Sunteți pe pagina 1din 13

Aspecte generale şi premisele apariţiei Comunităţilor europene.

Ideea unei Europe unite, privită din perspectiva istorică, a fost pregătită de generaţii de
scriitori, filosofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi, de-a lungul anilor în diferite împrejurări, toate
acestea purtând nostalgia unităţii antice pierdute. Aceştia au încercat să contribuiela renaşterea
speranţei de a restabili o legătură între părţile disociate ale Europei.
În general, se poate spune că doctrinele europene s-au lovit de o dificultate despre care
autorii lor nu au avut întotdeauna o reprezentare clară, dificultate ce consta dintre unitatea Europei
si suveranitatea statelor. Ea şi-a găsit expresia şi în fapt atunci când construcţia Europei, după anul
1945, a trecut în faza de realizare, dar în două direcţii diferite aflate într-o inerentă opoziţie.
Întreaga istorie a construcţiilor europene poate fi sintetizată pornind de la confruntarea a
două forţe: voinţa de integrare şi interesul păstrării suveranităţii naţionale. Proiectele europene
erau clasificate în două categorii: cele care din grija de a respecta şi menţine suveranitatea statelor,
urmăreau sa propună o cooperare a guvernelor europene în cadrul unor instituţii permanente
lipsite însă de putere de constrângere şi cele care s-ar putea numi de tip federal, întrucât nu ezitau
să supună statele membre unei autorităţi supranaţionale. 1
Raportându-se la acest scop, Comunităţile s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată
aspiraţiilor federalecare au fost exprimate la Congresul de la Haga, din mai 1948, confruntându-se,
atunci, cu unele dintre concepţiile partizanilor cooperării instituţionalizate.2
La numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu 6 săptămâni înainte de
lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat "Carta Naţiunilor
Unite", în 1945, la San Francisco în Statele Unite.
Alianţa din timpul rozboiului, încheiată în Occident, nu mai era valabilă, iar în estul
Europei, Uniunea Sovietică îşi mărea sferele de influienţă. Astfel, după sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, conştiinţa unui declin economic, politic, chiar cultural al Europei a dat naştere
imediat în statele din Europa occidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni
Europene.
Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill, primul ministru de război
al Marii Britanii, care a adresat la 19 decembrie 1946 un apel la unitate, într-un discurs celebru
ţinut la Universitatea din Zurich, în Elveţia şi care propunea necesitatea creării unor "State Unite
ale Europei". În concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familiei europene trebuia sa fie o
asociere între Franţa si Germania.
Vara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul
reconstituirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutorul tuturor ţărilor din regiune, dar nu a
fost acceptat decât de cele care urmau să constituie Europa Occidentală.3
Astfel, au început primele organizaţii de cooperare baate pe respectarea suveranităţii
naţionale, unele dintre acestea datorându-se iniţiativelor americane.
În domeniul militar, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale (UEO) prin tratatul de
la Bruxelles, din 17 martie 1948, încheiat pe de o parte între Franţa si Regatul Unit al Marii
Britaniei şi pe de altă parte între statele constituind Benelux - Belgia, Olanda si Luxemburg.
Ulterior au aderat Germania, Italia, Spania, Portugalia şi, în final, Grecia. Totuşi, această
organizaţie nu putea să răspundă pe deplin dimensiunilor problemei, deoarece din punct de vedere

1
P.H. Teitgen, Les etapes de l'idee europeene. Etudes et documents du Conseil d'Etat, 1963, p.13.
2
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, 2010, pag. 14.
3
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a II-a, 1996, pag. 9-10.
militar, la acel moment, numai Statele Unite ale Americii erau în măsură să asigure valoarea unei
garanţii efective.4
Cea de-a doua organizaţie având caracter militar este Organizaţia Tratatului Antlanticului
de Nord (NATO), constituită în baza Tratatului de la Washington, din 4 aprilie 1949, având ca
membri fondatori SUA, alături de alte unsprezece state (Belgia, Canada, Danemarca, Franța,
Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Olanda).
La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a
realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se
specifica: „Părtile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele, în
Europa sau in America de Nord, va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta,
dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual
sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenţă
Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte parţi, a
acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi
a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.” Această frază s-a referit la început la cazul în care
URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaților europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi
trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși.
Acest fapt conferă acestui Tratat caracterul unei alianţe politico-militară.
În domeniul economic, a fost constituită, la 16 aprilie 1948, Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE), la propunerea generalului Marshall. Acestei propuneri au răspuns
16 ţări europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia si Turcia. Ulterior au mai aderat
Germania, la 31 octombrie 1949 şi Spania, la 20 iulie 1959. În această organizaţie, SUA şi Canada
au avut calitatea de asociaţi. OECE a fost creată pentru a ajuta la administrarea planului Marshall
pentru reconstrucția Europei după cel de-al doilea război mondial.5
De altfel, "Uniunea vamală dintre ţările Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) a intrat
în vigoare în 1948, ca model sau variantă de cooperare economică posibil de realizat între diverse
ţări.6 Această uniune vamală presupunea libera circulaţie a mărfurilori în interiorul acestor ţări.
OECE a devenit, în anul 1960, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
(OCED).7
OCDE a fost creat pentru a ajuta guvernele în direcția creșterii prosperității și a luptei
împotriva sărăciei prin creștere economică, stabilitate economică, comerț și investiții, tehnologie,
inovație, anteprenoriat și cooperare în scopul dezvoltării.
Pe plan politic, Consiliul Europei a completat organizaţiile precedente, reunind, pe baza
Statutului de la Londra, din mai 1949, statele europene cu un regim democratic pluralist şi care
promovau protecţia drepturilor omului.8
La crearea Consiliului Europei au participat zece state : Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea
Britanie, Franţa, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia şi Irlanda. În prezent, Consiliul Europei este
compus din 47 de state membre la care se adaugă o serie de state cu statut de observator. După
cum se ştie, România a aderat la Consiliul Europei ca urmare a deciziei de la 4 octombrie 1993,
formulată prin rezoluţia nr. 37/1993 a Comitetului de Miniştri al CE, privind invitarea ţării noastre
de a deveni membru al Consiliului Europei. La data de 7 octombrie 1993, România a semnat
documente statutare şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului, cu ocazia primului Summit al CE (Viena).

