New OpenDocument Text

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
DISCIPLINA DREPT PROCESUAL PENAL
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
Lect. univ. dr. Ana Alina IONESCU DUMITRACHE
ABSOLVENT,
LISTAR V. IONUȚ-RĂZVAN
Galați, 2018
CUPRINS
Introducere.......................................................................................................................
CAPITOLUL I – Probațiunea în procesul penal..........................................................
Secțiunea 1. Noțiunea de probe și mijloace de probă..................................................
Secțiunea 2. Rolul probațiunii în procesul penal.........................................................
CAPITOLUL II – Probele...........................................................................................
Secțiunea 1. Clasificarea probelor...............................................................................
Secțiunea 2. Obiectul probațiunii................................................................................
2.1 Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii.................................
2.2 Faptele similare, auxiliare și negative...................................................................
2.3 Faptele și împrejurările care nu pot forma obiect al probațiunii...........................
2.4 Faptele și împrejurările care nu trebuie dovedite..................................................
Secțiunea 3. Cerințele probelor....................................................................................
Secțiunea 4. Sarcina probațiunii..................................................................................
4.1 Prezumția de nevinovăție......................................................................................
Secțiunea 5. Administrarea și aprecierea probelor......................................................
CAPITOLUL III – Mijloacele de probă în procesul penal........................................

Secțiunea 1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal............
Secțiunea 2. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali.............................
2.1 Declarațiile persoanei vătămate/părții civile/părții responsabile civilmente........
2.2 Declarațiile martorilor..........................................................................................
2.3 Declarațiile suspectului sau ale inculpatului........................................................
Secțiunea 3. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă.........................................
3.1 Mijloacele materiale de probă..............................................................................
3.2 Înscrisurile ............................................................................................................
CAPITOLUL IV - Procedeele de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de

probă......................................................................................................................
Secțiunea 1. Cercetarea la fața locului ..........................................................................
1.1 Noțiunea și importanța cercetării la fața locului. Tactica cercetării la fața locului....
1.2 Urmele. Operațiuni tehnico-criminalistice ce se execută în legătură cu acestea.......
1.3 Urmele biologice și micro-urmele. Urmele de mâini ....................
1.4 Fotografia judiciară. Executarea fotografiilor judiciare operative la fața locului.......
Secțiunea 2. Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri............................................
2.1 Percheziția domiciliară..............................................................................................
2.2 Alte forme de percheziție...........................................................................................
2.3 Executarea fotografiilor judiciare la percheziție.......................................................
2.4 Ridicarea de obiecte și înscrisuri...............................................................................
Secțiunea 3. Identificarea persoanelor și a obiectelor. Reconstituirea............................
3.1 Identificarea persoanelor și a obiectelor....................................................................
3.2 Reconstituirea............................................................................................................
3.3 Executarea fotografiilor judiciare la prezentarea pentru identificare și reconstituire..
Secțiunea 4. Expertiza și constatarea................................................................................
4.1 Expertiza.....................................................................................................................
4.2 Constatarea................................................................................................................
4.3 Examinarea documentelor. Genuri de constatări și de expertize criminalistice........
CAPITOLUL V – Studii de caz...................................................................................................

CONCLUZII....................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................
Introducere
Lucrarea este constituită din , „Introducere”, 5 capitole, „Concluzii” , şi „Bibliografie”, fiind

expusă pe un număr de pe 80 de pagini.
Capitolul I face referire, în sens larg, asupra aspectelor referitoare la probațiune în cadrul
procesului penal, fiind prezentat conceptul de probe și mijloace de probă, precum și rolul
probațiunii în cadrul procesului penal.
Capitolul II a fost structurat pe 5 secțiuni, iar în conținutul acestuia am prezentat noțiuni
teoretice cu privire la probe în cadrul procesului penal, acestea fiind definite și clasificate. Totodată
am prezentat cerințele pe care probele trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi folosite în cadrul
procesului penal, precum și modalitatea prin care se administrează și se apreciază probele de către
organele judiciare.
Capitolul III este dedicat mijloacelor de probă în cadrul procesului penal, conținând aspecte
cu privire la noțiunea mijloacelor de probă, precum și exemplificații cu privire la valoarea și
importanța ce o au declarațiile părților și a subiecților procesuali, în vederea stabilirii situației de
fapt, fiind prezentată totodată modalitatea în care acestea sunt obținute și valorificate de către
organele judiciare.
Capitolul IV a fost structurat pe 4 secțiuni, fiind dedicat procedeelor de descoperire și
ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă. În acest capitol am prezentat activitățile
prin care mijloacele materiale de probă și înscrisurile sunt desoperite și ridicate, fiind puse în relief
activitatea de cercetare la fața locului și de efectuare a percheziției. Totodată, a fost prezentată
activitătea de executare a fotografiilor judiciare ca și modalitate de fixare a urmelor unei infracțiuni,
precum și modul de efectuare a expertizei și constatării în cadrul procesului penal.
În capitolul V am prezentat ca și studiu de caz, o speță referitoare la comiterea unei
infracțiuni de ,,furt calificat” , fiind descrie împrejurările în care a avut loc comiterea faptei și
modul de operare a autorului. Totodată, am prezentat activitățile pe care organele judiciare le-au
desfășurat în vederea administrării probelor, precum activitatea de cercetare la fața locului, de
audiere a persoanelor și de ridicare a obiectelor.
Conform situației pe care am specificat-o în speța prezentată, am întocmit un proces-verbal
de cercetare la fața locului, în care am descris modul în care aceasta s-ar fi efectuat.
CAPITOLUL I – Probațiunea în procesul penal.
Pentru constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, organele

judiciare desfășoară o activitate complexă și, uneori, de durată, iar în perioada cuprinsă între
momentul sesizării organelor judiciare ori a instanței de judecată, până la rămânerea definitivă a
unei hotărâri penale, această activitate cuprinde, în principal, operațiuni de descoperire,
administrare și evaluare a probelor.
Cu ajutorul probelor, organele de cercetare penală trebuie să stabilească ce infracțiune s-a
comis, cine este autorul și dacă acesta răspunde penal, pentru a constata dacă este cazul sau nu să
propună trimiterea acestuia în judecată.
În procesul penal, existența probelor se constată prin intermediul mijloacelor de probă.
Secțiunea 1. Noțiunea de probe și mijloace de probă

Conform art. 97 alin. 1 din Codul de Procedură Penală, ,,constituie probă orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”
Importanța probelor a fost reliefată încă din dreptul roman, când s-a consacrat
aforismul:,,idem est non esse et non provari”-regula potrivit căreia, din punct de vedere juridic, ceea
ce nu se probează este identic cu ceea ce nu există.
Probele stau la baza formării convingerii organelor judiciare despre săvîrșirea infracțiunii și
vinovăției făptuitorului, în vederea pronunțării hotărârii.
Pot constitui probe în procesul penal, elemente de fapt, cum sunt:
- lipsa unor bunuri sau valori din locul unde au fost depozitate sau păstrate (de exemplu:
butelia de aragaz, autoturismul, o sumă de bani, alimente etc.) dovedesc posibilitatea săvârșirii unei
infracțiuni;
- urmele diferite descoperite la locul săvârșirii infracțiunii ( de exemplu: urme de
încălțăminte, digitale, biologice – sânge, salivă etc.), înscrisurile falsificate, expresiile tipice folosite
într-un text, care contribuie la identificarea autorului infracțiunii ;
- relatările unor persoane care au cunoștință de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei,
referitoare la : momentul săvârșirii, relațiile sociale lezate, persoanele implicate, corpurile
delictuale, etc., pot servi la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
În desfășurarea procesului penal invocarea și propunerea de probe, admiterea și
administrarea lor constiutuie un fascicol de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu.
Mijloacele de probă sunt formele, suporturile sau căile legale, prin care se constată
existența probelor în procesul penal.
Astfel, se face distincție între o împrejurare de fapt pe baza căreia se constată vinovăția sau
nevinovăția unei persoane și mijlocul prin care aceasta împrejurare a fost relevată.
Secțiunea 2. Rolul probațiunii în procesul penal

Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse
judecăţii, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor şi, ca urmare a
acestui fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este dominat de problema
probelor (Damaschin & Neagu, 2014, pp 421-422).
Justificarea importanţei probelor în procesul penal constă în aceea că, odată ce a fost
declanşat procesul penal şi până la soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt
rezolvate cu ajutorul probelor.
Potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de Procedură Penală, probele nu au o valoare dinainte
stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor
probelor administrate în cauză. De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că, în luarea
deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu
trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are
convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o anumită
importanţă, justificată, de altfel, prin informaţiile pe care aceasta le oferă în scopul aflării adevărului
într-o cauză penală.
CAPITOLUL II – Probele
Secțiunea 1. Clasificarea probelor

Probele sunt clasificate după următoarele criterii : caracterul, izvoarele din care provin şi
legătura acestora cu obiectul probaţiunii.
După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul acuzării sau al apărării, devenind
astfel:
- probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a
existenţei unor circumstanţe agravante);
- în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăţiei suspectului sau inculpatului ori a
existenţei unor circumstanţe atenuante);
După natura lor, probele sunt:

- probe imediate sau primare, obţinute din sursa lor originară ;(ex. declarația unui martor
ocular) ;
- probe mediate sau secundare, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară; (ex. declaraţia
unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare) ;
După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele sunt:
- probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau
inculpatului (ex. prinderea făptuitorului în flagrant) ;
- probe indirecte sau indicii, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct
vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza penală, dar
coroborate cu alte probe directe sau indirecte ( ex. relațiile de dușmănie dintre făptuitor și victimă).
Secțiunea 2. Obiectul probațiunii

Obiectul probaţiunii este reprezentat de ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce
trebuie dovedite în scopul soluţionării cauzei penale.
Conform art. 98 din Codul de Procedură Penală, constituie obiect al probei :
a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Cunoașterea obiectului probei prezintă importanță pentru organele judiciare, deoarece le
orientează spre dovedirea numai a acelor fapte și împrejurări care sunt strict necesare justei
soluționări a cauzei.
În privința obiectului probaţiunii, s-a reliefat faptul că există un obiect generic (abstract) şi
unul specific (concret). Obiectul generic are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces, iar
obiectul specific reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat şi trebuie dovedit în
fiecare caz concret.
Din obiectul generic al probaţiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări :
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele referitoare
la existenţa elementelor infracţiunii);
b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de
responsabilitate al făptuitorului;
c)mobilul infracţiunii (uneori poate constitui unelement de apreciere a periculozităţii sociale
a făptuitorului);
d) datele personale privind inculpatul şi celelalte părţi (profilul moral şi atitudinea generală
în societate);
e) urmările infracţiunii, atât sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cât şi
referitor la rezolvarea corectă a laturii penale;
f) faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracţiunii.
Obiectul concret al probaţiunii (datorită varietăţii) nu se poate determina decât în raport cu
cazul particular dat, urmându-se a se analiza alte aspecte (Volonciu, 2014, p. 344),cum ar fi:
a) modul în care, într-un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
b) măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;
c) ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora.
2.1 Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii

În ansamblul de fapte şi împrejurări care formează obiect al probaţiunii, literatura juridică a
făcut deosebirea (Moldovan&Theodoru, 1979, p.117) între fapte şi împrejurări care se referă la
fondul cauzei (la existenţa infracţiunii, vinovăţia făptuitorului şi la răspunderea acestuia) şi fapte şi
împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal (împrejurări care atrag
suspendarea procesului – starea sănătăţii suspectului sau inculpatului, împrejurări privind
necesitatea luării măsurilor asigurătorii sau de siguranţă etc.).
Referitor la faptele şi împrejurările cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, acestea sunt
faptele principale (res probandae) şi faptele probatorii (resprobantes)(Neagu, 2008, p.260):
a) faptele principale sunt cele prin intermediul cărora se poate face dovada existenţei sau
inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de exemplu, în cazul unei
infracţiuni de omor, faptul principal îl constituie acţiunea prin care a fost suprimată viaţa victimei);
b) faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informaţiile pe care le furnizează,
conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (de exemplu, în cazul unui omor, pot fi
considerate fapte probatorii relaţiile de duşmănie dintre autor şi victimă).
2.2 Faptele similare, auxiliare și negative

Anumite categorii de fapte, deşi nu au legătură directă cu faptele principale, pot totuşi să
ajute la soluţionarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba despre faptele
similare, faptele auxiliare şi faptele negative (Boroi, Jidovu, Măgureanu, Ungureanu, 2003, p.140):
a) faptele similare sunt acele fapte care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul
probaţiunii, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeaşi
natură săvârşite anterior de către aceeaşi persoană, situaţie în care modul de operare (modus
operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului;
b) faptele auxiliare sunt acelea care, deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care
privesc cauza, prezintă importanţă, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de exemplu,
afirmaţia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză sau faptele care
dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.);
c) faptele negative sunt acelea fapte care nu pot sau nu trebuie să fie dovedite. Se face
deosebire între faptele negative determinate şi faptele negative nedeterminate. Faptele negative
determinate, dacă sunt limitate, pot forma obiect al probaţiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive
(de exemplu, se poate proba că o anumită persoană, într-o anumită zi şi la o anumită oră, nu s-a aflat
într-o anumită localitate, întrucât în ziua respectivă şi la aceeaşi oră se afla într-o altă localitate –
alibiul). Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii, deoarece nu pot fi
dovedite (de exemplu, nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită
localitate).(Neagu, 2008, p.261)
2.3 Faptele și împrejurările care nu pot forma obiect al probațiunii

În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă. Dispoziţiile art. 100 alin. (3) din
Codul de Procedură Penală admit că cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în
cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele
judiciare. Concluzionând sub aspectul principiului care călăuzeşte probaţiunea, putem afirma că în
procesul penal este admisibilă orice probă, însă de la această regulă există două limitări: limitări
legale şi limitări impuse de principiile generale (Volonciu, 2014, p. 346), ce privesc concepţia
generală despre lume şi societate.
Sunt situaţii când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor
fapte sau împrejurări, aşa cum se întâmplă în cazul dispoziţiilor art. 116 alin. (3) din Codul de
Procedură Penală, când legiuitorul a prevăzut că nu pot face obiectul declaraţiei martorului faptele
sau împrejurările al căror secret sau confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.
De asemenea, nu pot fi incluse în obiectul probaţiunii faptele şi împrejurările care vin în
contradicţie cu cunoştinţele ştiinţifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea unor fapte
sau împrejurări care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a fost provocată de stafii
sau fantome)(Neagu, 2008, p.262).
2.5 Fapte şi împrejurări ce nu trebuie dovedite

