anului 1921, Ion I.C. Brătianu considera că misiunea guver¬
nului Averescu era încheiată. Faptul că averescanii au propus un proiect
de lege privind naționalizarea Societății Reșița a pus în alertă pe liberali,
care nu puteau accepta să piardă cea mai mare întreprindere industrială
din România. în Adunarea Deputaților s-a produs un incident, ca urmare
a unor cuvinte triviale adresate de ministrul C. Argetoianu lui Virgil
Madgearu, secretarul general al Partidului Țărănesc. în semn de protest
față de atitudinea ministrului, întreaga opoziție s-a retras din Parlament.
Nicolae Iorga avea să noteze: „cu liberalii împreună, care-și așteptau suc¬
cesiunea, ne-am dus la Palat pentru a semnala în scris regelui Ferdinand
de ce oameni e servit și în ce formă“* 73.
Entuziasmul celei mai mari părți a opoziției, care credea că regele va
proceda la o soluție radicală, destituind guvernul Averescu și constituind
un guvern de uniune națională, s-a diminuat treptat. în toamnă, N. Iorga
constata că „regele simțea ațintiți de departe asupră-i alți ochi, aceia ai
omului care a avut mai multă influență asupra slăbiciunii lui și care, fără
a vorbi, fără a apărea, fără a dori să-l vadă, absent în Cameră, nezărit de
nimeni, părând preocupat de îmbunătățirile agricole la iubita lui fermă de
la Florica, în mijlocul animalelor care-i plăceau mai mult decât teribila
menajerie politică, stătea calculând și așteptând, cu siguranța că, peste
atâta prostie, și a oamenilor celor mai inteligenți, peste atâta isterie, și a
minților care păreau mai cumpănite, ceasul său, nelipsitul său ceas va veni

Constatăm că nașterea copilului de sex masculin, născut la data și ora mai sus
arătate, fiul Alteței Sale Regale principele Carol moștenitorul tronului României, de
28 ani și a soției sale Alteța Sa Regală principesa Elena a României, de 24 ani, după
declarațiunea făcută de tatăl său, Alteța Sa Regală principele Carol, care i-a dat
numele Mihai“.
73 N. Iorga, O viață de om, ediția 1972, p. 589.
108
neapărat“74. Personajul astfel descris nu era altul decât Ion l.C. Brătianu,
care își desfășura metodic acțiunea de surpare a poziției guvernului Ave­
rescu, de învrăjbire a raporturilor dintre Partidul Național și Partidul
Țărănesc, de atragere a lui Take Ionescu într-o cursă din care să nu mai
poată scăpa.
Regele dorea din tot sufletul său un guvern de coaliție (sau de uniune
națională), astfel că nu a fost greu să i se sugereze, de către același Ion l.C.
Brătianu, introducerea în proiectul Mesajului de deschidere a Parlamen¬
tului prezentat de guvern, fraza următoare: „Timpurile sunt însă atât de
grele, încât țara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate parti¬
dele“75. Astfel, regele aprecia că guvernul nu mai putea face față situației
și trebuia să tragă consecințele; în forma în care a fost prezentat Parla¬
mentului, nu era un Mesaj de deschidere, ci — așa cum se exprima Virgil
Madgearu — unul „de lichidare“76.
încă de la 30 noiembrie regele Ferdinand i-a spus lui Take Ionescu
că-1 va numi foarte curând în funcția de președinte al Consiliului de
Miniștri; făcând jocul regelui — și, fără să-și dea seama, pe cel al lui I.I.C.
Brătianu — Take Ionescu a demisionat la 11 decembrie din funcția de
ministru de Externe, provocând o criză de guvern.
Inițial, Averescu n-a acceptat ideea demisiei, declarând: „Nu voi pleca
de la guvern cât timp voi avea o majoritate în Parlament pe care să mă
sprijin, chiar dacă mi se cere demisia. Coroana trebuie să se supună națiu¬
nii și națiunea este reprezentată prin aleșii ei“77. Opoziția a interpretat
această declarație ca o rebeliune a guvernului împotriva regelui, ca o ame¬
nințare cu o lovitură de stat din partea generalului Averescu. în fața acestei
situații, președintele Consiliului de Miniștri „ceru scuze“ regelui78, iar
acesta le-a acceptat fără convingere. Mai ales că în Adunarea Deputaților,
averescanii — în răspunsul la Mesajul tronului — solicitau ca regele „să
păstreze legătura cu poporul“, adică să nu se lase manevrat de liberali.
La 13 decembrie, Averescu a depus mandatul. Conform normelor
democratice, regele ar fi trebuit să încredințeze misiunea formării noului

74 Ibidem, p. 589.
75 „D.A.D.“, nr. 1, ședința din 28 noiembrie 1921, p. 1.
76 Ibidem, nr. 12, ședința din 9 decembrie 1921, p. 82.
77 „îndreptarea“, din 13 decembrie 1921.
78 N. Iorga, Supt trei regi, p. 314.
109
guvern unui fruntaș al Partidului Țărănesc sau al Partidului Național,
partide de opoziție, care aveau cele mai multe locuri în Parlament. Dar
suveranul a cerut lui Take Ionescu să constituie guvernul, deși baza parla¬
mentară a acestuia era infimă.
Guvernul Take Ionescu, format la 17 decembrie 1921 nu avea sorți
de izbândă. Regele a recurs la această soluție întrucât, după ce în Mesaj
ceruse un cabinet de concentrare, „a chema a doua zi pe Ionel Brătianu
cu un guvern de partid, ar fi fost o lipsă de tact și descoperirea prea fățișă
a Coroanei“79. Un cunoscător al vieții politice românești scria că Take Io¬
nescu nu exercita puterea „decât în vederea unui scop, acela de a o încre¬
dința liberalilor la prima ocazie și în timpul cel mai scurt“80. Intr-adevăr,
așa cum era de așteptat, la 17 ianuarie 1922 guvernul a primit vot de blam
din partea Parlamentului, fiind nevoit să-și depună mandatul81.
Regele Ferdinand avea oroare față de patimile politice care s-au dez¬
lănțuit în România după 1918. De aceea, el a stăruit pentru realizarea
unor înțelegeri între partidele politice și constituirea unui guvern de uniu¬
ne națională. După ce opoziția s-a retras din Parlament în iunie 1921,
suveranul a stăruit pentru închiderea unui acord de colaborare între
Partidul Național-Liberal și Partidul Național. Tratativele desfășurate în
octombrie-noiembrie 1921 nu au dus la nici un rezultat, ci din contra la
o acutizare a disputelor politice: liberalii îi acuzau pe naționali că urmă¬
resc să perpetueze regionalismul și să-și asigure monopolul politic asupra
Transilvaniei; naționalii declarau că liberalii manifestau tendințe dictato¬
riale și că de fapt urmăreau transformarea Partidului Național într-o
anexă a Partidului Național-Liberal.
La rândul lor, țărăniștii susțineau ideea luptei de clasă a țărănimii
împotriva oligarhiei liberale și-i criticau pe liderii Partidului Național
pentru că au intrat în tratative cu Ion LC. Brătianu. Partidul Poporului îi
acuza pe liberali că au manevrat din umbră pentru înlăturarea lui Ave­
rescu de la guvern, pe naționali că au negociat cu liberalii, pe conser­
vatori-democrați că au dat o lovitură pe la spate generalului care i-a adus
la putere în iunie 1920. Regele trebuia să constate că nu existau căi de
înțelegere între liderii politici, iar guvernul de uniune națională era o
himeră. Lui M.C. Vlădescu, ministru în guvernul Take Ionescu, i-a spus:

79 C. Xeni, Take Ionescu, p. 481.


80 Stere Diamandi, Galeria oamenilor politici, (f.a.), p. 144.
81 „D.A.D.“, nr. 18, ședința din 17 ianuarie 1922, p. 246.
110
„Vrajba înveninată dintre partide, ca și toți de aici [de la Palat] mă silesc
să nu mă pot sprijini decât pe un singur om: pe Ion Brătianu“82.
Intr-adevăr, după demisia lui Take Ionescu, regele a încredințat man¬
datul de formare a noului guvern lui Ion I.C. Brătianu, rugându-1 să
încerce o înțelegere cu Maniu. Dar condițiile oferite de Brătianu l-au pus
pe Maniu în imposibilitatea de a le primi, fiind practic cele care au dus la
eșecul din noiembrie 1921. Iuliu Maniu avea să explice că, prin accep¬
tarea condițiilor puse de Brătianu, „am fi ajuns simple unelte remorcate,
în loc de elemente care colaborează în mod efectiv“83. Astfel, Ion I.C. Bră¬
tianu a constituit noul guvern, alcătuit numai din membri ai Partidului
Național-Liberal.

3. încoronarea de la Alba lulia


Guvernul Ion I.C. Brătianu a depus jurământul în ziua de 19 ianua¬
rie 1922. Vestea creării guvernului liberal a fost primită cu ostilitate de
toate partidele politice din opoziție. Chiar în ziua de 19 ianuarie s-au
întrunit liderii partidelor Național, Țărănesc, Naționalist-Democrat, al
Poporului, Conservator-Progresist; ei au dat publicității un comunicat
prin care protestau „în fața țării împotriva aducerii în împrejurările
actuale a unui guvern de partid îndușmănit de opinia publică“* 1. In mod
ostentativ, aceștia au refuzat să participe la ceremonia de la palatul Cotro­
ceni prilejuită de botezul principelui Mihai; Nicolae Iorga explica: „igno¬
rat, am dreptul să ignor Coroana, ajunsă vasală Brătienilor“2. Ziarul
.Aurora“, organul central de presă al Partidului Țărănesc, scria la 23 ia¬
nuarie 1922: „lecția dată de Parlament trecutului guvern al Majestății Sale
n-a fost de ajuns. Un alt guvern personal a fost instituit, acela al d-lui
I.I.C. Brătianu. Conflictul latent ce există de trei ani între Coroană și po¬
porul român întregit a izbucnit pe față și cu furie“.
Regele Ferdinand — aflat sub influența camarilei, în special a lui
Barbu Știrbey — proceda într-o manieră extrem de subiectivă. în martie
1920 a destituit guvernul Vaida și în decembrie 1921 guvernul Averescu,

82 Regele Ferdinand. Mărturisiri contemporane, p. 428.


83 N. Iorga, Memorii, vol. III, p. 262.
1 „Universul“, din 26 ianuarie 1922.
2 N. Iorga, Memorii, vol. III, p. 262.
111
fără a fi existat un conflict între puterea executivă și cea legislativă care să
impună o decizie a suveranului, în calitate de arbitru. Lui Alexandru
Averescu i-a încredințat decretul de dizolvare a Parlamentului în martie
1920, dar nu la fel a procedat în cazul lui Take Ionescu, pe care l-a lăsat
să cadă prin votul de blam al corpurilor legiuitoare. In martie 1920,
Averescu s-a prezentat în fața Parlamentului, după care — constatând că
era primit cu ostilitate de majoritatea senatorilor și deputaților — a citit
decretul de dizolvare. In ianuarie 1922, Ion I.C. Brătianu a primit o dată
cu formarea guvernului și decretul de dizolvare a Parlamentului, fără a
mai face gestul formal de a se înfățișa înaintea acestuia. Alegerile au fost
anunțate pentru luna martie; noul Parlament căpăta caracterul de
Adunare Națională Constituantă, încălcându-se astfel articolul 128 din
Constituție care prevedea organizarea de alegeri obișnuite, în urma cărora
Corpurile legiuitoare aveau să se pronunțe dacă sunt de acord cu revizui¬
rea; după adoptarea deciziei se trecea la o nouă convocare a corpului
electoral pentru a alege Adunarea Națională Constituantă. Cu toate aceste
prevederi legale, deși toate partidele din opoziție au protestat împotriva
conferirii caracterului de Constituantă parlamentului ce urma să fie ales
în martie 1922, regele Ferdinand a rămas ferm pe poziția sa.
Campania electorală a prilejuit unele luări de atitudine deschisă
împotriva monarhului. „Gazeta țăranilor“, aparținând Partidului Țără¬
nesc, publica o Scrisoare către Măria Sa, în care se arăta: „S-a zvonit pe la
noi prin sat cum că Măria Ta te-ai cam oțărât pe țară. [...] Ieșitu-ți-a prin
țară o vorbă de ocară, cum că adică Măria Ta ai fi căzut în lanțurile unei
cocoane, Camarila, pripășită pe la curtea de ciocoi să te poarte după pofta
inimii lor“3. Organele Ministerului de Interne informau că în unele loca¬
lități din județele Călărași și Dolj se făcea propagandă pentru republică4.
Apelând la sprijinul aparatului de stat, dar profitând și de dezbinarea
opoziției, ca și de starea de spirit a populației, care se săturase de expe¬
riența conducerii prin partidele „noi“, Partidul Național-Liberal a obținut
o victorie categorică în alegeri. Alegerile au fost contestate cu vehemență
de opoziție, care cerea regelui să anuleze rezultatul acestora și să anunțe
un nou scrutin electoral. Cei mai vehemenți erau liderii Partidului Națio¬

3 „Gazeta țăranilor“, din 5 martie 1922.


4 Arh. Naționale. Județul Călărași, fond Prefect, jud. Ialomița, dos. 1/1922,
f. 193; Arh. Naționale. Județul Dolj, fond Prefect, jud. Dolj, dos. 33/1922, f. 390.
112
nal, care preconizau solidarizarea întregii opoziții cu un denunț interna¬
cional la adresa guvernului Brătianu și întrunirea unui „contraparlament“
’.i Alba Iulia5. Liderul țărănist Ion Mihalache declara: „Nu au fost alegeri.
Suntem în plină revoluție a oligarhiei contra democrației. [...] Mă întreb
cu groază ce garanții mai poate avea în viitor cea mai perfectă lege electo¬
rală când ar fi chemat să o aplice un guvern compus din fantezia Majestă­
rii Sale“6. Fruntașii partidelor din opoziție au precizat că nu recunosc
legitimitatea Parlamentului ales în martie 1922 și cu atât mai puțin carac­
:erul lui de Adunare Națională Constituantă.
In mod ostentativ, opoziția a lipsit de la ședința de deschidere a
Parlamentului, în care s-a citit Mesajul regal, după care, cu prilejul vali¬
dării mandatelor, a prezentat numeroase date și fapte concrete privind
ibuzurile guvernanților și în timpul campaniei electorale și mai ales în
zilele în care s-au desfășurat alegerile. Dar majoritățile parlamentare libe¬
rale au validat rezultatele alegerilor, declarând constituirea legală a Adu¬
nării Naționale Constituante.
Treptat, intransigența partidelor din opoziție față de rezultatul alege¬
rilor s-a mai diminuat. Constantin Argetoianu — ministru de Interne în
guvernul Averescu, ajuns în situația de a nu fi ales în Parlament — nota:
-hotărârea de abținere fusese rău primită de partidul nostru; deputații
deși se temeau să nu-și piardă mandatul, și cu el diurna și biletul de liber
narcurs pe calea ferată. Regulamentul Camerei era într-adevăr precis:
Drice deputat putea fi eliminat din Parlament după 6 absențe consecutive,
nejustificate pe căile legale. Deputații noștri nu aveau nici un cuvânt să
creadă că Brătianu nu le va aplica regulamentul, și se și vedeau deja cu
mandatul pierdut“7.
Un moment important în istoria monarhiei în România s-a consumat
in prima jumătate a anului 1922. Mai întâi, la 21 februarie s-a anunțat lo¬
godna oficială a principesei Marioara (Mignon) cu regele Aleksandru al
Iugoslaviei. Apoi, la 8 iunie 1922, s-a desfășurat la Belgrad căsătoria
celor doi.
A urmat perioada de vară, când viața politică își diminua intensitatea,
liderii partidelor parlamentare intrând într-o vacanță de circa două luni,

5 N. Iorga, Supt trei regi, p. 316.


6 ,Aurora“, din 5 martie 1922.
7 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. VI, p. 305.
113
Familiile
regale ale
României,
Greciei
și Iugoslaviei
la căsătoria
principesei
Marioara
cu regele
Aleksandru
(1922)

timp în care-și refăceau forțele în diferite stațiuni de odihnă din străinătate


(Italia, Franța, Germania etc.) sau se ocupau de propria lor gospodărie.
Profitând de acalmia politică din timpul verii, Ion I.C. Brătianu, de
comun acord cu regele, a decis să aducă la ordinea zilei problema încoro¬
nării la Alba Iulia, act istoric prin care se evidenția unirea tuturor româ¬
nilor în cadrul unuia și aceluiași stat, sub conducerea lui Ferdinand I.
Problema încoronării a fost ridicată curând după 1 decembrie 1918. Prin
acest act, se realiza un arc peste timp, de la Mihai Viteazul — primul
unificator al Țărilor române — la Ferdinand I, de la opera efemeră săvâr¬
șită în 1600 la cea durabilă din 1918.
Frământările politice din perioada imediat următoare Unirii, ca și
contextul internațional — în primul rând cel vizând semnarea tratatelor
de pace și confirmarea noilor granițe ale României — au făcut ca trecerea
la pregătirea practică a actului încoronării să întârzie circa un an și jumă¬
tate. în timpul guvernării Averescu s-au făcut primii pași concreți în
această direcție. A fost constituită o Comisie de încoronare, alcătuită din
generalul Constantin Coandă (președintele Senatului), mitropolitul
Mirón Cristea, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Nicolae
Mișu, Constantin Nanu, Paul Angelescu, George Enescu, Arthur Verona.
Ion Jalea, Nicolae Ștefănescu, Cezar Popovici, Alexandru Lapedatu și pri¬
marul orașului Alba Iulia8. Comisia s-a întrunit, pentru prima dată, la

8 loan Opriș, Alexandru Lapedatu și contemporanii săi, Cluj-Napoca, Editura


Albastră, 1997, p. 37.
114
15 iulie 1920, apoi a avut mai multe
ședințe în cadrul cărora s-a discutat
orogramul privind încoronarea rege¬
lui Ferdinand și a reginei Maria. La
20 noiembrie 1920, Comisia a stabilit
ca festivitățile să se desfășoare atât la
Alba Iulia, cât și la București. De
asemenea, s-a decis construirea Cate¬
dralei încoronării, monument artistic
si religios emblematic pentru români,
în acest scop, arhitectul Victor G.
Ștefănescu a fost însărcinat cu stabi¬
lirea locului de amplasare a catedralei
si a planurilor acesteia. Arhitectul a
dispus dărâmarea micilor clădiri ce se
aflau pe platoul cetății și a dirijat
lucrările de construcție, care s-au
desfășurat într-un ritm accelerat. în
București, cea mai semnificativă Principesa Marioara
construcție era Arcul de Triumf, în¬
credințată arhitectului Petre Antonescu.
încoronarea urma să se desfășoare la sfârșitul lunii septembrie 1921,
dar — spre surprinderea generalului Averescu, președintele Consiliului de
Miniștri — suveranul i-a comunicat, în iulie 1921, că aceasta trebuia
amânată deoarece „costumele regale, al său și al reginei, comandate în
străinătate nu erau gataUC). Averescu nu a înțeles semnificația politică a
acestei decizii și, considerându-se stăpân pe situație, a plecat în concediu
la Kissingen (Germania). în timp ce Averescu se odihnea departe de țară,
liberalii manevrau pentru înlăturarea guvernului, care avea să se înfăp¬
tuiască în decembrie 1921. Ion I.C. Brătianu, care considera că el trebuie
să prezideze toate marile acte istorice, a decis — de comun acord cu regele
— ca încoronarea să se desfășoare sub un guvern liberal.
După ce a organizat alegerile pentru Adunarea Națională Constitu¬
antă, pe care le-a câștigat, guvernul Brătianu a readus în discuție problema

încoronării. La 24 august 1922 a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele 99 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. VI, p. 264.

115
Ferdinand și Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările
încoronării să se desfășoare în toamna acelui an. Pentru a evita disputele
politice și a da actului încoronării solemnitatea necesară, precum și
semnificația solidarității naționale, regele a decis să aibă discuții cu liderii
partidelor politice reprezentate în Parlament. Suveranul a invitat la Sinaia
pe acești lideri, căutând să-i convingă de faptul că actul încoronării nu
avea un caracter politic, ci unul național, și că participarea tuturor frunta¬
șilor țării la un asemenea eveniment trebuia să sublinieze adeziunea tutu¬
ror la Marea Unire din 1918 și hotărârea lor de a contribui la înălțarea
României Mari. După aceste discuții, Ion I.C. Brătianu a adresat invitații
scrise liderilor politici și altor personalități cu rugămintea de a comunica
răspunsul în vederea rezervării locului în trenul special și pentru plasarea
la masa ce urma după încoronare. Vădit iritat, generalul Averescu a îna¬
poiat invitația, pe care scrisese următoarele: „Mă surprinde că d-1 pre¬
ședinte al Consiliului de Miniștri, I.I. C. Brătianu, crede potrivit să invite
la o astfel de solemnitatea un general pe care l-a acuzat personal și în
public de trădare. Din parte-mi, atât timp cât această acuzație nu va fi
retractată tot pe calea publicității, nu pot primi nici o invitație de la d-1
I.I.C. Brătianu, și deci cu părere de rău nici pe aceasta“10. într-adevăr, în
toiul disputelor politice din 1919, liderul Partidului Național-Liberal îl
acuzase pe Averescu de faptul că era gata ca, în timpul războiului, să tra¬
teze încheierea păcii cu Puterile Centrale. Pentru a-1 îndupleca pe general,
regina Maria i-a scris o lungă scrisoare (de 6 pagini) în care-1 elogia pentru
contribuția adusă la război și la făurirea Unirii și stăruia să fie prezent la
serbările încoronării. Averescu s-a lăsat convins: „pentru nimic în lume
nu m-aș fi dus la Alba Iulia ca invitatul lui Brătianu. Primesc însă o invi¬
tație specială și foarte măgulitoare din partea Majestăților Lor. Această
invitație se adresează fostului comandant de armată din timpul războ¬
iului. Mă voi îmbrăca în uniformă și voi merge la Alba Iulia, unde voi
ignora însă prezența lui Brătianu“11.
Alexandru Marghiloman, care trăia numai prin numele său, deoarece
Partidul Conservator-Progresist se destrámase, a acceptat cu plăcere să
participe la festivitățile de la Alba Iulia. Solicitat de rege, N. Iorga a con¬
simțit și el, „din devotament față de Coroană și din iubire față de buna

10 Ibidem (anexa VII).


11 Ibidem, p. 312.
116
rânduială“, făcând precizarea: „Bineînțeles însă, când se va încorona
d. Ion Brătianu nu voi avea aceeași atitudine“12. Conducătorii Partidului
Național și ai Partidului Țărănesc au refuzat să participe, sub motiv că
încoronarea a fost coborâtă „la rolul unei simple demonstrații de
partid“13. Această atitudine l-a mâhnit adânc pe regele Ferdinand, care n­
a putut uita niciodată afrontul liderilor celor două partide. La cererea lui
Maniu au lipsit și capii bisericii greco-catolice, care au făcut front comun
cu cei ai bisericii catolice, boicotând serbările încoronării.
în preajma acestor festivități, Partidul Național a dat publicității un
comunicat în care afirma că „în interesul apărării principiului monarhic
si al înaltului principiu al dinastiei nu va lua parte la aceste serbări“14. La
rândul său, Partidul Țărănesc explica într-un articol publicat în ziarul
-Aurora“ din 16 septembrie 1922, De ce nu pot face liberalii încoronarea,,
adresând mai multe întrebări retorice: „E permis oare sub regimul votului
universal ca încoronarea să se facă sub prezidarea silnică a unui regim ar¬
bitrar în disprețul poporului? E permis ca miile de bătăuși și de insultători
ai țăranilor, care pozează azi în primari ai comunelor să se adune în jurul
regelui? E permis ca acel ce a ucis cu tunurile pe țărani la 1907, să sem¬
neze, ca prim sfetnic al țării, actul încoronării? E permis ca acel care a
ordonat împușcarea muncitorilor de la 13 decembrie 1918 să prezideze
celebrarea unui act istoric? E permis ca cei care au acoperit sistematic
asasinatele: uciderea țăranului Biberiche [în timpul campaniei electorale],
uciderea lui Leonte Filipescu, a doctorului Aroneanu [ambii fruntași so¬
cialiști] să prezideze actul încoronării?“ Răspunsul era: „Nu. Nu e permis
ca un neam întreg să fie ofensat. Nu e permis ca regele tuturor românilor
să se încoroneze sub auspiciile unui guvern și ale unui partid de teroare“.
în preziua încoronării, regele Ferdinand a făcut un ultim apel la uni¬
tate, exprimându-și credința că „în îndeplinirea marii noastre datorii, vom
avea sprijinul tuturor bunilor fii ai țării, nedespărțiți în gând și în faptă în
jurul tronului“15. Dar nici acest ultim apel nu a găsit ecoul așteptat la
liderii principalelor partide din opoziție.

12 Un interviu cu d. N. lorga, în Neamul românesc“, din 14 octombrie 1922.


13 „Patria“, din 10 septembrie 1922 [ziarul apărea la Cluj]; „Aurora“, din 23 sep¬
tembrie 1922.
14 „Patria“, din 9 octombrie 1922.
15 „Monitorul oficial“, nr. 155, din 15 octombrie 1922.

117
Efortul organizatoric dar și material pentru organizarea încoronării a
fost considerabil. în prim-plan s-a aflat Catedrala încoronării cu toate
anexele sale, care a fost construită după planurile arhitectului Victor
Ștefănescu, fiind pictată în interior de Costin Petrescu și Pierre Bellet. Ea
a fost sfințită în ziua de 8 octombrie 1922. La Alba Iulia s-a realizat o gară
specială, cu circa 20 de linii, pe care au fost trase trenurile ce-i aduceau pe
participanți. Mulți cetățeni au venit cu căruțele sau chiar pe jos.
A fost redactat din timp „Documentul încoronării“, în care era scris:
„Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor mărețe fapte
din care a ieșit România Mare și spre a le da o consfințire în fața scumpu¬
lui nostru popor, ne-am adunat cu toții la Alba Iulia, străvechea cetate a
Daciei romane și a gloriei lui Mihai Viteazul, și aici, azi, 15 octombrie
1922, de față fiind membrii familiei mele regale, reprezentanții suvera¬
nilor și țărilor aliate și amice, ai Senatului și Adunării Deputaților, căpe¬
teniile armatei, membrii tuturor corpurilor constituite ale țării și Acade¬
miei Române și minorităților, delegațiunile comunale urbane și rurale din
întreaga țară, și reprezentanții tuturor confesiunilor, ne-am încoronat, eu
și scumpa mea soție, Maria, părtașa suferințelor și bucuriilor mele și ale
țării; și pentru ca neuitată să fie amintirea zilei de azi, am întocmit și
subscris în al nouălea an al domniei noastre acest de față document“16.
Totodată, a fost difuzată „Proclamația Majestății Sale Regele către
popor“, purtând aceeași dată (15 octombrie 1922), între altele, regele
afirma: „Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei
romane, coroana de oțel de la Plevna, pe care noi și glorioase lupte au
făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei
celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin
munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională; și salut cu dra¬
goste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa pân’
la Nistru și până la Mare“17.
Serbările au început în dimineața zilei de 15 octombrie 1922 cu un
Te Deum oficiat în noua catedrală, în prezența regelui, reginei, mem¬
brilor guvernului și a mai multor invitați de marcă. în fața bisericii s-a
instalat un baldachin, iar în lateral s-au amenajat tribune pentru asistență,
în fața baldachinului se afla armata, în uniformă de gală. Mai întâi a avut

16 Ibidem.
17 Ibidem.

118
loc slujba în biserică, unde au fost
sfințite cele două coroane. Con¬
form programului, în acel mo¬
ment se desfășurau slujbe în toate
bisericile din România. Apoi,
oficialitățile au ieșit din biserică,
iar regele și regina au urcat pe
podiumul din față, pentru a fi
văzuți de toți cei prezenți la acest
mare eveniment. Regele și regina
purtau mantiile special confec¬
ționate din catifea, brodate cu fir
de aur. Președintele Adunării
Deputaților, Mihail Pherekyde, a
venit cu coroana regelui, iar
președintele Senatului, Mihail
Orleanu, cu cea0aCatedrala
reginei. Co-
de la^Alba
, , , ,lulia,
An t locui
i- i i
roana regelui era cea din 1881, încoronării regelui Ferdinand
purtată de Carol I, la care s-au și a reginei Maria
adăugat trei pietre prețioase, sem¬
nificând Basarabia, Bucovina și Transilvania. Coroana reginei Maria era
din aur și cântărea 1 800 de grame. Regele și-a pus singur coroana pe cap,
apoi tot el a așezat-o pe cea a reginei. Un ziar al vremii comenta: „Regele
s-a încoronat singur după obiceiul napoleonian; luând coroana, o așează
liniștit și sigur pe fruntea sa. Prin acest gest autocrat, dar binevenit a dat
satisfacția că nici președinții Senatului și Camerei, nici primul ministru
nu au așezat pe fruntea suveranului coroana, ci însuși regele și-a pus-o în
timpul ceremoniei“18. S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a
fost subliniat cu îndelungi urale și 101 salve de tun.
Pe platoul din fața catedralei s-a desfășurat defilarea trupelor. Regele
a primit defilarea călare, înconjurat de ofițeri români și ai misiunilor
Aliate, prezente la acest moment istoric. Pentru oficialitățile de rang înalt
a avut loc o masă, cu 300 de tacâmuri, în sala Unirii. Regele a toastat pen¬
tru cei prezenți, pentru cei ce au făcut posibil acel moment, pentru trăi­

18 „Vremea“, din 17 octombrie 1922.

119
Aspect de la festivitățile încoronării suveranilor României (1922)

nicia actului făurit în 1918. Pe platoul din fața cetății s-a desfășurat un
ospăț pentru circa 30 000 de participanți19.
Desigur atmosfera festivă, de bucurie pentru că românii au ajuns să
trăiască acest mare eveniment, a fost predominantă20. Dar ea a fost um¬
brită de neparticiparea principalelor partide din opoziție, mai ales de
absența Partidului Național, care avusese rolul decisiv în organizarea
Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărât
unirea Transilvaniei cu România. Nicolae Iorga avea să scrie că „Partidul
Național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută
patriotică. Atunci când reprezentanții naționalităților au participat, până
și ungurii iredentiști în fond, el a refuzat, în propria casă, să apară pentru
a primi pe suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice
[Marioara și Elisabeta] venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Nici¬
odată o anume grobienie care deosebește școala d-lui Maniu cel dibaci și
întemnițat în gulerul solemn nu s-a arătat mai urât decât cu acel prilej,

19 Arh. N.I.C., fond Președ. Cons. de Min., dos. 14/1922, f. 1.


20 Vezi, pe larg, Ion Gorun, încoronarea primului rege al României întregite în
Alba Iulia și la București, București, f.a.