4
Roxana Munteanu, Op. cit. , pag. 22.
5
Roxana Munteanu, Op. cit. pag. 22.
6
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit. pag. 11.
7
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 13.
8
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 14.
Începând cu anii '50, organizaţiilor de cooperare li se adaugă organizaţii mai restrânse, de
integrare si anume Comunităţile Europene.

Procesul de formare a Comunităţilor Europene

Scopul urmărit de Comunităţile Europene a fost acela de a stabili o mai mare apropiere
între statele membre, faţă de aceea care era specifică organizaţiilor de cooperare. Raportându-se la
acest scop, Comunităţile s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspiraţiilor federale care au
fost exprimate la Congresul de la Haga, din mai 1948, confruntându-se, atunci, cu unele dintre
concepţiile partizanilor cooperării instituţionalizate. 9
Comunităţile sunt mai mult decât o organizaţie interguvernamentală şi anume că au
personalitate juridică proprie şi puteri importante, însă Comunitatea nu este mai mult decât o
federaţie ale cărei guverne şi parlamente naţionale să fie subordonate într-un anumit fel
domeniilor esenţiale.10
Constituirea Comunităţilor Europene a fost rezultatul unui proces istoric care a contribuit
nu numai la modelarea fizionomiei acestora, dar care, în multe privinţe, a continuat să influenţeze
destinul construcţiei europene.

1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO/CECA11)

Prima Comunitate Europeană, cea a Cărbunelui şi Oţelului, a apărut la iniţiativa lui Jean
Monnet, preşedintele Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa. Monnet a propus ca
producţia de cărbune şi de oţel din Franţa şi din Germania să fie administrată de către un organism
supranaţional.12
În declaraţia din 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe din Franţa, în
declaraţia care îi portă numele, preciza : "Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi
instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania si ţările care vor
adera, această propunere va realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene
indispensabilă menţinerii păcii. Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de
ansamblu, ea se va face prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt."
Astfel, a apărut concepţia unei "construcţii funcţionale" a Europei. Strategia funcţionalistă
definită în Declaraţia Schuman a luat locul concepţiei "constituţionaliste" potrivit căreia ar fi fost
necesar să se construiască fără întârziere o organizaţie politică de tip federal a Europei.
Principiile fundamentale ale planului Schuman urmăreau: plasarea producţiei de oţel şi
cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschisă altor ţări europene; luarea
deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii guvernelor; că statele nu vor fi obligate prin
decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le
acceptă.
Declaraţia lui Robert Schuman urmărea evitarea unei noi conflagraţii mondiale, prin
realizarea unui control internaţional asupra ramurilor de bază ale industriei de armament, şi anume
cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat inviolabil. Ideea prezentată de către Schuman a
fost acceptată de Germania, Italia, Belgia, Franţa, Olanda şi Luxemburg.