Sunt cazuri când legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente
sau inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară administrarea de probe pentru
dovedirea lor(Moldovan & Theodoru, 1979, p. 120). Există dispensă de probă în următoarele
situaţii (Boroi et al, 2003, p. 141) :
a) prezumţiile legale - în această accepţie, nu trebuie dovedite faptele şi împrejurările
prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) din Codul
Penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea unei
expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului
Prezumţiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumţiile legale absolute, cum este cea din
art. 113 alin. (1) din Codul Penal, nu admit probe contrarii. Prezumţiile legale relative pot fi
înlăturate cu probe contrarii. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) din Codul Penal, minorul care are
vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ, dovedit pe baza unei
expertize medico-legale psihiatrice;
b) faptele evidente şi faptele notorii fac parte din categoria faptelor ce nu trebuie dovedite,
Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii (de exemplu, că apa
îngheaţă la 0° C sau că obiectele cad de sus în jos etc.). Faptele notorii sunt cele cunoscute de toată
lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală; caracterul notoriu,
precum şi gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare în funcţie de
împrejurările respective şi de nivelul de instrucţie al persoanei în cauză (Neagu, 2008, p.263);
c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică
probleme, acceptându-le existenţa sau inexistenţa. Totuşi, în măsura în care aceste fapte sunt
esenţiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesenţiale, nu se impune dovedirea.
Secțiunea 3. Cerințele probelor

În cursul procesului penal, subiecții procesuali principali și părțile pot propune probe și cere
administrarea lor. Pentru ca proba propusă să poată fi administrată, aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiții :
- să fie admisă de lege (admisibilitatea);
- să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinenţa);
- să aibă rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa);
- să fie posibilă administrarea ei;
- să fie necesară administrarea ei (utilitatea).
În cazul în care, într-o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerinţele de mai sus, organul
judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.
Conform art. 100 alin. (4) din Codul de Procedură Penală, organele judiciare pot respinge o
cerere de administrare a unei probe atunci când:
- proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
- se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul
probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
- proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
- proba este imposibil de obţinut;
- cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
- administrarea probei este contrară legii.
Ca orice act procesual îndeplinit în faza judecăţii, şi renunţarea la probe, indiferent cine a
propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată. Astfel, conform art.
383 alin. (3) din Codul de Procedură Penală, dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea
unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă
procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.
a) Admisibilitatea
Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este în principiu
admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) din Codul de Procedură
Penală că, în cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune
organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere privitoare la
administrarea unei probe în cazul în care fie cererea de administrare a unei probe a fost formulată de
către o persoană care era neîndreptăţită, fie administrarea probei este contrară legii.
b) Pertinenţa
Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluţionarea procesului penal, cu faptele şi
împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a modului în
care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă; pentru a contribui la
rezolvarea cauzei, ea trebuie să fie şi concludentă. Astfel, probele care nu au legătură cu
infracţiunea săvârşită în cauză şi care nu pot conduce la formarea convingerii organului judiciar vor
fi respinse ca fiind nepertinente( Damaschin & Neagu, 2014, p.433).
c) Concludenţa
Probele sunt concludente dacă sunt esenţiale în cauză, contribuind hotărâtor la soluţionarea
procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a sustras din buzunarul
victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte). O probă este concludentă dacă poate clarifica
elemente necunoscute ale cauzei.
Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă
pertinentă este şi concludentă (Moldovan & Theodoru, 1979, p. 119) (de exemplu, relaţiile de
duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu şi concludentă,
deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cauzei).
d) Utilitatea
Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în cauza
penală. Sunt utile acele probe care, prin informaţiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru
soluţionarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite fapte sau
împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informaţii noi faţă de probele
administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă (de exemplu, dacă
într-o cauză există mai mulţi martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei, poate
respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultaţi şi alţi martori).
Secțiunea 4. Sarcina probațiunii

Prin sarcină a probaţiunii (onus probandi) se înţelege obligaţia procesuală care revine unui
participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Cu alte
cuvinte, sarcina probaţiunii înseamnă obligaţia administrării probelor în cadrul procesului penal.
Regula actori incumbit probatio (sarcina probaţiunii revine celui care afirmă) trebuie
înţeleasă în procesul penal în sensul că obligaţia de a dovedi existenţa faptei şi a vinovăţiei cade în
sarcina subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală.
Potrivit art. 99 din Codul de Procedură Penală, sarcina probei, în ceea ce priveşte punerea în
mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei, revine:
 în principal procurorului, dar şi organului de cercetare penală, pe parcursul fazei de
urmărire penală;
 în principal procurorului şi în subsidiar instanţei de judecată, în cursul fazei de judecată.
Totodată, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă,
sarcina probei revine și persoanei vătămate care, față de natura infracțiunii a cărei victimă a fost,
este în măsură să aducă elemente probatorii relevante în solușionarea cauzei.
Sarcina probaţiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, potrivit
dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din Codul de Procedură Penală, în posibilitatea pe care o au în procesul
penal persoana vătămată, suspectul şi părţile de a propune organelor judiciare administrarea de
probe, fapt reglementat în mod distinct şi pentru faza de judecată când, potrivit art. 374 alin. (5) şi
(6) CPP, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot propune administrarea de probe, scop în care
este necesar să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi
experţii, identitatea şi adresa lor.
Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale sau în
cursul judecăţii, se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire penală sau de
către instanţa de judecată, conform art. 100 alin. (3) CPP.
Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecţilor cu funcţii procesuale
distincte (suspectul, respectiv inculpatul şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi partea
vătămată şi partea civilă, pe de altă parte) de a le combate. Astfel, cel ce afirmă este obligat să
dovedească afirmaţia făcută (eius incumbit probatio, qui dicit, non qui negat).
4.1Prezumția de nevinovăție
Strâns legat de sarcina probei este şi dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se
autoincrimina, drept consacrat prin dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Codul de Procedură Penală,
înţelegând prin acesta atât dreptul la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al
dreptului la apărare prin dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Codul de Procedură Penală şi în
jurisprudenţa C.E.D.O. 1, cât şi dreptul de a nu se autoincrimina prin alte acte decât propria
declaraţie, ambele constituind o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie. Alături de acestea, în
concordanţă cu principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului
(in dubio pro reo), dacă probele administrate în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăţiei
făptuitorului, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de condamnare.
Secțiunea 5. Administrarea și aprecierea probelor.

Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei. Această operațiune nu se poate realiza decât prin administrarea probelor,
respectiv, deducerea în fața organului judiciar, a faptelor și împerjurărilor faptice care configurează
orice probă, în așa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (1) din Codul de Procedură Penală, în cursul urmăririi
penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în
defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea pro curorului, a
persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar
pentru formarea convingerii sale, conform dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Codul de Procedură
Penală.
Activitatea de administrare a probelor trebuie să se desfăşoare astfel încât să se evite orice
atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei.
Principiul loialităţii administrării probelor
Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită ,,moralitate
procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor, aptă de a asigura
credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.
Loialitatea administrării probelor este consacrată de art. 101 din Codul de Procedură Penală,
potrivit căruia este interzis a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere,
precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe. De exemplu, organele judiciare
trebuie să asigure climatul necesar audierii, care să nu determine persoana audiată să dea declarații
11 C.E.D.O., cauza John Murray c. Regatului Unit, hot. din 8 februarie 1996; cauza Saunders c. Regatului Unit,hot. din
17 decembrie 1996, apud Puscasu, Prezumţia de nevinovăţie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 194, citat de C.
Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 256.
după dictare, ori ca urmare a unor întrebări tendențioase ale căror răspunsuri sunt consemnate
incomplet, sau în condiții de oboseală excesivă, ori sub imperiul constrângerii.
Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și
aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei.
Este interzis organelor judiciare sau a altor persoane care acționează pentru acestea să
provoace o persoană să săvârșească ori să continuie săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii
unei probe. ( art. 101 alin. 3 din Codul de Procedură Penală).
Rațiunea interdicției provocării săvârșirii unei infracțiuni constă în aceea că statul, prin
agenții săi, nu poate să-și depășească competența de a aplica legea, prin instigarea unei persoane să
săvârșească o infracțiune, pe care altfel nu ar fi comis-o, pentru ca apoi să declanșeze împotriva
acestea persoane mecanismele procesului penal, în vederea tragerii la răspundere (Udroiu, 2014,
p.218). Sunt astfel create limitele exercitării activităților de urmărire penală în cadrul unei anchete
pro-active, în vederea protecției cetățenilor împotriva provocărilor prevenite de la agenții statului,
precum și în scopul protecției integrității sistemul justiției penale.
Ca urmare, organele judiciare care suspectează implicarea unei persoane în activități
infracționale, nu trebuie să o determine să comită o infracțiune, ci trebuie doar să îi ofere acesteia
o ,,tentație obișnuită”, o oportunitate ce nu are caracter excepțional de a încălca legea. În cazul în
care persoana suspectată comite infracțiunea, probele astfel culese nu vor fi apreciate ca obținute
prin provocare, activitatea organelor judiciare fiind desfășurată în scopul exclusiv al culegerii de
probe, iar nu în scopul incitării neloiale la comiterea unei fapte infracționale.
Legea penală prevede faptul că probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din
acestea, ori alte probe care au fost obținute în mod nelegal, nu pot fi folosite în cadrul procesului
penal. Totodată, probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute
în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.
Potrivit art. 102 alin. (3) din Codul de Procedură Penală, probele ar putea fi excluse dacă
actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată
este lovit de nulitate absolută ori de nulitate relativă.
Pentru a stabili adevărul, organele judiciare trebuie să pornească întotdeauna de la probă la
infracto, și nu invers. De asemenea, cu privire la vinivăția unei persoane, trebuie să existe
certitudine, deoarece orice dubiu este în favoarea celui care a săvârșit fapta ( ,, in dubio pro reo” ).
După administrarea probelor, organele de cercetare penală procedează la aprecierea
(evaluarea ) acestora. Prin aprecierea probelor, organele judiciare determină măsura în care acestea
le formează convingerea că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.
În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța
are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale
colaboratorilor ori ale martorilor protejați.
CAPITOLUL III – Mijloacele de probă în procesul penal
Secțiunea 1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal

Mijloacele de probă sunt formele, suporturile sau căile legale, prin care se constată existența
probelor în procesul penal. Astfel, se face distincție între o împrejurare de fapt pe baza căreia se
constată vinovăția sau nevinovăția unei perosane și mijlocul prin care această împrejurare a fost
relevată.
Conform art. 97 alin.2 din Codul de Procedură Penală, proba se obține în procesul penal prin
următoarele mijloace :
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă. Regula
admisibilității generale a probelor în materie penală atestă teza conform căreia, în principiu, este
posibilă și permisă dovedirea oricărei împrejurări de fapt care constituie probă în rezolvarea cauzei
penale. La această libertate a probelor trebuie adăugată și libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă
ca o deducere în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt, constituind probe în cauză, realizată
prin orice mijloace de probă.
În materie penală există regula generală că probele pot fi administrate, în principiu, prin
oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege. Rezultă că între probe și mijloacele de probă
există o legătură foarte strânsă, întrucât (în dosar) nu pot exista unele fără altele.
Ca și probele, mijloacele de probă nu au o ordine prestabilită, ele fiind utilizate în cadrul
procesului penal în raport de ansamblul probelor existente în cauză.
Secțiunea 2. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali

2.1 Declarațiile persoanei vătămate/părții civile/părții responsabile civilmente
Principala modalitate de obținere a informațiilor de la persoanele care apar în procesul penal
în diferite calități, este reproducerea orală, care se prezintă sub două forme: relatarea liberă
(nedivizată) a faptelor percepute și răspunsurile la întrebările adresate de organul de cercetare
penală.
Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente făcute
în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate
cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Astfel, cum nu se
poate întemeia o soluție de condamnare pe declarațiile singulare ale suspectului, așa nu se poate
baza o soluție de condamnare pe declarația singulară a unei persoane vătămate, sau părții civile care
nu-și găsesc sprijin și pe alte fapte sau împrejurări de fapte.
Audierea persoanei vătămate parcurge următoarele etape :
a) Întrebări și lămuriri prealabile
În această etapă, după ce persoana vătămată s-a prezentat, organul de cercetare penală
desfășoară următoarele activități:
 îi solicită citația și actul de identitate ;
 îi adresează întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric
personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile,
profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la
care dorește să îi fie comunicate actele de procedură penală, antecedentele penale sau dacă
împotriva sa se desfășoară un alt procespenal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu
vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte
date pentru stabilirea situației personale;
 compară răspunsurile primite cu datele din actul de identitate și completează concomitent,
formularul tipizat al declarației de persoană vătămată, cu aceste date;
 îi aduce la cunoștință următoarele drepturi și obligații :
- dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență juridică obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
- dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în
condițiile prevăzute de lege;
- dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula
plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă;
- obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
- obligația de a comunica orice schimbare de adresă.
b) Ascultarea relatării libere
În această etapă, organul de cercetare penală, după adresarea unei întrebări cu caracter
general (întrebare temă) persoanei vătămate, procedează astfel :
- lasă persoana să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care
i-a fost comunicată;
- o ascultă cu răbdare fără a-i cere nejustificat să-și scurteze relatarea și, concomitent, o
examinează din punct de vedere psihologic pentru a observa dacă este sau nu sinceră;
- își notează succint unele probleme necesare redactării declarației și problemele neabordate
complet de persoana vătămată în timpul relatării ;
- își notează succint răspunsurile date de aceasta în vederea redactării declarației ;
- pune întrebări, dacă este cazul.
c) Consemnarea declarației
Declarațiile persoanei vătămate se consemnează în scris, în aceasta menționându-se
întrebările adresate pe parcursul ascultării, precizându-se cine le-a formulat și de fiecare dată se
consemnează ora începerii și ora încheierii audierii.
Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, persoana vătămată o semnează, iar dacă
aceasta are de făcut completări, rectidicări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației,
fiind urmate de semnătura persoanei vătămate. Când persoana vătămată nu poate sau refuză să
semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
Declarația scrisă este semnată și de organul de cercetare penală al poliției judiciare, de
avocatul persoanei vătămate, suspectului, inculpatului, părții civile sau părții responsabile
civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret, când declarația a fost luată printr-un
interpret.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice
audio sau audio-video, atunci când organul de cercetare penală consideră necesar, sau atunci când
persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
Audierea părții civile și a părții responsabile civilmente parcurge următoarele etape :