120
ceea ce regele Ferdinand, foarte vindicativ sub înfățișarea sa timidă, nu era
să ierte niciodată“21.
Cum se întâmplă adesea, lumea adunată nu participă cu toată
convingerea și însuflețirea la un mare eveniment, mulți dintre cei prezenți
părând dezorientați într-un oraș istoric, dar cu o înfățișare prea modestă
față de renumele său. Cu o anume notă amară, N. Iorga conchidea: „Ast¬
fel se cuvenea să-și pună pe cap coroana stropită cu mult și scump sânge
acela căruia soarta îi dăduse neasemănata favoare de a culege după peste
trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care, acesta, nu era la
dispoziția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuie rezultatului ultim al
intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul
popular, voia milioanelor din care se fac și ostile nu era luminată și încăl¬
zită, în ziua aceea de toamnă când razele unui soare sărac sărutau sfioase
zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor“22.
în seara zilei de 15 octombrie, regele, regina și celelalte oficialități au
plecat cu trenul spre București. A doua zi, 16 octombrie 1922, festivitățile
s-au desfășurat în capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf,
care fusese realizat pe un schelet de beton armat23; fațada dinspre Nord
era străjuită de două perechi de ostași, cu înălțimea de 5,50 m. fiecare.
Primul grup reprezenta un ostaș roman și un ostaș dac; cel de-al doilea
înfățișa un ostaș al lui Mircea cel Bătrân și unul al lui Ștefan cel Mare. în
arcadă se aflau efigiile regelui Ferdinand și reginei Maria. Pe monument
erau încrustate numele localităților cu rezonanță istorică: Mărășești,
Plevna, Guruslău, Șelimbăr, Călugăreni, Rovine, Baia, Racova, Valea
Albă, Mărăști. Pe fațada dinspre Sud au fost amplasați ostașul lui Mihai
Viteazul și pandurul lui Tudor Vladimirescu, iar la celălalt picior al
Arcului un dorobanț din timpul Independenței și un ostaș al Unirii.
După ceremoniile de la Arcul de Triumf, a urmat Te Deum-ul de la
Mitropolie și apoi defilarea „cortegiului istoric“ prin Piața Universității,
în fața statuii lui Mihai Viteazul. Au defilat ostași daci și ostași romani,
luptători din vremea lui Dragoș-Vodă și Radu Negru, ai lui Mircea cel
Bătrân și Alexandru cel Mare, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, Mihai
Viteazul (purtând steagurile unite ale Țării Românești, Transilvaniei și

21 N. Iorga, O viață de om, ed. 1972, p. 600.


22 Ibidem.
23 Virgiliu Z. Teodorescu, op. cit., p. 19-23.
121
Moldovei), voievodul însuși călă¬
rind un cal alb, urmat de Banul
Manta, Preda Buzescu, Baba
Novac și alți căpitani; au urmat
Matei Basarab și Vasile Lupu cu
sfatul boierilor, Dimitrie Cante­
mir și Constantin Brâncoveanu,
Horea, Cloșca și Crișan îm¬
preună cu moții din Munții
Apuseni, Tudor Vladimirescu și
căpitanii lui purtând „steagul cel
mare“, Avram Iancu și tribunii
ardeleni, Cuza- Vodă, Carol I și,
la sfârșit, un car alegoric întru¬
chipând unirea din 1918. Seara,
la Cercul Militar, regele a oferit o
masă la care au participat ofi¬
cialități române, precum și dele¬
gațiile din Franța, Italia, Spania,
Regele Ferdinand
Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia,
Marea Britanie, Olanda, Norve¬
gia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. Intre oaspeții de marcă se
aflau mareșalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul primului
război mondial, și generalul Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în
România (1916-1918). In Parcul Carol au prânzit circa 10 000 de
primari și alți delegați din toate județele țării, care au venit să asiste la eve¬
niment.
în timp ce guvernul liberal și-a făcut un titlu de glorie din organizarea
încoronării, Partidul Național aprecia: „Guvernul liberal, venit la putere
împotriva voinței naționale, sprijinit de corpurile legiuitoare care au fost
alese în noaptea faimoasă de 6 spre 7 martie 1922, prin furt, fraudă și
violență, bruscând demnitatea poporului, a forțat ținerea serbărilor
încoronării în situația critică în care se găsește țara, îndepărtând de la
această sărbătoare Ardealul, care a înfăptuit, tot la Alba Iulia, Unirea și a
făcut ca regele iubit al țării să fie înconjurat de frații renegați și de actualii
hoți de urne“. Declarația Partidului Național conchidea că guvernul
Brătianu a violat sentimentul națiunii și „cu deosebire al românilor de
122
dincolo de Carpați, cu o brutali¬
tate fără pereche, cu o cutezanță
care nu se poate explica decât prin
faptul că familia Brătianu se
consideră stăpân absolut în
România“. Partidul condus de
Iuliu Maniu regreta faptul că
regele Ferdinand nu a avut în jurul
său pe reprezentanții autentici ai
Ardealului și Banatului, iar aceste
provincii istorice au rămas
„nemângâiate“24. Dar, dincolo de
asemenea explicații, rămâne faptul
că liderii Partidului Național și ai
Partidului Țărănesc nu au avut
capacitatea să se detașeze de lupta
politică și să se ridice la înălțimea
unui mare eveniment istoric.
Regele Ferdinand a ținut să
mulțumească în mod special
mitropolitului Mirón Cristea pen- Regina Maria
tru modul în care biserica ortodoxă
s-a implicat în organizarea și
desfășurarea festivităților de încoronare. Suveranul a fost impresionat de
slujba oficiată de 17 episcopi, 4 diaconi, 4 anagnoști și doi preoți
(arhimandrit și prototop), precum și de corul „Carmen“, alcătuit din 120
persoane. în ziua de 16 noiembrie 1922, regele l-a vizitat pe mitropolit la
reședința sa. Mirón Cristea avea să noteze: „mi-a mulțumit emoționat și
foarte călduros, scuturându-mi puternic mâna dreaptă: «N-am cuvinte ca
să-ți mulțumesc pentru modul plin de tact și demnitate cum ai
reprezentat Biserica cu prilejul încoronării, atât înaintea țării, cât și a
străinilor din toată lumea. A fost admirabil. Toți au rămas adânc im¬
presionați și s-au ales cu simpatii față de ce au văzut»“25.

24 „Patria“, din 18 octombrie 1922.


25 Mirón Cristea, însemnări personale, în Antonie Plămădeală, op. cit., p. 340.
123
Capitolul III

MONARHIA LUPTELOR
DE PARTID

1. Regele și Constituția din 1923

Problema adoptării unei noi Constituții s-a pus încă din 1918 prin
actele de Unire, astfel că toate partidele politice și-au înscris în programele
lor un asemenea obiectiv. Au fost elaborate mai multe proiecte de Consti¬
tuție, care au fost dezbătute în cercurile de studii ale partidelor respective.
Regele Ferdinand se pronunța și el pentru adoptarea unei noi Constituții,
care să consfințească actele de Unire, reformele înfăptuite și să ofere baza
legală pentru legislația României Mari.
In anii 1919-1920 au existat discuții asupra caracterului parlamen¬
telor alese, dacă ele aveau sau nu caracter de Adunare Națională Constitu¬
antă. Totuși, nici guvernul Blocului parlamentar, nici cel prezidat de
generalul Averescu nu au depus un proiect de Constituție care să fie luat
în dezbatere de Corpurile legiuitoare. Faptul că Parlamentului ales în
martie 1922 i s-a conferit de la început calitatea de Adunare Națională
Constituantă, arăta limpede că guvernul liberal era decis să treacă la adop¬
tarea unei noi legi fundamentale, cu consimțământul regelui Ferdinand.
Acceptând să se încoroneze sub guvernul I.I.C. Brătianu, regele dove¬
dea că era hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, fără a
ține seama de opinia partidelor din opoziție. încurajat de atitudinea lui
Ferdinand, guvernul a hotărât să pună în dezbaterea Corpurilor legiui¬
toare proiectul noii Constituții. Aceasta a suscitat noi și ample discuții,
opoziția organizând numeroase adunări de protest, în care se cerea regelui
demiterea imediată a liberalilor de la guvern. Proiectul a fost depus în
plenul Adunării Naționale Constituante la 26 ianuarie 1923, iar opoziția
124
a contestat vehement dreptul majorităților parlamentare de a discuta și
adopta o nouă Constituție. Pentru a-și coordona acțiunile, Partidul Na¬
țional și Partidul Țărănesc au constituit, la 3 martie, Opoziția Unită,
având ca obiectiv împiedicarea adoptării noii Constituții. Lupta s-a dus
mai întâi în incinta Camerei, folosindu-se mijloace dintre cele mai va¬
riate, de la ținerea unor discursuri lungi care să consume timpul, la îm¬
piedicarea desfășurării lucrărilor Parlamentului. N. Iorga nota la 9 martie:
„Imens scandal al Opoziției Unite. Brătianu e împiedicat a vorbi prin
necontenite huiduieli și printr-un potop de vorbe murdare“. A doua zi,
același Iorga consemna: „Surprind pe Maniu care înăbușe un zâmbet că
Sever Dan fluieră din sirenă“1. Majoritățile parlamentare nu au răspuns la
provocările opoziției, continuând să dezbată, în ritm rapid, articol după
articol. Din Parlament, opoziția s-a mutat în stradă, organizând mari
întruniri de protest împotriva „Constituției liberale“. Cu acel prilej se
rosteau discursuri incendiare. Sever Dan, secretarul Partidului Național,
susținea că dreptatea nu se putea câștiga „decât cu ciomagul“; dr. Lupu
declara solemn: „Această Constituție nu trebuie să treacă și nu va trece
decât peste cadavrele noastre“; Ion Mihalache afirma că „țara nu este nici
moșia guvernului, nici a Majestății Sale regelui“; Iuliu Maniu cerea suve¬
ranului „să nu se opună voinței poporului“2. In timp ce în Parlament se
discuta despre drepturile și libertățile democratice, prevăzute în proiectul
de Constituție, guvernul Brătianu a scos armata în stradă, împrăștiind
prin forță manifestațiile opoziției.
Regele era profund nemulțumit de atitudinea opoziției, declarând lui
Alexandru Marghiloman — primit în audiență — că „trebuie să se facă
Constituția“ și a transmis liderilor naționali și țărăniști punctul său de
vedere: „cu scandal de stradă nu se vine la putere“3. Proiectul de Consti¬
tuție a fost votat în Adunarea Deputaților la 26 martie și la 27 martie de
Senat4. Nicolae Iorga descrie atmosfera din 26 martie, când un deputat
țărănist a aruncat în aula Parlamentului o sticlă cu gaze lacrimogene: „Un
miros de fosfor se răspândește în sală la votarea Constituției. Majoritatea

1 N. Iorga, Memorii, vol. IV, p. 63.


2 „Aurora“, din 8 martie 1923.
3 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. V, p. 199.
4 „D.A.D.“, nr. 56, ședința din 26 martie 1923, p. 1604; „D.S.“, nr. 52, ședința
din 27 martie 1923, p. 828.
125
se ține vitează, lumea din tribune fuge. Ion Brătianu mulțumește pentru
vot“5. în cuvântul său, rostit într-o asemenea atmosferă, Ion I.C. Brătianu
și-a exprimat convingerea că această Constituție „corespunde rezultantei
adevăratelor interese mari ale neamului și ale statului și că pe temeiul ei se
poate și trebuie să se dezvolte o nouă viață puternică și fecundă a societății
și a statului român în curs de cel puțin o jumătate de veac“6.
La 28 martie regele a semnat noua Constituție, care a fost publicată a
doua zi în „Monitorul oficial“. Dar liderii naționali și țărăniști au
continuat să agite spiritele și după ce l-au „somat“ pe Ferdinand I să nu
promulge „Constituția liberală“7. în ziua de 29 martie Partidul Național
și Partidul Țărănesc au prezentat în Parlament o Declarație comună prin
care, „luând act de încercarea Adunării ieșite din lovitură de stat, furt și
fraudă, de a uzurpa drepturile fundamentale ale națiunii, singura chemată
să-și dea pactul fundamental“, preciza: „Consideră acest act abuziv, ca o
emanație a concepției absolutiste a puterii executive, fără consultarea
voinței naționale. [...] Partidul Național și Partidul Țărănesc ridică din
nou glasul lor de protest în fața țării și, pătrunse de misiunea încredințată
lor de țară, de a apăra cu toată hotărârea drepturile națiunii,' consideră
această Constituție fără putere de a lega voința cetățenilor, fără putere de
lege și de drept nulă. Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va
putea trăi decât prin baionetă“8. După câțiva ani, naționalii și țărăniștii nu
numai că vor recunoaște această Constituție, dar vor guverna pe baza ei;
mai mult, atunci când forțele prodictatoriale cereau modificarea sau chiar
anularea Constituției din 1923, național-țărăniștii vor fi cei mai fervenți
apărători ai ei.
Constituția răspundea unei reale necesități istorice, consfințea
existența statului național unitar român, o seamă de drepturi și libertăți
specifice democrației burgheze9. Adoptarea Constituției a reprezentat cel
mai important act politico-juridic pentru organizarea și dezvoltarea

5 N. Iorga, Memorii, vol. IV, p. 81.


6 „D.A.D.“, nr. 56, ședința din 26 martie 1923, p. 1605.
7 Arh. N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 3/1923, f. 1.
8 „D.A.D.“, nr. 61, ședința din 29 martie 1923, p. 1772.
9 Vezi, pe larg, Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României, Constituția din
1923, București, Editura Politică, 1983; Angela Banciu, Rolul Constituției din 1923
în consolidarea unității naționale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
126
României după Marea Unire din 1918. Sub raport constituțional, țara
noastră se număra printre cele mai avansate țări din lume10.
Potrivit noii Constituții, puterile suveranului rămâneau cele din
1866, ceea ce însemna menținerea formei de guvernământ monarhic­
constituțional. Primul articol al Constituției prevedea: „Regatul Româ¬
niei este un stat național, unitar și indivizibil“. Regele era implicat în toate
ramurile puterii de stat: „Puterea legislativă se exercită colectiv de către
rege și Reprezentanța Națională“; suveranul avea drept de inițiativă, iar
legile intrau în vigoare după semnarea lor de către acesta. „Puterea execu¬
tivă este încredințată regelui, care o exercită în mod regulat prin Constitu­
țiune“. Hotărârile judecătorești „se pronunță în virtutea legii și se execută
în numele regelui“. Articolul 87 stabilea: „Persoana regelui este inviola¬
bilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea
tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar
devine răspunzător de acel act“. Articolul 88 era consacrat prerogativelor
regelui: acesta îi numea și îi revoca pe miniștrii săi; putea refuza promul¬
garea legilor; avea drept de amnistie în materie politică; era capul puterii
armatei; conferea gradele militare și decorațiile române etc.
Pentru a-1 proteja pe suveran de criticile presei, în Constituție s-a
menținut prevederea potrivit căreia delictele de presă se judecau de către
jurați, cu unele excepții — între care și delictele „împotriva suveranilor
țării, principelui moștenitor, membrilor familiei regale și dinastiei“
(art. 26) — care se judecau de tribunale ordinare, potrivit dreptului
comun. Regele Ferdinand, sfătuit de Brătianu, n-a ezitat să facă uz de
noile prevederi ale Constituției, intentând proces lui N.D. Cocea pentru
articolul Răspunzătorul' publicat în „Facla“ la 24 martie 1923. In articol
se prezenta atmosfera în care s-a dezbătut proiectul de Constituție, agita¬
ția partidelor din opoziție și măsurile „de mână forte“, luate de guvern.
Responsabil pentru această situație era considerat regele Ferdinand, care,
în ianuarie 1922 „a adus pe Brătieni la putere și-i menține de-atunci la
cârma statului“, a susținut direct guvernul în acțiunea lui, inclusiv când
acesta a scos armată în stradă. De aceea, N.D. Cocea ținuse să avertizeze:
„Baionetele, oricât de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemer¬

10 Marin Nedelea, Aspecte ale vieții politice din România în anii 1922—1926.
Politica guvernului liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 50.
127
nici de inevitabila răspundere. Baionete destule au avut și monarhii
Franței și țarii Rusiei. Regele Ferdinand al României nu poate avea pre¬
zumția deșartă să creadă că va avea mai multe baionete decât au avut
predecesorii lui pe căile opresiunii și ale ghilotinei“.
Dacă regele Carol I dăduse înapoi, evitând să apeleze la textul Consti¬
tuției și să dea curs intenției sale de a-1 vedea arestat pe N.D. Cocea, regele
Ferdinand a hotărât să se adreseze justiției. Comentând această decizie,
N.D. Cocea aprecia că pentru paginile antimonarhice din timpul lui
Carol I ar fi putut să înfunde pușcăria „de sute de ori“, dar fostul rege s-a
dovedit a fi „prudent și echilibrat“. După opinia sa, Ferdinand „s-a înscris
fățiș în clubul liberal“11, apărând acest partid împotriva adversarilor po¬
litici. în urma procesului, Cocea a fost condamnat la 18 luni. Datorită
intervențiilor lui O. Goga și ale altor personalități12, a fost eliberat după
9 luni.
Procesul a avut însă efectul politic scontat, întrucât după 1923 n-au
mai apărut, în presa legală, articole în care să fie atacată deschis instituția
monarhică și să se preconizeze un regim republican. A contribuit la
aceasta și cenzura preventivă, care nu îngăduia publicarea materialelor
prin care erau criticați suveranul sau membrii familiei domnitoare.
încă din 1923, guvernul liberal a avut de făcut față unor puternice
mișcări cu tentă extremistă, de dreapta și de stânga. în decembrie 1922 au
izbucnit mari mișcări studențești cu caracter antisemit, mai întâi la Cluj,
apoi în toate universitățile din țară. Cu multă greutate, promițând îmbu¬
nătățirea situației materiale a studenților, guvernul a reușit să potolească
aceste mișcări. Liderii mișcării, între care Corneliu Zelea Codreanu și Ion
I. Moța, vor evoca mereu acest moment, care a impus pe scena vieții
publice „generația de la ’22“.
în octombrie 1923, Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moța și alți câțiva
tineri au pus la cale un complot vizând lichidarea fizică a unor oameni
politici români, între care ministrul Justiției Gh. Gh. Mârzescu, și a mai
multor rabini și bancheri evrei. Complotul a fost descoperit, iar cei care-1
plănuiseră au fost arestați și depuși la închisoarea Văcărești. Aici ei se
rugau la icoana Sfântului Mihail, care avea să devină un fel de talisman
pentru activitatea lor viitoare (în iunie 1927 Corneliu Zelea Codreanu a

11 „Facla“, din 12 mai 1923.


12 „Rampa“, din 28 martie 1931.
128
înființat organizația numită Legiunea Arhanghelul Mihail). In urma
procesului din 29-30 martie 1924, „văcăreștenii“ au fost achitați, întrucât
olanul lor nu a fost urmat de fapte concrete13. Conform normelor legale,
sentința s-a pronunțat în numele regelui.
In paralel s-a dezvoltat și curentul de extremă stângă. Partidul Comu¬
nist din România și-a ținut cel de-al doilea Congres în octombrie 1922,
când a adoptat Statutul și a fost aleasă conducerea, în frunte cu Gheorghe
Cristescu. In decembrie 1923, P.C.R. i s-a impus lozinca luptei pentru
autodeterminarea națională până la despărțirea de statul român a Basara¬
biei, Bucovinei, Transilvaniei, Dobrogei și Banatului. In timpul conferin¬
ței româno-sovietice de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924), P.C.R. s-a
situat de partea Moscovei, cerând organizarea unei referendum în Basara¬
bia. Acest fapt a determinat luarea unor măsuri din partea guvernului
(suspendarea presei comuniste, arestarea unor lideri, închiderea sediilor).
Congresul al IlI-lea al P.C.R., desfășurat la Viena în august 1924, a decis
împletirea activității legale cu cea ilegală, a ales o nouă conducere, în
frunte cu Köblö Elek. Forurile de conducere a Internaționalei a IlI-a au
elaborat un plan privind declanșarea unei revoluții „de la Marea Baltică la
Marea Neagră“, în cadrul căruia România ocupa un loc important. La
12 septembrie 1924, un grup de 27 persoane, mascate, a trecut Nistrul și
a ocupat localitatea Nicolaevca din județul Ismail. Atacatorii au tăiat firele
telefonice și telegrafice, au pătruns în primărie unde l-au împușcat pe
primar și au dat foc clădirii. Au luat cu asalt postul de jandarmi, omorând
doi reprezentanți ai ordinii publice. De la Nicolaevca s-au răspândit în
mai multe comune, reușind să atragă și pe unii locuitori, mai ales din
rândul minorităților naționale. Grupul terorist a ocupat localitatea Tatar­
Bunar, unde a proclamat, la 13 septembrie, Republica Sovietică Moldo¬
venească. In fața acestei situații, guvernul, de comun acord cu regele, a
decis să trimită armata pentru a restabili ordinea. Au fost arestate 489
persoane, dintre care doar 9 erau români etnici. La puțin timp după aceste
evenimente, în ziua de 12 octombrie 1924, guvernul Uniunii Sovietice a
hotărât înființarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldove¬
nești, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Celor arestați la

13 Totalitarismul de dreapta în România. Origini. Manifestări, evoluție. Coordo¬


nator loan Scurtu, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului,
1996 (doc. 379, 385, 387, 391, 404, 409).
129
Tatar-Bunar li s-a intentat un proces, judecat în august-decembrie 1925,
în urma căruia au fost condamnate 85 persoane, între care nu se afla nici
un român14.
Guvernul a fost confruntat cu o situație extrem de tensionată, creată
în vara și toamna anului 1924 la Iași. Sub conducerea lui Corneliu Zelea
Codreanu a fost organizată o tabără de muncă la Ungheni, unde mai
mulți tineri (elevi și studenți) confecționau cărămidă și cultivau zarzavat,
dar mai ales făceau instrucție pentru luptă cu un potențial dușman al
neamului. Ministrul de Interne a numit la Iași, în septembrie 1923, în
funcția de prefect de Poliție, pe Constantin Manciu; acesta a decis să pună
capăt acțiunilor inițiate de Codreanu, recurgând la arestări, loviri, schin¬
giuiri. Părinții elevilor, precum și profesorii A.C. Cuza și Ion Zelea Co¬
dreanu (tatăl lui Corneliu) s-au adresat în repetate rânduri guvernului,
cerând luarea de măsuri împotriva prefectului abuziv. Dar, la propunerea
lui Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand l-a decorat pe Manciu cu ordinul
„Comandor al Coroanei“. In ziua de 25 octombrie 1924 se judeca la
Tribunalul din Iași procesul intentat de tatăl unui elev lui C. Manciu;
Codreanu era avocatul apărării. In timpul procesului a avut loc un schimb
de replici dure între Manciu și Codreanu. In fața acestei situații, Codrea¬
nu a părăsit sala, iar când Manciu ieșea din clădirea Tribunalului l-a
împușcat, după care s-a predat poliției15.
Vestea asasinării lui Manciu a fost primită cu vie emoție de liderii
politici. Fruntașul țărănist Paul Bujor a adresat o interpelare în Adunarea
Deputaților, la care în ziua de 28 octombrie a răspuns Ion I.C. Brătianu:
„Constat că nu poate să fie decât unanimitate în înfierarea unor asemenea
atentate odioase, crime care constituie chiar o crimă contra societății și
statului român. [...] Orideunde ar veni atentatele — și prin urmare și în
ceea ce privește pe cele la care s-a referit dl. profesor Bujor — să fie sigur
că vom căuta toate căile legale să aducem la răspundere atât pe autorii
materiali, cât și pe cei morali ai unor asemenea crime. Iar, întrucât legile
actuale nu ar fi suficiente, guvernul este hotărât să ceară Parlamentului
încuviințarea măsurilor legale ca răspunderile să fie efective“16. Peste
câteva zile, guvernul a depus în Adunarea Deputaților proiectul legii

14 Ibidem, doc. 89­


15 Ibidejn, doc. 96.
16 „D.A.D.“, nr. 4, ședința din 28 octombrie 1924, p. 19.
130
„pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice“ (legea Mâr­
zescu), care avea să fie promulgată la 19 decembrie 1924. Primul articol
al acestei legi prevedea: „Simplul fapt al asocierii în scopul de a prepara
sau de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăților, oricare ar
fi durata asociației sau. numărul membrilor ei, precum și orice înțelegere
stabilită în același scop constituie un delict în contra liniștii publice și se
va pedepsi cu închisoare de la 5-10 ani, cu amendă de la 10 000-100 000
lei și cu interdicțiune corecțională“17.
Deși a fost adoptată sub impresia asasinatului de la Iași, „legea Mâr­
zescu“ s-a folosit împotriva Partidului Comunist din România, care a fost
scos în afara legii. Procesul lui Codreanu a început la Focșani în ziua de
15 martie 1925, dar — datorită manifestațiilor de simpatie ale studenților
cu cel aflat în boxă, care au degenerat în acțiuni antisemite — a fost mutat
la Turnu Severin. Și aici s-au desfășurat ample acțiuni de simpatie față de
Codreanu, fapt ce a influențat completul de judecată, care la 26 mai 1925
a dat verdictul de achitare18.
Mișcările extremiste, de stânga și de dreapta, nu reprezentau un real
pericol pentru dominația liberală. Pe Ion I.C. Brătianu îl preocupa în
mod special acțiunea celor două mari partide de opoziție — Național și
Țărănesc. In mai 1924, în urma negocierilor dintre Vasile Goldiș (în
numele Partidului Național) și Constantin Stere (reprezentantul Parti¬
dului Țărănesc), se contura un acord de fuziune între cele două partide,
în fața acestei situații, Brătianu a decis să apeleze la generalul Averescu,
sugerând să organizeze mai multe întruniri ale Partidului Poporului, care
să demonstreze că acesta era un partid puternic, cu influență în rândul
populației. Campania de întruniri organizate de Averescu a culminat cu
cea din 3 iunie 1924, desfășurată în București. Cu acel prilej, mani¬
festanții au adoptat o rezoluție prin care cereau regelui formarea unui
guvern prezidat de generalul Averescu. Președintele Partidului Poporului
a fost primit de Ferdinand I, care nu i-a dat un răspuns, dar i-a sugerat să­
1 viziteze pe Brătianu19. în timpul discuției între cei doi s-a convenit ca
Averescu să împrăștie pe manifestanți, iar Brătianu a promis să intervină
la „factorul constituțional“ pentru ca în momentul succesiunii la guvern

17 „Monitorul oficial“, nr. 129, din 19 decembrie 1924.


18 „Universul“, din 28 mai 1925.
19 Alexandru Averescu, Uzurparea de la 4 iunie 1927, București, fia., p. 8-9.
131
acesta să revină generalului, care să promoveze o politică de „continui¬
tate“. In urma acestei înțelegeri, Averescu s-a prezentat în fața manifestan¬
ților (din Parcul Carol) cerându-le să se împrăștie în liniște la casele lor,
deoarece „lupta noastră și-a atins scopul“. Deoarece din mulțime s-a
lansat lozinca „La Palat! La Palat!“, Averescu a replicat: „Dacă voiți să
faceți întocmai ca vaca din poveste, care după ce a umplut găleata cu
lapte, i-a dat cu piciorul, faceți cum voiți. Să știți însă că eu am pus
chezășie cuvântul meu, și cei ce țin la mine trebuie să facă așa ca eu să nu
rămân de minciună“20. Mulțimea s-a împrăștiat într-o stare de confuzie.
între timp, negocierile de fuziune între naționali și țărăniști s-au
finalizat prin adoptarea la 12 iunie 1924 a unui program în 10 puncte,
care să stea la baza viitorului partid, național-țărănesc. Dar liberalii, și în
special Alexandru Constantinescu-Porcu, au manevrat cu dibăcie, readu¬
când în discuție „cazul Stere“. Ei afirmau că nu era moral ca ardelenii și
takiștii să stea alături de „trădătorul Stere“. Intriga a reușit, Iuliu Maniu a
cerut ca Stere să nu facă parte din conducerea permanentă a Partidului
Național-Țărănesc, Ion Mihalache nu a acceptat să-l sacrifice pe fruntașul
basarabean, astfel că fuziunea a eșuat21. Regele Ferdinand dorea o coali¬
zare a forțelor politice, dar avea mari rezerve față de țărăniști, pe care-i
suspecta că ar avea concepții republicane și ar urmări să aplice la guver¬
nare principiul luptei de clasă. De aceea, eșecul fuziunii dintre naționali
și țărăniști l-a satisfăcut; el era dispus să colaboreze cu Maniu, dar nu avea
încredere în Mihalache.
în anul 1924, guvernul liberal a reușit să treacă prin Parlament legile
economice care aveau la bază concepția „prin noi înșine“. Ele au fost
vehement contestate de opoziție, care aprecia că obiectivul urmărit de
liberali era acapararea întregii economii naționale. Luând cuvântul în
Adunarea Deputaților, Virgil Madgearu, secretarul general al Partidului
Țărănesc, afirma că aceste legi constituiau „ultimul act banditesc al clasei
conducătoare asupra avuției și asupra patrimoniului statului român“22.
Regele Ferdinand a promulgat toate legile economice votate de liberali,
neținând seama de criticile opoziției.

20 „îndreptarea“, din 6 iunie 1924.


21 loan Scurtu, Istoria Partidului Țărănesc (1918—1926), București, Editura
Enciclopedică, 2002, p. 145-164.
22 „D.A.D.“, nr. 79, ședința din 26 martie 1924, p. 2 209.
132
In temeiul Constituției din 1923 au fost adoptate legile de unificare,
între care cele privind învățământul primar (iunie 1924), organizarea
armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele s-a
implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de
lege pentru a fi dezbătut în Parlament și prin promulgarea legilor adop¬
tate.
Ferdinand I a participat la ceremonia ridicării Mitropoliei Ungro­
Vlahiei la rangul de Patriarhie și la învestirea lui Mirón Cristea în funcția
de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, desfășurată în ziua de 1 noiem¬
brie 1925 în Sala Tronului de la Palatul Regal din București. Au
participat reprezentanții tuturor bisericilor Răsăritene, inclusiv fostul
mitropolit al Kievului în numele bisericii ortodoxe ruse. Adresându-se
patriarhului, regele a spus: „Pe cât de fericit eram când ai fost chemat de
peste munții liberați prin vitejia ostașilor români la păstoria Ungro­
Vlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi când îți încredințez cârja de patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române“23. Mirón Cristea avea să noteze: „Gestul
regelui, reginei, prințului Carol și soției sale Elena de a-mi săruta mâna
după vorbire a impresionat nu numai pe cei prezenți, ci pe toată țara“24.
La câteva săptămâni după învestirea sa în funcție, patriarhul a avut o
discuție cu regele, rugându-1 să de curs pregătirilor pentru zidirea
catedralei „Mântuirea Neamului“, iar suveranul a încuviințat.
Spre deosebire de înaintașul său Carol I, care s-a implicat plenar în
problemele internaționale, ambiționând să țină în mâinile sale frâiele poli¬
ticii externe a României, Ferdinand I s-a preocupat mai puțin de acest
domeniu. A efectuat vizite „de stat“ în Iugoslavia (iunie 1922), Polonia
(iunie 1923), Iugoslavia (octombrie 1923), Franța (aprilie 1924), Elveția
— prilej cu care s-a adresat Consiliului Societății Națiunilor (mai 1924),
Belgia (mai 1924), Marea Britanie (mai 1924), dar ele au avut mai curând
un caracter protocolar. Regele Ferdinand lăsa „mână liberă“ primului­
ministru și ministrului de Externe să dezvolte relațiile internaționale ale
României, în spiritul păcii și colaborării, apărării „sistemului de la
Versailles“, al bunei vecinătăți cu toate statele.

23 Arh. N.I.C., fond. Mirón Cristea, dos. 8, f. 26; vezi, pe larg, Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 412-430.
24 Elie Mirón Cristea, Note ascunse. însemnări personale (1895—1937). Ediție
Maria și Pamfil Bilțiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, p. 99.
133
Faptul că regele se afla în permanență alături de Brătianu și nu lua în
seamă atitudinea opoziției a accentuat starea de tensiune din țară și a
întărit convingerea că suveranul era complet lipsit de inițiativă, preferând
să stea în „umbra“ președintelui Consiliului de Miniștri. Ion I.C. Bră¬
tianu se manifesta tot mai intolerant, declarând că liderii opoziției erau
„câini care latră după automobilul său“25.
La rândul ei, opoziția a decis să-și strângă rândurile. în martie 1925,
Partidul Naționalist al Poporului (creat în mai 1924, prin contopirea
Partidului Naționalist-Democrat cu o grupare desprinsă din Partidul
Poporului, în frunte cu Constantin Argetoianu) a fuzionat cu Partidul
Național. în urma acestei fuziuni, Partidul Național avea doi președinți:
Iuliu Maniu și N. Iorga. Partidul Național urmărea să atragă și Partidul
Țărănesc într-o colaborare pe o platformă antiliberală. Regele nu vedea cu
ochi buni o asemenea colaborare. în iunie 1925, discutând cu mitropo¬
litul Mirón Cristea despre probleme politice, regele a spus că Partidul
Național și Partidul Țărănesc reprezintă o forță neomogenă: „E ca un car
tras de trei cai de rasă deosebită (colorit politic diferit) și din car Stere
(basarabean) mână ținând hățurile“26.
Totuși, opoziția față de liberali a început să se închege, astfel că în
alegerile pentru Camerele Agricole din 25 august 1925, Partidul Național
s-a prezentat în cartel electoral cu Partidul Țărănesc. Opoziția Unită a
reușit să obțină victoria în 41 de județe, Partidul Național-Liberal în 26
județe, iar Partidul Poporului în 4 județe27.
Regele nu putea să facă abstracție de mutațiile ce aveau loc în rândul
electoratului și de atmosfera tot mai ostilă față de guvernul Ion I.C.
Brătianu. De aceea, fără a se depărta câtuși de puțin de liberali, a decis să
facă un sondaj privind atitudinea partidelor din opoziție. Primindu-1 pe
N. Iorga la 2 noiembrie 1925, suveranul l-a tratat „cu o vădită răceală
pentru a mi se spune care sunt condițiile pentru orice guvern, pe care e
liber a-1 alege după interesele țării: «garanția ordinei, păstrarea continui¬
tății și o mână tare», trebuind să se dea pentru toate o garanție“. Suvera¬
nul se declara pentru o fuziune a opoziției în „«partidul unic» dacă se
poate — și acela având raporturi civilizate cu celălalt“28, adică cu Partidul

25 N. Iorga, Supt trei regi, p. 334.


26 Mirón Cristea, însemnări personale, în Antonie Plămădeală, op. cit., p. 369.
27 „Țărănismul“, din 30 august 1925.
28 N. Iorga, Supt trei regi, p. 335.
134
Național-Liberal. Având această sugestie din partea regelui, naționalii și
țărăniștii au reînceput tratativele de fuziune sau măcar pentru realizarea
unui acord comun de guvernare. Prezent în mijlocul evenimentelor,
N. Iorga avea să scrie: „In urma acestei explicații, cele două părți, pe care
le doream cu orice preț unite, își făceau concesii reciproce, suficiente
pentru o guvernare împreună; naționalii ar fi să aibă două treimi din
locurile în Parlament sau ceva asemănător; întinderea exproprierii, dorită
de d. Ion Mihalache, ar fi s-o decidă regele. Dar numai cine n-a avut a
face cu «cei o sută» ai ardelenilor ori cu sovietul țărăniștilor știe ce infi¬
nitate de chin e o discuție cu acești oameni“29.
Discuțiile erau în toi, când a izbucnit „chestia prințului Carol“, de
această dată cu consecințe majore pentru evoluția vieții politice din
România.