9
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 14.
10
Periodique 1993, Les institutions de la communaute europeenne par Emil Noel.
11
În limba franceză, CECA - La Communaute europeenne du charbon et de l'acier.
12
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 15.
La 18 aprilie 1951, la Paris, reprezentanţii celor şase state ("Europa celor şase") au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Tratat încheiat pentru o durată
de 50 de ani, acesta intrând în vigoare la 23 iulie 1952.13
În luarea deciziilor guvernele se consultau direct sau în concertare cu Comitetul Special de
Miniştrii sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când se considera a fi necesar. Consiliul de
miniştri creat ca urmare a unei iniţiative olandeze îşi va exercita atribuţiile stabilite prin Tratat, în
special în scopul armonizării activităţii Înaltei Autorităţi şi a guvernelor, care sunt răspunzătoare
pentru politicile economice generale ale ţărilor lor.
Este instituită regula consultării şi a schimbului de informaţii cu această Autoritate,
existând, de asemenea posibilitatea iniţierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le
consideră corespunzătoare, dar numai în anumite cazuriel are puterea de intervenţie în politica
privind cărbunele şi oţelul (în situaţia unei eventuale crize) şi aceasta sub anumite condiţii.
Mai este înfiinţată şi o Adunare Comună, compusă la început, din membrii parlamentelor
naţionale, numiţi de acestea şi în faţa căruia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea
Tratatului, contra ei putând fi depusă o moţiune de cenzură.
În sfârşit, a fost creată şi o Curte de Justiţie cu sarcina asigurării respectării legii în
interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a regulilor elaborate în temeiul acestuia.14
Fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, acest tratat a încetat să mai producă efecte la
data de 23 iulie 2002. Potrivit Deciziei Reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în
cadrul Consiliului, la 27 februarie 2002, "toate elementele patrimonului activ şi pasiv al CECA,
aşa cu există la 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia Europeană în numele statelor membre,
începând cu 24 iulie 2002. Sub rezerva oricărei creşteri sau diminuări care poate să intervină ca
urmare a operaţiunilor de lichidare, valoarea netă a acestor elemente, aşa cum apare în bilanţul
CECA la 23 iulie 2002, este considerată ca patrimoniu destinat cercetării în sectoarele legate de
industria cărbunelui şi oţelului şi denumit "CECA în lichidare". După închiderea lichidării,
patrimoniul este denumit "Bunuri ale Fondului de cercetare a cărbunelui şi oţelului."15

2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei


Atomice (CEEA/Euratom)

Războiul din Coreea a ridicat problema reînarmării Germaniei. Acest fapt a condus foarte
rapid la o nouă propunere franceză. În acest sens, planul Pleven, prezentat în octombrie 1950,
propunea să se recurgă, cu anumite adaptări, la metoda supranaţională de apărare.
Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) trebuia să se realizeze prin constituirea unei
armate europene integrate, ceea ce implica înfiinţarea, pe termen scurt, a unei Comunităţi politice.
În acest sens, a fost semnat un tratat, la 27 mai 1952. Proiectul CEA a fost abandonat ca urmare a
refuzului Adunării Naţionale Franceze, la 30 august 1954, de a deschide dezbaterea asupra
autorizaţei de ratificare. Eşecul înregistrat a antrenat, totodată, şi renunţarea la proiectul
Comunităţii politice. Reînarmarea Germaniei intervenea pe baza acordurilor de la Paris, încheiate
la 23 octombrie 1954, finalizându-se prin aderarea acestui stat la NATO şi la UEO.16
La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirma
principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. Atunci s-a propus
13
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 15.
14
Octavian Manolache, Drept comunitar, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pag. 2.
15
Articolul 1 din Decizia nr. 234/2002/CECA, a Reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului,
din 27 februarie 2002, cu privire la consecinţele financiare ale ieşiriidin vigoare a Tratatului instituind CECA şi la Fondul
de cercetare a cărbunelui şi oţelului.
16
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 16.
convenirea unei conferinţe în scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în
domeniul său de aplicare o colaborare mai apropriată privind crearea unei pieţe comune, politica
energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea şi folosirea paşnică a energiei atomice.17
Memorandumul este discutat şi aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina -
Italia, a miniştrilor de externe ai celor şase state. Comitetul de reprezentanţi guvernamentali
constituit în acest sens şi-a ales Preşedinte pe Paul Henry Spaak şi a fost întocmit un raport
(denumit şi raportul "Spaak"), luând forma finală în aprilie 1956. Acest raport evidenţia măsurile
necesare pentru edificarea unei pieţe comune, cu o concepţie fundamentală privind relaţiile dintre
state în această privinţă. Se porneşte de la constatarea că o fuziune a pieţelor naţionale este absolut
necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor
economice, iar o mai mare siguranţă că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent
accesibile face posibilă renunţarea la activităţile productive care nu acordă atenţie costurilor.
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, "Tratatul stabilind Comunitatea
Economică Europeană" şi "Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice",
care, împreună cu Tratatul CECA, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării
economice europene.18
În aceeaşi zi, a fost semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea
Parlamentară Comună şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene).
Tratatele au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958. Noile Comunităţi se înscriau pe calea
unei "uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene", evocată în preambulul tratatului
CEE.
Astfel, pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluţii pentru
dezvoltarea economică la nivel european, au apărut cele 3 Comunităţi Europene: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, în anul 1951, Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, în anul 1957.
Pentru a exista şi pentru a funcţiona, cele trei Comunităţi Europene au avut, la început,
instituţii şi organe proprii, în cele mai importante domenii de interes.19
Tratatul de la Paris conferea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului o structură
instituţională proprie, originală. Astfel, regăsim, după cum urmează :
- Înalta Autoritate - instituţie independentă, supranaţională, ce reprezintă interesele
Comunităţilor Europene;
- Consiliul Special de Miniştri - instituţie interguvernamentală care apără interesele statelor
membre;
- Adunarea comună - reprezintă interesele popoarelor statelor membre (ale cetăţenilor care
le compun);
Curtea de Justiţie - instituţie jurisdicţională, care contribuie la aplicarea uniformă a
normelor juridice ale Comunităţii.
Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost semnată şi Convenţia cu privire la unele
instituţii comune. Astfel, Convenţia din 25 martie 1957, anexată Tratatului instituind CEE, a
înfiinţat câte o singură instituţie pentru cele trei Comunităţi în domeniul jurisdicţional, şi anume
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Tratatul încheiat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, denumit şi "tratatul de fuziune", intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, a unificat executivele şi legislativele, înfiinţand un singur Consiliu si o
Comisie unică, pentru a obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al
personalului.