a) Întrebări și lămuriri prealabile
În această etapă, după ce partea civilă sau partea responsabilă civilmente s-a prezentat,
organul de cercetare penală desfășoară următoarele activități:
 îi solicită citația și actul de identitate ;
 îi adresează întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric
personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile,
profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la
care dorește să îi fie comunicate actele de procedură penală, antecedentele penale sau dacă
împotriva sa se desfășoară un alt procespenal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu
vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte
date pentru stabilirea situației personale;
 compară răspunsurile primite cu datele din actul de identitate și completează concomitent,
formularul tipizat al declarației de parte civilă sau parte responsabilă civilmente, cu aceste date;
 îi aduce la cunoștință următoarele drepturi și obligații :
- dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență juridică obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
- dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
- dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în
condițiile prevăzute de lege;
b) Ascultarea relatării libere
În această etapă, organul de cercetare penală, după adresarea unei întrebări cu caracter
general (întrebare temă) părții civile sau a părții responsabile civilmente procedează astfel :
- o lasă să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost
comunicată;
- o ascultă cu răbdare fără a-i cere nejustificat să-și scurteze relatarea și, concomitent, o
examinează din punct de vedere psihologic pentru a observa dacă este sau nu sinceră;
- își notează succint unele probleme necesare redactării declarației și problemele neabordate
complet de persoana vătămată în timpul relatării ;
- își notează succint răspunsurile date de aceasta în vederea redactării declarației ;
- pune întrebări, dacă este cazul.
c) Consemnarea declarației
Declarațiile părții civile și a părții responsabile civilmente se consemnează în scris, în
aceasta menționându-se întrebările adresate pe parcursul ascultării, precizându-se cine le-a formulat
și de fiecare dată se consemnează ora începerii și ora încheierii audierii.
Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, partea civilă sau partea responsabilă
civilmente o semnează, iar dacă aceasta are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt
indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătură. Când partea civilă sau partea responsabilă
civilmente nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația
scrisă.
Declarația scrisă este semnată și de organul de cercetare penală al poliției judiciare, de
avocatul părții civile sau a părții responsabilă civilmente, persoanei vătămate, suspectului,
inculpatului, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret, când declarația a fost luată printr-
un interpret.
În cursul urmăririi penale, audierea părții civile sau a părții responsabile civilmente se
înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audio-video. Atunci când înregistrarea nu este posibilă,
acest lucru se consemnează în declarația părții civile sau părții responsabile civilmente, cu indicarea
concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
2.2 Declarațiile martorilor
În procesul penal se folosesc în mod frecvent declarațiile martorilor pentru dovedirea
faptelor și împrejurărilor de fapt ale cauzei. Frecvența folosirii acestui mijloc de probă nu se explică
printr-o încredere deosebită ce se acordă martorilor în relatarea completă și exactă a faptelor, ci prin
posibilitatea acoperirii în întregime, prin declarațiile acestora, a celor mai diverse fapte și
împrejurări ce pot forma obiect de probațiune, de la faptul principal la împrejurările care
caracterizează persoana părților în proces.
Prezența în fața organelor judiciare a persoanei chemate în calitate de martor este o obligație
legală, a cărei neîndeplinire poate atrage o constrângere juridică. Ca și în cazul celorlalte mijloace
de probă, declarațiile martorilor au valoare probatorie numai în măsura în care se coroborează cu
celelalte mijloace de probă administrate în cauză.
Cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii infracțiunii, metodele și
mijloacele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori ori care
sunt menite să contribuie la identificarea acestora. De multe ori, cu ajutorul martorilor, pot fi
stabilite condițiile și împrejurările care au înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii și măsurile ce
se impun pentru prevenirea comiteii unor astfel de fapte în viitor.
Declarațiile martorilor prezintă importanță în procesul penal, în măsura în care conțin
elemente de fapt în temeiul cărora se poate stabili existența infracțiunii, identiatea persoanei care a
săvârșit-o și împrejurările care se referă la justa soluționare a cauzei penale.
Pentru ca o persoană să poată dobîndi calitatea procesuală de martor, trebuie să fie
îndeplinite cumulativ, următoarele condiții :
- să existe un proces penal în curs de desfășurare în fața organelor judiciare ;

- să existe o persoană ce are cunoștință despre anumite fapte sau împrejurări de fapt de
natură a contribui la aflarea adevărului;
- persoana în cauză să fie audiată de către organele judiciare în legătură cu faptele și
împrejurările de fapt pe care le cunoaște.
În principiu, orice persoană fizică poate fi audiată în calitate de martor, cu excepția
următoarelor :
- persoana care are calitatea de parte sau de subiect procesual principal în procesul penal ;
- persoana care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a
fi martor ;
- un martor, un expert sau un interpret care a săvârșit o infracțiune de mărturie mincinoasă,
în cauza a cărei revizuire se cere ;
- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
urmărire penală și care a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.
Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
- soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau
inculpatului;
- persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului ;
- persoanele obligate să păstreze secretul profesional, de stat, de serviciu ;
- jurnaliștii, dacă prin audiera lor se urmărește divulgarea surselor de informare1
Drepturile martorilor :
- de a lua la cunoștință de calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările de fapt
pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor ;2
- de a nu se acuza ;3
- de a nu i se adresa întrebări privind opțiunile politice , ideologice sau religioase ori alte
circumstanțe personale și de familie ;4
- de a cere să i se consemneze declarația în modul cum o consideră reală ;
- de a face completări, rectificări sau precizări ;5
- de a nu fi constrâns să dea declarații ;6
- de a fi supus măsurilor de protecție, când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege ;7
- de a beneficia de restituirea cheltuielilor de transport, întreținere și altor cheltuieli necesare,
prilejuite de chemarea sa ;1
- de a primi venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu prilejuită de
chemarea sa la organul judiciar ;2
- de a primi o compensare, dacă nu este salariat, dar are venit din muncă ;3
de a refuza să fie audiat ca martor, dacă este soț, ascendent sau descendent în linie directă ori
frate/soră cu suspectul sau inculpatul ori dacă a avut calitatea de soț al suspectului sau inculpatului.
Obligațiile martorului :
- de a se prezenta în fața organului judiciar care l-a citat la locul, ziua și ora arătate în citație;
- de a comunica, în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat ;
- de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața organului judiciar ;
1 1Jurisprudența C.E.D.O. cu privire la interpretarea art. 10 din Convenția Europeană ( Cauza Goodwin contra Marii
Britanii, Hotărârea din 27.03.1996, paragraful 45)
2 2Codul de Procedură Penală, art. 120 alin. 1
3 3Codul de Procedură Penală, art. 118
4 4Codul de Procedură Penală, art. 122 alin. 3 teza I
5 5Codul de Procedură Penală, art. 123 alin. 1 cu referire la art. 110 alin. 2 teza II
6 6Codul de Procedură Penală, art. 101 alin. 1 și 2
7 7Codul de Procedură Penală, art. 120 alin. 2 lit. a) teza I
- de a spune adevărul.
2.3 Declarațiile suspectului sau ale inculpatului