2. „Creanga putredă“
Principele Carol nu vedea cu ochi buni situația în care se afla regele
Ferdinand și era hotărât să acționeze pentru creșterea rolului monarhiei în
viața de stat. El își exprimase în repetate rânduri opinia că trebuia făcută
„curățenie la Palat“, pentru a se înlătura influența ocultă a lui Barbu
Știrbey și a reginei Maria și, mai ales, pentru a „elibera“ Coroana de sub
„dominația“ lui Ion I.C. Brătianu. Hotărât lucru, moștenitorul tronului
nu era dispus să calce pe urmele tatălui său.
Carol nu se împăca cu gândul de a ocupa unele funcții onorifice, în
calitatea sa de moștenitor al Coroanei, ci căuta să intervină activ în viața
politică. Cadrul istoric în care el își manifesta opțiunile politice nu-i era
însă favorabil. In fond, obiectivul central al lui Carol era sporirea rolului
monarhiei în viața de stat și diminuarea poziției partidelor politice,
îndeosebi a Partidului Național-Liberal și a lui Ion I.C. Brătianu.
Foarte curând, atitudinea lui Carol a depășit cadrul Curții regale,
devenind obiect de controversă publică. în calitate de moștenitor al
Coroanei, Carol avea titlul onorific de inspector general al armatei; dar el,
depășindu-și atribuțiile, a elaborat un plan de înzestrare a armatei române
cu avioane, pe care a încercat să-l traducă în viață peste capul guvernului.

29 Ibidem, p. 336-337.
135
Cum realizarea lui necesita fonduri însemnate, Consiliul de Miniștri n-a
aprobat decât o sumă mică, anihilând astfel intențiile principelui*.
Un alt moment de tensiune a fost înregistrat în primăvara anului
1925, când regele Ferdinand s-a îmbolnăvit, neputându-și exercita —
pentru câteva săptămâni — prerogativele ce-i reveneau. Profitând de
ocazie, Carol a luat — așa cum remarca N. Iorga — „tonul de stăpân, în
Palatul care era să fie al lui și în care n-aveau ce să caute suspecte influențe
străine și față de miniștrii de care ar fi avut a se servi“1. In consecință, el a
încercat să-l aducă „la ordine“ pe Ion I.C. Brătianu și să-i îndepărteze de
la Curte pe B. Știrbey. însănătoșirea regelui a făcut ca aceste planuri să nu
se poată realiza. In vara aceluiași an s-a ivit un nou conflict, generat de
plecarea regelui în străinătate pentru a-și căuta sănătatea. Principele Carol
a pretins ca, în calitate de moștenitor al tronului, să preia el prerogativele
regale în lipsa suveranului. Dar și de această dată s-a izbit de rezistența lui
Ion I.C. Brătianu, care i-a amintit că, potrivit Constituției, în absența
suveranului prerogativele regale erau exercitate de Consiliul de Miniștri.
Atitudinea lui Carol a nemulțumit-o profund și pe regina Maria. Sub
domnia regelui Fedinand ea avea un rol politic major, influențând sau
participând direct la luarea unor decizii importante pentru statul român.
Regina constata cu îngrijorare că fiul ei Carol urmărea s-o anihileze din
punct de vedere politic; pentru ea era limpede că sub regele Carol al II-lea
o aștepta soarta de „regină-mamă“, sau „regină-văduvă“, despuiată de
toate onorurile și avantajele puterii.
în acest conflict, un important rol l-a jucat Barbu Știrbey, administra¬
torul Domeniilor Coroanei, favoritul reginei Maria și cumnatul lui Ion

* în plus, Carol s-a implicat personal în „afacerea avioanelor“. Este vorba despre
achiziționarea unui număr de 50 de avioane de la firma olandeză „Fokker“ contra
sumei de 140 milioane lei. Comisia de recepție, prezidată de Carol, a semnat de
primirea lor în perfectă stare. Dar, în urma unei analize mai atente, s-a constatat că
avioanele aveau asemenea defecțiuni încât nu puteau fi utilizate. A izbucnit astfel un
adevărat scandal public, în urma căruia principele a ieșit foarte „șifonat“. De
asemenea, încercarea lui Carol de a ocupa funcția de președinte al Comitetului con¬
sultativ al aeronauticii române a provocat vii dispute. în acest sens, ni se pare sem¬
nificativ un articol semnat de generalul Gh. Rujinski în care se arăta că, potrivit
Constituției, „prințul moștenitor nu poate avea nici o răspundere pentru actele sale
administrative“, astfel încât nu putea ocupa o funcție care implica răspunderi perso¬
nale (Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Principele Carol, dos. 2/1925, f. 144-145;
„România“, din 5 noiembrie 1925).
1 N. Iorga, Supt trei regi, p. 339.
136
I.C. Brătianu. Având un talent deosebit în manevrele de culise, B. Știrbey
acționa fie direct, fie prin intermediul reginei Maria asupra regelui
Ferdinand, în calitate de purtător de cuvânt al lui Ion I.C. Brătianu.
Carol îl socotea pe Știrbey un lago al Curții regale și nu pierdea nici un
prilej pentru a-i arăta ostilitatea. La rândul său, B. Știrbey n-a ezitat să
răspundă principelui moștenitor cu aceeași monedă, astfel încât între cei
doi exista un conflict declarat.
Regele Ferdinand nu vedea cu ochi buni atitudinea lui Carol, atră­
gându-i în repetate rânduri atenția că trebuie să-și corecteze comportarea
și să nu cadă pradă firii sale impulsive*.
Repetatele eșecuri în tentativa de a face „ordine la Curte“ și de a se
impune ca factor de decizie în România i-au creat principelui o stare de
spirit extrem de încordată. El devenise obsedat de ideea că „este nu numai
sabotat în acțiunile sale, dar și îndușmănit în funcțiunile pe care le
îndeplinea“2.
Pe de altă parte, pentru Carol viața de familie aproape că nu mai
conta. Principesa Elena își făcuse o „curte proprie“, alcătuită aproape
numai din greci. După ce regele George al II-lea a fost nevoit să abdice
(decembrie 1923), familia domnitoare a Greciei s-a stabilit în România,
spre marea satisfacție a principesei Elena. In această familie, principele
Carol se simțea ca un străin. Pe de altă parte, soția sa era extrem de
pedantă, calculată, oficială; un fir de păr nearanjat la locul lui, sau o scamă
prinsă de haină constituiau, pentru ea, adevărate drame. Prințul Carol era
o fire voluntară, nu ținea la „etichetă“, fapt ce-i atrăgea, nu odată, privirile
mustrătoare ale principesei Elena. Dar poate cel mai grav era faptul că
soția sa avea oroare să întrețină relații sexuale cu el. Principele era priapic
și nu se simțea niciodată satisfăcut. După nașterea principelui Mihai — o

* într-o scrisoare, nedatată, adresată de regele Ferdinand principelui Carol,


citim: „Am preferat să-ți scriu decât să-ți vorbesc, pentru că vorbind spui câteodată
mai mult decât trebuie, pe când scriind cumpănești cu mai multă grijă fiecare cuvânt.
Dragă Carol, sunt adânc mișcat că tu și Sitta [principesa Elena] nu trăiți împreună
cum ar trebui“. După ce-i reproșa că se afișează în văzul lumii cu tot felul de femei,
fără a încerca să salveze măcar aparențele, că n-a învățat nimic din lecția amară a tre¬
cutului, că și-a uitat datoriile pe care le avea ca principe moștenitor, regele conchidea:
„Nu lăsa să ajungă lucrurile până acolo ca eu să fiu silit să iau măsuri severe spre a te
obliga de a te comporta ca prinț, ca soț, ca fiu și ca gentlemen... întoarce-te la calea
dreaptă cât mai e timp, Carol, răbdarea lumii nu este ilimitată“ (Arh. N.I.C., fond
Carol II. Arh. personală, dos. V-254/1921, f. 1-8).
2 Nae Ionescu, Despre „alungarea“principelui Carol, în „Cuvântul“, din 2 octom¬
brie 1929.

137
naștere extrem de grea, în timpul căreia s-a aflat la un pas de moarte —
principesa îl evita sistematic pe Carol, acceptând ca acesta să aibă relații
cu alte femei. Trăind în preajma familiei regale, Raoul Bossy nota: „Că
această căsătorie [între Carol și Elena] era datorată mai mult unor consi¬
derente dinastice decât unei dragoste adevărate, că ea fusese urmarea, cel
mult, a unei trecătoare atracții fizice, nu încape îndoială. De asemenea,
este cert că exista o prăpastie între temperamentul focos și brutal al lui
Carol, pe de o parte, și natura simțitoare și rafinată a încântătoarei sale
soții, între educația neglijată și lipsită de scrupule morale ale principelui
moștenitor, și ținuta demnă de «cocoană mare», «grande dame» a dom¬
niței de Elada“3. La rândul ei, principesa Elena îl cunoscute în 1923 pe
fiul ducelui de Aosta, despre care scria că „este unul dintre cei mai fer¬
mecători bărbați pe care i-am văzut vreodată, seducător, un metru nouă¬
zeci și nouă în picioarele goale și o ținută nemaipomenită“4. Lilly Marcou
aprecia că principele Carol a bănuit „că era îndrăgostită sau, cel puțin,
fascinată de tânărul duce Amedeo de Savoia, fiul ducelui de Aosta, pe
care-1 menționa cu încântare în scrisorile trimise din Sicilia. Rivalul, un
bărbat frumos, plin de șarm, cultivat și sportiv, a stârnit, pe drept cuvânt,
gelozia lui Carol“5. Principele Nicolae cunoștea bine relațiile dintre Carol
și soția sa, precum și dintre aceasta și ducele Amedeo della Puglia, care,
după moartea tatălui său, a devenit duce de Aosta. El scria că ducele era
„un om încântător, înalt, frumos și foarte plăcut. Eu personal l-am
cunoscut sub această înfățișare. Deoarece relațiile dintre Carol și Elena se
deterioraseră foarte serios, e destul de plauzibil ca acești tineri să se fi
plăcut, ba mai mult, să se fi îndrăgostit și chiar să plănuiască un divorț de
Carol, inițiativa venind de la Elena“. Principele Nicolae conchidea: „Că¬
sătoria cu Sitta [principesa Elena] era pe punctul de a fi anulată — Sitta
îl avertizase pe Carol și acum nu știa cum ar putea să-l mai rețină lângă ea
(de fapt ea nici nu dorea să-l mai aibă în preajmă; dacă o femeie vrea
neapărat ca bărbatul să rămână cu ea face apel la toate mijloacele fizice și
morale să-l împiedice s-o părăsească; și, totuși, deseori lucrurile stau
altfel!) Nu-1 iubea pe el, ci doar poziția ce i-o asigura principele moște­

3 Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică, Ediție și studiu introductiv de


Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1993, p. 110.
4 Paul al României, Carol al II-lea rege al României. Versiunea românească Ileana
Vulpescu, București, Editura Holding Reporter, 1991, p. 85.
5 Lilly Marcou, op. cit., p. 120.
138
nitor, onorurile și puterea ce decurgeau de aici. Când relațiile sexuale, atât
de importante, sunt deteriorate, nu mai există nimic de făcut“6.
Pentru un timp, Carol a restabilit legăturile cu Mirella Marcovici,
vizitând-o la Paris, in 1923 aceasta a născut un băiat, care a primit numele
Mirel; care, se pare că era fiul lui Carol. Relațiile între principe și Mirella
Marcovici — devenită actriță de renume — au durat până în 1924.
Până la urmă, principele Carol și-a găsit femeia vieții lui: pe Elena
Lupescu. Despre aceasta au circulat tot felul de zvonuri, dar aproape toate
porneau de la viața ei aventuroasă și de la legăturile cu numeroși bărbați.
Era fiica unui farmacist evreu, care a trecut la ortodoxism, schimbându-și
numele din Wolf în Lupescu; fusese căsătorită cu căpitanul Tempeanu,
care a divorțat rapid, deoarece „onorarea militară“ nu-i permitea să aibă o
soție de o moralitate îndoielnică. La 13 februarie 1925, când l-a cunoscut
pe Carol*, Elena Lupescu era „liberă“. Acesta avea să noteze că în ziua de
13 februarie „destinul“ și-a spus cuvântul. „A fost o zi frumoasă de
primăvară, dar cam friguroasă. Am trecut la Șosea cu mașina cea mică a
mea, un «Amilcar». Nu ne-am vorbit, dar ne-am priceput din ochi. Din
această zi s-a schimbat tot cursul vieții mele“7. A doua zi, Elena Lupescu
se afla deja în patul principelui moștenitor, care a trăit o adevărată reve¬
lație, întrucât noua lui amantă „putea suporta tot și oricât“. Pamfil
Șeicaru scria: „Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care, admițând
că n-ar fi avut un temperament excepțional, aducea o vastă experiență în
legăturile cu bărbații, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O
femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleșugurile de alcov, știind să
reîmprospăteze, până la epuizare, dorința partenerului, știind să-și
domine oboseala și care în loc de un leșinat sentimentalism să-i servească
o pitorească trivialitate“8. Pe de altă parte, Elena Lupescu a intuit perfect

6 Prințul Nicolae de Hohenzollern, în urma Coroanei. Documente, amintiri și


comentarii editate de Gh. Buzatu în colaborare cu Stela Cheptea și Sorin Pârvu, Iași,
Editura Moldova, 1991, p. 45-46.
* Potrivit unor surse, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu la Fundația „Prin¬
cipele Carol“, prin intermediul unui prieten comun: Posmantir. La început Carol și
Elena Lupescu se întâlneau în casa comandorului șef Tăutu, după care Carol i-a
cumpărat o casă pe strada colonel Mihai Ghica, pe numele fratelui ei, Costică
Lupescu (Paul D. Quinlan, op. cit., p. 99-101).
7 Regele Carol al Il-lea al României, însemnări zilnice, voi. III. Ediție de Nicolae
Rauș. Studiu introductiv de loan Scurtu, București, Editura Scripta, 1998, p. 74.
8 Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănist și Național-Țărănist, vol. II,
p. 111; vezi și Pamfil Șeicaru, Vulpea roșcată. Roman. Ediție îngrijită de Vasile Iliescu
și Virginia Șerbănescu, [București], Editura Jurnalul Literar, 1996.
139
felul de a fi al principelui Carol și dorința lui de a scăpa de „morga“
impusă prin apartenența la familia regală. Așa cum observa un cercetător
american, „sub fațada virilității sale princiare, Carol era cumplit de
vulnerabil: un băiat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie — chiar mai
mult decât de sex — să fie consolat, reconfortat, alintat și copleșit cu
afecțiune. Mai ales, Carol simțea nevoia să trăiască într-o ambianță
familiară, printre lucruri simple care-i lipseau în căminul oficial —
mâncare neaoșă românească (Lupescu era o adevărată maestră în pregă¬
tirea mămăligii), glume piperate, fără perdea (pe care ea le învățase la
clubul ofițerilor), muzică populară și de jazz, prieteni români din popor,
fără pretenții, jocuri de cărți și plimbări în mașini rapide. După ce fusese
ridiculizat [de soția sa, principesa Elena] pentru lipsa lui de rafinament,
prințul era flatat de atenția ei admirativă și protectoare care îi tămăduia
orgoliul rănit“9.
Intrat în relații cu Elena Lupescu, principele Carol și-a abandonat
familia și obligațiile oficiale ce-i reveneau, dedicându-se, cu o pasiune rar
întâlnită, noii sale aventuri sentimentale. Elena Lupescu era, într-adevăr,
femeia care știa să se facă remarcată și să placă, să trezească și să cultive
interesul oricărui bărbat, iar Carol a fost prins în mrejele ei. Dr. Petru
Groza relata: „Prin anul 1923, pe Calea Victoriei, într-una din plimbările
mele obișnuite, la orele de amiază, pe acest corso al Bucureștiului, am fost
izbit de vederea unei femei înalte, de o statură plină, asemenea muzelor
lui Rubens, cu părul roșcat, cu pistrui pronunțați pe față și cu ochii
verzui, trăsături care, toate laolaltă, grație mâinii măiestre a Creatorului,
întruchipau farmecul feminin care atrăgea puternic din prima clipă sexul
celălalt“10. Principele Carol era încântat să se afle la brațul acestei doamne
și să fie invidiat de bărbații din jurul său.
Deoarece Carol se afișa în public cu Elena Lupescu, fapt ce a generat
multe discuții și bârfe, atât în lumea „bună“, cât și la nivelul „străzii“,
regele a decis să intervină. De comun acord cu Ion I.C. Brătianu și cu
regina Maria, Ferdinand I a decis să-l trimită pe Carol la Londra pentru
a reprezenta familia regală română la funeraliile reginei Alexandra a Marii
Britanii, decedată la 20 noiembrie 1923*.

9 A. Paul D. Quinlan, op. cit., p. 103.


10 Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii, p. 411.
* Regina Alexandra fusese soția regelui Eduard Vll-lea și mama regelui George,
care se afla pe tronul Angliei. Funeraliile au avut loc în ziua de 27 noiembrie 1923.
140
Apreciind că această hotărâre fusese pusă la cale de regina Maria și de
Barbu Știrbey, principele Carol a refuzat să plece. A simulat un accident
de cal, apoi s-a împușcat în picior, dar n-a reușit să schimbe decizia luată.
Văzând că nu mai are nici o șansă și nici un argument, a apostrofat-o
trivial pe regină și l-a pălmuit pe B. Știrbey sub privirile stupefiate ale
personalului de la Palat, după care i-a declarat regelui: „De la Londra o să
mă duc să mă plimb. Nu voi reveni atât de curând în țară. Am nevoie să
respir, căci simt că mă înăbuș“11. La insistențele lui Ferdinand, Carol a
promis că se va întoarce în țară înainte de 25 decembrie.
După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat, fără ca măcar să-și ia
rămas-bun de la regele și de la regina Angliei, act ce a provocat o vie
indignare la Curtea regală de la Londra. El s-a deplasat la Paris, unde a
întâlnit-o pe Elena Lupescu12. In memoriile sale, aceasta pune episodul pe
seama întâmplării: „Poate că nici nu ne-arn fi întâlnit dacă nu s-ar fi
întâmplat să luăm parte, atât eu cât și prințul, la o recepție în casa unui
atașat al Legației române la Paris“13. Dar, având în vedere relațiile de până
atunci dintre cei doi și mai ales ceea ce a urmat, este greu de admis o
asemenea explicație. De la Paris, principele Carol a plecat împreună cu
Elena Lupescu la Veneția, de unde, la 12 decembrie 1925, a adresat rege¬
lui Ferdinand o scrisoare* prin care — pentru a treia oară în decurs de
șapte ani — renunța la obligațiile ce-i reveneau în calitate de principe
moștenitor. Apoi cei doi s-au stabilit în Hôtel de Viile din Milano. Din

11 M.I. Costian, Regele Carol II și partidele politice, București, Tipografia Lupta,


1933, p. 11.
12 A.L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, London, 1942, p. 40-43.
13 Memoriile doamnei Elena Lupescu, București, Tipografia Reforma Socială,
1928, p. 16.
* Scrisoarea avea următorul conținut:
„Sire, Vă rog ca prin această declarație să primiți că renunț la toate drepturile
mele de principe moștenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe
Majestatea Voastră de a-și da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată,
spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să dați înaltul Majestății Voastre ordin ca
să fiu șters dintre membrii familiei domnitoare a României și să mi se acorde un
nume sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi
avea nici o pretenție asupra drepturilor mele la care am renunțat de bunăvoie, și mă
angajez pentru liniștea tuturora să nu mă reîntorc în țară timp de zece ani, fără a fi
chemat de cei în drept, și fără autorizația suveranului“. (Arh. N.I.C., fond Casa Re¬
gală. Principele Carol, dos. 2/1925, f. 146-147; Acte și corespondență... p. 15-16).
141
nou, prin gestul său, principele Carol punea instituția monarhică într-o
situație dificilă. Ferdinand, profund nemulțumit de această atitudine, a
arătat scrisoarea membrilor familiei regale, precum și câtorva oameni po¬
litici, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri.
După discuții purtate între regele Fedinand, regina Maria, Ion I.C.
Brătianu și Barbu Știrbey, s-a hotărât trimiterea lui Constantin Hiott,
ministrul Casei Regale, în Italia cu misiunea de a vedea „dacă principele
este conștient de consecințele atitudinii sale“14. In instrucțiunile date de
regele Ferdinand lui C. Fliott, în momentul plecării sale, la 24 decembrie,
se arăta că dacă principele se afla într-o „gravă criză psihologică“ trebuia
să dea o declarație scrisă „prin care regretă actul nejustificat comis și se
angajează să urmeze fără șovărire ordinele tatălui său și să se întoarcă
singur în 24 de ore în România și a se supune la Sinaia la ordinele regelui
și să nu comunice decât cu persoanele indicate de tatăl său“. Dacă însă era
vorba de „o decizie gândită și irevocabilă“, principele trebuia să scrie și să
semneze o nouă declarație de renunțare, care întărea scrisoarea din 12 de¬
cembrie, la care adăuga ideea că renunță și la toate drepturile care, în
virtutea legilor țării, i-ar reveni asupra fiului său Mihai. Această declarație
fusese redactată de ministrul Al. Constantinescu, colaborator apropiat al
lui Ion I.C. Brătianu.
Persoana aleasă a trezit suspiciunea multor oameni politici. Potrivit
aprecierii lui C. Argetoianu, „Hiott n-a avut misiunea să împace pe răz¬
vrătit și să-l convingă să se înapoieze la datorie, ci dimpotrivăy să-l facă să
semneze fără nici o rezervă declarația de renunțare“15. Chiar dacă această
afirmație pare exagerată, nu poate fi trecut cu vederea faptul că principele
vedea în ministrul Casei Regale un purtător de cuvânt al lui Barbu Știrbey
(cu care era cuscru) și al lui Ion I.C. Brătianu.
Principele Carol, pus în fața unui ultimatum, a copiat noua declarație
de renunțare prezentată de C. Hiott, a adăugat: „Milano, 28 decembrie
1925“ și a înapoiat-o ministrului Casei Regale spre a o prezenta regelui*.

14 Arh. N.I.C., fond, Ferdinand. Arh. personală, doc. V-745/1925, f. 1-2.


15 Argetoianu, op. cit., vol. VII, p. 236.
* Textul scrisorii era următorul:
„Declar prin prezenta că renunț în mod definitiv și irevocabil la toate drepturile,
titlurile și prerogativele de care în virtutea Constituției și a Statului familiei regale
m-ain bucurat până azi ca principe moștenitor al României și ca membru al familiei
142
Imediat ce C. Hiott a ajuns în țară la 30 decembrie, regele a hotărât
convocarea pentru a doua zi a Consiliului de Coroană la Sinaia. Au fost
invitați: președinții Corpurilor legiuitoare (M.G. Orleanu și M. Phere­
kyde), foștii prim-miniștri (generalul C. Coandă și Al. Vaida-Voevod),
președintele înaltei Curți de Casație (Gh. Buzdugan), patriarhul Bisericii
ortodoxe române (Mirón Cristea), șeful Marelui Stat Major al armatei
române în timpul primului război mondial (generalul Constantin
Presan), membrii guvernului, șefii partidelor politice „de guvernământ“
(Iuliu Maniu, N. Iorga, Ion Mihalache, Alexandru Averescu), în total
23 de persoane. Pentru a evita o dezbatere publică pe tema situației
dinastiei, nu s-a comunicat motivul convocării Consiliului de Coroană
într-o zi atât de neobișnuită, când lumea se pregătea de revelion.
Consiliul de Coroană a început printr-o scurtă cuvântare a regelui
Ferdinand16. După ce a arătat situația grea în care era pusă dinastia prin
actul renunțării lui Carol, suveranul a spus: „Dacă un asemenea act ar fi
fără precedent din partea lui, aș mai păstra poate iluzii și speranțe. [...]
Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să las vreo posibilitate de
reînnoire a unei asemenea crize care e deja prea mult că s-a putut
repeta“17. în concluzie, regele a apreciat că se crease o criză dinastică. El a
cerut participanților să-i dea sprijinul pentru ca hotărârea de înlăturare a
principelui Carol de la succesiune „să fie înțeleasă de țară și adoptată fără
frământări cu formele legale pe care le reclamă. Și pentru aceasta chiar în
ziua de azi vă rog să luați cunoștință de renunțarea principelui Carol, în

domnitoare. Renunț totodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiu¬
lui meu și a averii sale.
Mai declar că nu voi avea nici o pretențiune asupra drepturilor la care renunț de
bunăvoie și din propria mea inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă
întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără
autorizația suveranului“ (Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Principele Carol, dos.
2/1925, f. 143; Acte și corespondență... p. 16-17).
16 Deoarece nu s-a făcut o stenogramă a discuțiilor, desfășurarea ședinței este
reconstituită pe baza relatărilor din presa vremii, precum și din: Ion Mamina, Consilii
de Coroană, p. 124-131; N. Iorga, Memorii, vol. V, p. 79-82; Elie Mirón Cristea, Note
ascunse; M.I. Costian, Regele Carol II și partidele politice, p. 14-17; Arh. N.I.C., fond
Casa Regală, dos. 30/1934 (memoriul lui Iuliu Maniu); C. Stere, Preludii. Partidul
Național Țărănesc și „cazul Stere“, București, Atelierele „Adevărul“, 1930, p. 74-75.
17 Arh. N.I.C., fond Ferdinand, Arh. personală, dos. III-80 (f.a.), f. 1.
143
urma căreia să se pășească fără întârziere la măsurile legale pentru recu¬
noașterea principelui Mihai ca principe moștenitor al României“18. Așa¬
dar, nu era vorba de o dezbatere, în urma căreia să rezulte o hotărâre; ea
fusese deja luată, iar cei convocați erau solicitați să contribuie la înde¬
plinirea acestei decizii regale. Discuțiile au fost controversate. Astfel,
I. Mihalache a declarat că regele era singurul în măsură să aprecieze dacă
gestul principelui periclita interesele monarhiei sau ale statului; în
consecință, Partidul Țărănesc va urma decizia suveranului. Iuliu Maniu a
afirmat că dreptul de a hotărî într-o asemenea problemă aparține regelui,
dar că ar fi necesar încă un demers „solemn și oficial“ pe lângă principe,
pentru a-1 determina să revină asupra declarației de renunțare. Până la
aflarea rezultatului, să se suspende ședința Consiliului de Coroană, ur¬
mând ca decizia să se ia ulterior. El a încheiat prin a arăta că Partidul
Național va fi alături de hotărârea suveranului. La rândul său, N. Iorga s-a
oferit să meargă chiar el în Italia pentru a-1 aduce pe principe și a arătat
că Regențele au fost întotdeauna dezastruoase pentru dinastie și pentru
țară. După un schimb de cuvinte „destul de accentuate“19 cu suveranul,
N. Iorga a conchis că va accepta hotărârea luată. în intervenția sa, Al.
Averescu s-a declarat întru totul de acord cu decăderea lui Carol din
calitatea de moștenitor al Coroanei, exprimându-și regretul că această
hotărâre nu a fost luată încă din 1918. Ultimul a luat cuvântul Ion I.C.
Brătianu, care l-a asigurat pe rege de întregul sprijin al guvernului în
ducerea la îndeplinire a deciziei luate. „Cine se opune n-are patriotism“,
a conchis el bătând cu pumnul în masă și strigând „Trăiască regele“.
Astfel, după două ore de discuții, toți participanții au acceptat
punctul de vedere al regelui. Chiar dacă unii au încercat să se opună, ei
n-au pierdut din vedere faptul că, potrivit Constituției, suveranul numea
pe primul-ministru, iar momentul unei asemenea decizii nu era departe.
Despre atitudinea lui Ion I.C. Brătianu în acel moment au fost for¬
mulate, cu diverse prilejuri, cele mai variate aprecieri: de la acuzația că l-a
silit pe Carol să renunțe la prerogativele sale de principe moștenitor, până
la afirmația că n-ar fi avut nici un amestec în această problemă20. Nicolae
Iorga scria fără echivoc: „în acest moment [decembrie 1925], pentru a

18 Ibidem, f. 2.
19 Ibidem, fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 4.
20 Ion Bitoleanu, Din istoria României modeme. 1922—1926, p. 294-296.
144
zdrobi speranțele naționalilor, care pierduseră ocazia unică, dar și ale
țărăniștilor, care-i ajutaseră la aceasta, Ion I.C. Brătianu dădu marea
lovitură care trebuia nu numai să asigure viitorul partidului său, dar și să-i
aservească mai mult Coroana: chestia, noua chestie a prințului Carol“21.
Realitatea este că Ion I.C. Brătianu se găsea în preajma expirării man¬
datului primit în ianuarie 1922; afirmațiile potrivit cărora el urmărea să
rămână la putere pentru încă o perioadă de patru ani nu au nici o bază
documentară. Preocuparea șefului Partidului Național-Liberal era să
desăvârșească opera anunțată prin programul din noiembrie 1921, în pri¬
mul rând să organizeze alegeri comunale și județene care să dea viabilitate
legii administrative din august 1925 și să obțină votarea unei noi legi
electorale. Totodată, el își concentra eforturile în direcția găsirii unei
formule de guvern care să promoveze o politică de continuitate. In iunie
1924, Ion I.C. Brătianu realizase un acord verbal cu Al. Averescu, potrivit
căruia șeful Partidului Național-Liberal va sprijini venirea Partidului
Poporului la putere, iar acesta se angaja să continue opera guvernului
liberal. Totuși, Partidul Poporului nu mai era vigurosul partid din
1919-1920, în timp ce Partidul Național și Partidul Țărănesc se bucurau
de o largă popularitate în rândul maselor. O eventuală fuziune între
naționali și țărăniști — aflată la ordinea zilei — putea periclita serios
pozițiile liberalilor. De aceea, Ion I.C. Brătianu manevra cu iscusință
pentru a torpila fuziunea celor două partide. In 1925, veleitățile autoritare
ale lui Carol nu prezentau un pericol pentru șeful guvernului. Regele
Ferdinand era în puterea vârstei, astfel încât domnia lui Carol apărea de
domeniul unui viitor destul de îndepărtat. Scrisoarea trimisă de principele
Carol a avut darul să îngreuneze manevrele lui Ion I.C. Brătianu.
Factorul decisiv în acel moment a fost regele Ferdinand. Ca de obicei,
regele, extrem de emoționat, nu avea coerența necesară. Patriarhul Mirón
Cristea avea să noteze: „Regele se îneca, plângea, în repetate rânduri“22.
Totuși, el era ferm hotărât să taie „creanga putredă“ din arborele monar¬
hiei23, iar Ion I.C. Brătianu a trebuit să-și adapteze strategia la noile
împrejurări. El și-a dovedit cu acest prilej, încă o dată, capacitatea de a

21 N. Iorga, Supt trei regi, p. 336.


22 Elie Mirón Cristea, op. cit., p. 102.
23 Vezi, pe larg, T. Teodorescu-Braniște, Creanga putredă, în „Magazin istoric“,
nr. 12/1971.