17
P.J. Kapteyn, P. Ver van Themaat, Introduction to the law of the European Comunities, Ed. by L.W. Gormley, Kluwer -
Deventer, 1990, pag. 11-12.
18
L. Cartou, Communautes Europeennes, Dalloz, 1991, pag. 51.
19
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 17.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles, putem vorbi despre existenţa a trei
Comunităţi, fiecare având personalitate juridică distinctă, chiar dacă dispuneau de instituţii de
conducere şi administrare comune.20
Cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi obiective fundamentale:
constituirea unei "Europe organizate", a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun,
asigurarea, printr-un efort comun a progresului economic şi social al statelor membre şi a
condiţiilor de viaţă a popoarelor acestora.
Comunităţile europene apar deci ca o unitate restrânsă (deşi deschisă aderării altor state)
dar organizată, supusă unor instituţii comune. Organele comune îşi exercită competenţele în
domeniul economic, în care ele dispun adesea de o adevărată putere de decizie.21
Crearea comunităţilor reprezintă astfel un moment decisiv, căci, diferitele organizaţii create
anterior erau întemeiate pe principiul unuei cooperări interstatale. Ori prin constituirea
Comunităţilor, un grup de state au acceptat să se angajeze pe calea integrării transferând unele din
competenţele lor proprii entităţi nou create, integrare care se va înscrie în perspectiva unei uniuni
politice. Originalitatea acestui model de integrare a constat tocmai în faptul că acordul de tip
comunitar este însoţit de instituţii şi mecanisme proprii de natură să-l completeze, să-l corecteze şi
să-l facă să funcţioneze efectiv.22

Principalele Tratate ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene.

1. Tratatul de la Paris instituind CECO/CECA - 1951 (intrat în vigoare în anul 1952)

La 18 aprilie 1951, la Paris, şase state europene - Germania, Franţa, Italia, Luxemburg,
Belgia şi Olanda, au semnat Tratatul instituind prima Comunitate Europeană, şi anume CECA,
care a intrat în vigoare pe 23 iulie 1952.
Cele 5 paragrafe ale Preambulului Tratatului CECA conţin "toată filosofia care nu a încetat
să inspire pe promotorii construcţiei europene."23
Deşi Tratatul CECA a încetat să mai producă efecte, încă din anul 2002, principalele
instituţii pe care le-a creat îşi păstrează în întregime actualitatea. Tratatul a consacrat patru
principii preluate din planul Schuman, principii care, de altfel constituie baza Uniunii Europene
actuale şi anume : superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor, colaborarea între instituţii
şi egalitatea între state.

A. Superioritatea instituţiilor.

Aplicarea în cadrul relaţiilor internaţionale a principiilor privind egalitatea, arbitrajul şi


concilierea reprezintă chiar progresul civilizaţiei. În acest sens, eforturile reprezentanţilor statelor
care au participat la negocierea Tratatului au fost îndreptate spre a înfiinţa o comunitate de drept,
în care legea să ia locul forţei.

B. Independenţa instituţiilor.
20
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 19.
21
E. Cerexhe. Le droit europeen, Les institutions, Leuven, Ed. Nauwarlaerts, 1979, pag. 106.
22
Roxana Munteanu, Op. cit., pag. 32.
23
Pascal Fontaine, Documentation europeenne. Une idee neuve pour l'Europe. La declaration Schuman - 1950-2000. Seria
Documentation europeenne. Bruxelles 2000, pag. 18.
Pentru ca instituţiile să-şi îndeplinească atribuţiile trebuie să dispună de o autoritate
proprie. Aceasta se concretizează prin garanţiile oferite Înaltei Autorităţi, în prezent Comisie.
Astfel, membrii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, independenţa
financiară, concretizată în resurse proprii şi răspunderea Înaltei Autorităţi exclusiv în faţa
Adunării (astăzi Parlamentul European).