Deoarece majoritatea infracțiunilor sunt comise sub semnul clandestinității, descoperirea și
administrarea probelor presupun desfășurarea unei munci de înaltă calificare și măiestrie
profesională.
Declarațiile suspectului sau inculpatului reprezintă un mijloc de stabilire a unor elemente de
fapt, de natură a contribui la aflarea adevărului cu privire la fapte, stări, împrejurări ce formează
obiectul probațiunii judiciare în procesul penal.
Potrivit dispozițiilor art. 97 din Codul de Procedură Penală, declarațiile suspectului sau
inculpatului constituie mijloace de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca
probe. Așadar, aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe și, în
consecință, nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoaștere a suspectului
sau inculpatului.
În vederea obținerii declarațiilor, organul judiciar procedează la ascultarea suspectului sau
inculpatului, care este o activitate procesuală și de tactică criminalistică efectuată în scopul stabilirii
unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul
cercetării penale (Aionițoaie, Butoi, Sandu, Stancu, 1992, p.90). În cadrul acestei activități,
suspectul sau inculpatul poate face mărturisiri, complete sau parțiale, cu privire la fapte, stări,
împrejurări ce formează obiectul probațiunii judiciare în procesul penal.
Cunoscând cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-a comis infracțiunea,
suspectul sau inculpatul poate contribui la soluționarea cauzei. Pe de altă parte, cu ocazia ascultării,
acesta are posibilitatea să-ți formuleze apărarea, solicitând în acest sens, administrarea probelor și a
datelor pe care le consideră necesare pentru a-l dezvinovăți sau de a-i reduce din vinovăție.
Situațiile în care suspectul sau inculpatul fie refuză să recunoască infracțiunile comise, fie
recunoaște fapte pe care nu le-a săvârșit, sunt frecvente, din cauza unor motivații diferite, precum
teama, existența unui interes material, dorința de a acoperi un complice sau de a ascunde o altă faptă
mai gravă. Susținerile acestora, făcute în cursul urmăririi penale, au valoarea oricărei probe, astfel
că ele trebuie verificate și, după caz, dacă cele susținute se confirmă, vor fi sau nu luate în
considerare.
Recunoașterea suspectului sau a inculpatului făcută în mod expres și liber, cu referire directă
la infracțiunea pe care a conceput-o și realizat-o, neviciată de nicio formă de constrângere, are
valoare întrucât duce la descoperirea unor mijloace de probă care, în final, dovedesc activitatea
infracțională a acestuia, fiind irelevant faptul că ulterior revine sau nu asupra declarațiilor inițiale.
Conform art. 78 și art. 83 din Codul de Procedură Penală, în cursul procesului penal,
suspectul și inculpatul au următoarele drepturi:
 dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia
că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da
declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
 dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică
a acesteia;
 dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
 dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
 dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
 dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a
cauzei;
 dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
 dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
 dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
 alte drepturi prevăzute de lege.
Cu ocazia audierii, organul de cercetare penală îi va aduce la cunoștință suspectului sau
inculpatului următoarele obligații :
uspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 83, precum şi
următoarele obligaţii:
 obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că,
în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul
sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
 obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă.
Din punct de vedere tactic, audierea suspectului sau inculpatului cuprinde : pregătirea în
vederea audierii și audierea propriu-zisă a suspectului sau inculpatului.
În cadrul pregătirii audierii, activitățile desfășurate de organul de cercetare penală sunt :
studierea materialului probator al cauzei; strângerea de date în legătura cu persoana ce urmează a fi
audiată; stabilirea modului de citare, a timpului și locului audierii; întocmirea planului de ascultare;
alte activități pregătitoare.
În timpul audierii propriu-zise a suspectului sau inculpatului trebuie respectate următoarele
dispoziții:
 suspectul sau inculpatul adus cu mandat de aducere trebuie audiat de îndată;1
 dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta pezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la
audiere, organul judiciar dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca
persoana să fie consultată de un medic ;2
 persoana aflată în locul de detenție poate fi audiată la locul de deținere prin
videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce
atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților ;3
 organul judiciar trebuie să aducă la cunoștință inculpatului posibilitatea încheierii, în
cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției , iar în cursul judecății
posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii
învinuirii ;4
 în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și
procurorul pot încheia un acord , ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat; 5
 acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de
inculpat ;6
 în cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu
privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat;1
 în cursul urmăririi penale, audierea sauspectului sau inculpatului se înregistrează cu
mijloace tehnice audio sau audio-video;
 în declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării,
menționându-se cine le-a formulat și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii
ascultării. 2
Cunoașterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, a datelor privind persoana
suspectului sau inculpatului, folosește organului de cercetare penală la stabilirea procedeelor tactice
de efectaure a audierii.
În practica judiciară sunt cunoscute următoarele procedee tactice de audiere a suspectului
sau inculpatului :
 folosirea întrebărilor de detaliu.
Întrebările de această natură se folosesc pentru a obține de la suspect sau inculpat amănunte
referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, care să permită verificarea explicațiilor lui.

Scopul utilizării acestor întrebări este de a demonstra suspectului sau inculpatului netemeinicia
susținerilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Întrebările detaliu,
împreună cu alte procedee de ascultare, sunt folosite frecvent în cazul când suspectul sau inculpatul
face declarații nesigure, contradictorii.
ascultarea repetată.
Acest procedeu constă in reaudieri ale suspectului sau inculpatului cu privire la aceleași
fapte, împrejurări, amănunte, la intervale diferite de timp. Între diversele declarații ale suspectului
sau inculpatului vor apărea, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, cu toate încercările de a reproduce
cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu
toate pregătirile facute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia
afirmațiilor pe care le-a facut anterior și, totodată, putând fi determinat să recunoască adevărul.
ascultarea sistematică.
Acest procedeu se folosește atât în cazul suspectului sau inculpatului sincer, pentru a-l ajuta
să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cât și al celor
nesinceri, pentru că îi obligă să dea explicatii logice și cronologice la toate aspectele privind
învinuirea. În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problemă, suspectului sau
inculpatului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele
participante și modul în care a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârsit mai multe
infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea
va începe în legătură cu infracțiunea cea mai puțin gravă sau cu cea mai gravă. Când exista mai
mulți suspecți sau inculpați în cauză, fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât
și, separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.
ascultarea încrucișată.
Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al suspectului sau inculpatului
nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și
constă în ascultarea aceluiași suspect sau inculpat de către doi sau mai mulți anchetatori, ce s-au
pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.
Procedeul prezintă un anumit avantaj dar și dezavantaje. Avantajul constă în faptul că suspectului
sau inculpatului nu i se dă posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind
adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantaje: derutarea
persoanelor cu structura psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii înșiși putându-se
încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problema cauzei.
tactica complexului de vinovăție.
O astfel de tactică conduce la rezultate deosebite în cazul persoanelor mai sensibile. Acest
procedeu constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice)
privitoare la faptă și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza. Pentru
realizarea scopului - obținerea unor declarații sincere - trebuie observate atent reacțiile suspectului
sau inculpatului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde
numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.
folosirea probelor de vinovăție.
Procedeul se folosește în ascultarea suspectului sau inculpatului nesincer, care încearcă să
denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, mai ales dacă este recidivist. Acesta, de regulă,
recunoaște faptele numai în masura în care este convins despre existența si temeinicia probelor
administrate împotriva sa. Procedeul se utilizează numai după cunoașterea exactă a poziției
suspectului sau inculpatului. Aceasta presupune ca suspectului sau inculpatului ascultat să i se
consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele pentru care este învinuit, întruct
numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.
Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea
unor cerințe, printre care:
- cunoașterea temeinică de către anchetator a tuturor problemelor din dosar, a legăturii ce
există între acestea și activitatea ilicită desfășurată de către suspect sau inculpat;
- cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar;
- stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în
care acestea vor fi prezentate;
- stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.
Atenția care trebuie acordată folosirii acestui procedeu de ascultare se explică prin aceea că
orice eroare din partea anchetatorului poate compromite întreaga muncă desfășurată pentru
determinarea suspectului sau inculpatului să facă declarații veridice și complete. Luând cunoștintă
prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit sau,
convingându-se de insuficiența ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va
continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă. În raport de personalitatea și psihologia
suspectului sau inculpatului se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea în mod
neașteptat, de la început, a probelor care îi dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu
privire la fapta săvârșită. Înaintea acestui moment, suspectul sau inculpatul trebuie să fie întrebat în
legătură cu împreurările dovedite prin probele care urmeaza a fi folosite, urmărindu-se, astfel,
crearea momentului psihologic necesar recunoașterii faptelor, renunțării la poziția de nesinceritate.
ascultarea persoanei anchetate despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea
infracțiunii.
Procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulți suspecți sau inculpați participanți
la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea suspecților sau inculpaților implicați în cauză
permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să
înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți
participanți la infracțiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de
urmărire penală, în acest mod, suspectul sau inculpatul poate prezenta date valoroase în legătură cu
infracțiunea săvârșită, date pe care ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre
propria activitate.
Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge
activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvârșirea
infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă
și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes
deosebit pentru a afla din anchetă care este poziția celorlalți suspecți sau inculpați. Cu răbdare, tact
și perseverență se poate ajunge la determinarea suspecților sau inculpaților să facă mărturisiri, să
declare despre faptele comise de către ceilalți participanți.
Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat
totul despre propria activitate, anchetatorul poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor
implicați în cauză. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare suspect
sau inculpat aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic
anterior, va fi mai cooperant în relatarea activităților infracționale a celorlalți participanți, în măsura
în care le cunoaște.
procedeul justificării timpului critic.

Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii, a
acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infracțională. Acest
procedeu se folosește, de regulă, atunci când suspectul sau inculpatul refuză să facă declarații.
Cunoscându-se activitatea suspectului sau inculpatului, i se va solicita să declare locul unde s-a
aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii.
Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se
folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să
îngreuneze aflarea adevarului. Acestora li se va cere să arate ce au facut pe zile și ore, să prezinte
locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura.
Secțiunea 3. Mijloacele materiale de probă și înscrisurile.

3.1. Mijloacele materiale de probă.
Potrivit art. 197 din Codul de Procedură Penală, orice obiecte care servesc la aflarea
adevărului și soluționarea cauzei penale poartă denumirea de mijloace materiale de probă.
Mijloacele materiale de probă se clasifică astfel :
a) Obiecte ca mijloace de probă:
- Obiecte care conțin o urmă a infracțiunii (de exemplu : cadavrul, glontele, sticla de otravă
etc.)
- Obiecte care poartă o urmă a infracțiunii ( de exemplu : obiecte pe care au rămas urme de
mâini, de instrumente de spargere, înscrisul contrafăcut în cazul falsului material etc.)
- Orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, care nu conțin și nici nu poartă urme
de infracțiuni( de exemplu : un obiect purtând o dedicație, oferit de victimă autorului; mănuși,
ochelari uitate sau pierdute de autor la locul săvârșirii infracțiunii etc.)
a) Obiecte corpuri delicte:
- Obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei
infracțiuni ( de exemplu: chei false, un cuțit, o armă cu care s-a comis un omor, etc.)
- Obiectele care constituie produsul infracțiunii, ca rezultat material al faptei ( de exemplu :
actele, monedele, alimentele sau băuturile contrafăcute etc.)
- Obiectele care constituie produsul infracțiunii ca beneficiu obținut din aceasta ( de
exemplu : obiectele și sumele de bani sustrase, bunurile cumpărate cu banii furați sau delapidați,
etc.)
Obiectele corpuri delicte sunt importante în procesul penal, întrucât pot furniza probe
privind identificarea autorului, având o strânsă legătură cu săvârșirea infracțiunii și cu participanții
la aceasta.
Ca orice mijloc de probă, mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probatorie. Sunt
însă situații în care probele materiale pot furniza informații cu valoare probantă deosebită,
constituindu-se în probe directe ( de exemplu obiectele a căror deținere este interzisă de lege) și
alteori, situații în care, probele sunt indirecte ( de exemplu un obiect personal, uitat sau pierdut de
autor la locul săvârșirii infracțiunii).
În momentul aprecierii probelor materiale, trebuie avută în vedere și varianta că acestea pot
fi create artificial de către autor în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare.
Organele de cercetare penală au următoarele sarcini cu privire la administrarea mijloacelor
materiale de probă :
- Să caute, să descopere și să ridice urmele sau obiectele care pot avea legătură cu
infracțiunile și cu persoanele care au participat la săvârșirea lor;
- Să ia măsuri de conservare a mijloacelor materiale de probă, după ridicarea lor;
- Să nu restituie persoanelor păgubite prin săvârșirea infracțiunii, obiectele a căror deținere
și circulație este interzisă prin lege ;
- Să distrugă obiectele care ar putea prezenta pericol prin folosirea sau deținerea lor ;
- Să ia măsuri de examinare a mijloacelor materiale de probă care au legărură cu săvârșirea
infracțiunii sau cu participanții la aceasta, prin dispunerea efectuării unor consatări tehnico-
științifice, medico-legale sau expertize.
3.2 Înscrisurile.
Conform art. 198 din Codul de Procedură Penală, ,,înscrisurile pot servi ca mijloace de
probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea
adevărului.”
În sens larg, prin înscris se înțelege orice act scris, cuprizându-se și formele scrise în care se
consemnează celelalte mijloace de probă. În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înțelege
numai actul care prin conținutul lui contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă
de manifestare a celorlalte mijloace de probă.
Asemenea înscrisuri sunt : corespondența, chitanțele, registrele, acele sub semnătură privată
sau emanând de la diverse instituții etc.
În sensul legii procesual penale, prin înscris se înțelege orice obiect pe care se află o
exprimare scriptică ce poate servi la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Înscrisurile necesare unei cauze penale pot fi descoperite prin percheziții, cercetări la fața
locului, sau dacă este cunoscut locul unde se află, pot fi cerute, ridicate și anexate la dosar.
Înscrisurile prezintă importanță în măsura în care din conținutul lor rezută fapte sau
împrejurări de natură a servi la aflarea adevărului în cauza penală.
În multe cazuri, un înscris, deși ajută la rezolvarea cauzei penale, poate contribui ca mijloc
material de probă, pentru că furnizează elemente informaționale nu prin conținutul său exprimat în
formă scriptică, ci ca un obiect ( de exemplu când pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit
identificarea persoanei care a avut în mână acel obiect).
CAPITOLUL IV - Procedeele de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor

materiale de probă.
Secțiunea 1. Cercetarea la fața locului.