145
trage maximum de folos din situațiile ivite. In fond, mai devreme sau mai
târziu, tot trebuia să ajungă la o înfruntare decisivă cu Carol. Dacă aceasta
avea loc înainte ca principele să urce pe tron și încă în condiții atât de
puțin onorabile pentru el, însemna că șansele de izbândă erau cu atât mai
mari. De aceea, Ion I.C. Brătianu a decis să urmeze îndeaproape pe
Ferdinand pentru a-și putea îndeplini hotărârea luată24.
Decizia luată de rege trebuia confirmată de Corpurile legiuitoare —
Reprezentanța Națională, care a fost convocată pentru 4 ianuarie 1926.
Chestiunea însă nu era deloc simplă și clară. In primul rând, deoarece
Constituția nu prevedea modalitățile de procedare în cazul renunțării la
calitatea de principe moștenitor, și de aceea se invocau articolele 77 și 83,
care însă nu se refereau în mod expres la problema ce urma să facă
obiectul ședinței Reprezentanței Naționale din 4 ianuarie 1926; posibi¬
litățile de interpretare erau variate* *. In al doilea rând, întreaga concepție
care a stat la baza dezbaterilor de la Sinaia era vulnerabilă: potrivit Consti¬
tuției, puterea emană de la națiune, astfel încât o chestiune esențială
pentru regimul politic existent nu putea fi hotărâtă de rege. în al treilea
rând, acceptarea renunțării principelui moștenitor năștea alte probleme,
neprevăzute în Statutul familiei domnitoare; exilarea unui membru al
familiei, schimbarea numelui, tutela asupra moștenitorului minor, situa¬
ția mamei moștenitorului, modul de administrare a averii celui decăzut
din drepturile sale, domiciliul acestuia etc. In sfârșit, hotărârea Consi¬
liului de Coroană se luase pe baza unei scrisori a principelui, neauten¬
tificată de ministrul României în Italia sau de notarul public din Milano,

24 Vezi, pe larg, loan Scurtu, Criza dinastică din România (1925—1930), Bucu¬
rești, Editura Enciclopedică, 1996 (cap. I).
* Articolul 77 prevedea: „Puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în
linie coborâtoare directă și legitimă a Majestății Sale regelui Carol I de Hohenzollern
Sigmaringen, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitură și cu excluziunea
perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestății Sale vor fi crescuți în
religiunea ortodoxă a Răsăritului“. Articolul 83 stabilea: „Regele, în viață fiind, poate
numi o Regență, compusă din trei persoane care, după moartea regelui, să exercite
prerogativele regale în timpul minorității succesorului tronului. Această numire se va
face cu primirea Reprezentanțiunii Naționale. [...] Regența va exercita totodată și
tutela succesorului tronului în timpul minorității lui. [...] Membrii Regenței nu intră
în funcțiune decât după ce vor fi depus înaintea ambelor Adunări întrunite jurămân¬
tul prescris prin art. 82 din Constituțiunea de față“.
146
și ca atare ea putea fi considerată o simplă scrisoare particulară. în plus,
Consiliul de Coroană decisese asupra unei succesiuni ce nu fusese încă
deschisă, act ce era lovit de nulitate, conform prevederilor Codului Civil
în vigoare.
în ziua de 3 ianuarie 1926 s-a ținut un consiliu intim la Sinaia, prezi¬
dat de rege, la care au participat: regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Gh. Gh.
Mârzescu, Al. Constantinescu, Mirón Cristea și principesa Elena; cu acest
prilej au fost aprobate proiectele de lege elaborate de guvern, iar suveranul
a anunțat componența Regenței: principele Nicolae, patriarhul Mirón
Cristea și Gh. Buzdugan, președintele înaltei Curți de Justiție25.
La clubul Partidului Țărănesc și mai ales la cel al Partidului Național
se discuta cu aprindere atitudinea ce trebuia luată la 4 ianuarie; de aceea,
regele a venit în București, unde — sub pretext că voia să comunice com¬
ponența Regenței — a chemat în audiențe succesive pe Ion Mihalache,
Iuliu Maniu și N. Iorga. Primii doi au comentat doar necesitatea Re¬
genței, dar N. Iorga a repus în discuție însăși chestiunea acceptării actului
de renunțare a lui Carol, susținând că hotărârea regelui era rodul influen¬
ței lui Ion I.C. Brătianu și a lui B. Știrbey*. Atitudinea lui N. Iorga punea
într-o delicată situație Partidului Național, deoarece se vedea îndepărtat
de la o succesiune la care se socotea îndreptățit. De aceea, Iuliu Maniu și
C. Argetoianu au depus stăruitoare eforturi pe lângă profesor pentru a-i
domoli intransigența. Până la urmă, N. Iorga a promis că nu va lua
cuvântul în Adunarea Deputaților, cu condiția ca declarația Partidului
Național să fie redactată de el, pentru a putea pune într-însa „aprecieri

25 M.I. Costian, op. cit. p. 19.


* Iată, redat chiar de N. Iorga, dialogul pe care l-a avut cu regele:
„— Lumea mă crede mai slab decât sunt.
— Nu știu, dar sunt sigur că Maiestatea Voastră se crede mai tare decât este.
— Eu am făcut-o, eu singur.
— Supt influența a doi oameni [aluzie la I.I.C. Brătianu și la B. Știrbey] cărora
niciodată nu Ie voi întinde mâna pentru partea ce au avut în acest act.
— Nu! Nu!
— O țară întreagă o știe și o spune. De azi înainte, țară și dinastie sunt la
dispoziția unei bande de politicieni răufăcători.
— Sunt oamenii în care am pus încrederea mea.
— Și o țară întreagă se întreabă de ce nu li retrageți această încredere până nu e
prea târziu“. (N. Iorga, Memorii, vol. V, p. 86-87).
147
părintești la adresa sacrificatului și mai puțin părintești la adresa sacrifica­
torului“26, adică a lui Ion I.C. Brătianu.
în ziua de 4 ianuarie 1926 s-au desfășurat lucrările Corpurilor legiui¬
toare, care aveau calitatea de Adunare Națională Constituantă27. în
ședința Adunării Deputaților, președintele Consiliului de Miniștri a citit
Mesajul regal care începea cu scrisoarea lui Carol din 28 decembrie 1925
și apoi făcea constatarea că „pentru a treia oară de când se află la vârsta
bărbătească, A.S.R. principele Carol nu voiește să îndeplinească marile
îndatoriri ce-i incumbă ca principe moștenitor și printr-o hotărâre irevo¬
cabilă și repetată cere să fie descărcat de această sarcină“. Mesajul regal
continua: „în fața acestei hotărâri și stăpânit de grija viitorului țării și a
intereselor permanente ale Coroanei, atât de neclintit legate de ea, mă
simt nevoit să înfățișez «actul de renunțare» al A.S.R. principele Carol și
să vă cer să primiți renunțarea, precum am primit-o eu, și să constatați că
A.S.R. principele Carol a renunțat definitiv la succesiunea tronului
României, la drepturile, titlurile și prerogativele de care se bucura până
astăzi, în virtutea Constituției și Statutului familiei regale, ca principe
moștenitor al României și ca membru al familiei domnitoare“. Ca urmare
firească a acceptării renunțării lui Carol, regele cerea „să recunoașteți că
succesiunea tronului României revine de drept A.S.R. principele Mihai,
coborâtorul direct și legitim, în ordinea de primogenitura bărbătească a
dinastiei domnitoare“. Apoi șeful guvernului a prezentat proiectul de lege
pentru primirea renunțării lui Carol și proclamarea principelui Mihai
drept moștenitor al Coroanei, pe baza articolului 77 din Constituție. De
asemenea, Ion I.C. Brătianu a citit Mesajul regal și proiectul de lege
privind actele civile ale familiei regale prin care se aduceau importante
modificări Statutului Casei Regale. în mod special se prevedea excluderea
din rândul acestei familii a celui care renunța la prerogativele sale; mai
multe articole se refereau la situația politică, militară și matrimonială a
acestuia, la administrarea averii sale. Proiectul prevedea: membrii familiei
regale care renunță sau își pierd această calitate nu mai aveau dreptul la
reședință în palatele regale sau princiare (art. 6); moștenitorul tronului

26 C. Argetoianu, op. cit., vol. VII, p. 243.


27 Desfășurarea ședinței este relatată după „D.A.D.“, nr. 41, ședința din 4 ianua¬
rie 1926; „D.S.“ ședința din 4 ianuarie 1926; vezi și loan Scurtu, Criza dinastică dm
România, p. 36—60.
148
sau membrii familiei regale care renunțau la titlurile, drepturile și prero¬
gativele de care se bucurau conform Constituției, legilor țării și Statutului
familiei domnitoare pierdeau drepturile politice prin însăși efectul renun¬
țării și nu-și puteau stabili reședința pe teritoriul statului român decât cu
autorizarea regelui sau a Regenței. Prin efectul renunțării, aceștia pierdeau
de drept proprietatea gradelor militare, fiind șterși din controalele ar¬
matei. O dată cu pierderea calității de membru al familiei domnitoare
încetau funcțiile și însărcinările ce au dobândit, sub orice titlu, în această
calitate, în instituțiile publice sau recunoscute de utilitate publică (art. 7).
De asemenea, proiectul de lege stabilea: cel ce a renunțat sau a pierdut
calitatea de membru al familiei domnitoare nu mai putea folosi numele
princiar, ci trebuia să-și ia un alt nume, cu autorizația regelui; averea lui
era administrată de un împuternicit sau curator; el renunța „de plin drept
la puterea părintească și la uzufructul legal al averii personale a copiilor
lui. In acest caz, puterea părintească, tutela, administrațiunea și folosința
averii trecea asupra regelui sau Regenței“, care puteau „delega mamei
exercițiul total sau parțial al puterii părintești“.
începând discuțiile asupra primului proiect de lege, N. Iorga a urcat
cel dintâi la tribuna Adunării Deputaților pentru a-și „striga convin¬
gerea“28. El a ținut să precizeze, din capul locului, că „Un proiect al
guvernului se discută; nu se poate face astfel cu un act al suveranului
îndurerat, cu care s-a prezentat în Consiliul de Coroană, chemat numai
pentru a primi o comunicare, ca irevocabilă, și aceasta chiar când, dez¬
gustat de calomniile care ating și onoarea unui prinț [...] conștiința ne
cere să vorbim“. El a menționat că Partidul Național înțelegea să slujească
„cu lealitate Coroana, împotriva unui guvern care, preocupat de
răzbunările sale și ale complicilor săi ascunși, n-a prevăzut nimic, n-a luat
nici o măsură pentru a împiedica nenorocirea de astăzi ce atinge grav
prestigiul dinastiei, care n-a căutat să se informeze direct, prin șeful său,
asupra situației reale, care n-a cutezat să ia asupră-și răspunderea, desco¬
perind astfel pe suveran“. Și N. Iorga a încheiat cu această apreciere:
„Dintre faptele rele ale guvernului Brătianu, cea mai condamnabilă este
cea de azi, prin toate drepturile pe care le sfarmă, prin toate sentimentele
pe care le jignește, prin toate amenințările pe care le provoacă“. Discursul
a fost salutat cu aplauze pe băncile naționalilor și țărăniștilor, care au

28 N. Iorga, O viață de om, p. 625.


149
scandat în mai multe rânduri „Jos Știrbey!“, „Jos Brătianu!“, subliniind
astfel împotriva cui se îndreptau vehementele critici ale profesorului. Ion
Mihalache a citit declarația, „redactată în întregime și exclusiv“ de
C. Stere29, în care se arăta că „Partidul Țărănesc ia act de renunțarea prin¬
cipelui Carol și de devoluțiunea dreptului de succesiune asupra princi¬
pelui Mihai“. El acuza guvernul că „nu a știut să pună Coroana la
adăpostul răspunderilor“ și că prin procedura adoptată „expune țara și
Coroana la eventuale frământări“. In consecință, „Partidul Țărănesc își
declină răspunderea pentru consecințele acestei atitudini a guvernului“.
Dar, ținea să precizeze I. Mihalache, Partidul Țărănesc asigură încă o dată
pe rege de sprijinul său, „solidarizându-se cu voința Coroanei de a înte¬
meia și întări un regim democratic, constituțional și parlamentar“.
Alexandru Averescu a arătat că proiectul de lege supus dezbaterii „nu este
decât urmarea firească a hotărârii la care suveranul a fost nevoit să ajungă,
împrejurările care ne-au adus în situațiunea de azi s-au înlănțuit în așa fel,
încât ne găsim astăzi nu la o răspântie, ci la o cotitură, deci nu avem înain¬
tea noastră decât o singură soluțiune“. Venind în contradicție cu opinia
naționalilor și țărăniștilor, șeful Partidului Poporului declara: „Pentru
motive curat personale, prințul Carol nu a izbutit să oprească libertatea sa
de acțiune la marginile impuse de situațiunea sa ca membru al familiei
regale și mai cu seamă ca moștenitor al tronului“. Făcând aluzie la renun¬
țările lui Carol din 1918 și 1919, Al. Averescu aprecia că „toate sforțările
de a întări în sufletul prințului sentimentul datoriei“ s-au „dovedit zadar¬
nice“. Astfel încât regele a fost nevoit să primească cea de-a treia renunțare
a principelui. „în fața acestei situațiuni, linia de conduită este neted indi¬
cată partidelor politice, fidele principiului monarhic“. El socotea că dato¬
ria tuturor era de a se strânge în jurul tronului „pentru ca suveranii să
găsească în noi sprijinul de care au nevoie în greaua încercare prin care
trec“. Și a mai făcut o precizare pe care timpul avea s-o infirme: „Acesta
este punctul de vedere nestrămutat al Partidului Poporului, pe care nu îl
va părăsi niciodată și cu nici un preț“. în încheiere, el a declarat că parti¬
dul său „va vota fără nici o rezervă legea pentru proclamarea A.S.R.
principelui Mihai de moștenitor al tronului României“. La sfârșitul dez¬
baterilor asupra acestui proiect de lege a luat cuvântul Ion I.C. Brătianu,
care a susținut că în acele momente era necesară tăcerea, exprimată

29 C. Stere, Preludii..., p. 75.


150
printr-un vot unanim, pentru a nu frământa durerea „aceluia care ca rege
și ca părinte a fost silit să ia o asemenea hotărâre“. După ce a declarat că
nu va răspunde acuzațiilor ce i s-au adus, șeful Partidului Național­
Liberal a ținut să afirme că în cei 25 de ani de când avea un rol politic
activ în România și-a demonstrat în repetate rânduri sentimentele față de
monarhie, pe care a slujit-o întotdeauna cu devotament. Făcând aluzie la
cei ce l-au acuzat că fuge de răspundere, Ion I.C. Brătianu a declarat: „Iau
răspunderea întreagă a actului la care v-am invitat“. Apoi, referindu-se la
cauzele care au determinat renunțarea lui Carol, el a afirmat: „Nu cunosc,
nu am cunoscut, nu știu cauzele politice ale actului de renunțare care ni
s-au prezentat. Declar hotărât și limpede: nu le-am cunoscut, nu le
cunosc și nu cred că există“. Și a continuat: „In ceea ce privește alte cauze,
chiar dacă le-aș cunoaște, desigur că nu ar face obiectul dezbaterilor la care
v-am invitat“. Pentru a nu lăsa loc la comentarii, șeful guvernului a apre¬
ciat că era o insultă să se spună că principele nu știa ce face când a semnat
actul de renunțare. El a încheiat: „D-lor, cu regretul că am fost chemat să
iau cuvântul, pentru că nu puteam să fac altfel în această tristă împreju¬
rare, rog să votăm astfel încât să închidem această chestiune pentru astăzi,
pentru mâine, pentru totdeauna“. Majoritatea liberală a primit cu aplauze
„prelungite și repetate“ această propunere. Proiectul de lege a fost adoptat
cu 231 bile albe (pentru) și 3 negre (contra).
Trecându-se la dezbaterea celui de-al doilea proiect de lege, a luat
cuvântul deputatul Grigore Iunian, care a spus că ar fi fost de așteptat ca,
cel puțin în chestiuni de o asemenea gravitate, șeful guvernului și pre¬
ședintele Adunării „să fie ceva mai respectuoși față de drepturile Parla¬
mentului de a lua cunoștință de proiectele supuse în dezbaterile sale“. El
făcea constatarea că proiectul de lege fusese depus la orele 16,00, iar la
17,20 era deja adus în dezbaterea Parlamentului, fără să fie măcar împărțit
deputaților, în timp ce articolul 63 din Regulamentul de funcționare a
Adunării Deputaților prevedea că, chiar în caz de urgență, trebuiau să
treacă 24 de ore între prezentarea și luarea în discuție a unui proiect de
lege. Referindu-se la apelul lui Ion I.C. Brătianu către partidele din opo¬
ziție de a realiza un consens cu guvernul, Grigore Iunian se întreba cum
putea fi realizat acest consens, de vreme ce ele nu au fost încunoștiințate
despre conținutul proiectului. Declarând, în numele Partidului Țărănesc,
că modificarea Statutului membrilor familiei regale era necesară, Grigore
Iunian a apreciat că condițiile în care aveau loc discuțiile făceau proiectul
151
„lipsit de bază legală“ și de aceea, „cu regret“, țărăniștii nu puteau lua
parte la dezbateri. O declarație similară a făcut, în numele Partidului
Național, D.R. Ioanițescu. Apoi, proiectul de lege a fost pus la vot, fiind
adoptat în unanimitate (naționalii și țărăniștii abținându-se și de această
dată de la vot).
Paralel cu ședința Adunării Deputaților s-a desfășurat ședința
Senatului, care a dezbătut aceleași proiecte de legi. In legătură cu primul
proiect a luat cuvântul N. Buțureanu, care a citit o declarație scrisă de
N. Iorga, cuprinzând o vehementă critică la adresa guvernului liberal.
Următorii vorbitori n-au făcut decât să condamne poziția senatorului,
care exprimase punctul de vedere al Partidului Național. în încheiere a
intervenit ministrul Al. Constantinescu, care n-a pierdut ocazia de a
atrage atenția asupra faptului că partidele „conștiente de menirea lor“ și
„bărbații politici care au simțul realității“ trebuie „să priceapă până unde
se poate da drumul patimilor ce-i muncesc“. Numai că, aprecia Al. Con¬
stantinescu, „din nenorocire, de multe ori, cum e și în cazul de față,
patima orbește pe mulți“. Apoi, făcând o discretă aluzie la N. Iorga,
ministrul liberal a continuat: „Eram în drept să credem că cel puțin în
momentul acesta, când țara, prin organele ei constituționale, este chemată
să subscrie la un act atât de dureros și pentru ea și pentru scumpii noștri
suverani, eram în drept să cred că se va respecta ceea ce s-a făgăduit în
Areopagul fruntașilor țării, strânși abia acum trei zile în jurul regelui
îndurerat“. Dar, „cu adâncă părere de rău“, constata că Partidul Național
nu-și ținea făgăduiala dată de a respecta hotărârea suveranului. Totodată,
Al. Constantinescu a respins „cu toată energia și cu tot disprețul“ afir¬
mațiile că Partidul Național-Liberal și suveranul ar fi recurs la „mașina­
țiuni clandestine“. Apoi a fost prezentat proiectul de lege privitor la actele
civile ale membrilor familiei domnitoare, în legătură cu care n-a cerut
nimeni cuvântul. Puse succesiv la vot, ambele proiecte de lege au fost
adoptate în unanimitate, naționalii și țărăniștii abținându-se, ca și în
Adunarea Deputaților.
în aceeași zi, senatorii și deputații s-au întrunit într-o ședință
comună. Aici președintele Consiliului de Miniștri a citit Mesajul regal și
proiectul de lege pentru primirea Regenței, numită pe baza art. 83 din
Constituție. După aprobarea proiectului de către comisia parlamentară, a
luat din nou cuvântul Ion I.C. Brătianu, care a spus: „Socotesc drept o
datorie către conștiința mea să fac un apel călduros la toți, și mai ales la
132
adversarii noștri, să uite pentru mai puțin de 24 de ore tot ce ne poate
despărți, să uite persoana și guvernul care le poate sta în față și să privească
numai în viitor eventualitățile pentru care o Regență trebuie să fie consti¬
tuită“. In legătură cu componența Regenței, el aprecia că aceasta „prezintă
toate caracterele necesare pentru ca să dea încredere tuturor, că va fi ferită
de patimile care pot să primejduiască interesele statului. Prin persoanele
lor, prin caracterul lor, prin trecutul lor, ele sunt în afară de patimile și de
luptele care ne pot separa. Prin ei înșiși și prin caracterul instituțiilor
cărora aparțin, ei se impun respectului tuturor“. Ion I.C. Brătianu a
încheiat cu un nou apel: „Vă rog înălțați-vă pentru câteva ore, pentru
câteva minute deasupra patimilor care ne pot despărți, și dați viitorului
țării siguranța de care are nevoie, votând Regența care vi s-a propus“. A
urcat apoi la tribună Iuliu Maniu, care a început cu o rugăminte adresată
primului-ministru de a-1 absolvi „de la îndatorirea să răspundă apelului
d-sale“. Intrând în fondul problemei, el a arătat că „instituirea Regenței
este o prerogativă regală, iar noi nu voim să o discutăm“. Președintele
Partidului Național a formulat însă obiecții asupra necesității și opor¬
tunității Regenței de vreme ce regele „se bucură de o sănătate completă“.
După opinia sa, nu era bine să se constituie alături de rege „o autoritate
latentă“. In încheiere, Iuliu Maniu a declarat că parlamentarii aparținând
Partidului Național nu vor participa la discutarea acestui proiect de lege,
pe care-1 socoteau prematur. Dr. N. Lupu a afirmat că, în fața știrii
neașteptate, căzute „ca din senin“, a renunțării principelui Carol, partidul
său „și-a văzut ochii plini de lacrimi“ și silit să primească hotărârea. El a
ținut să accentueze că Partidul Țărănesc s-a raliat „din primul moment în
jurul Coroanei făcând zid în jurul ei și apărând pe regele Ferdinand cu
orice preț, până la moartea noastră“. Liderul țărănist a criticat graba cu
care fusese depus proiectul de lege pentru primirea Regenței și a propus
ca acesta să fie amânat măcar până la 18 ianuarie, când se deschidea
sesiunea ordinară a Parlamentului. Și motiva: „Lăsați răgazul necesar
pentru a intra în convorbiri cu noi. [...] De ce să nu ne consfătuim cu
toții împreună, ca să găsim garanția, ca să găsim chezășia cea mai bună că
vom putea fi feriți de orice patimă, de orice încercări de a turbura viitorul
acestei țări?“ Prin aceasta, dr. N. Lupu voia să arate că partidul său era
dispus să răspundă apelului adresat de primul-ministru. Și cum nu se
aștepta ca liberalii să accepte propunerea, el a ținut să-i avertizeze: „Băgați
de seamă ce faceți. Veți fi acuzați că ați făcut o Regență de partid și va fi
153
rău pentru țară“. în încheiere, dr. N. Lupu a declarat, în numele parla¬
mentarilor țărăniști: „Noi ne opunem instituirii Regenței, nu discutăm
această Regență și ne abținem de la vot“. Fără alte intervenții, proiectul
de lege pentru primirea Regenței a fost adoptat în unanimitate, naționalii
și țărăniștii neparticipând la vot.
Cele trei legi adoptate — pentru acceptarea renunțării lui Carol și
proclamarea lui Mihai ca moștenitor, pentru modificarea Statutului Casei
Regale și pentru primirea Regenței — constituie ceea ce s-a numit „actul
de la 4 ianuarie 1926“. Acest act marca — așa cum s-a apreciat încă de
atunci — o criză dinastică, deoarece a generat o serioasă dereglare a
mecanismului parlamentar-constituțional. El punea, așa cum subliniase
regele Ferdinand, într-o situație delicată însăși instituția monarhică,
având implicații asupra formei de guvernământ; a provocat vii frământări
în viața politică, a determinat importante regrupări de forțe, care s-au
răsfrânt asupra evoluției regimului politic din România.
Actul de la 4 ianuarie 1926 însemna o consolidare a pozițiilor Parti¬
dului Național-Liberal. De la Curte a fost înlăturat principalul adversar al
lui Ion I.C. Brătianu, cel care se opunea în mod categoric tendinței
șefului liberal de a-și subordona monarhia. Comentând acest act și
apreciind că prin deciziile luate influența dominatoare a lui Brătianu la
Palat crescuse considerabil, N. Iorga nota: „Acum nu mai erau doi stăpâni
în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeș biruise cu
totul pe cea de Sigmaringen“30. Un adept al lui Ion I.C. Brătianu scria la
rândul său: „Buzdugan și Mirón Cristea, oameni capabili, de o mare
autoritate profesională și de un imens prestigiu, erau personal devotați lui
Ionel Brătianu și subordonați total lui. Prințul Nicolae, sub influența
mamei lui și intimidat de personalitatea lui Ionel Brătianu, se alia «fără
murmur» celor doi colegi de Regență. Iar regina Maria, sub influența
totală a lui Barbu Știrbey, era instrumentul docil, care-i aducea la picioa¬
rele lui Ionel Brătianu serviciile tuturor membrilor familiei sale“31.
Așadar, prin alcătuirea Regenței din oameni fără experiență politică,

30 N. Iorga, O viață de om, p. 625.


31 Amedeu Bădescu, Scurt istoric al Partidului Național-Liberal, vol. I, manuscris
în Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică, fond 3, dos. 1053, f 25. [în anul
2001 Arhiva Istorică a Academiei Române — în fapt Arhiva Institutului de Istorie a
Partidului Comunist, a fost predată Arhivelor Naționale Istorice Centrale].
154
dominați de personalitatea lui Ion I.C. Brătianu, Partidul Național-Libe­
ral și-a consolidat pozițiile în viața politică a României. Deplin satisfăcut
de situația creată, guvernul liberal a declarat închise discuțiile privind
„actul de la 4 ianuarie“, susținând că oricine încerca să facă agitație pe
această temă punea în pericol ordinea constituțională. Pentru a exercita
un control deplin asupra presei, guvernul a introdus o severă cenzură.
Totodată, a cerut Legațiilor României să informeze guvernele și opinia
publică internațională că principele Carol a renunțat de bunăvoie, din
motive personale, la prerogativele sale și că noua ordine dinastică stabilită
la 4 ianuarie 1926 avea un caracter definitiv.
Dintre partidele din opoziție, cel mai avantajat a devenit Partidul
Poporului, deoarece își dovedise loialitatea față de rege și față de Ion I.C.
Brătianu, cu ajutorul cărora spera să ajungă la putere. Prin poziția sa
neșovăitoare, Al. Averescu se vedea propulsat în vârful piramidei favori¬
ților politici în preajma apropiatei crize de guvern. Situația Partidului
Național la Palat se deteriorase, mai ales datorită atitudinii lui N. Iorga.
De aceea, Iuliu Maniu depunea stăruitoare eforturi de a convinge „facto¬
rul constituțional“ că partidul său considera chestiunea succesiunii la tron
ca rezolvată și orice discuție publică asupra ei ca neavenită. In consecință,
regele putea să încredințeze puterea Partidului Național, fără teamă că
acesta s-ar atinge de „chestia închisă“.
Partidul Țărănesc socotea că prin atitudinea avută a făcut un pas mare
spre obținerea guvernului. Un fruntaș țărănist scria: „D. Brătianu a fost
laș; d. Averescu a fost brutal; Partidul Național a fost șovăitor. Partidul
Țărănesc singur a fost just în hotărârea sa. In urma acestor fapte, situația
Partidului Țărănesc s-a schimbat. Astăzi, nici chiar cei mai înverșunați
adversari ai țărăniștilor nu pot tăgădui sentimentele dinastice și marile în¬
sușiri politice ale Partidului Țărănesc“32. O gazetă țărănistă afirma că
Partidul Țărănesc „a dat dovada unei maturități politice și a unei lealități
dinastice pe care n-a putut-o proba nici unul din partidele celelalte“, ba
chiar că el „a dat o superbă lecție de politică înaltă tuturor celorlalte orga¬
nizații politice“33. Convinși că în curând regele îi va chema la guvern,

32 T. Teodorescu-Braniște, Situația Partidului Țărănesc, în „Cuvântul liber“, din


9 ianuarie 1926.
33 Situația Partidului Țărănesc, în „Secera Muscelului“, Câmpulung, nr. 7, din
ianuarie 1926.

155
țărăniștii au devenit mai exigenți în
tratativele lor cu Partidul Național,
susținând că acum ei trebuie „să
gireze pentru naționali“ la Palat34.
Interesante sunt aprecierile Parti¬
dului Comunist din România. Acesta
a văzut în „actul de la 4 ianuarie“ o
nouă etapă pe calea întăririi domi¬
nației Partidului Național-Liberal,
considerat a fi principalul exponent al
marii burghezii industriale și bancare,
interesată în intensificarea exploatării
maselor populare, în limitarea drep¬
turilor și libertăților democratice.
Cunoscutul militant comunist, David
Fabian, scria că hotărârea principelui
Carol de a renunța la prerogativele
sale a fost determinată de „intrigile și
instigațiile clicii Brătianu“35, iar un
document al C.C. al P.C.R. considera
Regele Ferdinand in 1925 că Regența era alcătuită „din agenți
nemijlociți ai liberalilor“, având me¬
nirea să asigure Partidului Național-Liberal „dominarea directă și absolută
a puterii de stat“36.
In ziua de 11 ianuarie 1926, regele Ferdinand adăuga un codicil la
testamentul său, prin care nu lăsa lui Carol nici un fel de avere în țară,
partea lui de moștenire fiind rezervată în bani și în efecte. Codiciliul se
încheia cu urarea ca Cerul să-l ajute pe Carol „în noua viață ce singur și
împotriva voinței noastre și-a ales-o, și să facă urmările acestei alegeri cât
mai ușoare pentru el și pentru țară“37.