C. Colaborarea între instituţii.

Pe lângă Înalta Autoritate a fost creat un Consiliu de Miniştrii al cărui rol a fost strict
limitat: el nu trebuia să decidă cu unanimitate ci cu majoritate de voturi. Avizul său conform nu
era cerut decât în cazuri limită. Din 1951 dialogul era organizat între cele patru instituţii pe bază
de colaborare şi nu subordonare, fiecare ditre instituţii exercitându-şi propriile funcţii în interiorul
unui sistem decizional complet de natură prefederală.24

D. Egalitatea între state.

Potrivit lui Jean Monnet numai principiul egalităţii între state era de natură să creeze o
nouă mentalitate. Astfel, a fost formulat unul dintre fundamentele juridice, cu forţă juridică şi
anume cel economic. Potrivit art.4 TCECA sunt recunoscute ca fiind incompatibile cu piaţa
comună a cărbunelui şi oţelului şi vor fi abolite şi interzise: taxele la import şi la export precum şi
taxele cu efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia mărfurilor; măsurile şi
practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi consumatori, în special în privinţa
preţurilor şi a condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport precum şi măsurile
care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; salariile şi ajutoarele acordate de
către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi ele.25
Tratatul CECA constituie o structură instituţională proprie, originală ce cuprindea
următoarele instituţii: Înalta Autoritate- organism supranaţional ce reprezenta interesele
Comunităţii; Consiliul Special de Miniştri - constituit ca instituţie interguvernamentală pentru
apărarea intereselor ţărilor membre; Adunarea Comună - reprezintă interesele popoarelor statelor
membre fiind un organism de control democratic al factorului executiv (biexecutiv: Înalta
Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri); Curtea de Justiţie- organism jurisdicţional pentru
respectarea normelor juridice ale Comunităţii.

2. Tratatele de la Roma instituind CEE şi CEEA/Euratom - 1957 (intrate în vigoare în


anul 1958)

Ca urmare a Conferinţei de la Messina din 1-3 iulie 1953, a miniştrilor de externe,


reprezentanţii celor şase state membre CECA au hotărât extinderea sistemului realizat în cadrul
CECA şi în alte domenii economice, în vederea realizării unei pieţe comune generale, armonizarea
politicilor sociale şi organizarea unei piețe nucleare comune. În acest sens, la 25 martie 1957, la
Roma, au fost semnate doua tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană
şi, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958, dupa ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda.26
Tratatul instituind CEE a stabilit drept obiective pentru Comunitate, în art. 2, următoarele :
realizarea unei piețe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre,
24
Pascal Fontaine, op. cit., pag. 19.
25
Idem.
26
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 36.
promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în ansamblul Comunității,
extinderea continuă şi echilibrată, stabilitatea crescută, creșterea accelerată a nivelului de trai,
fundamentarea unor relații mai strânse între statele membre.
De asemenea, Tratatul privind instituirea CEE prevedea armonizarea politicilor economice
ale statelor membre precum şi stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii,
transporturilor, relațiilor comerciale externe.
În timp ce Tratatul instituind CECA are natura juridică a unui tratat-lege, Tratatul instituind
CEE stabilește cadrul în care instituțiile comunitare "au ca misiune promovarea dezvoltării
armonioase a activităților economice în ansamblul Comunității, o extindere continua şi echilibrata,
o stabilitate mărită, o creștere accentuată a nivelului de viață şi relații mai strânse între statele
membre".27
Aceste prevederi au caracter general, ceea ce înseamnă că "nu pot crea obligații juridice în
mod direct; importanța lor constă în aceea că orientează interpretarea dreptului comunitar în
direcția atingerii obiectivelor CEE." Acest aspect este redat de Curtea de Justiție, care a
concluzionat28: "Articolul 2 al Tratatului descrie misiunea CEE. Obiectivele enunțate de această
dispoziție sunt legate de existența şi funcționarea Comunității, iar realizarea lor trebuie să fie
rezultatul stabilirii pieței comune şi a apropierii progresive a politicilor economice a statelor
membre, care sunt, de asemenea, scopuri a căror realizare constituie obiect esențial al Tratatului.
Aceste obiective care au inspirat înființarea Comunității şi îndeosebi cele de promovare şi
dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității nu pot avea ca efect
crearea de obligații juridice în sarcina statelor membre şi nici de drepturi în folosul particularilor."
Potrivit Curții de Justiție29, "spre deosebire de tratatele internaționale, Tratatul instituind
CEE a realizat o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la
intrarea în vigoare a Tratatului şi care se impune jurisdicțiilor acestora; instituind o Comunitate pe
durată nelimitată, dotată cu atribuții proprii, cu personalitate juridică, cu o capacitate de
reprezentare pe plan internațional şi, mai exact, cu puteri reale izvorâte din limitarea de
competențe sau dintr-un transfer de atribuții ale statelor către Comunitate, acestea și-au limitat,
chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat, astfel, un sistem de drept
resortisanților şi chiar lor; având un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu ar putea, deci, în
baza naturii sale originale specifice, să i se opună, pe cale juridică, un text intern, oricare ar fi
acesta, fără ca să-și piardă caracterul comunitar şi fără să se pună problema chiar a bazei juridice
a Comunității".

Tratatul de la Roma instituind CEEA/Euratom (TCEEA)

Tratatul instituind Euratom urmărește formarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare


europene. Pentru atingerea acestor obiective era necesar să se realizeze următoarele: dezvoltarea
cercetării şi difuzarea cunoștințelor tehnice, asumarea unei funcții de reglementare a
aprovizionării statelor cu combustibil nuclear şi minereuri, înființarea unei piețe nucleare.30
Art. 52 al Tratatului prevede faptul că "Euratom dispune de un drept de opțiune asupra
mineralelor, a materiilor brute şi a materialelor fuzionabile speciale produse pe teritoriul statelor
membre, precum şi de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinației finale a
produselor, astfel încât acestea să nu fie folosite în scopuri militare. În acest scop, orice
întreprindere care manipulează materii nucleare este obligată să prezinte Comisiei informații
asupra activității desfășurate, cu excepția materialelor destinate nevoilor de apărare."31
27
Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., București, 1999, pag. 8.
28
CJCE, hotărârea din 24 ianuarie 1991, Alsthom/Sulzer, C-339/89.
29
Hotărârea CJCE din 15 iulie 1964, Costa c. Enel, C-6/64
30
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 39.
31
Ovidiu Ținca, op. cit. pag. 11.
3. Tratatul de la Bruxelles - 1965 (intrat în vigoare în anul 1967)

Prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, statele membre ale Comunităților Europene


doreau să realizeze o fuziune a normelor cuprinse în cele trei Tratate institutive, într-un singur
Tratat.
Necesitate unei astfel de fuziuni era justificată prin aceea că, o singură Comunitate, în loc
de trei, ar fi avut, în plan politic, o mai mare autoritate şi prestigiu.
Unificarea realizata prin Tratatul de la Bruxelles a avut loc numai la nivel instituțional, cele
trei Comunități rămânând distincte, fiecare din cele trei Tratate constitutive continuând să producă
efecte juridice în mod independent.

4. Acordul de la Schengen 1985 (intrat în vigoare în 1995)

La 14 iunie 1985 Guvernele Statelor Uniunii vamale Benelux, ale Republicii Federale
Germania şi Republicii Franceze semnează Acordul de la Schengen referitor la suprimarea,
graduală, a controlului vamal la granițele comune.
Acordul de la Schengen are la bază mai multe considerente, dintre care: progresele
înregistrate în cadrul Comunităților Europene în vederea asigurării liberei circulații a persoanelor,
a mărfurilor şi a serviciilor, necesitatea consolidării solidarității între popoarele lor, prin
eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații la granițele comune între Statele Uniunii
Vamale a Benelux-ului, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze, obiectivitatea
efortului de amplificare a raporturilor dintre poparele statelor membreale Comunităților Europene
prin intermediul liberei treceri a granițelor interioare pentru resortisanții lor şi a liberei circulații a
mărfurilor şi serviciilor, precum şi dorința de a suprima controlul granițelor comune.
Conceptul de graniță comună include în accepțiunea Acordului granițele comune existente
între statele Uniunii Vamale Benelux, a Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze.
Noțiunea de resortisant, în înțelesul Acordului, se referă la persoanele fizice şi juridice,
având cetățenia, respectiv naționalitatea statelor membre ale Uniunii Europene.
În art. 5 se arată că, înainte de 1 ianuarie 1986 se vor înființa birouri de control naționale
suprapuse. După această dată se va examina posibilitatea de a se introduce puncte de control
grupate la anumite puncte de frontieră, luându-se în considerare considerare condițiile locale
existente. În ceea ce privește politica în domeniul vizelor se prevede în art. 7 că părțile își vor
coordona activitatea pentru a evita consecințele negative ce pot fi provocate de diminuarea
controlului la granițele comune cu privire la emigrație şi securitate.
Trebuie precizat inclusiv faptul că începând cu anul 1954 țările nordice au format Uniunea
Nordică a Pașapoartelor, uniune care prevede realizarea unei zone fără restricții de circulație
pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finland şi Norvegia. 32
În prezent din spațiul Schengen fac parte aproape toate statele membre ale Uniunii
Europene. Totuși Bulgaria, Cipru şi România nu sunt încă membre ale spațiului Schengen, astfel
încât în continuare controlul la frontierele acestor state se mențin.

5. Actul Unic European (AUE) - 1986 (intrat în vigoare în anul 1987)

32
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 45.
O etapă importantă în procesul realizării Pieței interne la nivelul Comunității Economice
Europene o reprezintă semnarea şi intrarea în vigoare a Actului Unic European.
Actul a fost semnat inițial de 9 state, membre ale Comunității Europene, la data de 17
februarie 1986 pentru ca, la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte 3 state membre ale
Comunităților, Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Preambulul AUE se referă la "transformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune
Europeană".
Obiectivul Actului Unic European îl reprezintă realizarea Pieței interne. Stabilirea datei de
31 decembrie 1992 ca dată a realizării definitive a Pieței interne are valoarea unui angajament,
statele membre obligându-se să adopte măsurile necesare pentru obținerea acestui obiectiv în
termenul prevăzut.
Meritul Actului Unic European rezidă din faptul că pentru prima oară într-un tratat
internațional ratificat este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.

6. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TUE) - 1992 (intrat în


vigoare în anul 1993

La trei ani şi jumătate după intrarea în vigoare a Actului Unic European, procesul evolutiv
al construcției comunitare a fost relansat prin adoptarea de noi instrumente juridicecare s-au
concretizat în elaborarea Tratatului pentru Uniunea Europeană semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Sintetizând prevederile Tratatului de la Maastricht, acesta cuprinde: modificări şi
completări ale celor trei tratate existente instituind CECA, CEE şi Euratom. Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană se va numi de acum înainte Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, dispoziții privind cooperarea în domeniul justiției şi afacerilor interne în special între
autoritățile polițienești şi cele judiciare, precum şi dispoziții privind politica externă şi de
securitate comună şi dispoziții privind politica socială.
De asemenea, Tratatul privind Uniunea Europeană mai prevede o cetățenie unională, o
uniune economică şi monetară (UEM), precum şi o uniune politică, a îmbunătățit funcționarea
instituților și a consolidat puterile de co-decizie legislativă și de control ale Parlamentului
European.

7. Tratatul de la Amsterdam- 1997(intrat în vigoare în 1999)

La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsteram, tratat care modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene.Prin Tratatul de
la Amsterdam Uniunea Europeană e transformată, în sensul că sunt definittre noi obiective, rolul
cetățeanului ete sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este cosolidat.
" Tratatul urmărește realizarea unui spațiu de libertate, securitate, și justiție, prin
comunitarizarea unei părți din cel de-al treilea pilon, integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV
CE și cel de-al treilea pilon redus la cooperarea poliției și organelor judiciare în materie penală. "
În primul său articol, Tratatul instituie o Uniune Europeană, Uniune care " marchează o
nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în cadrul
căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu
putință de cetățeni."
Se definesc obiectivele Uniunii și anume: să promoveze progresul economic și social
precum și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și să ajute la o dezvoltare echilibrată și
durabilă în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii
economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare care să permită în final
o monedă unică; să-și afirme identitatea pe scena internațională în special prin punerae în aplicare
a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea treptată a unei politici de
apărare comune; să consolideze protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre
prin instituirea unei cetățenii a Uniunii; să mențină și să dezvolte Uniunea ca spațiu de libertate,
securitate și justiție în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor în corelare cu
măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul la azil, imigrarea precum și
prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen; să mențină integritatea acquis-ului
comunitar și să-l dezvolte cu scopul de a examina în ce măsură politicile și formele de cooperare
instituite prin prezentul tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor și
institituțiilor comunitare.
Obiectivele Uniunii se realizează în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, în
condițiile şi potrivit calendarului prevăzute de acesta, cu respectarea principiului subsidiarității
definit de art. 3b din Tratatul de instituire a Comunității Europene.33
Statele membre sprijină activ şi rezerve politica externă şi de securitate a Uniunii, în
spiritul loialității şi solidarității reciproce.
Consiliul European poate hotărâ trecerea la o apărare comună, însă statele membre sunt
cele care trebuie să adopte o decizie în acest sens, conform normelor lor interne constituționale.
Competența Uniunii se întinde la misiuni umanitare şi de evacuare, de menținere şi de restabilire a
păcii.
Titlul VI, art. 29-42, cel în care Tratatul de la Maastricht consacră cooperarea în domeniul
justiției şi afacerilor interne, vizează, după Tratatul de la Amsterdam, cooperarea poliției şi cea
judiciară în materie penală.
Noul Titlu VII, introdus de Tratatul de la Amsterdam, permite statelor membre, care doresc
să instituie între ele, cu privire la primul şi al treilea pilon, o cooperare mai strânsă, să apeleze la
instituțiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de tratate.
Articolul 46 din Titlul VIII a fost modificat, în sensul extinderii competenței Curții de
Justiție a Comunităților Europene. Astfel, competența Curții se referă, în mod normal, la
modificările Tratatelor institutive care se integrează în acestea.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări şi Tratatelor institutive ale Comunităților
Europene. Astfel, articolul 2, privind misiunea Comunităților Europene, a fost modificat de
Tratatul privind Uniunea Europeană. Noul text face referire la Uniunea Economică şi Monetară, la
o dezvoltare durabilă şi echilibrată a activităților economice în ansamblul Comunității, la o
creștere durabilă şi neinflaționistă, respectând mediul, la un înalt grad de convergență a
performanțelor economice, la un nivel de trai şi de protecție socială ridicat, la o creștere a
nivelului şi calității vieții, la coeziunea economică şi solidaritatea între popoare.
Tratul de la Amsterdam a introdus o dispoziție cu privire la egallitatea dintre femei şi
bărbați, la un înalt grad de competitivitate a performanțelor economice, la un nivel ridicat de
protecția mediului şi la ameliorarea calității vieții.