34 I. Vinea, Țărăniștii la putere, în „Facla“, din 24 ianuarie 1926.


35 David Fabian, Situația politică din România, în „La correpondance
internationale“, nr. 143, din 29 decembrie 1926; vezi și Simion Cutișteanu și Gh. I.
Ioniță, David Fabian, București, 1972, p. 235.
36 Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică, Cota A Xl-6, inv. nr. 1547.
37 „Monitorul oficial“, nr. 160, din 22 iulie 1927; Acte și corespondență..., p. 22.
156
Dând curs dorinței lui Carol de a
i se acorda un nume de persoană
particulară, regele a hotărât ca el să
poarte numele de Carol Caraiman,
„în amintirea locului unde s-a
născut“, iar pentru a-i facilita șederea
în străinătate, la 11 februarie 1926 i
s-a eliberat un pașaport diplomatic pe
numele de Carol Caraiman. Fostul
principe moștenitor, care păstra în
continuare calitatea de cetățean
român, dispunea de o avere consi¬
derabilă*. Deși regele și guvernul au
insistat ca fostul principe să se sta¬
bilească într-o localitate obscură,
departe de orice publicitate, Carol s-a Elena Lupescu
instalat, împreună cu Elena Lupescu,
la Paris**, sub motiv că dorea să urmeze cursurile Facultății de Istorie și
Filosofie din capitala Franței.
în primele luni de ședere la Paris, Carol a avut de suportat șicanele
primei sale soții, Zizi Lambrino, care locuia aici. Fosta soție dorea ca fiul
său să primească numele de Hohenzollern pentru a putea urma o școală
de elită. Principele n-a dat curs acestei solicitări. Drept urmare, Zizi

* El deținea acțiuni și titluri la mari întreprinderi industriale și financiare ca:


Banca Generală a Țării Românești, Banca Românească, „Steaua Română“, „Reșița“,
„Creditul Minier“, care se cifrau, în ianuarie 1926, la suma de 6 887 149,2 lei. El era
proprietarul moșiei Mănăstirea, de lângă Oltenița, din ale cărei venituri primea lunar
suma de 20 000 franci francezi începând din martie 1926; din septembrie 1926,
această sumă se ridică la 40 000 de franci francezi. în cazul în care veniturile moșiei
nu acopereau renta fixată, diferența era suportată din fondurile Casei Regale. Astfel,
Carol dispunea de venituri consistente, care-i permiteau să ducă o viață „pe picior
mare“ (Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. nr. 1/1926, f. 1-3,
18, 112).
** Principele Carol a închiriat o vilă pe Bulevardul Bineau, cu parter și etaj. I,a
parter se afla un salon, sufrageria, biroul-bibliotecă, bucătăria și garajul; la etaj erau
șase dormitoare și sala de baie. Personalul era format dintr-un șofer, o bucătărească și
o femeie de serviciu. în față, vila avea o grădină cu mulți pomi.
157
Lambrino a introdus la 4 martie
1926 acțiune judiciară la Tribunalul
civil de Sena, cerând ca fostul
principe să-i plătească suma de 10
milioane franci francezi pentru
întreținerea ei ca soție legitimă și a
fiului lor Mircea Lambrino. Pus în
dificultate, Carol a cerut sprijinul
Legației române din Franța și al
guvernului român, care n-au
pregetat să i-1 ofere cu larghețe.
Totodată, Carol cerea să se ia măsuri
severe de „tăiere a fondurilor“ acor¬
date fostei sale soții. „Scumpa și
adorata“ Zizi din 1918-1919 deve¬
nise pentru el „o infamă șantajistă“,
care trebuia pusă „cu botul pe labe“
și lovită atât de puternic încât „să nu
se mai poată ridica niciodată“. La
Zizi Lambrino și fini ei Mircea 17 no¡embrie 1926, Tribunalul civil
de Sena și-a declinat competența în
judecarea procesului intentat de Zizi Lambrino, astfel că sentința
Tribunalului de Ilfov din 9 ianuarie 1919 rămânea valabilă. Satisfăcut de
rezultat, Carol cerea ca guvernul român să „ia măsuri de îndepărtare a
acestei hidre“, care urmărea să-i facă șicane. Amenințată cu întreruperea
pensiei viagere, Zizi Lambrino a fost nevoită să pună surdină acțiunilor
sale împotriva lui Carol38.
Criza dinastică din România a suscitat ample comentarii în presa
internațională, îndeosebi din Franța, Marea Britanie, Italia și S.U.A.
Tonul a fost dat de ziarul francez „Le Matin“ care, la 7 ianuarie 1926, a
publicat articolul Adevărul în chestiunea abdicării principelui Carol, în care
ziaristul Bogholm reda o discuție avută cu Carol la Sinaia, cu puțin timp
înainte de plecarea sa din țară. Concluzia ziaristului era următoarea: „Cre¬
dința mea este că prințul n-a renunțat la tron pentru motive sentimentale,

38 Arh. N.I.C., fond Carol II. Arh. personală, dos. II — 96/1926, f. 30; fond
Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 262, 263, 271, 299, 308.
158
după cum pretind Legațiunile României, cu tot mai multă tărie, prin
comunicatele lor. Hotărârea este urmarea unei înverșunate lupte pe care
el a purtat-o împotriva ministerului celor doi frați Brătianu, adevărații
stâlpi ai României de foarte mulți ani care erau sprijiniți de către regina
Maria“39.
Presa internațională, amatoare de „senzații tari“, a pus în circulație
zvonuri dintre cele mai fanteziste, privitoare la criza dinastică din Româ¬
nia, nedându-se în lături de la publicarea unor false interviuri date de
Carol. In fața acestei situații, fostul principe, preocupat de problemele
personale și nedorind să se facă agitație în jurul numelui său, a trimis la
2 februarie 1926 o scrisoare patriarhului Mirón Cristea, în care afirma:
„Mulți cred că am fost victima unui complot, că am fost silit să fac pasul
cunoscut. Pot asigura pe I.P.S. Ta că am acționat după singura mea vo¬
ință și complet conștient de fapta mea“40. De asemenea, el asigura pe
C. Diamandi, ministrul României la Paris, că nu va da nici un fel de ex¬
plicații vreunui ziarist, din partea oricui ar veni, în legătură cu situația sa41.
După enorma agitație din primele zile ale lunii ianuarie 1926, pro¬
blema dinastică a ieșit din atenția presei interne și a partidelor politice.
Regele Ferdinand a căpătat răgazul necesar pentru a se ocupa și de alte
probleme, mult mai apropiate firii lui. La împlinirea vârstei de 60 de ani
a întemeiat la Iași „Fundația Regele Ferdinand“, destinată educației
tineretului, precum și cercetărilor în domeniul științelor fizice și ale
naturii. A putut efectua deplasări prin țară, prilej cu care a identificat noi
plante, mai ales în Delta Dunării și în zonele muntoase. A putut citi în
liniște la reședințele sale din Cotroceni, Scroviștea sau Peleș; a stat la o
cafea sau la o țuică de vorbă cu personalități din lumea științelor și artelor.
La rândul său, regina Maria a luat o decizie oarecum neașteptată:
trecerea la ortodoxism. Patriarhul Mirón Cristea nota că în ziua de
25 martie 1926 (Buna Vestire) principesa Ileana l-a întrebat dacă ar putea
cumineca pe mama sa: „I-am spus «cu plăcere» dacă crede în sacramentul
nostru. De altă parte, noi avem cu anglicanii bune raporturi. Prințesa
mi-a răspuns: «Mama se va bucura nespus de mult de aceasta, fiindcă
dorește foarte mult să o cuminece I.P. Sfinția Ta» dar trebuie să se

39 Ibidem, fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 50.


40 Acte și corespondență, p. 19.
41 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dos. 5/1927.
159
spovedească dacă vrea și la preotul anglican, dacă n-a plecat din București.
După masă prințesa Ileana îmi scrie: «Mama e încântată de vestea ce i-am
adus», dar mă roagă ca tot eu să o spovedesc, mergând la Palat a doua zi,
la orele șapte seara. M-am dus. Regina mi-a declarat: «Am avut multe
zbuciumări sufletești în ultimul timp (aluzie la deraierea prințului Carol)
și simt trebuința sufletească de a găsi un reazim sufletesc, o mângâiere. De
aceea vreau să fiu una cu sufletul copiilor mei și prin aceasta cu sufletul
poporului»“. Patriarhul a spovedit-o, a dezlegat-o citind rugăciunea
prescrisă, apoi regina i-a sărutat mâna. In ziua de 27 martie, regina a
asistat la sfânta liturghie în paraclisul patriarhului, iar la sfârșit aceasta i-a
mărturisit: „Mă simt foarte mângâiată sufletește, că sunt una cu copiii
mei“, iar Mirón Cristea și-a spus în gândul său: „Sunt eu foarte mișcat că
mi-a succes și mi-a fost dată să fac și această cucerire pentru biserică“42.
Regina Maria a continuat să dea curs invitațiilor ce i s-au adresat —
între care și a lui C. Argetoianu, care amenajase la Argetoaia (județul
Dolj), o alee specială pentru călărie, sport atât de plăcut augustei
suverane. De asemenea, prin stăruința reginei Maria s-au executat ample
lucrări de extindere a Palatului Cotroceni, a fost remodelată aripa nordică
a acestuia, în stil neoromânesc. Vechea sufragerie — unde a avut loc Con¬
siliul de Coroană care s-a pronunțat pentru intrarea României în război
în iulie 1916, dar unde s-a semnat și tratatul de pace din aprilie 1918 —
a fost desființată, realizându-se o spațioasă „sală de dans“, în capul căreia
se afla „salonul de aur“ al reginei Maria.
De la mijlocul lunii ianuarie, în prim-plan a intrat un alt subiect, cu
caracter politic, și anume apropiata schimbare de guvern, deoarece man¬
datul de patru ani al Parlamentului expira în martie 1926.

3. Eșecul unei iluzii, sfârșitul unei domnii


Cele mai mari șanse pentru a veni la putere aparțineau Partidului
Național, cel mai influent partid din opoziție. După o lună de la ședința
Parlamentului din 4 ianuarie 1926, Constantin Argetoianu s-a prezentat
în audiență la rege pentru a sonda terenul. Ferdinand I suferea de flebită,
stătea cu un picior întins pe un „chaise-long“; i-a mărturisit că simțea
dureri mari, îndeosebi noaptea, nu numai în picior, dar și în burtă. Arge­

42 Elie Mirón Cristea, op. cit., p. 104.


160
toianu nota: „Era galben la față, cu ochii cerniți și, întins cum zăcea, părea
foarte deprimat“. A adus mai întâi vorba despre înlăturarea principelui
Carol și a mărturisit: „Pentru mine personal, Argetoianu, e o mare neno¬
rocire: mi-am pierdut copilul, și am fost silit să fiu călăul lui... Pe mine
însă sentimentul datoriei împlinite și credințele mele religioase mă vor
susține; mă tem însă ca noua situație de lucruri să nu aducă cu timpul
mari tulburări în țară“. Regele a mai spus: „Luna viitoare, Brătianu se va
retrage (și ochii lui s-au animat un moment, sclipind după cum se părea,
de ură). A stat patru ani, ajunge. Vreau să chem la putere Partidul
Național și aș fi foarte mulțumit dacă va putea forma un guvern în
colaborare cu țărăniștii, dar cu două condiții: președinția Consiliului să o
ia Maniu și Stere să nu figureze în guvern. Și mai pun o condiție: nu vreau
să exclud eu pe Iorga. Trebuie voi să vă înțelegeți între voi, și să-mi prezen¬
tați pe Maniu drept candidatul vostru pentru președinție“. tntrebându-1
dacă putea comunica acest punct de vedere lui Maniu, regele a încuviin¬
țat, dar „să nu afle Iorga“1. A doua zi, 6 februarie 1926, Argetoianu l-a
văzut pe Maniu, care a fost foarte încântat; era convins că viitorul guvern
nu putea fi alcătuit decât de Partidul Național, dar acum avea confir¬
marea certă că și regele dorea un asemenea guvern.
Deoarece opoziția continua să nege viabilitatea legii administrative —
pe care o considera birocratică, centralistă și reacționară — Ion I.C. Bră¬
tianu, de comun acord cu regele, a decis organizarea alegerilor comunale
și județene în zilele de 18-20 februarie 1926. Partidul Național și Parti¬
dul Țărănesc au hotărât să participe la aceste alegeri, cu speranța că vor
reedita succesul din vara anului 1925, când au obținut victoria în alegerile
pentru Camerele Agricole. S-a închegat un bloc mai larg al Opoziției
Unite, care a cuprins, pe lângă cele două partide, și Partidul Poporului,
Partidul Socialist, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (organizație condusă de
P.C.R.), sindicatele. Guvernul a fost mai „prevăzător“, astfel că Partidul
Național-Liberal a câștigat în 5 601 comune și 63 orașe, iar Opoziția
Unită în 683 comune și 50 orașe2. Totuși, având în vedere realitățile din
România, rezultatul obținut de Opoziție a fost considerat un mare succes.

1 Relatarea audienței în Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine vol. VII,


p. 268-270.
2 „Viitorul“, din 24 februarie 1926.
161
Peste o lună, în martie 1926, s-a consumat ultima inițiativă impor¬
tantă a guvernului Brătianu: adoptarea unei noi legi electorale, care intro¬
ducea principiul primei majoritare de 50%. Aceasta se acorda grupării
care obținea peste 40% din totalul voturilor pe țară; cealaltă jumătate din
numărul mandatelor se împărțea între toate grupările, inclusiv cea
majoritară, care întruniseră peste 2% din totalul voturilor3. Naționalii și
țărăniștii au condamnat energic această lege, pe care o considerau „scele¬
rată“, ca o „declarație de război, făcută de guvernul liberal țării legale“.
Ion Mihalache declara că legea favoriza partidul de guvernământ, care în
fapt era impus de rege, și atunci se întreba retoric: „De ce să mai trăim în
veșnica minciună că puterea emană de la națiune? Atunci să facem o nouă
Constituție: «Puterea emană de la Vodă». Vodă poate să aducă la guvern
pe cine vrea, țara este datoare să-l voteze“4. Explicația liberalilor a fost
aceea că guvernele aveau nevoie de un sprijin parlamentar puternic,
pentru a-și putea duce la îndeplinire programele pe care le elaboraseră.
Legea a fost publicată la 27 martie 1926, când trecuseră patru ani de
existență a Parlamentului ales în 1922.
Problema succesiunii continua să-l preocupe pe regele Ferdinand,
obiectivul său principal fiind realizarea unei destinderi politice. De aceea,
se informa mereu despre evoluția relațiilor dintre Partidul Național și
Partidul Țărănesc. Primindu-1 în audiență pe Iuliu Maniu, regele i-a dat
asigurări că-1 va chema la putere, dar i-a atras atenția să nu se lase „în¬
călecat“ de țărăniști. Regele avea să-i mărturisească lui N.D. Chirculescu,
ministru liberal, că „Maniu mi-a dat cuvântul lui că dacă Mihalache și
Madgearu s-ar apuca de nebunii, el nu va lăsa să treacă nici 24 de ore ca
să prezinte demisia tuturor“5. După această audiență, s-a aranjat un
dejun, la care au participat, alături de Iuliu Maniu, Ion Stârcea, Alexan¬
dru Vaida-Voevod și Mihai Popovici, care „au băut cu toții în sănătatea
viitorului prim-ministru“6. între timp, N. Iorga aflase că regele nu-1 dorea
pe el în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, drept care îi scria
lui Argetoianu la 9 februarie 1926: „Eu nu am încredere într-un rezultat
bun. Sunt prea multe ambiții personale și e prea puțină inteligență la

3 „Monitorul oficial“, nr. 71, din 27 martie 1926.


4 „D.A.D.“, nr. 68, ședința din 24 martie 1926, p. 2244.
5 Regele Ferdinand. Mărturii contimporane, p. 60.
6 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 270-271.
162
aceea care le au mai mari. [...] Intre mine și acela pe care l-ai văzut [adică
regele] este și va rămâne mult timp un resentiment al lui pe care nu mă voi
umili să-l îndulcesc. Și cum în viața mea n-am lucrat cu un om pe care să
nu-1 fi și stimat și iubit, cum aș putea acuma să sprijin ceva pe o detestabi¬
lă opinie din ambele părți?“7
Tratativele dintre naționali și țărăniști înaintau greu, deoarece liderii
Partidului Țărănesc au cerut Partidului Național încheierea unui acord de
guvernare pe baza repartizării egale a ministerelor, a locurilor în Parla¬
ment și a funcțiilor administrative. S-a ajuns la dispute publice, naționalii
și țărăniștii acuzându-se reciproc de nesinceritate. Profitând de tensiunea
creată între cele două mari partide din opoziție, Ion I.C. Brătianu a depus
demisia guvernului liberal la 27 martie 1926, declarând: „Am socotit că
este bine să ne retragem, pentru ca să arătăm tuturor că opera pe care am
îndeplinit-o n-are nevoie de prezența noastră la guvern pentru a se
impune oricui are simțul răspunderilor, ca temeiul trainic al organizării
statului“8. Comentând acest act, N. Iorga scria: „Astfel Ion Brătianu se
retrase, după ce mersese unde vroise și întărise astfel declarația sa mândră
că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la
putere și pleacă de la putere când îi place“9.
în ziua de 28 martie 1926 regele a primit succesiv pe Al. Averescu,
șeful Partidului Poporului, pe N. Iorga, președinte al Partidului Național,
și pe I. Mihalache, președintele Partidului Țărănesc, propunându-le să
realizeze un guvern de concentrare politică, iar în caz de nereușită să
prezinte liste separate. Conform înțelegerilor stabilite, N. Iorga l-a propus
ca prim-ministru pe Iuliu Maniu. Formula utilizată avea să fie prezentată
astfel de N. Iorga: „Majestate, din toată inima și fără nici un sentiment de
jignire, recomand Majestății Voastre pe domnul Maniu și nu sunt așa de
bătrân încât să nu sper că voi ajunge a împărtăși cândva și eu mulțumirea
și onoarea de a servi pe Majestatea Voastră“10.1. Mihalache și Al. Averescu
au admis, în principiu, ideea guvernului de concentrare.
Dorind să arate că se conformează sugestiei suveranului, Al. Averescu
a propus fuziunea imediată și „fără condiții“11 a Partidului Poporului,

7 Ibidem, p. 274.
8 „D.S.“, nr. 30, ședința din 27 martie 1926, p. 832.
9 N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 452-433.
10 „Viitorul“, din 3 noiembrie 1928.
11 Mersul crizei politice, în „îndreptarea“, din 30 martie 1926.
163
Partidul Țărănesc și Partidului Național și formarea unui guvern unitar.
Șefia noului partid și a guvernului trebuia să fie încredințată generalului
Al. Averescu. Liderii Naționali au respins oferta, întrucât considerau că
Partidul Național își putea asuma singur misiunea de a alcătui noul
cabinet. La rândul lor, țărăniștii apreciau că numai un guvern național­
țărănesc putea să „împiedice pe liberali de a-și continua guvernarea sub
președinția generalului Al. Averescu“12.
La insistențele Partidului Țărănesc au reînceput tratativele între Iuliu
Maniu și N. Iorga pe de o parte și I. Mihalache și dr. N. Lupu pe de alta,
în vederea formării guvernului de coaliție. Dar, deși țărăniștii erau dispuși
să facă mari concesii13, Iuliu Maniu nu a acceptat alcătuirea unei liste
comune de guvern; după lungi conciliabule, s-a convenit ca atât
I. Mihalache, cât și N. Iorga să prezinte regelui liste de partid, făcând
fiecare precizarea că un guvern național-țărănesc „se poate constitui într-o
oră“14. La noua audiență, I. Mihalache, N. Iorga și A. Averescu au înfă¬
țișat suveranului liste de partid, urmând ca regele să decidă asupra struc¬
turii guvernului. C. Argetoianu avea să relateze: „Cum a intrat la rege,
Iorga i-a întins lista cu Maniu în cap și i-a spus că îi aducea propunerea
de guvern rezultată din deliberarea partidelor, în favoarea cărora țara se
pronunțase în toate alegerile din ultimul an. «Cu aceasta misiunea mea
oficială era îndeplinită și terminat㻓. N. Iorga îi mărturisea lui Argeto¬
ianu: „«Ceea ce a urmat nu mai privea partidele, și de aceea m-am abținut
să o împărtășesc domnilor adunați ieri seară la mine». Mie însă nu vrea
să-mi ascundă nimic. «Regele s-a arătat foarte abătut și nu știa cum să
înceapă ce vrea să-mi spună. Și atunci am început eu. I-am deslușit marea
greșeală inițială pe care a făcut-o dându-se pe mâna lui Brătianu și impu¬
nând țării atâta vreme un guvern nesuferit. Ca să-și scape pielea, Brătianu
l-a dus la crima imolării fiului său și-l va duce din treaptă în treaptă tot
mai jos, până la prăbușirea Coroanei. Am vorbit trei sferturi de ceas,
mi-am ușurat sufletul, și am încheiat rugându-1 să nu dee nici o atenție
părții formale a audienței mele. Eram convins că va forma guvernul pe
care-1 va ordona Brătianu. Dacă mă prezentam în fața lui cu o listă, era ca
să îndeplinesc o formalitate constituțională. In cazul în care lista nu i-ar

12 Cum s-a rezolvat criza de guvern, în „Aurora“, din 1 aprilie 1926.


13 N. Iorga, Memorii, vol. V, p. 115.
14 Cum s-a rezolvat criza de guvern, loc. cit.
164
plăcea — l-am prevenit cu un zâmbet că mai aveam alte două și chiar mai
multe, acasă, alcătuite din competențe tot atât de respectabile! Regele a
surâs și el — și l-am părăsit fără să mai aștept răspunsul lui»“. C. Arge­
toianu conchidea: „Iorga își plătise polițele și regelui și lui Maniu și își
freca mâinile“15.
Convinși că vor fi chemați la putere, liderii Partidului Național și ai
Partidului Țărănesc au început o nouă rundă de tratative pentru definiti¬
varea listei guvernului de concentrare. In timp ce Iuliu Maniu împărțea
ultimele posturi în cabinetul pe care se pregătea să-l prezideze16,
Al. Averescu era chemat la Palat și însărcinat de regele Ferdinand cu
formarea noului guvern.
In ziua de 30 martie, orele 13, guvernul Averescu depunea jurămân¬
tul în fața regelui Ferdinand. Câteva ore mai târziu, generalul Eraclie
Nicoleanu, prefectul Poliției Capitalei, a venit acasă la Iorga — unde
continuau pertractările între țărăniști și naționali — pentru a-i informa
despre constituirea guvernului Al. Averescu și a-i atenționa să nu pună „la
cale ceva“, căci trupele erau pregătite să intervină. Martor al scenei,
C. Argetoianu nota: „Maniu și Mihalache, galbeni de ciudă, au asigurat
pe prefectul poliției că nu se va întâmpla nimic și l-au însărcinat să
transmită «tot disprețul lor» celui care a pus la cale „această adevărată
lovitură de stat»“17, adică lui Ion I.C. Brătianu.
Astfel era rezolvată mult așteptata problemă a succesiunii guvernului
liberal. Soluția dată nu exprima, în fond, opțiunea lui Ferdinand, ci a
președintelui Partidului Națio nai-Liberal. Regele nu-și putuse concretiza
promisiunea de a-1 chema pe Maniu la putere, nici dorința de a se realiza
un guvern de coaliție. In schimb, Ion I.C. Brătianu își onorase asigurarea
dată în 1924 lui Al. Averescu și, o dată cu aceasta, continuitatea operei de
guvernare, mai ales menținerea Constituției din martie 1923, precum și
respectarea actului de la 4 ianuarie 1926. Un ziar contemporan aprecia cu
deplin temei: „Nimeni nu trebuie să uite că actul de naștere al guvernului
actual este tocmai evenimentul de la 4 ianuarie“. In schimbul angajamen¬
telor luate în această chestiune, Partidul Poporului „a fost adus tocmai ca
o garanție indispensabilă pentru dinastia Brătianu că, în tot timpul cât

15 Constantin Argetoianu, op. cit.y p. 284.


16 M. Theodorian-Carada, Efimeridele, p. 132.
17 C. Argetoianu, Pentru cei de mâine ..., vol. VII, p. 283.
165
Partidul Liberal va sta în opoziție, nu se va putea încerca nici o schimbare
cu privire la modificarea succesiunii la tron“18.
împotriva unui guvern condus de Iuliu Maniu manevrase Ion I.C.
Brătianu, deoarece naționalii și țărăniștii reprezentau interesele burgheziei
mici și mijlocii, ostilă marii burghezii industriale și bancare; Ion I.C.
Brătianu a speculat cu abilitate atitudinea liderilor Partidului Național
față de criza dinastică, convingându-1 pe rege că aducerea lui Maniu la
putere punea sub semnul întrebării actul de la 4 ianuarie19. Constantin
Argetoianu aprecia chiar că: „Ne-a curățat prințul Carol. [...] Chestiunea
Carol a devenit de la ianuarie 1926 înainte pivotul politicii românești“20.
Angajându-se pe linia înlăturării principelui, Ferdinand I trebuia să
rămână intransigent, neadmițând nici un echivoc. Eforturile Partidului
Țărănesc de a câștiga încrederea regelui nu au dat rezultatul scontat, deoa¬
rece monarhul nu putea uita cuvintele ofensatoare ce i-au fost adresate de
unii țărăniști. De asemenea, suveranul se temea că masele care urmau
Partidul Țărănesc ar putea trece peste capul conducătorilor, declanșând
acțiuni anarhice. Liberalii au alimentat aceste temeri ale regelui, susținând
că în Partidul Țărănesc ar exista elemente „revoluționare“ care așteptau
un moment prielnic pentru a se manifesta. Partidul Național-Liberal a
lansat zvonul că s-ar pregăti anumite mișcări în țară, ba chiar că s-ar putea
declanșa o lovitură de stat militară și era absolută nevoie de o mână „tare“
la cârma guvernului.
Vestea creării guvernului Al. Averescu a fost primită „cu mulțumire“21
de liberali. Era și firesc, deoarece noul cabinet era, în cea mai mare parte,
rodul urzelilor de culise ale lui Ion I.C. Brătianu. La cererea expresă a
șefului Partidului Național-Liberal, Al. Averescu a acceptat să numească
în fruntea Ministerului de Finanțe pe Ion Lapedatu, adept al politicii
„prin noi înșine“, doctrină economică promovată de liberali, iar la condu¬
cerea Ministerului de Interne pe Octavian Goga, care se declara adversar
neîmpăcat al fostului principe. Al. Vaida-Voevod avea să facă, peste câțiva
ani, o destăinuire senzațională: întrebându-1 în 1926 pe O. Goga ce ar

18 „România“, din 19 mai 1926.


19 Pamfil Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănist și- Național-Țărănist,
vol. II, Madrid, 1963, p. 146.
20 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 286.
21 Guverne omogene și rivalități personale, în „Viitorul“, din 1 aprilie 1926.
166
face dacă ar afla că „dezmoștenitul“ s-a întors în România, acesta — în
calitate de ministru de Interne — a răspuns: „L-oi lua între baionete și l-oi
expedia din țară“22.
Naționalii și țărăniștii au atacat în termeni foarte duri modul cum s-a
produs succesiunea guvernului liberal. Partidul Național își exprima
indignarea pentru modul în care s-a rezolvat criza și aprecia consultarea
șefilor de partid drept „o farsă“ a regelui, care a fost „concepută, lucrată și
pusă în scenă de marele regizor al diabolismului intrigant, d-1 Ion
Brătianu“23. Partidul Țărănesc afirma că Al. Averescu era „umbra d-lui
Ion Brătianu“24 și că noul guvern s-a constituit în urma manevrelor de
culise ale liberalilor, care au speculat dezbinarea dintre partidele din opo¬
ziție și mai ales greșelile Partidului Național25. La rândul său, Partidul
Comunist din România aprecia că aducerea la putere a generalului Al.
Averescu reprezenta un succes al forțelor reacționare și un faliment „la¬
mentabil“ al politici promovate de conducătorii Partidului Național și ai
Partidului Țărănesc care, urmărind să câștige bunăvoința regelui, renun¬
țaseră la orice acțiune de masă, lăsându-se angrenați în jocul culiselor
politice26.
Guvernul Averescu a organizat alegeri parlamentare în luna mai
1926. Partidul Poporului nu se mai bucura de popularitate în rândul elec¬
toratului, astfel că, pentru a câștiga alegerile, guvernul a apelat nu numai
la aparatul de stat, dar și la jandarmerie și armată. Cele mai afectate au
fost partidele Național și Țărănist, care s-au prezentat cartelate în alegeri.
Constatând amploarea violențelor electorale, Iuliu Maniu și Ion Mihala­
che au adresat regelui un memoriu în care scriau: „Cu durere suntem siliți
să tulburăm liniștea Majestății Voastre, dar dacă trăim sub un regim de
fraudare constituțională, am voi să nu inoportunăm pe Majestatea Voastră
zadarnic, invocând noi fapte de dispreț desăvârșit pentru Constituția și
legile țării din partea guvernului Majestății Voastre, nu putem însă în
situația gravă în care se află țara, să nu adresăm apelul nostru șefului
suprem al armatei. Noi în lupta electorală nu mai întâlnim în calea

22 „D.A.D.“, nr. 66, ședința din 13 mai 1929, p. 2474.


23 între granițele absurdului, în „Patria“, Cluj, din 1 aprilie 1926.
24 Noul guvern, în „Țărănismul“, din 4-11 aprilie 1926.
25 „Aurora“, din 14 aprilie 1926.
26 „Muncitorimea și situația politică, București, Editura B.M.Ț., 1926, p. 1.
167
noastră adversari politici. Pretutindeni numai armata și jandarmeria duc
campanie împotriva partidelor noastre, jandarmeria activă care face și ea
parte din oștirea țării. Un ordin îndrăzneț al d-lui general Ștefănescu,
comandantul jandarmeriei, ne scoate de sub protecția legilor, ne interzice
circulația, propaganda, tipărirea și răspândirea de manifeste, chiar publi¬
carea listelor de candidați, iar pe alocuri depunerea listelor la tribunal.
Jandarmul este transformat în arbitrul libertăților constituționale și apli¬
cării legii electorale. Satele și orașele sunt izolate și imobilizate ca în vreme
de război, iar ofițerii activi sunt întrebuințați în funcții de propagandă
politică. Fruntașii noștri sunt arestați, candidații sunt stâlciți în bătăi și
chiar împușcați. [...] Ne adresăm înțelepciunii Majestății Voastre ca șef
suprem al armatei, implorându-vă de a interzice de urgență orice amestec
al armatei și al jandarmeriei în luptele electorale, așa cum poruncesc
Constituția și legile țării“27. Intervenția nu a avut efectul scontat, deoarece
guvernul a decis să câștige, cu orice preț, alegerile. De altfel, însuși „Viito¬
rul“ — organul central de presă al Partidului Național-Liberal — avea să
scrie: ,Aceste alegeri au avut caracterul unei furtuni ce a trecut deasupra
întregii țări, măturând legalitatea, ordinea și chiar încrederea în legi și
așezăminte“28.
Partidul Poporului a câștigat 52,9% din totalul voturilor pe țară și,
beneficiind de prima electorală, a obținut 292 mandate în Adunarea
Deputaților; pe locul al doilea s-a clasat Blocul Național-Țărănesc cu
27,73% din voturi și 69 mandate, în timp ce Partidul Național-Liberal
s-a aflat pe a treia poziție cu 7,34% din voturi și 16 deputați29. Nicolae
Iorga scria în articolul intitulat După bătaie: „A fost bătaie cu bățul și cu
pușca și a fost, de la un capăt la altul al țării, bătaie, cea mai urâtă și mai
necinstitoare bătaie, ca la sălbatici, care se pomenește în viața cea nouă a
țării noastre încă nenorocite“30.
Activitatea guvernamentală s-a desfășurat sub atenta supraveghere a
lui Ion I.C. Brătianu, care cerea ca Averescu să promoveze o politică de
continuitate a operei liberale. In august 1926, Averescu a decis să plece în
concediu și a lăsat în locul său, ca intermediar la Președinția Consiliului

27 „Aurora“, din 20 mai 1926.


28 „Viitorul“, din 7 iunie 1926.
29 „Monitorul oficial“, nr. 122, din 4 iunie 1926.
30 „Neamul românesc“, din 1 iulie 1926.
168
de Miniștri, pe Constantin Garoflid, dar Brătianu a intervenit în favoarea
generalului Coandă. Pentru a satisface această pretenție, generalul
Coandă a trebuit să-și dea demisia din funcția de președinte al Senatului,
în care abia fusese ales, și să fie numit ministru de Stat; în această calitate,
ca fost președinte al Consiliului de Miniștri (în 1918) a preluat conduce¬
rea interimară a guvernului. Deoarece regele era la Vichy, în Franța, unde
făcea o cură de ape minerale, Coandă a depus jurământul în fața Con¬
siliului de Miniștri, și nu a suveranului, așa cum prevedea Constituția.
In legătură cu vizita regelui în Franța, generalul N. Condeescu a fost
trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu „fiul rătăcitor“.
Condeescu i-a arătat fostului principe că regele ar fi dispus să-l ierte, dacă
se despărțea de Elena Lupescu și își relua viața alături de principesa
Elena31. Discuția dintre Carol și Ferdinand din iulie 1926 n-a dat nici un
rezultat. Președintele Consiliului de Miniștri, Al. Averescu, avea să scrie:
„Prințul a crezut că i s-a întins puntea. El a pus condițiuni pentru întoar¬
cere. Regele s-a arătat nemulțumit: «să nu pună condițiuni, ci să pri¬
mească».32“ După întrevedere, Ferdinand a spus primului său sfetnic: „Ni
jamais, ni à tout prix“*, ceea ce l-a determinat pe Al. Averescu să afirme
că „în sufletul regelui se produsese un reviriment, pe care mi l-a destăi¬
nuit, și care reviriment tindea spre o conciliere a suveranului cu fiul
său“33. La o concluzie similară ajunsese și Iuliu Maniu, care scria că, în
urma acestei întrevederi, „sentimentele regelui Ferdinand evoluează în
mod favorabil“ împăcării cu Carol34.
în octombrie 1926, Carol s-a întâlnit la Paris cu regina Maria, aflată
în drum spre S.U.A.35 Aceasta s-a dovedit mult mai intransigentă: „El a
greșit grav — a declarat ea ziariștilor — și cu toate că inima unei mame
este deschisă pentru orice iertare, o regină nu poate întotdeauna să șteargă
o greșeală comisă contra statului, nici să absolve o lipsă de la obligațiunile
superioare“36.

31 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 56.
32 Dionisie Nobilescu, Restaurația, București, 1930, p. 34.
* Nici niciodată, nici cu orice preț.
33 „îndreptarea“, din 18 iunie 1930.
34 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 4.
35 Ibidem, dos. 32/1925, f. 258.
36 Declarațiile suveranei despre întrevederea cu fiul său, în „Adevărul“, din 27 oc¬
tombrie 1926.

169
Regele Ferdinand a ratificat, prin semnătura sa, legile adoptate de
Parlamentul averescan — între care cele privind fabricarea de vagoane și
locomotive în țară, împroprietărirea ofițerilor decorați cu ordinul „Mihai
Viteazul“ cu câte 25 ha teren arabil, înființarea Camerelor de Muncă. La
stăruința regelui, Vasile Goldiș, ministrul Cultelor, a semnat cu cardinalul
Gasparri, la 10 mai 1927, concordatul cu Vaticanul, prin care se regle¬
menta funcționarea bisericii catolice din România. Patriarhul Mirón
Cristea aprecia că Goldiș „a fost prea conciliant“37, întrucât nu erau regle¬
mentate convenabil problemele privind averea parohială, limba în școlile
congregaționale, atribuțiile episcopiei de la Gherla. Dar, la insistențele lui
Averescu, concordatul a fost semnat, urmând ca problemele în litigiu să
fie rezolvate ulterior. Ca urmare a concordatului, regele Ferdinand a obți¬
nut „iertarea“ Papei pentru faptul că și-a botezat copiii în religia ortodoxă.
Regele, care era profund religios, habotnic chiar, a primit această veste ca
o dezlegare, fiind un balsam pentru sufletul său chinuit.
Multe discuții a suscitat decretul regal privind numirea lui Dimitrie
Burileanu, jurist, în funcția de guvernator al Băncii Naționale a
României. Cei mai mulți aruncau vina pe Octavian Goga, ministrul de
Interne, care a stăruit ca Burileanu, prietenul său personal, să fie numit
într-o funcție pentru care nu avea pregătirea necesară. Mihail Manoilescu
— subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe — făcea o constatare de un
ordin mai general, pentru moralitatea elitei politice românești: „Să
numești în posturile publice cele mai grele prieteni de masă; să avantajezi
funcționari incorecți pentru că au intervenit în favoarea lor doamne ire¬
zistibile; să împărți puterile statului la ziariști care te adulează; să treci în
Parlament legi alcătuite de funcționarii tăi și pe care tu nici nu le-ai citit;
să periclitezi, pentru o glumă bună urmată de aplauze, un interes de stat;
să vii în fruntea unui departament atunci când nimic nu te cheamă acolo
ca să primești audiențe prelungite cu o notă galantă; să accepți la inspec¬
țiile făcute în țară ca subalternii să-ți aranjeze mese ce încep ca un banchet
oficial și se sfârșesc ca un chef de mahala, iată atâtea forme de neseriozitate
care pot părea anodine, dar care, în realitate, sapă în chip nevăzut presti¬
giul conducătorilor față de mulțimea ce vede și înțelege totdeauna mai
mult decât îngăduie distanța la care e ținută“38.

37 Mirón Cristea, însemnări personale, în Antonie Plămădeală, op. cit.,


p. 378-379.
38 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 77.
170
în toamna anului 1926, viața politică din România a înregistrat un
eveniment deosebit: crearea Partidului Național-Țărănesc. Imediat după
alegerile parlamentare din mai 1926, liderii Partidului Național și ai
Partidului Țărănesc au decis să treacă la negocierea fuziunii dintre cele
două partide. N. Iorga s-a declarat împotriva fuziunii, deoarece el și parti¬
zanii lui erau sacrificați în favoarea țărăniștilor39, și a hotărât să-și ia
libertatea de acțiune, reconstituind la 28 septembrie vechea sa organizație,
sub numele de Partidul Național40. La 6 octombrie, Constantin Argeto­
ianu a anunțat că nu acceptă fuziunea cu Partidul Țărănesc, întrucât
programul noului partid nu-i inspira încredere.
întrunite la 10 octombrie 1926, congresele celor două partide au ho¬
tărât în unanimitate fuziunea, luând astfel ființă Partidul Național-Țără¬
nesc41. Programul adoptat se baza pe cele „10 puncte“ convenite în 1924,
iar C. Stere nu făcea parte din organele permanente de conducere a Parti¬
dului Național-Țărănesc. Președintele partidului era Iuliu Maniu, secre¬
tar general Virgil Madgearu, iar vicepreședinți au fost aleși Ion Mihalache
și dr. N. Lupu (țărăniști), Alexandru Vaida-Voevod și Pavel Brătășanu
(naționali). Referindu-se la semnificația fuziunii, AL Vaida-Voevod
declara: „Ceea ce Majestatea Sa a dorit: partide mari și omogene, iată, s-a
împlinit. Țara dispune de Partidul Liberal și de partidul nostru“42. Reține
atenția faptul că primul dintre cele 10 principii care stăteau la baza Parti¬
dului Național-Țărănesc era „monarhia constituțională“, care sintetiza
concepția potrivit căreia „regele domnește dar nu guvernează“.
Prin crearea Partidului Național-Țărănesc, Ion I.C. Brătianu avea în
față un adversar redutabil, care se opunea cu înverșunare dominației poli¬
tice a Partidului Național Liberal. în lupta sa pentru putere, noul partid
nu a ezitat să susțină revenirea lui Carol în țară și anularea actului de la
4 ianuarie 1926.
în toamna aceluiași an, regele Ferdinand a fost țintuit la pat de boala
necruțătoare care-1 mâcina (cancer la intestine). Presa și unele agenții
internaționale au lansat zvonul că suveranul României ar fi pe moarte și

39 N. Iorga, Memorii, vol. V, p. 152.


40 Idem, Manifestul către țară, în „Neamul românesc“, din 11 octombrie 1926.
41 Vezi, pe larg, loan Scurtu, Istoria Partidului Național-Țărănesc, București,
Editura Enciclopedică, 1994, p. 44-62.
42 D-l Vaida-Voevod despre noul partid, în , Adevărul“, din 13 octombrie 1926.
171
că s-ar fi pus la cale un complot care urmărea să-l aducă pe Carol în țară43.
Deoarece speculațiile pe această temă se înmulțeau, ministrul de Externe,
I.M. Mitilineu, s-a văzut nevoit să adreseze tuturor Legațiilor României o
telegramă cu următorul conținut: „Știrile răspândite de ziare și agenții
telegrafice referitoare la un complot ce s-ar fi descoperit în țară pentru
întronarea fostului principe Carol sunt cu totul inventate“44. Alte ziare
susțineau că regele însuși dorea să-l aducă pe Carol în patrie. Astfel,
„Daily Mail“ din 27 noiembrie 1926 scria că: „Dorința supremă perso¬
nală a regelui Ferdinand este să-l vadă pe fiul său Carol. El este gată să
revie asupra angajamentelor prin care prințul Carol a renunțat la tron,
dacă se va vedea că acesta va merita să fie succesor“45. Intr-adevăr, sănăta¬
tea regelui Ferdinand devenea tot mai precară. în octombrie 1926, Re¬
gina Maria plecase într-o vizită în Statele Unite ale Americii în urma unui
aranjament pus la cale de dansatoarea de cabaret Loîe Füller, fapt ce a
creat o atmosferă destul de proastă pentru prestigiul suveranei. Dar ea ți¬
nuse neapărat să vadă această țară și a acceptat programul propus, care era
mai curând pentru distracție și reclamă decât cu caracter politic și cultu¬
ral. Motivul oficial al vizitei era participarea la inaugurarea „Sălii Româ¬
nești“ la Muzeuf de Artă Maryhill din Goldendale, statul Washington. La
New York regina Maria a fost întâmpinată de primarul orașului; la
Washington a avut o discuție cu președintele Coolidge, care a oferit un
dineu la Casa Albă în onoarea reginei României. A fost un moment cu
adevărat excepțional, având în vedere protocolul foarte strict de la Casa
Albă și numărul foarte mic al celor ce puteau beneficia de primirea la
președintele SUA. A urmat un lung turneu prin SUA, regina ajungând
până la Hollywood, unde-1 va cunoaște pe Charles Chaplin“46. Timp de
două luni, presa americană a consemnat vizita reginei Maria, prilej cu care
cititorii luau cunoștință de existența României și de problemele ei. Prin
interviurile acordate, regina a risipit „multe din legendele create de
dușmanii românilor“47. Pe de altă parte, ziariștii amatori de senzațional au

43 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 102.
44 Ibidem.
45 Ibidem, dos. 2/1926, f. 60.
46 Vezi pe larg: Diana Fotescu, Americans and Queen Marie of Romania. A sélec¬
tion of documents, Iași, Oxford, Portland, 1998; Adrian Silvan-Ionescu, Qiieen Marie
of Romania and the American West, în In Honorem Paul Cemovodeanu, București,
Editura Kriterion, 1998.
47 C. Constante, Cum a fost primită M.S. Regina în America. Impresiile unui
ziarist american, București, Tipografia Dorneanu, 1927, p. 28.
172
fotografiat-o în costum de indian, de cowboy, dar și în toalete moderne
care au apărut în presa americană; mulți i-au adresat întrebări delicate, la
care regina nu a ezitat să răspundă cu dezinvoltură, spre deliciul cititorilor
americani. Intre altele a declarat că ar vrea să joace într-un film despre
viața sa, fapt fără precedent în istoria cinematografiei. Toată zarva în jurul
vizitei a fost curmată brusc de o veste neplăcută venită din România.
Având în vedere starea critică în care se găsea regele, guvernul a decis să-i
telegrafieze reginei, rugând-o să-și întrerupă turneul și să vină urgent în
țară. In zilele de 6 și 8 decembrie, regele a fost supus unei operații chirur¬
gicale*, cu rezultate îndoielnice.
Fiind la curent cu situația din România, Carol a hotărât să iasă din
rezerva pe care și-o impusese, iar la 8 decembrie 1926 făcea prima decla¬
rație publică după renunțarea la prerogativele sale de moștenitor al
Coroanei. Textul ei, apărut în ziarul parizian de mare tiraj „Le Matin“, era
următorul: „A trecut un an de zile. Nu-mi întrerup tăcerea ca să vă spun
cine știe ce secrete. De câtva timp în urmă se răspândește cu insistență
zvonul că aș proiecta o lovitură de stat, zvon crezut chiar în cercurile care
ar trebui să fie mai bine informate. Ei bine, dezmint în modjibsolut orice
intenție despre vreo lovitură de stat. Cunosc interesele și^îtuația țării mele
— care îmi preocupă gândurile necontenit — le cunosc prea bine ca să
încerc vreo aventură care i-ar putea face rău“48. Așadar el dezmințea zvo¬
nurile că ar încerca să recurgă la o lovitură de stat, dar nu și pe cele că ar
urmări să revină în țară, lăsând astfel să planeze un echivoc semnificativ49.
Regele, care-și simțea sfârșitul aproape, era realmente îngrijorat de
perspectiva ca România să fie condusă de o Regență și înclina spre repu¬
nerea lui Carol în drepturile sale, cu condiția de a se despărți de Elena
Lupescu și a relua căsătoria cu principesa Elena. Așa se explică faptul că,
având aprobarea suveranului, Al. Averescu a trimis la Paris pe colonelul
Al. Manoilescu pentru a discuta cu fostul principe o eventuală „formulă
de reîntoarcere“50. Carol s-a arătat însă circumspect față de emisarul pri­
mului-ministru, mulțumindu-se să-i înmâneze, la 16 decembrie, o scri¬
soare în care afirma: „Dorința mea sinceră și nestrămutată este de a fi util
patriei și tronului, cu asentimentul regelui. Aș voi, ca și dvs., ca zvonurile

* I s-a extirpat o parte din intestinul gros, grav afectat de cancer.


48 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 2/1926, f. 26.
49 loan Scurtu, Regele Ferdinand, p. 109-111.
50 N. lorga, Memorii, vol. V, p. 178.
173
pătimașe [privitoare la o așa-zisă lovitură de stat] să înceteze cu un mo¬
ment mai devreme“51.
Aceste demersuri aveau un caracter confidențial, astfel că Al. Averescu
făcea declarații ferme în favoarea actului de la 4 ianuarie. Pentru a nu fi
luat prin surprindere, guvernul a dispus noi. măsuri de supraveghere a
fostului principe, cerând, în acest scop, sprijinul Ministerului de Interne
al Franței52.
La rândul lor, unii oameni politici români au început să iacă tatonări
pe lângă fostul principe, pentru a-i afla intențiile și a realiza, eventual, o
colaborare. Astfel, fruntașul național-țărănist avea să dezvăluie faptul că la
începutul lunii decembrie 1926, M. Popovici i-a comunicat regelui că
dorea să-l viziteze pe Carol la Paris. Suveranul l-a împuternicit să-i
transmită acestuia că „dacă înțelege să facă oarecari corecturi în viața sa,
el are calea întoarcerii deschisă“53. M. Popovici a plecat la Paris cu mandat
din partea lui Iuliu Maniu să spună fostului principe că Partidul Națio­
nal-Țărănesc era gata să inițieze o acțiune pentru anularea actului de la
4 ianuarie, „cu condiția să părăsească pe d-na Lupescu“54. In discuțiile
avute în decembrie 1926 și în ianuarie 1927 cu M. Popovici, Carol a
afirmat că actul său de renunțare n-a fost influențat de Elena Lupescu; la
rândul ei, aceasta a spus că era gata să se despartă de Carol pentru a-i
înlesni revenirea la calitatea de moștenitor al Coroanei55. Evident, toate
aceste discuții erau confidențiale și nu au fost aduse, atunci, la cunoștința
opiniei publice.
După câteva luni de guvernare, tot mai mulți fruntași ai Partidului
Poporului cereau lui Al. Averescu să promoveze, cu hotărâre, o politică
independentă față de Ion I. C. Brătianu; conștienți că nu aveau forța ne¬
cesară pentru realizarea acestui deziderat, ei se pronunțau pentru fuziunea
cu Partidul Național-Țărănesc. La rândul lor, unii național-țărăniști s-au
arătat sensibili la o colaborare cu Partidul Poporului, care se afla la guvern.
Tratativele dintre Partidul Național-Țărănesc și Partidul Poporului,
începute la sfârșitul anului 1926, înaintau greu, mai ales datorită faptului

51 Dionisie Nobilescu, Restaurația, p. 33.


52 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 32/1923, f. 178-179.
53 Dezbaterile procesului Manoilescu, în „Adevărul“, din 13 noiembrie 1927.
54 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 5.
55 Ibidem, fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 216.
174
că național-țărăniștii își suspectau partenerii pe motiv că nu aveau curajul
să se detașeze de liberali56. Pentru a forța mâna lui Al. Averescu, Iuliu
Maniu i-a cerut ca problema dinastică să nu fie considerată închisă, ci ca
una „ce urmează să fie rezolvată“57. La rândul său, I. Mihalache — care
nu vedea cu ochi buni o eventuală fuziune între cele două partide, soco­
tind-o compromițătoare pentru național-țărăniști58 — a hotărât, cu avizul
lui Maniu, să facă o declarație publică în legătură cu actul de la 4 ianuarie
1926, care să-l oblige pe Al. Averescu să ia o atitudine clară. In ziua de
24 ianuarie 1927, cu ocazia unei întruniri național-țărăniste desfășurate la
Craiova, I. Mihalache, după ce a arătat piedicile insurmontabile care
stăteau în calea fuziunii Partidului Național-Țărănesc cu Partidul
Poporului, a abordat deschis problema crizei dinastice: „Punctul nostru
de vedere în chestia actului de la 4 ianuarie a fost limpede și a rămas
același. S-a pus multă grabă și nu credem că s-a dat cea mai bună soluție;
[...] credem că interesul țării este garantat prin întronarea principiului de
monarhie constituțională. Socotim că acest principiu este mai asigurat
prin revenirea prințului Carol, decât printr-o Regență de 13 ani, care de
fapt pune un partid politic pe tron, cu atribuții de -monarh, dar fără
răspunderea morală a monarhului. [...] Cum la 4 ianuarie s-a făcut un act
pe baza unui acord între Coroană și țară, se poate reveni“59. Declarația
vicepreședintelui Partidului Național-Țărănesc — prima luare de poziție
publică în favoarea revizuirii actului de la 4 ianuarie făcută de un lider
politic — a provocat îngrijorare în tabăra liberalilor.
A fost editată la tipografia „Independența“, aparținând Partidului
Național Liberal, broșura Țara și dinastia. Fapte și documente privitoare la
regularea succesiunii la tron, care conținea: declarația lui Carol din 28 de¬
cembrie 1923, comunicatul Consiliului de Coroană din 31 decembrie
1923, legile adoptate de Adunarea Națională Constituantă la 4 ianuarie
1926, declarațiile făcute de Ion I. C. Brătianu și Al. Averescu în această
problemă, precum și scrisoarea regelui Ferdinand adresată președintelui

56 în legătură cu „tratativele“ în curs, în „Adevărul“, din 19 decembrie 1926.


57 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 30/1934, f. 6; „Tratativele“dintre domnii
general Averescu și Iuliu Maniu, în „îndreptarea“, din 28 ianuarie 1927.
58 Fuziunea cu averescanii e o imposibilitate spune d. Ion Mihalache, în „Adevărul“,
din 6 ianuarie 1927.
59 „Cuvântul“, din 27 ianuarie 1927.
175
Consiliului de Miniștri la 28 noiembrie 1926. Concluzia era limpede
formulată: „In fața acestor hotărâri regale, consfințite prin votul Adună¬
rilor Naționale și prin sprijinul tuturor factorilor politici de răspundere,
țara întreagă urmează cu încredere și devotament calea impusă de intere¬
sele superioare ale statului și ale dinastiei, pentru că numai astfel dinastia
poate rămâne mai departe pârghia de susținere a țării întregite și numai
astfel vom feri neamul de primejdia uneltirilor dușmănoase dinlăuntru și
din afară“60.
Liberalii nu s-au mulțumit să tipărească și să răspândească gratuit, pe
cuprinsul întregii țări, această broșură, ci au exercitat puternice presiuni
asupra guvernului. Astfel, Ion I. C. Brătianu a avut o întrevedere cu Octa¬
vian Goga, atrăgându-i atenția asupra necesității ca Ministerul de Interne
să dea dovadă de fermitate și să nu îngăduie repunerea în discuție a actului
de la 4 ianuarie 192661.
Guvernul a confiscat ziarele care tipăriseră declarația lui I. Mihalache
și a interzis publicarea oricărui material privitor la revizuirea actului de la
4 ianuarie. Secretarul general al Președinției Consiliului de Miniștrii a
convocat pe ziariști, pentru a le citi următoarele instrucțiuni: „Domnilor,
nu există evenimente în curs; nu există nici un fel de chestiune privitoare
la succesiunea tronului; nu există nici o chestiune a Regenței. Veți binevoi
dar a nu pomeni nici un cuvânt despre aceste trei chestiuni. Sunt dator să
vă previn că orice abatere de la aceste instrucțiuni va avea drept consecință
confiscarea ziarelor“62. Comentând atitudinea guvernului, național-țără­
niștii spuneau: „A fost de ajuns să bată d. Ionel Brătianu din picior,
pentru ca guvernul d-lui general Averescu să revină asupra punctului de
vedere adoptat, reluând iar părerea liberală. Sunt toate acestea dovezi
precise că averescanii nu pot avea încrederea nimănui. Pe credința lor nu
se poate pune nici o bază... Averescanii nu manifestă nici măcar un
început de emancipare de sub tutela liberalilor, grație cărora de altfel au
venit la putere; cum s-ar putea deci încrede cineva în «independența» lor?
Și fără asemenea independență orice discuții sunt de prisos“63. Aluzia se

60 Țara și dmastia. Fapte și documente privitoare la regularea succesiunii la tron,


[București, Tipografia Independența], 1927, p. 28-29.
61 Restabilirea acordului Averescu—Brătianu, ibidem, din 27 ianuarie 1927.
62 Punct. — dar..., în „Aurora“, din 29 ianuarie 1927.
63 Cum se prezintă situația politică, în „Cuvântul“, din 29 ianuarie 1927.
176
referea, evident, la tratativele ce aveau loc între Partidul Poporului și
Partidul Național-Țărănesc.
Comitetul de Direcție al Partidului Național-Țărănesc, întrunit la
31 ianuarie - 1 februarie, a dat publicității un comunicat în care se afirma
că „față de împrejurările actuale [...] se impune revizuirea pe cale legală a
actelor de la 31 decembrie 1923 și 4 ianuarie 1926. In acest scop, Partidul
Național-Țărănesc crede oportună convocarea unui Consiliu de Co­
roana .
Guvernul Al. Averescu a interzis publicarea comunicatului și a con¬
fiscat ziarele care-1 tipăriseră. Acest fapt a determinat protestul lui Virgil
Madgearu de la tribuna Adunărilor Deputaților; totodată, el a cerut
președintelui Consiliului de Miniștri să explice temeiul legal al unui
asemenea act64 65. Răspunzând, Al. Averescu a amintit că liderii naționali și
țărăniști prezenți la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1923 adera¬
seră la hotărârea regelui și a apreciat că după acea dată nu intervenise
nimic nou care să justifice o schimbare de atitudine. După ce a justificat
actul confiscării ziarelor prin faptul că nu putea admite „să se nască în
spiritul națiunii noastre un echivoc“, Al. Averescu a continuat pe un ton
categoric: „Atât timp cât suveranul îmi va acorda încrederea sa, în limitele
prerogativelor mele de șef al guvernului, voi apăra ordinea în țară și
orișicine se va încumeta, va încerca să se aventureze într-o întreprindere,
după mine cu desăvârșire riscantă și nechibzuită, se va izbi de autoritatea
guvernului, de toată severitatea legilor, fără absolut nici o cruțare. Eu con¬
sider chestiunea închisă. Nu are dreptul nici un partid să o ridice și nu are
nimeni dreptul să vină și să tulbure liniștea în țară și să rătăcească min¬
țile“66. Declarația lui Al. Averescu demonstra limpede că — dincolo de
gândurile sale intime privitoare la viabilitatea actului de la 4 ianuarie —
el se solidariza public cu liberalii, respectându-și angajamentul de a
promova o politică de continuitate.
Dependența guvernului față de Ion I.C. Brătianu era cunoscută și în
străinătate. Aflat în ianuarie 1927 în Italia, Mihail Manoilescu a avut o
discuție cu Benito Mussolini despre necesitatea ca Italia să ratifice Trata­

64 Partidul Național-Țărănesc cere revizuirea actului de la 4 ianuarie 1926,


ibidem, din 3 februarie 1927.
65 „D.A.D.“, nr. 38, ședința din 3 februarie 1927, p. 1032.
66 Ibidem, p. 1034-1035.
177
tul de la Paris din octombrie 1920, privind recunoașterea unirii Basarabiei
cu România. Ducele i-a replicat: „Informațiile mele îmi arată că dacă aș
da acum recunoașterea Basarabiei, Ion Brătianu nu ar mai fi reținut de
așteptarea acestui act și v-ar răsturna imediat de la guvern“. Manoilescu a
trebuit să recunoască: „Ionel Brătianu este destul de tare la Palat ca să-l
răstoarne când ar voi pe generalul Averescu“67, dar că — după opinia lui
— fruntașul liberal nu dorea, în acel moment, înlăturarea guvernului.
Tratatul a fost ratificat de Italia la 9 martie 1927.
Pe lângă clarificarea atitudinii guvernului față de actul de la 4 ianuarie
1926 și a poziției lui Averescu față de linia trasată de Ion I.C. Brătianu,
declarația lui Mihalache din 24 ianuarie 1927 a mai avut un rezultat: a
oferit dr. N. Lupu pretextul pentru a părăsi Partidul Național-Țărănesc.
El era profund nemulțumit de modul cum acționa Iuliu Maniu, care sub
aparența unei democrații absolute nu făcea decât să-și impună punctul de
vedere, aducându-i pe toți ceilalți fruntași ai partidului la „ascultare“. Dr.
N. Lupu a decis să rupă tăcerea, trecând la atacuri deschise împotriva
conducerii Partidului Național-Țărănesc. La 17 februarie 1927 el a creat
Partidul Țărănesc, care-și propunea să reia firul vechiului Partid Țărănesc,
întrerupt prin fuziunea din octombrie 1926. Noul partid aprecia că pune¬
rea în discuție a actului de la 4 ianuarie constituia „o adevărată crimă“68,
situându-se, în fond, pe aceeași poziție cu Partidul Național-Liberal.
Deși declarația lui Ion Mihalache fusese însușită de Comitetul de Di¬
recție, Partidului Național-Țărănesc, considerând că era prematur să ac¬
ționeze pentru modificarea , ordinei constituționale“ stabilite la 4 ianuarie
1926, a renunțat în februarie 1927, să mai discute această problemă.
Stimulat de faptul că unii oameni politici români căutau să stabilească
0 legătură cu el și de comunicatul Partidului Național-Țărănesc din
1 februarie, Carol a făcut noi declarații politice. Intr-un interviu acordat
agenției americane „International News Service“, în februarie 1927, el
afirma: „M-am născut ca prinț și toată educația mea era îndreptată înspre
pregătirea pentru tron. Pentru libertatea mea de astăzi pot să răspund. Eu
însumi însă am sentimentul ca și cum aș fi provocat aparența că vreau să
ocolesc datoriile și obligațiile care mi-au fost impuse chiar de nașterea
mea“69. Așadar, el susținea că renunțarea la obligațiile sale de principe

67 Mihail Manoilescu, op. cit., p. 80.


68 „Adevărul“, din 21 februarie 1927.
69 Arh. N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/1927, f. 181.
178
moștenitor era doar „o aparență“. Elena Lupescu publica un interviu în
ziarul englez „Daily Express“ din 6 martie 1927 în care afirma: „Prințul
Carol nu a renunțat la tron și la Coroană pentru mine, așa cum a fost
făcută să creadă lumea, mulțumită unor zvonuri defăimătoare. Nu sunt
nici o sirenă, nici o Circe, nici un vampir... Nu sunt decât o prietenă
loială, iar nu o piedică la îndatoririle prințului Carol“.
Președintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Averescu aprecia că
după aproape un an de guvernare își consolidase poziția70, astfel că putea
să-și afirme propria-i forță. Prilejul s-a ivit la 10 mai 1927, când s-au
sărbătorit 50 de ani de la proclamarea Independenței de stat a României.
A fost organizată o sesiune solemnă a Parlamentului71, la care regele, fiind
bolnav, nu a putut veni, dar a trimis un mesaj. Generalul Constantin
Coandă, președintele ședinței Camerelor reunite, a urmărit să dea mani¬
festației o notă de sobrietate și de solidaritate cu regele Ferdinand, aflat pe
patul de suferință. Alexandru Averescu a apărut în uniformă de general,
fapt ce a trezit senzație, întrucât nu se știa că avea încuviințarea suvera¬
nului pentru a purta uniforma militară. El a citit Mesajul regelui, după
care a evocat evenimentele din 1877—1878. Au mai vorbit: Vintilă Brătia­
nu (Partidul Național-Liberal), Iuliu Maniu (Partidul Național-Țără­
nesc), N. Iorga (Partidul Național), A.C. Cuza (LANC), dr. Lupu
(Partidul Țărănesc), Iosif Șandor (Partidul Maghiar), Hans Otto Roth
(Partidul German), P.P. Negulescu (Partidul Poporului). Modul de
desfășurare a acestor festivități părea să demonstreze soliditatea guvernu¬
lui și mai ales situația dominantă a lui Averescu. Dar ele au reliefat un fapt
semnificativ: Ion I.C. Brătianu, fiul celui care în 1877 conducea guvernul
care a inițiat și obținut independența de stat a României, nu a participat
la ședința festivă a Parlamentului. După câteva zile, l-a invitat pe Averescu
la Florica, iar șeful guvernului s-a conformat. A avut loc o discuție
aprinsă. Socotindu-se stăpân pe situație, Al. Averescu i-a cerut lui Ion I.C.
Brătianu să-l lase să guverneze așa cum crede el, în conformitate cu pro¬
gramul Partidului Poporului. Vexat de acest răspuns, trufașul șef al Parti¬
dului Național-Liberal a replicat imediat: „Vasăzică, după ce te-am adus
la guvern, acum vrei să te ridici și să mă domini?“ Averescu avea să mărtu¬

70 Vezi pe larg Gh. I. Florescu, Partidul Poporului în perioada celei de a doua


guvernări (martie 1926-iunie 1927), în „Anuarul I.I.A.“, Iași, XIV, 1977.
71 Vezi pe larg „D.A.D.“, nr. 1, ședința din 10 mai 1927.
179
risească: „I-am răspuns: Domnule Brătianu, poți să dai și interpretarea
aceasta cuvintelor mele, eu însă le dau o altă interpretare. N-am nevoie de
spijinul d-tale, căci dacă trebuie să stau la guvern cu sprijinul d-tale prefer
să părăsesc guvernul. Iată, poftim, ia guvernul“72. Așadar, nu regelui îi
oferea Averescu demisia cabinetului său, ci președintelui Partidului Na­
țional-Liberal. După discuția cu Brătianu, soarta guvernului Al. Averescu
era pecetluită.
Partidul Național-Liberal a declanșat o amplă campanie, prin care
căuta să acrediteze ideea că țara se găsea într-o situație extrem de dificilă
și că se impunea colaborarea tuturor partidelor „de ordine“ în cadrul unui
guvern de „uniune națională“73. Ion I.C. Brătianu era ferm hotărât să
impună respectarea actului de la 4 ianuarie 1926 și a manevrat în vederea
recunoașterii acestuia de către toate forțele politice, inclusiv de către
național-țărăniști. In fond, aceasta era și dorința regelui Ferdinand, care
de-a lungul anilor de domnie și-a dorit liniște, colaborare între toate
forțele politice, dar, din păcate, aceasta a fost iluzia vieții sale.
Sfătuit de Brătianu și de Știrbey, suveranul a decis să acționeze. în
ziua de 27 mai 1927, regele, bolnav, a plecat din București la vila sa de la
Scroviștea (Prahova). Cu acest prilej, Ferdinand i-a spus lui Al. Averescu
— care în calitate de prim-ministru îl însoțea — că este informat despre
o campanie violentă a opoziției coalizate ce se va dezlănțui în contra
guvernului și că acea campanie ar putea fi evitată numai prin constituirea
unui guvern de uniune națională. în aceeași zi, regele a trimis prin
C. Hiott câte o scrisoare șefiior partidelor politice prin care le exprima do¬
rința de a se constitui un asemenea cabinet74. AI. Averescu, care nu împăr¬
tășea ideea guvernului de uniune națională, a dezmințit „zvonul“, iar
O. Goga a dispus confiscarea ziarelor care comentau apelul regelui către
șefii de partide. Acest fapt a suscitat vii și ample comentarii, nelipsind afir¬
mațiile potrivit cărora guvernul intenționa să introducă un regim de
dictatură75.

72 Alexandru Averescu, Uzurparea de la 4 iunie, București, Atelierele Grafice „în¬


dreptarea“, [f.a.], p. 11.
73 Mihail Rusenescu și loan Saizu, Viața politică în România. 1922—1928, Bucu¬
rești, Editura Politică, 1979, p. 217.
74 Alexandru Averescu, Situația politică de azi, București, [1927], p. 15.
75 N. Iorga, Supt trei regi, p. 351-352; „Viitorul“, din 17 iunie 1927;
„Cuvântul“, din 15 iunie 1927.
180
Presa liberală, dar și cea național-țărănistă a pornit un adevărat asalt
împotriva lui Averescu, acuzându-1 că urmărea instaurarea unei dictaturi
militare în România. In această atmosferă ostilă, Alexandru Averescu a
cerut o audiență la suveran pentru a clarifica lucrurile, dar de la Scroviștea
i-a sosit o a doua scrisoare, care o confirma pe prima și îl însărcina pe pre¬
ședintele Consiliului de Miniștri să ia inițiativa constituirii guvernului de
uniune națională. După unele ezitări, Al. Averescu a trimis, la 2 iunie,
câte o scrisoare lui I.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, N. Iorga și
A.C. Cuza, invitându-i pentru o discuție la Președinția Consiliului de
Miniștri76. Dar la ora indicată nu s-au prezentat decât N. Iorga și
A.C. Cuza, care de altfel nici nu-și vorbeau unul altuia din 1920. Astfel,
Ai. Averescu a trebuit să constate eșecul demersurilor sale77.
In după amiaza zilei de 4 iunie, Al. Averescu s-a deplasat la Scroviștea
unde a arătat regelui că, deși nu credea în utilitatea cabinetului de uniune
națională — întrucât numai guvernele de partid pot fi omogene și
puternice78 — era convins că dacă i se va acorda un răgaz de două zile va
putea constitui cabinetul dorit de suveran. Regele a rămas pe poziție, fără
a-i cere însă demisia. Dar, abia întors în București, pentru a prezida
ședința Consiliului de Miniștri, Al. Averescu a fost vizitat de mareșalul
Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de demisie a guver¬
nului și de însărcinare a lui Barbu Știrbey cu misiunea de a constitui noul
cabinet79. Pentru a respecta formele legale, Al. Averescu și-a scris mai întâi
cererea de demisie, apoi a iscălit decretul regal, fără să intuiască faptul că
acesta avea să fie ultimul document pe care avea să-l semneze în calitate
de ministeriabil, că prin însuși acest fapt Partidul Poporului avea să cadă
la periferia vieții politice. C. Hiott a urmărit cu vădită mirare ușurința cu
care generalul părăsea puterea (circula doar zvonul că pregătise o lovitură
de stat, că fuseseră ordonate mișcări de trupe, comandanții corpurilor de
garnizoană primind însărcinări speciale, că se pregătea aducerea lui Carol
în țară etc.)80. Prezent în miezul evenimentelor, Mihail Manoilescu avea
să noteze: „In ziua de 4 iunie, erau strânși cu toții în Consiliul de Miniștri,

76 „îndreptarea“, din 3 iunie 1927.