8. Tratatul de la Nisa - 2001 (intrat în vigoare în anul 2003)

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene,


tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia. Perspectiva aderării unor noi state a generat, în
mod implicit, necesitatea apariției unor schimbări, în sensul perfecționării şi adaptării instituțiilor
comunitare la noile realități.
Reforma introdusă prin Tratatul de la Nisa din acest punct de vedere prezintă un caracter
evolutiv.

33
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 55
Potrivit noului articol 189 alin. 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732
chiar dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise acest număr la 700. Organizarea partidelor politice
la nivel european, care anterior Tratatului de la Nisa, nu-și găsesc decât consacrată existența lor în
Tratatul CE, este încurajată datorită existenței unei baze juridice noi care va permite Consiliului să
stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statul acestor partide.
Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor președintelui Comisiei, măsura care se
dovedește a fi indispensabilă pentru a asigura coerența unui nou colegiu lărgit la mai mult de 20
de membri. Astfel, preșdintele va hotărâ repartizarea portofoliilor şi va putea să remanieze aceste
responsabilități în timpul mandatului.
Marea noutate a Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea competențelor între
Tribunal şi Curte privește chestiunile prejudiciale (preliminarii) în materii specifice determinate
de Statut.
Tribunalului i se acordă în mod direct prin Tratat competențe având caracter principal de a
soluționa recursurile în anulare, în carență, în reparație şi privind funcția publică, ca şi recursurile
întemeiate pe o clauză compromisorie, cu excepția celor care sunt repartizate unei Camere
jurisdicționale şi celor pe care Statutul le rezervă Curții.
Curtea este formată dintr-un judecător din fiecare stat membru, oricare ar fi numărul total
de state membre ceea ce va permite garantarea reprezentării tuturor sistemelor juridice naționale.
Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de Conturi este constituită din
reprezentanți ai fiecărui stat membru îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii
Curții de conturi sunt numiți de către Consiliu care hotărăște cu majoritate calificată.
Prin Tratatul de la Nisa sporesc rolul şi influiența Comitetului Economic şi Social ca for de
investigare a intereselor partenerilor economici şi sociali la nivelul ansamblu UE.
Se poate observa că nu au fost înregistrate progrese în cadrul celui de-al treilea pilon,
justiției şi afaceri interne, cu excepția materiei azilului şi emigrării.
Astfel, Regatul Unit își păstrează dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul
imigrării şi dreptului de azil, iar Spania, Portugalia şi Grecia în privința ajutorului regional.
Tratatul de la Nisa mai cuprinde Carta drepturilor fundamentale care, pentru prima data în
istoria Uniunii Europene, inglobează ansamblul drepturilor civile, politice, economice şi sociale
ale cetățenilor europeni precum şi ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii.
În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură
posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto
declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre
necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată şi prevede posibilitatea realizării acestei
cooperări în domeniul politicii externe şi de securitate comună, dar şi în domeniul apărării.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele şi "Declarația privind viitorul Uniunii".
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat
şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.

9. Tratatul de la Lisabona - 2007 (intrat în vigoare în anul 2009)

Tratatul de la Lisabona modifică tratatele privind Uniunea Europeană şi Comunitatea


Europeană, dar şi Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice. "Acesta
conferă Uniunii cadrul legislativ şi instrumentele necesare pentru a face față provocărilor viitoare
şi pentru a răspunde cerințelor cetățenilor".
De asemenea, asigură cadrul general pentru ca cetățenii europeni să aibă "un cuvânt de
spus în domeniul afacerilor europene şi pentru ca drepturile lor fundamentale să fi consacrate într-
o Cartă. Uniunea Europeană va fi mai bine pregătită să răspundă așteptărilor în domeniul energiei,
schimbărilor climatice, criminalității transfrontaliere şi imigrației."34
Printre modificările intervenite odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, rețin
atenția după cum urmează:
- Parlamentul European şi parlamentele naționale vor avea o contribuție mult mai mare la procesul
decizional al UE;
- toți cetățenii vor avea posibilitatea de a influiența propunerile legislative ale UE;
- Carta Drepturilor Fundamentale va beneficia de același statut juridic ca şi tratatele;
- consolidarea capacității Uniunii de a acționa prin ameliorarea coererenței acțiunilor externe,
precum şi dobândirea unei poziții mai puternice şi mai coerente pe plan extern;
- instituirea de noi posibilități pentru a aborda, de exemplu, aspecte legate de protecția civilă sau
de sănătate publică în context transfrontalier şi pentru a sprijini activitățile transfrontaliere în
domeniul sportului;
- plasarea libertății, justiției şi a securității în centrul priorităților sale;
- realizarea unui sistem instituțional stabil, ceea ce înseamnă mai multă rapiditate şi transparență
pentru procesul decizional, consolidarea controlului democratic precum şi respectarea mai strictă
a principiului conforma căruia deciziile se iau la nivel corespunzător.35

34
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 75
35
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, pag. 77