77 Președintele Consiliului de Miniștri cere avizul șefilor de partide, în „Neamul
românesc“, din 5 iunie 1927.
78 Alexandru Averescu, Ce guvern are țara?, în „îndreptarea“, din 2 iulie 1927.
79 Constituirea noului guvern, în „Aurora“, din 7 iunie 1927.
80 Criza și răspunderile, în „îndreptarea“, din 11 iunie 1927.
181
în vechea și modesta casă din str. Cantacuzino. Generalul a început să ne
povestească audiența avută în aceeași zi la rege pe care, numai din vina lui,
nu-1 văzuse de zece zile, lăsându-1 părăsit și izolat în mâinile intriganților
de la Curte. Regele l-a primit pe Averescu stând întins pe sofa, pe terasa
casei de vânătoare a regelui Carol I de la Scroviștea. [...] Regele, sfârșit de
puteri și oprimat de o invizibilă dar veșnic prezentă teroare, i-a cerut gene¬
ralului să facă un guvern național, formă imposibilă, care servea întot¬
deauna liberalilor ca ipocrit pretext pentru a doborî guvernele altora!
Generalul a înțeles despre ce e vorba, s-a resemnat și nu a luptat. Nu-mi
mai aduc aminte cu ce rezultat final s-au despărțit și dacă la plecare mai
rămăsese deschisă vreo poartă pentru general. Știu numai că, pe când
generalul povestea Consiliului audiența la rege, s-a anunțat vizita mi¬
nistrului Palatului, Hiott. Generalul a trecut liniștit în cabinetul său și a
revenit după zece minute, spunându-ne — ca și cum ne-ar fi anunțat că
afară plouă — că a semnat decretul de numire a noului prim-ministru“81.
Un alt ministru, dr. Petru Groza, avea să-și amintească această scenă:
Alexandru Averescu, revenind după discuția cu Hiott, „zâmbind în ciocul
lui caracteristic și potrivindu-și din nou monoclul în ochiul său drept,
privindu-ne oarecum sadic, a întrerupt tăcerea: — Ghiciți cine e?
Va să zică ne jucăm de-a ghicitoarea, mă gândeam eu. Unii s-au grăbit
să ghicească, spunând că e Brătianu, alții că e Maniu, alții că e Iorga, iar alții,
nedeclarându-se, evident, antrenați în acest joc atât de distractiv, au fost
provocați să se pronunțe. N-am scăpat nici eu întrebării lui și i-am răspuns:
— După toate câte am experimentat în România Mare, cu finalul
acesta, pot să spun că piesa e proastă și că actorii nu mă interesează.
— Ei, atunci să vă spun eu cine e, interveni mareșalul*. Și silabisind,
ne dădu răspunsul: prin-țul Știr-bey!
Firește, a urmat o rumoare și o consternare generală care a cuprins
repede și pe mareșalul Averescu*, care, contaminat de această atmosferă
de revoltă, și-a pierdut zâmbetul“82.
Alexandru Averescu a numit demisia sa impusă de Ion I.C. Brătianu
ca fiind „uzurparea de la 4 iunie“. Partidul Național-Liberal susținea că
guvernul Averescu „a căzut copleșit de propriile lui păcate, pe care le-a

81 Mihail Manoilescu, op. cit., p. 92.


* în acel moment Averescu era general.
82 Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii, p. 401.
182
săvârșit în disprețul tuturor sfaturilor și bunelor voințe care concurau să-i
înlesnească situația“83. La rândul său, Partidul Național-Țărănesc își
exprima satisfacția că „s-a sfârșit comedia pusă la cale acum un an“ și că
„balonul de săpun umflat de liberali s-a topit“84.
I.I.C. Brătianu se gândise la un guvern de „uniune națională“ prezidat
de generalul C. Presan, dar regele — care cunoștea relațiile foarte proaste
dintre acesta și Al. Averescu — s-a opus, arătând că primul-ministru
demisionar putea să considere această numire ca un act personal împo¬
triva sa. Astfel că „sorții“ au căzut asupra lui Barbu Știrbey, principalul
personaj al camarilei regale. Ferdinand îl aprecia în mod special pe Barbu
Știrbey, pentru sfaturile utile pe care i le-a dat de-a lungul anilor, și soco¬
tea că merita o răsplată pe măsură. De asemenea, Știrbey a fost numit în
fruntea guvernului ca urmare a insistențelor reginei Maria. Aceasta era
ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului. Primind, în mai
1927, o telegramă de omagiu din partea secției din Târgu Mureș a Ligii
Culturale, în care se spunea că „regina a crezut, a luptat și a suferit“ în anii
războiului pentru întregirea patriei, aceasta a răspuns că „va gândi, va
lupta și va suferi“ și de aici înainte, afirmându-și astfel public intenția de
a interveni activ în viața politică după moartea regelui Ferdinand85. Până
și Simona Lahovari — doamnă de onoare a reginei Maria — s-a văzut
nevoită să noteze în memoriile sale: „îmi ajung la ureche: omul de pe
stradă spune fără înconjur că regina și-a adus ibovnicul (de fapt folosește
un cuvânt mai tare), glume proaste, zeflemeli, plus indignarea“86.
Barbu Știrbey avea avantajul de a fi un adversar înverșunat al fostului
principe, astfel încât era limpede că va face totul pentru a împiedica o
eventuală încercare a acestuia de a reveni în țară. Se adăuga faptul că el nu
era înscris în nici un partid, dar era în relații personale cu aproape toți
liderii politici. Regele spera că B. Știrbey va reuși să creeze guvernul de
uniune națională care trebuia să constituie „o chezășie de liniște și pace“87
în momentul morții sale.

83 „Viitorul“, din 7 iunie 1927.


84 „Țărănismul“, din 5 iunie 1927.
85 N. Iorga, Supt trei regi, p. 351.
86 „Dragoste filială“ la Curtea regală. Jurnalul Simonei Lahovary, în „Magazin
istoric“, nr. 4/1974, p. 94.
87 „Aurora“, din 6 iunie 1927.

183
In noaptea de 4/5 iunie și în dimineața zilei de 5 iunie, B. Știrbey a
avut consultări cu reprezentanții principalelor partide politice, în vederea
constituirii guvernului de uniune națională. într-un timp record el a
reușit să obțină acordul Partidului Național-Liberal, Partidului Național­
Țărănesc, Partidului Țărănesc și al grupărilor conduse de C. Argetoianu
și Stelian Popescu.
Guvernul Barbu Știrbey a depus jurământul în ziua de 5 iunie 1927.
Și de această dată Ion I.C. Brătianu și-a impus voința regelui Ferdinand.
Suveranul considera că cea mai bună soluție pentru curmarea luptelor
politice și pentru desfășurarea unei activități rodnice era aceea a guver¬
nului de concentrare, prin colaborarea tuturor partidelor parlamentare.
Totuși, regele a trebuit să accepte soluția urzită de președintele Partidului
Național-Liberal, sprijinit de regina Maria.
întrunit sub președinția lui Barbu Știrbey la 6 iunie, noul guvern
dădea publicității un manifest prin care-și exprima voința de a asigura
„temeiurile dinastiei naționale, urmând în totul hotărârii M.S. regelui
relative la succesiunea la tron și la desemnarea Regenței“88. Astfel, printr-o
abilă manevră, liberalii au reușit să-i solidarizeze public pe național­
țărăniști cu actul de la 4 ianuarie 1926. în aceeași zi s-a anunțat dizolvarea
Corpurilor legiuitoare și organizarea de noi alegeri la 7 iulie pentru
Adunarea Deputaților și în zilele de 10-14 iulie pentru Senat.
Vestea creării guvernului Știrbey a fost primită cu stupoare de opinia
publică. Constantin Argetoianu scria că: „Numirea lui Știrbey era aproape
o sfidare aruncată de puterile oculte în obrazul tuturor“89. La rândul său,
Mihail Manoilescu nota: „Instalarea în fruntea guvernului a lui Știrbey,
care nu apăruse până atunci pe față în viața publică — după cum într-o
casă decentă nu apar niciodată la vedere pe un balcon anumite obiecte de
întrebuințare intimă — constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare,
ci și o culme a imprudenței politice. Toată lumea — și chiar unii liberali
la care bunul-simț învinge sectarismul de partid — socoteau îndrăzneață
afișare a lui Știrbey în clipa în care bunul rege își trăia ultimele zile drept
impietate. Din ce întunecată și apocaliptică tragedie shakespeareană pu¬
tuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soțului

88 Arh. N.I.C., fond Președ. Cons. Min., dos. 16/1927; „Viitorul“, din 8 iunie
1927.
89 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 119.
184
trebuia să fie prezidată de trufia de învingător a prietenului! Țara suferea
de această impudică temeritate, ca de o palmă pe obrazul ei curat“90.
Pentru Brătianu misiunea lui Știrbey se încheiase în momentul în care
miniștrii național-țărăniști au subscris public la deciziile din 4 ianuarie
1926. De aceea a căutat pretextul pentru înlăturarea acestui guvern și
preluarea de către el a conducerii țării. Pentru a acoperi aceste manevre,
fruntașul liberal a cerut prezentarea partidelor participante la guvern pe
liste comune, propunând ca Partidul Național-Liberal să obțină 220 de
mandate, iar Partidul Național-Țărănesc un număr de 150 de locuri în
Adunarea Deputaților. Evident, Iuliu Maniu n-a acceptat, propunând ca
fiecare partid să se prezinte pe liste proprii. Deosebirile de vederi au
început să devină publice. Iuliu Maniu declara că „noi nu putem să ne
prezentăm înaintea alegătorilor noștri pe aceeași listă cu hoții de urne din
alegerile trecute și cu oamenii care în Parlamentul trecut au votat legi
catastrofale care au adus anarhia în țară, mizeria și starea economică
insuportabilă din provinciile unite, în special din Ardeal și Banat“. Lide¬
rul național-țărănist susținea că partidul său „este îndreptățit să pretindă
oricând conducerea țării“91. De câteva luni Partidul Național-Țărănesc
inițiase o puternică acțiune pe plan european — mai ales în Franța, Ger¬
mania și Cehoslovacia — prin care condamna politica liberalilor pentru
nesocotirea drepturilor democratice, subordonarea instituției monarhice.
Regele a aflat despre această campanie, exprimându-și nemulțumirea față
de „agitațiunile exclusiviste ale ardelenilor și de sectarismul politic al
domnului Maniu“. El vorbea despre „răul pe care-1 fac țării prin campania
dusă în străinătate în contra stării de lucru de aici, pe care o prezentau în
culori neadevărate și era surprins că interesul de partid putea într-atâta să
întunece mintea și sufletul conducătorilor lui“92. Având în vedere această
atitudine a regelui, declarațiile atât de ferme ale lui Maniu privind
„îndreptățirea“ Partidului Național-Țărănesc de a „pretinde“ conducerea
țării nu aveau nici o șansă.
Pe de altă parte, Ion I.C. Brătianu ținea să precizeze: „Ni s-a întâm¬
plat uneori să renunțăm la guvern, nu ni s-a întâmplat niciodată să cerem

90 Mihail Manoilescu, op. cit., p. 103.


91 „Patria“, din 17 iunie 1927.
92 Regele Ferdinand. Mărturii contimporane, p. 59 (mărturia lui N.D.
Chirculescu).

185
guvernul și să nu reușim. [...] Ei bine, îl revendicăm în aceste împre¬
jurări“93. Declarația lui Brătianu era o sfidare nu numai la adresa celorlalți
lideri politici, dar și a regelui Ferdinand, arătând limpede că suveranul
nu-și putuse îndeplini obligația constituțională de a numi pe miniștrii săi,
deoarece aceștia i-au fost impuși. Alcătuit din miniștri „care se urau între
ei și n-aveau nici un sentiment și nici o stimă pentru un conducător
răsărit prin surprindere, mulțumită unor uneltiri personale pe drept osân¬
dite de conștiința publică“94, guvernul Știrbey avea zilele numărate.
La 21 iunie, Brătianu a convocat la el acasă pe primul-ministru și o
parte a miniștrilor (liberali și independenți), punând problema demisiei.
I s-a adresat lui Argetoianu: „Pe ce motiv îți dai demisia, domnule Argeto­
ianu?“ Acesta, cu prezență de spirit și uihor, a răspuns: „Pe temeiul totalei
incapacități a guvernului și a numeroaselor gheșefturi săvârșite de primul­
ministru“95. Intr-adevăr, miniștrii liberali și independenți și-au prezentat
demisia, astfel că Barbu Știrbey și-a depus mandatul.
Urma ca regele Ferdinand să numească un nou președinte al
Consiliului de Miniștri. Suveranul s-a oprit — așa cum scria Iorga —
„asupra acelora pe care-i cunoștea, cu care lucrase, care nu aduceau după
dânșii imponderabilul, neprevăzutul neliniștitor: asupra liberalilor, adică
asupra lui Ion I.C. Brătianu, cu care începuse și cu care deci era să se mân­
tuie această scurtă și fără așezare domnie a aceluia care fusese, totuși, din
mila lui Dumnezeu, realizatorul unității naționale“96. Intr-adevăr, regele
a însărcinat cu formarea guvernului pe Ion I.C. Brătianu. După numai
trei săptămâni, ideea guvernului de colaborare era astfel abandonată. în
locul unui guvern de uniune națională, se constituia un guvern de partid,
cu deosebirea că în locul lui Al. Averescu era acum Ion I.C. Brătianu.
Guvernul Ion I.C. Brătianu a depus jurământul la 22 iunie 1927, în
fața unui rege aproape muribund. Președintele Consiliului de Miniștri
ținea să-și afirme cu pregnanță autoritatea: „Am primit greaua însărcinare
ce mi-ați dat cu conștiința deplină a răspunderii ce este legată de ea, dar
și cu hotărârea de a o aduce la bun sfârșit, spre deplina satisfacție a nevoi¬
lor țării și a dorințelor Coroanei“97. în cuvântul său, regele Ferdinand și-a

93 „Viitorul“, din 19 iunie 1927.


94 N. Iorga, O viață de om, p. 693.
95 C. Argetoianu, op. cit., p. 139.
96 N. Iorga, Supt trei regi, p. 353-354.
97 „Aurora“, din 24 iunie 1927.

186
exprimat regretul că guvernul de uniune națională nu s-a putut realiza:
„Fie că ideea aceasta este poate iluzia mea, fie că ea nu este încă destul de
coaptă“. El a ținut să-și exprime dorința ca guvernul să nu piardă din ve¬
dere „spiritul de reconciliere“98. Studiindu-i figura, C. Argetoianu —
ministrul Agriculturii și Domeniilor — nota: „Pe fața lui de ceară numai
ochii aveau viață“99. Un alt ministru, C.D. Dimitriu avea să scrie:
„Doborât de boala necruțătoare care i-a pus sfârșit zilelor, el nu manifesta
nici un fel de revoltă, primea pe cele bune cu o mulțumire liniștită, ca o
urmare firească a rânduielilor și a muncii lui, iar pe cele rele cu resemnare
de martir. [...] Era la Scroviștea, în cursul lunii iunie 1927, cu prilejul
depunerii jurământului miniștrilor din cabinetul Brătianu. îmbrăcat
într-un costum civil, pe care-1 purta cu o discretă eleganță, stând într-un
larg fotoliu, ne primi pe toți cu deosebita sa bunăvoință. Prea slăbit, doar
ochii, plini de duioșie, erau vioi și expresivi. Nu-și da nici o silință să pară
altfel decât era. Uneori, o clipită, fața i se înroura — erau semnele dure¬
rilor care-1 năpădeau, apoi liniștea și surâsu-i melancolic îi reveneau din
nou“100.
Formarea guvernului Brătianu a fost primită cu indignare de națio­
nal-țărăniști. Iuliu Maniu declara că: „Absolutismul monarhic s-a prefă¬
cut în dictatură pe față“101. Era, desigur, o exagerare, deoarece regele nu a
avut niciodată veleități de dictator, și cu atât mai puțin acum, în iunie
1927.
Rămânea însă problema de fond, caracteristică întregii domnii a lui
Ferdinand I. A dorit, toată viața, un guvern de uniune națională. Dar nu
a avut tăria de a-1 impune. Prin aceasta, se deosebea de înaintașul său
Carol I, care a știut să domine viața politică internă, prin sistemul rota¬
tivei guvernamentale. Nicolae Iorga scria: „Bunătatea lui Ferdinand I,
aplecarea spre sentimentalități, dispoziția sa de a se lăsa necontenit influ¬
ențat de familia sa și de prietenii familiei sale, și nu mai puțin criticabila
pornire spre intrigi și curse contra oamenilor pe care-i ținea la putere
făceau ca asupra portofoliilor ministeriale să fie o continuă râvnire păti¬
mașă, cu întrebuințarea forțelor oculte de la Palat, fiecare crezând că pe

98 Ibidem.
99 Constantin Argetoianu, op. cit., p. 143.
100 Regele Ferdinand. Mărturii contimporane, p. 76.
101 „Patria“, din 24 iunie 1927­

187
alte căi decât ale luptelor politice fățișe se poate ajunge la guvern“. In
marea sa misiune constituțională, de a fi arbitru între partidele politice,
Ferdinand I a eșuat, a fost un învins și el era, desigur, conștient de această
realitate în momentul când, la 22 iunie 1927, încordându-și ultimele
puteri fizice, primea jurământul guvernului Ion I.C. Brătianu. Avea în
fața sa un mare om politic, un spirit dominator, pe care nu l-a putut
înfrunta niciodată, chiar dacă, în sinea sa ar fi dorit să-și afirme voința.
Dar nu a reușit; era un om politic incapabil să-și impună punctul de
vedere, și de aceea s-a lăsat dominat de Ion I.C. Brătianu.
Aducând la cunoștința opiniei publice faptul constituirii guvernului
prezidat de I.I.C. Brătianu, ziarul „Viitorul“ afirma că obiectivul funda¬
mental al acestuia era acela de a respecta întru totul „cele legal statorni¬
cite“ la 4 ianuarie 1926102. Cea dintâi grijă a președintelui Consiliului de
Miniștri a fost aceea de a „aduce la respect“ pe principele Carol, spre care
începeau a se îndrepta tot mai mulți oameni politici, doritori să pună
capăt dominației liberalilor. La insistența lui I.I.C. Brătianu, suveranul a
trimis la Paris în ziua de 4 iulie pe generalul Ernest Baliff, șeful Casei
Militare a regelui, cu următoarele instrucțiuni: „Să demonstreze cât mai
limpede cu putință că nu există, pentru prinț, decât o singură alternativă:
să fie consecvent cu el însuși în viața pe care, împotriva dorinței tuturor,
a vrut să și-o creeze, și să respecte în mod loial și fără reticențe conse¬
cințele inexorabile ale renunțării sale la tron“. Totodată regele arăta că
„este indispensabil ca principele să facă, fără nici o întârziere, o declarație
publică, declarație care să nu lase pentru nimeni nici o îndoială și care să
taie scurt agitațiile celor care, în scop criminal, vor să se servească de
persoana lui“103. E. Baliff ducea cu el și o epistolă a lui I.I.C. Brătianu
către fostul principe Carol, în care liderul liberal afirma că scrisoarea de
renunțare din 28 decembrie 1925 era „manifestarea voinței unui bărbat
matur, care, în plină cunoștință a drepturilor și datoriilor sale și a conse¬
cințelor lor, voia conștient și cinstit să renunțe la o situație a cărei răspun¬
dere n-o primea și să-și asigure noi condițiuni de viață“. In concluzie,
șeful guvernului cerea „fiului și nepotului de rege [...] să împiedice, pe cât
depinde de dânsul, încercările criminale“ ale celor care urmăreau să
schimbe actul de la 4 ianuarie, asigurându-1 că acesta va fi „cel mai mare

102 „Viitorul“, din 23 iunie 1927.


103 Acte și corespondență.p. 23-24.
188
și neasemuit serviciu“ pe care-1 putea face patriei104. Discuția lui E. Baliff
cu Carol n-a dat nici un rezultat, fostul principe refuzând categoric să facă
declarațiile cerute de rege.
La 15 iulie 1927, Ferdinand a încredințat lui I.I.C. Brătianu o scri¬
soare pentru a face uz de ea atunci când va socoti necesar. In scrisoare,
regele — după ce-i ura lui Carol „viață cinstită și fericită în noua soartă
pe care și-a croit-o împotriva silințelor noastre“ — afirma foarte limpede:
„Cer ca să nu se mai întoarcă în țară decât, precum s-a legat, când autori¬
tățile legale îi vor îngădui. Trebuie ca fiul meu Carol să caute astfel să
impună oricăror rătăciți respectul situațiunii legale, create prin renunțarea
sa la tron“. Totodată, suveranul făcea apel „la toți bunii și cinstiții cetățeni
ai țării să ajute din toate puterile lor ca să înlesnească liniștea și propășirea
statului“105.
Ion I.C. Brătianu — îngrijorat de perspectiva revenirii pe neașteptate
a fostului principe în țară — telegrafia lui G. Diamandi, ministrul
României în Franța: „Este absolut necesar ca de acum încolo să știu precis
și în toate zilele ce face și unde se află principele Carol. Vă rog deci să
interveniți din nou și în mod hotărât pe lângă Sarraut [ministrul de
Interne al Franței]. Organizați prin Siguranța franceză și un serviciu plătit
pentru înlesnirea supravegherii lui. Bineînțeles, cheltuielile necesare le
vom acoperi de îndată ce ni le veți indica“106.
în acest context, alegerile parlamentare din 7 iulie 1927 căpătau o
importanță cu totul particulară: câștigarea lor de către Partidul Național­
Liberal însemna impunerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce
succesul opoziției deschidea perspectiva readucerii lui Carol în țară.
Hotărât să apere „ordinea constituțională“ existentă, guvernul a trimis la
25 iunie o circulară prefecților, prin care le cerea să confiște toate afișele
sau manifestele electorale „incendiare și subversive“ și să aresteze pe cei
care le difuzau107. Insistând asupra necesității ca cele stabilite la 4 ianuarie
1926 să fie respectate întocmai, ziarul „Viitorul“ scria că guvernul era
decis să „facă zid împotriva tuturor acelora ce s-ar încerca, luptând contra

104 Scrisoarea lui Ion I.C. Brătianu către fostul principe Carol, în „Viitorul“, din
16 mai 1930; Acte ți corespondență..., p. 25-26.
105 „Monitorul oficial“, nr. 158 bis, din 22 iulie 1927.
106 Arh. N.I.C., fond Casa Regală, dos. 32/1925, f. 127.
107 Ibidem, fond Min. de Interne, dos. 606/1927, f. 10.

189
acestei hotărâri, să zdruncine temeliile statului“108. Din ordinul ministru¬
lui de Interne LG. Duca, generalul Davidoglu, comandantul Jandarme¬
riei, a convocat pe toți șefii de brigăzi și regimente și le-a comunicat că
„dorința regelui“ era ca Partidul Național-Liberal să câștige alegerile, iar
jandarmii să acționeze în consecință109. De asemenea, guvernul a angajat
agenți electorali care aveau misiunea de a nu îngădui partidelor din opo¬
ziție să-și desfășoare propaganda electorală. Mihail Manoilescu relata că
s-a deplasat în orașul Zimnicea, dar când a coborât din mașină au apărut
cinci vlăjgani, care l-au întrebat: „Cine ești dumneata? Și cine v-a lăsat să
intrați în oraș?“110. A fost dus imediat la Poliție, de unde a fost salvat de
un fruntaș liberal, care l-a invitat la el acasă.
, Cu toate interdicțiile ordonate de guvern, opoziția nu a pierdut ocazia
să critice Partidul Național-Liberal și să ridice problema „constituțională“
a revenirii principelui Carol în țară, pentru a ocupa tronul ce urma să
devină foarte curând liber. Partidul Național prezidat de N. Iorga și-a axat
propaganda electorală pe combaterea actului de la 4 ianuarie 1926,
cerând în mod deschis revenirea lui Carol în țară pentru a se asigura astfel
„continuitatea firească a dinastiei“111. La rândul său, liderul național­
țărănist Al. Vaida-Voevod declara: „Când însă voința unui întreg neam ar
pretinde revizuirea actului de la 4 ianuarie, oare ce putere ar mai
reprezenta acel «petec de hârtie»?“112. Intr-un manifest național-țărănist,
difuzat în județul Romanad, se putea citi: „Un rege în agonie și inconști¬
ent a găsit de cuviință să aducă iar la cârmă acel partid [Național-Liberal]
pe care țara nu l-a vrut. Partidul Național-Țărănesc voiește să aducă în
fruntea țării pe prințul Carol, care s-a înscris ca român în acest partid și
care și-a dat cuvântul că o să ia toate moșiile boierilor și vi le dă vouă. Al
vostru e pământul, prințul Carol vi-1 dă“. Un alt manifest, redactat în
versuri, glăsuia: „Tu prinț pribeag prin alte țări / întoarce gându-n fapt de
seară / Spre mândra și întristata țară / De aci în răsărit de zori / ... Să vii,
să vii ca un Mesia / Să dărâmi culcușul tiraniei / Și de pe cerul României
/ Să ștergi odată Brătienia“113. Blocul Muncitoresc-Țărănesc a abordat și

108 „Viitorul“, din 24 iunie 1927.


109 „Neamul românesc“, din 3 iulie 1927.
110 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 94.
111 „Neamul românesc“, din 1 iulie 1927.
112 „Patria“, din 7 iulie 1927.
113 Arh. N.I.C., fond Min. de Justiție. Dir. Judiciară, dos. 109/1927, f. 3.
190
el — în plină campanie electorală — problema dinastică. Intr-un amplu
articol, intitulat „ Carlism “ sau republică?, publicat de David Fabian în
„Lupta de clasă“ din iunie 1927, se reliefa semnificația politica a crizei
dinastice114: „Sfârșitul apropiat al regelui Ferdinand deschide în viața poli¬
tică a României un șir de complicații și o perioadă de conflicte de care
poate depinde întreaga ei evoluție ulterioară“. Exprimând poziția Partidu¬
lui Comunist din România față de forma de guvernământ, în revistă se
sublinia: „Proletariatul nu poate în genere lua, înăuntrul unui stat mo¬
narhic, o atitudine de indiferență față de problema: monarhie sau repu¬
blică“; el trebuie să se pronunțe în mod ferm pentru un regim republican
„cu conținut muncitoresc-țărănesc“. Referindu-se la caracterul de clasă a
monarhiei, la baza economică și temeiurile politice ale colaborării atât de
strânse a regelui Ferdinand cu Partidul Național-Liberal, în articol se
afirma: „Persoana regelui, dacă nu determină desfășurarea istoriei, nu este
însă o chestiune indiferentă pentru siguranța stăpânirii burgheziei finan¬
ciare române. Un rege, de astăzi sau de mâine, care nu prezintă garanții
de disciplină și solidaritate pentru burghezia financiară dominantă,
constituie un pericol pentru însăși dominația ei“. Partidul Comunist
aprecia: „Legenda «carlistă» poate deveni un nou mit, un steag de raliere
pentru masele mic-burgheze orășenești și țărănești și de derutare a unor
pături ale muncitorimii, chiar dacă intervenția proletariatului va întârzia.
Carol «prigonit și surghiunit de Brătianu», poate deveni în imaginația
maselor populare «mântuitorul» țării și al «neamului», pentru că el poate
fi prezentat ca o «victimă a dușmanului comun», a oligarhiei liberale.
Propriile lor năzuinți și nădejdi de luptă și de izbândă, masele le pot ușor,
în asemenea situație, atribui prințului Carol. Carlismul poate crește astfel
până în proporțiile unei mișcări de masă“. In articol se arăta: „Comuniștii
trebuie să demaște partidele «carliste» din opoziție sau grupurile capita¬
liste de la guvern, care vor să prezinte lupta lor burgheză contra finanței
liberale pentru cucerirea unui loc mai rentabil în sistemul de exploatare
capitalistă a poporului român, drept o luptă a maselor“; comuniștii
trebuie să arate maselor că numai Republica Populară — „o republică a
muncitorilor și țăranilor“ — poate reprezenta interesele tuturor celor ce
muncesc.

114 I. Podpolnicu [David Fabian], „Carlism“ sau republică?, în „Lupta de clasă“,


nr. 4—5 din iunie 1927.

191
La rândul său, Partidul Social-Democrat, prin glasul lui Litman
Ghelerter, arăta: „Noi, socialiștii, suntem de părere că chestiunea dinastiei
și formei de guvernământ este de o mică importanță. [...] Dinastia este o
formă trecătoare. [...] Noi nu agităm acolo unde folosul mulțimii este
îndoielnic. Dar dacă este vorba ca chestiunea pornită la 4 ianuarie să se
transforme într-o chestiune a dinastiei Brătianu, atunci P.S.D. își va
înzeci forțele pentru a împiedica o aventură neavenită pentru țară“115.
Cum era de așteptat, alegerile parlamentare au fost câștigate de libe¬
rali, care au obținut 61,69% din totalul voturilor și 318 locuri în Aduna¬
rea Deputaților; pe locul următor s-a clasat Partidul Național-Țărănesc cu
22,09% și 34 deputați116. Reține în mod special atenția faptul că Partidul
Poporului, abia plecat de la guvern, n-a reușit să întrunească decât 1,93%
din totalul voturilor pe țară, neputând să-și trimită nici un reprezentant
în Adunarea Deputaților. Așa cum remarca un ziar contemporan, „Brătia¬
nu a crezut că este momentul venit să dea o lecție averescanilor pentru
necredința lor“117. O situație similară s-a petrecut cu Partidul Național,
care a obținut doar 1,02% din voturi, astfel încât însuși N. Iorga și-a
pierdut locul pe care-1 deținuse mai mult de un deceniu în forul legislativ
suprem al României. Dându-și seama că e cam exagerat cu exigențele
anticarliste, guvernul nu i-a pus contracandidat lui N. Iorga într-o alegere
parțială, astfel încât acesta a reușit, în scurtă vreme, să revină în Parla¬
ment.
Opoziția a contestat vehement rezultatul alegerilor. Partidul Poporu¬
lui considera că modul în care s-au desfășurat alegerile „constituie o
comedie rușinoasă și tristă“118 119, iar Iuliu Maniu declara că în urma acestor
alegeri nu a rezultat un Parlament, ci „o adunare particulară culeasă prin
furt și• •fraudă din toate părțile, fără nici o morală politică și fără nici un
prestigiu«lio1.
Deoarece starea sănătății regelui devenise critică, guvernul a hotărât
convocarea Corpurilor legiuitoare pentru 17 iulie, în loc de 27 iulie cum
se stabilise inițial, iar suveranul a semnat decretul ce i s-a prezentat.

115 „Dimineața“, din 6 iulie 1927.


116 „Monitorul oficial“, nr. 153, din 14 iulie 1927.
117 „Neamul românesc“, din 16 iulie 1927.
118 „îndreptarea“, din 9 iulie 1927.
119 „Patria“, din 12 iulie 1927.

192
Regele Ferdinand s-a mutat de la Scroviștea la Sinaia, unde era mai
răcoare. Un martor al momentului relata că a călătorit cu o mașină de la
Scroviștea și a urcat în tren la Periș: „Suveranul a sosit împreună cu
Majestatea Sa regina și principesa Ileana. Nici un ceremonial. A coborât
încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru
respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul
Curții a vrut să-l sprijinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o
sforțare și urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, aju­
tându-se numai de brațele ei“120. La Sinaia s-a stabilit în castelul Pelișor;
ziua, din cauza căldurii și pentru a nu indispune pe cei din jurul său cu
mirosul său morbid, stătea într-un cort amenajat la tulpina unui brad. A
cerut să i se amenajeze o stâncărie plantată cu flori alpine, pe care le privea
în clipele în care boala nemiloasă îi lăsa un cât de mic răgaz. Aici și-a
petrecut ultimele zile de viață, având o carte de rugăciuni în mână, pe care
o știa pe dinafară.
In seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat că, prin validarea manda¬
telor deputaților și senatorilor, Parlamentul era legal constituit. Câteva
ore mai târziu s-a anunțat moartea regelui Ferdinand. Tratamentul cu
gramul de radiu, adus cu avionul din Belgia, într-un container ce cântărea
275 de kg n-a ajutat la nimic121. Comunicatul oficial, dat publicității în
dimineața zilei de 20 iulie 1927, afirma că regele a murit la orele 2,15122.
Potrivit unor informații, el ar fi încetat din viață cu 34 de ore mai îna¬
inte123, dar vestea a fost tăinuită pentru a se putea constitui noile Corpuri
legiuitoare deoarece, în caz contrar, urma să se întrunească Parlamentul
dizolvat, în care averescanii dețineau majoritatea mandatelor, iar
I.I.C. Brătianu a căutat să evite o asemenea eventualitate.
De la Sinaia, corpul neînsuflețit al lui Ferdinand a fost adus în Bucu¬
rești și depus la Palatul Cotroceni. Pregătirea funeraliilor a fost presărată
cu mai multe incidente: corpul regelui a fost așezat într-un coșciug de
duzină, drept care s-a hotărât ca el să fie îmbrăcat în catifea purpurie.
Scena tapițerului ciocănind coșciugul în care regele își dormea somnul de

120 Regele Ferdinand. Mărturii contimporane, p. 78 (relatarea lui C.D. Dimitriu).


121 A.P. Samson, Memoriile unui gazetar. 1927—1937, București, Editura Cartea
Românească, 1979, p. 18.
122 „Monitorul oficial“, nr. 158 bis, din 20 iulie 1927.
123 M. Theodorian-Carada, Efimeridele, p. 139.
193
veci oferea o imagine mai mult
decât grotescă. Regele fusese
îmbrăcat în uniforma de general
de vânători, dar regina și-a
amintit că el ceruse să fie înmor¬
mântat în uniforma de general
de cavalerie; în consecință s-a
hotărât schimbarea costumului;
dar cum operațiunea era prea
dificilă, s-a adoptat soluția în¬
mormântării regelui cu o unifor¬
mă tăiată și necusută la spate124.
în dimineața zilei de 23 iulie
sicriul a fost transportat la Gara
de Nord, unde a fost urcat într­
un tren special, cu destinația
Curtea de Argeș. Sicriul era aco¬
perit cu steagul tricolor și tran¬
Biserica mănăstirii Curtea de Argeș, dafiri tăiați de regina Maria din
unde sunt înmormântați regii Carol I
și Ferdinand, precum și reginele
grădina Palatului Cotroceni. La
Elisabeta și Maria Curtea de Ajgeș a avut loc slujba
religioasă, după care Ferdinand I
a fost înmormântat în biserica
mănăstirii, alături de înaintașul său Carol I. Pe lespedea de marmură a fost
gravat următorul text: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ferdinand I,
regele României, născut la 24 august 1863 la Sigmaringen, răposat la
20 iulie 1927 la castelul Pelișor. Luând cârma țării la 11 octombrie 1914,
a tras sabia la 13 august 1916 pentru dezrobirea neamului și încoro­
nându-se la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia ca primul rege al tuturor
românilor“.
în cuvântul său, adresat poporului român, Ion I.C. Brătianu spunea:
„Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt pre¬
matur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului
nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat

1241.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 218.


194
pentru binele țârii. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în
timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne
pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit
marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea și liniștea“125.
In „Monitorul oficial“ nr. 100 din 22 iulie 1927 era publicat programul
funeraliilor, precum și testamentul regelui Ferdinand din 2 iunie 1925. în
document se preciza: „Acesta este testamentul meu, scris și iscălit de propria
mea mână la două iunie una mie nouă sute două zeci și cinci în reședința
mea de vară Sinaia“. Conținutul acestuia era următorul:

„ TESTAMENTUL MEU

In urma boalei de care cu voia lui Dumnezeu și prin bunele îngrijiri ale
medicilor noștri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi așez în
scris dispozițiile mele testamentare.
Luând hotărârile din urmă și gândindu-mă la sfârșitul vieții mele,
îndreptez către A-Tot-Putemiculprinosul recunoștiinței mele că mi-a îngăduit
să-mi consacru munca popondui român, a cărui propășire a fost fără preget și
fără încetare, scopul vieții mele.
Neuitatul și înțeleptul meu unchiu, regele Carol I, în lunga și slăvită sa
domnie a întemeiat puternic și sănătos noul stat al României, dezvoltând
minunatele însușiri de muncă și de progres ale poporului ei, redeșteptând și
organizând în glorioasa ei armată străbunele virtuți ostășești ale neamului ei.
Rezemat pe aceste virtuți, la rândtd meu am putut desăvârși opera națională și
am aflat în clipele cebr mai hotărâtoare împrejurări credința neclintită și
eroismul nețărmurit al oștirii de care mă simt legat din adânad sufletului.
A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea și a dat
dragostei mele de neam cea mai scumpă și fantă răsplată. Ridic până la ultima
suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvinteze și în viitor soarta poporului român
și să hărăzească iubitului meu fiu, viitond rege al României întregite, ajutor
ceresc, ca la rândul săii să întărească și să sporească moștenirea națională, unind
tot mai strâns puterile și însușirile românilor din toate ținuturile și din toate
straUirile sociale.
Cu inima de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă și în orice
împrejurare de a-și închina toate puterile neamului și statului în ale căror slujbă

125 „Viitorul“, din 23 iulie 1927.

'195
îi este hotărât să trăiască. Multe și grele sunt grijele Domnitorului în truda
neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simțul datoriei și al
jertfirei de sine; iar în fața greutăților, binecuvântarea lui Dumnezeu și ajutorul
sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei
mele. Către acești sfetnici îmi îndrepteaz astăzi gândul recunoscător și mulțumesc
bunătății divine care mi-a îngăduit să pot prețui neasemuit ajutor pentru
suveran, sfatul celor credincioși și destoinici.
Dar mai presus de alții recunoștința mea merge către aceea care mi-a fost
tovarășă nedespărțită și sprijin prin sfat și credință în toate vremurile și în toate
împrejurările. Dragostea ei de țară și inima de mamă îi vor însufleți puteri noui
pentru a-și urma și în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniți
în iubire frățească copiii noștri o vor înconjura și vor păstra legăturile scumpe
cari au făcut fericirea vieții noastre, precum nu mă îndoesc că poporul meu va
avea pentru scumpa mea soție și după trecerea mea din viață aceiași dragoste
neschimbată.
Rog a se lăsa ca reședință soției mele regina Maria, Palatul delà Cotroceni;
iar Castelul Pelișor de la Sinaia împreună cu Casa pentru Oaspeți
(Cavalierhaus) și dependințele ce țin de Castelul Pelișor, — (locuința
personalului, garajurile și grajdurile) — hotărăsc a rămâne în folosința soției
mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voință de mobilele
din Palatul Cotroceni și din Castelul Pelișor.
întreținerea acestor reședințe este în sarcina succesorului meu la tron.
In privința părților cuvenite copiilor mei hotărăsc as fel:
Fiului meu Carol, principele moștenitor al României, ca urmaș al meu pe
tron îi las, pe lângă partea lui rez^rvatară, toată cotitatea disponibilă și hotărăsc
să aibă în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia—Predeal împreună cu
Castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinele prevăzute în
acest testament pentru Castelul Pelișor. îi mai las casele și clădirile din București
cari îi sunt absolut necesare. Totodată, el va fi dator să plătească legatele
prevăzute pentru binefaceri.
Fiului meu principele Nicolae al României îi las moșia Broșteni din Valea
Bistriței Moldovenești și casele din București din strada Imperială cu tot locul lor,
unde se află acum Administrația Domeniului Coroanei.
Fiicei mele Elisabeta, regina Greciei, îi las moșia Zorleni din județul Tutova
și un imobil în București.
Fiica mea Maria, regina Sârbilor, Croaților și Slovenilor, își va lua partea
în efecte și bani.
196
Ultimei mele fiice Ileana, principesă a României, îi las moșia Poeni din
județul Iași și un imobil în București.
Toată averea mea în bani, obligații, fionduri de stat, după plata legatelor va
complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.
împrejurările grele economice de după marele război și greutățile familiare
nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală și de aceea cu mare
părere de rău nu pot fiice tot binele ce aș dori. Totuși las în grija fiului meu
urmaș la domnie ca după sfatul ce va lua de la președintele Consiliului de
Miniștri, patriarhul Bisericei Române, primid președinte al înaltei Curți de
Casație și ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei
(socotind leul după valoarea lui față de aur, azi) următoarelor instituțiuni:
Fundațiunei Universitare Ferdinand I din Iași.
Orfelinatului Agricol «Ferdinand» de pe moșia regală Zorleni, care va
rămâne neatins pe această moșie și întreținut de viitorul rege al României.
Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele
meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice românești.
Societății Geografice Române.
Bisericilor naționale-ortodoxă și unită-bisericei catolice, bisericei protestante
și celei israelite.
Unei instituțiuni de ajutorare pentru ofițeri.
Societății «Astra» din Sibiu și unei Societăți de cultură națională din
Cernăuți și din Chișinău.
O sumă se va împărți pentru săracii din capitalele tuturor județelor, după
însemnătatea lor istorică și numărul populației lor.
Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la
moartea mea, as fel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.
Hotărăsc ca acești bani să fie întrebuințați în modul următor:
întregul personal superior și inferior al Curții Regale, al Casei și
Administrației mele centrale va primi:
Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea,
cum sunt prevăzute în bugetul meu, salar și spor.
Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.
Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate an.
Cei cu mai puțin de un an serviciu, lefile fără spor pe două luni.
Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensiuni Casei Regale.
197
închei aceste ultime ale mele voințe cu gândul care mi-a stăpânit toată viața,
chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor și mă închin cu
smerenie în fața hotărârilor lui Dumnezeu și iscălesc:
In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin.
Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci și cinci.

FERDINAND

Am scris și iscălit cu propria mea mână acest testament pe trei coaie formând
douăsprezece pagini legate cu un fir alb și am pus sigiliul meu.
Iunie în două, una mie nouă sute douăzeci și cinci.
FERDINAND”

După cum se observă, în testament regele Ferdinand adresa îndemnuri


fiului său Carol, pentru a-și închina toate puterile neamului și statului. Dar,
peste puțin timp, la 11 ianuarie 1926, regele a fost nevoit să adauge la
testamentul său un Codicil, ca urmare a înlăturării principelui Carol din
calitatea de moștenitor al tronului. Conținutul acestui Codicil este
următorul:

,A- vroit Domnul să încerce țara, pe mine și pe regina cu o mare durere, prin
renunțarea la tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieței nu se va șterge din
inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această
hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se
impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurare am
înțeles să mă stăpânească.
Schimbarea as fel făcută la moștenirea tronului și în familia Regală prin
noua situațiune a fiului meu Carol, mă obligă să aduc următoarele modificări
și adaus la testamentul meu mai sus scris.
Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu
Carol toată cotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de
moștenire întreaga moșie Sinaia—Predeal împreună cu Castelul Peleș și celelalte
castele, clădiri și stabilimente cu sarcinele prevăzute în acest testament pentru
Castelul Pelișor, precum anulez și legând caselor și clădirilor din București cari
îi sunt absolut necesare.
Hotărăsc ca toată această cotitate disponibilă, atât imobilele de pe Valea
Prahovei, cu sarcinele prevăzute ca și cele din București, cari sunt absolut
necesare viitorului rege, să revie urmașului meu pe tronul României din familia
198
mea, iar în timpul minorității sale sä se bucure de folosința și de veniturile lor
iubita mea soție regina Maria.
Voiesc ca partea rezervatară ce se cuvine fiului meu Carol s-o primească în
bani și în efecte.
Luând aceste noui dispoziții potrivit dorinței ce în totdeauna am avut de a
spori mijloacele noului rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul meu fiu
Carol în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă
urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el și pentru țară.
Făcut la București în unsprezece ianuarie una miie nouă sute douăzeci și
șase, scris și iscălit cu propria mea mână.

FERDINAND

Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat în istoria Româ¬


niei evenimente importante: neutralitatea, intrarea în război, succesele
inițiale și eliberarea unei părți a Transilvaniei, retragerea armatei române
și ocuparea a două treimi din teritoriul național de către forțele inamice,
reorganizarea armatei și strălucitele victorii de la Mărăști, Mărășești și
Oituz, apoi încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a
armatei române în toamna anului 1918. Dar cel mai mare eveniment a
fost făurirea statului național unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei cu patria-mamă. A urmat o perioadă de mari reorganizări
interne — jalonate de reforma electorală și de cea agrară, de modernizarea
structurilor economice, de avântul vieții cultural-științifice. Pe plan
extern, confirmarea prin tratate a Marii Uniri și făurirea sistemului de
alianțe menit să asigure pacea și statu-quo-ul teritorial în această zonă a
Europei. Ultimii ani de domnie au fost marcați de dereglarea meca¬
nismului constituțional privind succesiunea la tron, cu implicații asupra
formei de guvernământ. Dincolo de avatarurile unei vieți politice adesea
agitate, se impune realitatea că poporul român a parcurs o etapă impor¬
tantă pe drumul progresului, al înfăptuirii idealurilor sale naționale și
politice. Iar regele Ferdinand și-a legat numele de o perioadă relativ scurtă
— de numai 13 ani — dar extrem de rodnică din istoria românilor. A fost
singurul monarh care a avut fericirea să domnească peste o țară mare,
visată de predecesorii săi și să se intituleze „regele tuturor românilor“126.

126 Vezi și Constantin I. Stan, Regele Ferdinand „întregitorul” (1914—1927),


București, Editura Paideia, 2003.
199
INDICE DE PERSOANE*

A 160-162, 162-163, 170, 182, 183,


Alecu, Liana: 102 185, 187
Arimia, Vasile: 72
Aleksandru, rege al Regatului Sârbilor,
Croaților și Slovenilor: 103, 113
Arion, C.C.: 46
Alekseev, Mihail Vasilievici: 16 Aroneanu, H.: 117
Atanasiu, Victor: 22
Alexandra, Maica ^ v. Ileana, principesă
Averescu, Alexandru: 37, 42, 43, 46,
Alexandra, regină a Marii Britanii: 32, 47-50, 53, 60, 61, 72, 80, 81, 92,
140
97, 98, 108-112, 113-115, 124,
Alexandru, rege al Greciei: 102 131, 132, 143, 144, 150, 150, 155,
Alexandru cel Mare: 121
156, 162-167, 169, 170, 174-183,
Amedeo della Puglia (Aosta), ducele 186
138
Angelescu, Constantin: 17 B
Angelescu, Paul: 114 Baba Novac: 122
Antipa, Grigore: 34 Baliff, Ernest: 61, 183
Antohi, Mona: 59 Banciu, Angela: 126
Anton de Habsburg, arhiduce: 106 Baroti-Gheorghe, Agra: 30
Antonescu, Mihai: 107 Bastache: 57
Antonescu, Petre: 115 Bădescu, Amedeu: 151
Antonescu, Victor: 8, 17, 31 Bălan, Nicolae: 70
Aosta, ducele: 138 Bălașa, domnița 60
Argetoianu, Constantin: 11, 16, 25, 27, Bellet, Pierre: 118
50, 55, 56, 57, 98-100, 107, 108, Berthelot, Henri Mathias: 39, 42, 53,
113, 115, 134, 142, 147, 148, 71, 72, 122

* Indice întocmit de Gabriel-Florin Matei.

201
Biberiche: 117 Caraiman, Carol v. Carol, principe, vii¬
Bibescu, Martha: 10, 72 tor rege (Carol al II-lea)
Bibicescu, loan G.: 25 Carol I de Habsburg, împărat german:
Bilțiu, Maria: 133 22, 68, 69
Bilțiu, Pamfil: 133 Carol (Karl)-Anton de Hohenzollern­
Bitoleanu, Ion: 144 Sigmaringen, arhiduce: 104
Bogholm: 158 Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigma­
Bossy, Raoul: 138 ringen, rege (Carol I): 7-13, 20, 23,
Botoran, Constantin: 23, 30 28, 41, 44, 74, 81, 89, 119, 122,
Boyle, Joe: 55, 56, 100-102 128, 133, 146, 182, 187, 194
Brăescu, Maria: 10 Carol de Hohenzollern, principe, viitor
Brătășanu, Pavel: 171 rege (Carol al II-lea): 7, 11, 17, 26,
Brătianu, familie: 15, 84, 87, 110, 123, 34, 49, 53, 58-62, 72, 83, 89, 90,
127, 165, 190 92-94, 96, 102, 106, 107, 133,
Brătianu, Ion (Ionel) I. C.: 7, 10, 12, 13, 135-146, 148-151, 154-161, 168,
16, 17, 19, 21, 22, 25, 27, 29, 33, 169, 172-175, 179, 182, 188-191
38, 42, 44-46, 48-50, 53, 54, 61, Carp, Petre, P.: 14, 17-19, 34, 46, 48,
62, 70, 72, 74, 76, 86-93, 97, 99, 52
100, 101, 108-122, 123, 124-127, Catargi, Henri: 71
130, 131, 133-137, 140-143, Cecil, Robert: 88
145-157, 160-167, 169, 175-178, Cerkez, Emil: 54
180-189, 191-194 Cernovodeanu, Paul: 172
Brătianu, Vintilă: 17, 179 Chaplin, Charles: 171
Brâncoveanu, Constantin: 60, 122 Cheptea, Stela: 139
Brediceanu, Caius; 76 Chirculescu, N.D.: 162, 185
Briand, Aristide: 88 Chrissoveloni, Nicolae Jean: 56
Broșteanu, Ernest: 66 Chrissoveloni, Sybila: 26
Budișteanu, George N.: 11, 96 Cicerin, Gheorghi Vasilievici: 97
Bujor, Paul: 130 Cicio-Pop, Ștefan: 76, 97
Burileanu, Dimitrie: 170 Circe: 179
Buțureanu, N.: 152 Ciucă, Marcel Dumitru: 95
Buzatu, Gheorghe: 139 Ciugureanu, Daniel: 66, 68
Buzdugan, Gheorghe: 143, 147, 154 Clemenceau, Georges: 88
Buzescu, Preda; 122 Cloșca (Ion Oargă): 122
Coandă, Constantin: 61-63, 70, 71,
C 114,143,169,179
Calafeteanu, Ion: 23, 30 Cocea, N.D.: 127, 128
Campus, Eliza: 23 Codreanu, Corneliu Zelea: 125, 130,
Cancicov, Vasile Theodor: 73, 83 131
Cantacuzino, Mihai: 29, 48, 57 Codreanu, Ion Zelea: 130
Catacuzino, Sabina: 46 Condeescu, Nicolae: 95, 164
Cantacuzino-Pașcanu, Constantin: 17 Constante, C.S.: 168
Cantemir, Dimitrie: 60, 122 Constantin, rege al Greciei: 102
202
Constantinescu-Porcu, Alexandru (Alecu): Elena, principesă, viitoare regină: 102,
16, 17, 25, 48, 54, 132, 142, 147, 106, 107, 133, 138, 140, 147, 169,
152, 153 174
Constantiniu, Florin: 27 Elisabeta, principesă, Fiica Măriei și a lui
Coolidge, John Calvin: 172 Ferdinand: 11, 106
Costian, M.L: 141, 143, 147 Elisabeta (Elisabeth) de Wied, prin¬
Costinescu, Emil: 16, 17 cipesă, apoi regină a României: 13,
120
Cracă, Ioana: 9, 26
Crainic, Nichifor: 15, 20, 24, 25, 29, EIsberry, Terence: 55, 88
57, 80, 81 Enescu, George: 114
Erhan, Pantelimon: 65
Cristescu, Gheorghe: 82, 129
Cristi, Vladimir: 65 F
Crișan, Gheorghe (Marcu Giurgiu): 122 Fabian, David: 156, 157, 191, 191
Cupșa, Ion: 22 Falkenhayn, Erich von 22
Cușnir-Mihailovici, Clara: 82 Ferdinand-Victor-Albert Meinrad, prin¬
Cutișteanu, Simion: 153 cipe de Hohenzollern, principe
Cuza, Alexandru loan I (Cuza-Vodă): moștenitor, apoi rege (Ferdinand I):
26, 38, 122 7-17, 19-21, 23, 25-28, 30-37,
Cuza, A.C.: 130, 179, 181 39-50, 53-57, 59-69, 71-74,
Czernin, Ottokar: 13, 14, 33, 46, 48 76-78, 83-99, 106-117, 121-123,
124, 126-128, 130-133, 136-138,
D 141, 142, 144, 146, 154, 156, 157,
Dan, Sever: 125 159-161, 164, 166, 169, 170, 172,
Dașcovici, N.: 45 176, 179, 180, 183-187, 189-195
Daumont: 28 Filipescu, Leonte: 117
Davidoglu: 184 Filipescu, Nicolae (Nicu): 15, 17
Delavrancea, Barbu Ștefănescu-: 29 Filitti, Ella: 26
Diamandi, Constantin: 45, 159, 190 Flondor, Iancu: 69, 76
Diamandi, Stere: 106 Florescu, Gheorghe I.: 179
Foch, Ferdinand: 122
Dimitriu, C. D.: 187, 193
Fotescu, Diana: 172
Dobrogeanu-Gherea, Alexandru: 36 Francise, arhiduce: 34
Dragoș-Vodă: 121 Frederic-Eitel, principe: 34
Dragne, FI.: 82 Frederic-Wilhelm de Hohenzollern­
Duca, I.G.: 7, 13, 17, 19, 21, 22, 24, Hechingen: 35
25, 28, 37, 38,41,43, 44, 46, 50, Frimu, I.C.: 82
54, 70,71,74, 189, 194 Frunză, Victor: 56
Füller, Loïe: 172
E
Easterman, A. L: 141 G
Eduard al VII-lea, rege al Marii Britanii: Gane, Constantin: 17, 34, 46, 48
140 Garoflid, Constantin: 169
203
Gasparri, Pietro: 170 Iliescu, Vasile: 139
Gauthier, Guy: 8, 24 Inculeț, Ion: 53, 64, 66, 68
Găvănescu, C.: 96 Ioachim, principe: 34
George al V-lea, regele Marii Britanii: Ioanițescu, D. R.: 152
88, 141 Ionescu, Nicolae (Nae): 137
George al II-lea, rege al Greciei: 106, Ionescu, Take: 17, 29, 38, 39, 45, 48,
137 49, 92, 98, 109-112
Gerota, Dimitrie: 53 Ioniță, Gheorghe I.: 153
Ghelerter, Litman: 191 Iordache, Anastasie: 22, 38
Ghica, Mihai: 136 Iorga, Nicolae: 8, 9, 22, 29, 30, 32, 36,
Giurescu, Constantin C.: 26, 72-74 37, 48, 53, 67, 70, 71, 73, 84, 88,
Goga, Octavian: 114, 125, 166, 170, 90-98, 108-112, 113, 114, 117,
176, 182 121, 125, 126, 133, 134-136,
Goldiș, Vasile: 74, 76, 131, 170 143-145, 146-150, 152, 154, 155,
Goldstein, Max: 98 160-165, 168, 171, 173, 179, 181,
Gorun, Ion: 120 182, 186, 187, 190, 192
Greceanu, Dimitrie: 29, 48, 98, 99 losa, Mircea: 22
Grigorescu, Eremia: 42, 43, 45, 48, 62, Iosif, arhiduce: 43
73
Istrati, Constantin: 29
Grigorescu, Nicolae: 107
Groza, Petru: 86, 140, 182 Iunian, Grigore: 151

H J
Jalea, Ion: 114
Hârjeu, Constantin: 62
Hiott, Constantin: 100, 142, 143, 181, Joffre, Joseph: 16
182 K
Hitler, Adolf: 141
Hohenlohe, principele de 46 Kiril, principe al Bulgariei: 33
Hohenzollern-Sigmaringen, dinastie, Kirițescu, Constantin: 89
Köblös Elek: 129
Casa de ^ familie princiară: 18, 19,
23, 28, 33, 41 Koziell, Stanislaw Poklewsky: 31
Hoover, Herbert: 88 Kun Belá: 90
Horea (Ion Ursu): 118 L
Hossu, Iuliu: 74
Lahovari, Simona: 178
I Lambrino, familie: 59
lago: 137 Lambrino, Carol Grigore: 91
Iancovescu, I.: 42, 65 Lambrino, Constantin, paharnic: 60
Iancu, Avram: 122 Lambrino, Constantin, maior: 60
Ileana (Maica Alexandra), principesă, Lambrino Ioana (Jeanne) Maria Valen¬
fiica Măriei și a lui Ferdinand: 30, tina (Zizi): 59, 61, 89-93, 102,158
32, 106, 107, 159, 160, 192 Lambrino, Mihalache: 60
Iliescu, Dumitru: 22, 27, 80 Lambrino, Mircea, principe: 95, 154
204
Lapedatu, Alexandru: 70, 71, 114 31, 32, 40, 42, 44, 45, 49, 53,
Lapedatu, Ion: 165 55-59, 68, 71, 72, 77, 86-89,
Lee, Arthur Gold: 102 97-102, 106, 115-118, 120, 122,
Lemnaru, Nedic: 15 135, 136, 140, 141, 147, 154,
Lenin, Vladimir Ilici: 41, 45 157-159, 169, 172, 173, 183, 184,
Leonescu, C.: 95 195
Lloyd George, David: 88 Marioara (Mignon, Mărioara), princi¬
London, Jack: 55 pesă, fiica Măriei și a lui Ferdinand,
Louros, C.: 107 soția regelui Aleksandru: 11, 106,
Lovinescu, Eugen: 79 113,120
Ludendorff, Erich: 33 Martini, Maria: 26, 95
Lupas, loan: 87 Matei Basarab, domn: 122
Lupescu, loan: 86 Matei Corvin: 77
Lupescu, Costică: 139 Mavrodi, Alexandru: 56
Lupescu, Elena: 139-141, 158, 169, Max, arhiduce: 34
171, 179 Mărgineanu, Alexandru: 83
Lupu, Nicolae: 36, 96, 125, 154, 163, Măriuca, „domnița“: 57
170, 178, 179, 181 Mârzescu, Gheorghe Gh.: 128, 131,
147
M
Mignon v. Marioara
Mackensen, August von 21, 22, 34, Mihai, principe, viitor rege (Mihai I):
43, 45, 47 107, 111, 137, 142, 144, 149-151,
Madgearu, Virgil: 80, 108, 109, 132, 154, 157
161, 171, 177 Mihai Viteazul, domn: 15, 20, 70, 73,
Maiorescu, Titu: 14, 17, 34, 35 78,79, 94, 114,117,120, 121,165
Mamina, Ion: 17, 48, 66, 144 Mihalache, Ion: 82, 97, 98, 112, 126,
Manciu, Constantin: 130 132, 135, 143, 144, 147, 150,
Maniu, Iuliu: 77, 81, 110, 117, 120, 161-164, 166, 170, 174, 175, 178
123, 125, 132, 134, 143, 144, 147, Mircea, principe, fiul Măriei și a lui
148, 153, 155, 160-166, 168, 170, Ferdinand: 117, 118
169, 170, 173, 174, 176, 180, 182, Mircea cel Bătrân: 121
187 Mircea Grigore v. Lambrino, Mircea
Manoilescu, Alexandru: 174 Mirel: 139
Manoilescu, Mihail: 80, 170, 171, 174, Mirón Cristea Elie: 74, 94, 114, 123,
178, 182, 184, 191 124, 133, 134, 143, 145, 147, 151,
Manta, Banul 122 158, 159, 160, 169
Marcou, Lilly: 60, 106, 138 Missy v. Maria
Marcovici, Mirella: 102, 106, 139 Mișu, Nicolae: 11, 114
Marghiloman, Alexandru: 14, 17, 19, Mitilineu, Ion M.: 46, 167
33-35, 40, 50-54, 59-63, 67, 68, Mocanu, Constantin: 83
81,82, 89, 90, 92, 95, 116, 125 Moisuc, Viorica: 23, 30
Maria Alexandra Victoria de Edinburgh Morțun, Vasile Gh.: 17, 48
(Missy), regină: 7-13, 21, 25, 26, Moscovici, Ilie: 82

203
Mossolov (Mossolofï), Aleksandru Alek­ Pimen, mitropolit: 70
sandrovici: 31, 58 Plămădeală, Antonie: 94, 123, 134, 165
Moța, Ion I.: 128 Podpolnicu v. Fabian, David
Mussolini, Benito: 177 Poincaré, Raymond: 88
Popa, Mircea N.: 33
N
Popescu, Andreea: 8
Nando v. Ferdinand Popescu, Elvira: 56
Nanu, Constantin: 114 Popescu, Eufrosina: 126
Nastovici, Ema: 13 Popescu, Stelian: 183
Neagoe, Stelian: 7, 11, 15, 16, 22, 43, Popovici, Cezar: 114
138 Popovici, Mihai: 161, 174
Nedelea, Marin: 127 Porumbaru, Em.: 17, 48
Negulescu, P.P.: 179 Posmantir: 139
Neuman: 19 Precup, Victor: 70
Nicolae de Hohenzollern, principe, fiul Presan, Constantin: 39, 42-45, 48, 71,
Măriei și al lui Ferdinand: 11, 34, 143, 183
61,72, 138, 139, 147, 155 Pușcariu, Sextil: 69
Nicolae (Nikolai) al II-lea, țar al Rusiei:
23, 58, 83 Q
Nistor, Ion: 69, 76
Quinlan, Paul D.: 60, 107, 139, 140
Nicoleanu, Eraclie: 164
Nobilescu, Dionisie: 168 R
O Racovski, Cristian: 38
Radovici, Alexandru: 17
Olănescu, Constantin: 17
Radu Negru, domn legendar: 121
Oprea, Ion M.: 22
Rauș, Nicolae: 139
Oprescu, Paul: 22
Opriș, loan: 71, 114 Râpeanu, Sanda: 22, 32, 84
Oprițescu, Mihai: 16 Râpeanu, Valeriu: 22, 32, 84
Orleanu, Mihail G.: 119, 143 Robescu, Constantin F.: 17
Romano, Constantin: 107
P Rosetti, Theodor: 17, 34
Paleologu, Alexandru: 30 Roșal, Grigori Semionovici: 44
Papiniu, Alexandru: 46
Roth, Hans Otto: 179
Paul al României: 102, 138 Rujinski, Gheorghe: 136
Păcurariu, Mircea: 133 Rusenescu, Mihail: 180
Pârvan, Vasile: 74 Rusu-Abrudeanu, Ion: 95
Pârvu, Sorin: 139
S
Pelivan, Ion: 65
Petrescu, Cezar: 9, 58 Saizu, loan: 180
Petrescu, Costin: 11, 118 Samson, A.P.: 193
Petru Rares, domn: 29 Sarraut, Maurice: 189
Pherekyde, Mihail: 17, 48, 74, 119, 143 Schönburg, principe: 34
206
Scurtu, loan: 66, 69, 129, 132, 139, Thomas, Albert: 88
146, 148, 170, 173 Titulescu, Nicolae: 15, 29, 31, 98, 114
Serdici, Henri: 59 Tzigara-Samurcaș, Alexandru: 24
Silvan-Ionescu, Adrian: 171
Silviu: 95 T
Sitta v. Elena Turcanu, Ion: 65, 67
Soare, Aurel Constantin: 79
Stănescu, Marin C.: 59, 84, 99 U
Stârcea, Ion: 161 Une, Ghorghe: 82, 83
Stere, Constantin: 14, 35, 46, 67, 131,
132, 134, 143, 150, 160, 170 V
Stoenescu, Mihai: 91 Vaida-Voevod, Alexandru: 70, 74, 76,
93, 94, 108, 143, 161, 166, 171,
Ș 190
Șandor, Iosif: 179 Vasile Lupu: 122
Șarafski: 59 Văcărescu, Elena (Elencuța): 60
Scerbacev, Dmitri Grigorovici: 39, 43, Văitoianu, Arthur: 45, 48, 62, 91-93
44, 66 Venizelos, Eleutherios: 88
Șeicaru, Painfil: 31, 56, 139, 165 Verona, Arthur: 114
Șerbănescu, Virginia: 139 Vinea, Ion: 156
Ștefan cel Mare, domn: 29, 69, 121 Vlad Țepeș, domn: 121
Ștefănescu: 169 Vladimir de Repta, mitropolit: 69
Ștefănescu, Nicolae: 114 Vladimirescu, Tudor: 122
Ștefănescu, Victor G.: 115, 118 Vlădescu, Mihail C.: 110
Știrbey, Barbu: 7, 8, 10, 12, 16, 17, 21, Vulpescu, Ileana: 102, 138
27, 37, 44, 55, 72, 87, 88, 100,
101, 111, 135, 136, 137, 141-143, W
147, 148, 150, 155, 180, 181, 183, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei:
184, 186 23, 34,41,46
Știrbey, George: 33 Wilhelm de Hohenzollern, principe: 23,
Știrbey, Nadejda (Nadia): 21 27
Wilson, Woodrow: 68, 88
T Wolf v. Lupescu, Elena
Taylor, Leonard W.: 55, 101
X
Tănase, Gheorghe: 84
Tăutu: 139 Xeni, Constantin: 17, 110
Tempeanu: 139
Teodorescu-Braniște, Tudor: 99, 145, Z
156 Zadik: 69
Teodorescu, Virgiliu Z.: 118 Zaharov, Vladimir Vladimirovici: 39
Theodorian-Carada, Marius: 86, 160, Zizi de Hohenzollern v. Lambrino,
188 Ioana (Zizi)
207