1.1 Noțiunea și importanța cercetării la fața locului. Tactica cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului este o activitate care constă în cunoașterea nemijlocită a locului
unde s-a săvârșit infracțiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea, conservarea,
interpretarea, fixarea și ridicarea urmelor precum și pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis
infracțiunea.
Articolul 192 alin. 1 din Codul de Procedură Penală prevede următoarele : ,,Cercetarea la
fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța
de judecată, atunci când este necesară constatarea directă, în scopul determinării sau clarificării
unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori
există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Cercetarea la fața locului se poate realiza atât ca act premergător al urmăririi penale cât și
după începerea urmăririi penale și este dispusă de organul de urmărire penală, în condițiile sesizării
acestor organe conform art. 221 din Codul de Procedură Penală.
Din practica organelor de cercetare penală, rezultă că cercetarea la fața locului este o
activitate obligatorie care se efectuează în toate cazurile în care, pentru instrumentarea cauzei
penale prezintă importanță cunoașterea situației existente la fața locului, ocazie cu care se pot
descoperi urme ale infracțiunii săvârșite.
Cercetarea la fața locului este o activitate extrem de importantă, întrucât :
 locul săvârșirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la infracțiunea
și la autorul acesteia. Astfel, de modul în care se efectuează cercetarea la fața locului, de
modul de căutare/descoperire, fixare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale va
depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți
participanți la comiterea faptei penale ;
 urmele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului permit declanșarea și orientarea
investigațiilor, referitoare la elaborarea versiunilor privind fapta și persoana făptuitorului ;
 cercetarea la fața locului determină efectuarea altor activități de urmărire penală imediată
ca : percheziția, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, examinarea medico-legală a unor
persoane, urmărirea, prinderea și reținerea infractorului, etc.
 pe durata efectuării cercetării la fața loculuise pot stabili cauzele care au determinat
comiterea infracțiunii și condițiile care au înlesnit ori favorizat comiterea ei, pentru ca
ulterior să se ia măsuri de înlăturare a acestora în vederea prevenirii unor astfel de fapte
antisociale ;
 în urma stabilirii modului de operare al făptuitorului se va da posibilitatea elaborării de
metode și procedee pentru prevenirea săvârșirii de infracțiuni cu mod de operare asemănător
și se pot lua măsuri de pregătire anti-infracțională a populației ;
 cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță, cu caracter imediat și de
neînlocuit, în majoritatea cazurilor această activitate fiind aproape imposibil de repetat, în
aceleași condiții și cu aceleași rezultate.
Competența de efectuare a cercetării la fața locului este reglementată de ordinul comun al
viceprim-ministrului și ministrului afacerilor interne numărul 182/14.08.2009 și al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție numărul 1754/C/05.08.2009
privind procedura cercetării la fața locului, în cuprinsul căruia se prevede faptul că acesta se aplică
unităților de parchet și unităților din structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne la
nivelul cărora sunt organizate și funcționează organe de cercetare ale poliției judiciare, de cercetare
la fața locului, personal din serviciul unitate, precum și primul polițist ajuns la locul săvârșirii unei
infracțiuni.
Șefii unităților de poliție, pe a căror rază de competență teritorială s-a produs evenimentul ,
dispun măsuri pentru cercetarea la fața locului în toate situațiile în care sunt necesare clarificări
privind amplasarea și locul săvârșirii infracțiunii, descoperirea, ridicarea urmelor acesteia, stabilirea
poziției ori a stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea.
Pentru cercetarea la fața locului a evenimentelor deosebit de grave, la inițiativa șefului
echipei de cercetare la fața locului, șefii unităților de poliție pot solicita sprijinul direcțiilor și
serviciilor de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, care, după analiza
situației, poate dispune deplasarea unor specialiști sau alte măsuri concrete pentru rezolvarea cauzei.
Șefii unităților sau înlocuitorii legali stabilesc șefii echipelor de cercetare la fața locului și
componența acestora în funcție de natura evenimentelor. Echipa de cercetare la fața locului va fi
alcătuită din ofițeri și/sau agenți de poliție de la structurile de profil, criminaliști și conductori câine
de serviciu, în funcție de natura infracțiunii săvârșite.
La infracțiunile a căror urmărire penală este de competența obligatorie a procurorului, acesta
va fi înștiințat de îndată cu privire la eveniment. Șeful echipei de cercetare poate solicita prezența la
fața locului a medicului legist sau a altor specialiști ori experți, atunci când condițiile în care se
săvârșește infracțiunea impun prezența acestora.
Pentru asigurarea unei bune organizări și desfășurări, pe tot parcursul cercetării la fața
locului trebuie respectate următoarele reguli tactici generale:
 nelimitarea anticipată în timp, a duratei cercetării la fața locului ;
În fiecare caz în parte se impune un anumit timp necesar efectuării în condiții optime a
cercetării la fața locului, în raport de specificul și particularitățile concrete ale infracțiunii. Limitarea
anticipată a duratei este de natură să prejudicieze calitatea, minuțiozitatea și obiectivitatea cercetării
la fața locului, pentru că lipsa de timp și graba determină superficialitatea în cercetare, formarea
unor concluzii pripite, tratarea cu indiferență ori neluarea în seamă a unor stări de fapt cu valoare
probatorie.
 efectuarea cercetării complete la fața locului, indiferent de orice ipoteză preconcepută sau de
alte anticipări ;
Pot fi situații în care, de la început, se descoperă urme care ar putea fi considerate ca
suficiente pentru dovedirea faptei penale și identificarea făptuitorului, dar total greșită ar fi
aprecierea inutilității continuării cercetării. În toate situațiile se impune ca cercetarea la fața locului
să nu se limiteze numai la activități pentru confirmarea sau infirmarea unor anumite ipoteze, ci să se
efectueze o examinare obiectivă și completă a întregului câmp infracțional.
 caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanții la cercetare ;
În cazul în care cercetarea la fața locului se efectuează de mai multe persoane competente,
acestea trebuie să cunoscă sarcinile concrete ce trebuie îndeplinite, astfel ca să nu se omită nimic și
să fie evitată repetarea inutilă a unor activități.
Este interzisă intrarea la locul săvârșirii infracțiunii a oricăror persoane, indiferent de grad,
funcții și alte calități, dacă nu au sarcini în legătură cu cercetarea locului faptei, cu salvarea vieții
victimei sau cu înlăturarea pericolelor.
 utilizarea aparaturii și tehnicii în raport cu natura și particularitățile locului faptei ;
În raport de natura și particularitățile locului săvârșirii infracțiunii și de natura faptei, trebuie
utilizate în mod selectiv, cu maximă eficiență, cele mai adecvate aparaturi și tehnici criminalistice.
Astfel, o anume aparatură și tehnică criminalistică se va utiliza în condiții obișnuite și alta în
condiții speciale, cum ar fi în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în mediul exploziv, etc.
În raport de genul de infracțiune comisă, se va folosi un anume aparat, o anume trusă criminalistică,
ori se vor aplica anumite procedee tehnice de descoperire a urmelor, de executare a fotografiilor
judiciare etc.
 consemnarea în cursul cercetării la fața locului a constatărilor făcute, a datelor și a celorlalte
elemente ce prezintă interes în cauză ;
Notările efectuate în timpul cercetării la fața locului oferă date pentru întocmirea procesului
verbal de cercetare la fața locului, a schiței, desenelor și în același timp pot servi ca date de referință
în controlul și autocontrolul asupra activităților desfășurate la locul faptei.
 observarea comportamentului făptuitorului și a altor persoane prezente la cercetarea locului
faptei ;
Cu ocazia cercetării la fața locului, pe făptuitor îl preocupă și totodată îngrijorează anumite
stări de fapt care îl învinovățesc, fapt care îl determină să reacționeze de multe ori necontrolat. O
importanță deosebită o prezintă selecționarea reacțiilor emotive și stabilirea legăturilor cu anumite
momente sau activități desfășurate la fața locului. Aceste reacții generează de regulă un înalt grad de
nervozitate, iar comportamentul făptuitorului nu mai poate fi controlat și dirijat conștient. În astfel
de situații, făptuitorul se exteriorizează prin transpirație abundentă ,schimbarea culorii pielii,
tremuratul mâinilor etc.
Complexa cercetare la fața locului cuprinde două faze : faza statică și faza dinamică.
Activitățile criminalistice desfășurate în faza statică a cercetării au ca obiect constatarea stărilor de
fapt, a urmelor și altor mijloace materiale de probă, fără a se proceda la atingerea sau schimbarea
poziției în care acestea au fost descoperite.
În faza dinamică a cercetării la fața locului se procedează cu precădere la examinarea
minuțioasă și în mișcare a fiecăre urme, a fiecărui mijloc de probă prin folosirea mijloacelor
adecvate.
Activități ce se desfășoară în faza statică a cercetării la fața locului :
a) Delimitarea locului săvârșirii infracțiunii
Această activitate incipientă a cercetării la fața locului este o continuare firească a
determinării arealului ce reprezintă locul faptei și a zonei/zonelor ce va/vor fi delimitate cu ocazia
sosirii la locul comiterii evenimentului.
b) Fixarea locului faptei în contextul mediului înconjurător ;
Aceasta se realizează prin fotografiere și video-filmări, cu respectarea genurilor și
procedeelor de executare a fotografiei judiciare la fața locului.
c) Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief în vederea întocmirii schiței locului
faptei ;
Prin folosirea metodelor specifice de întocmire a schiței locului faptei, se ridică
caracteristicile de relief ale terenului. În acest sens, se vor folosi semne topografice cunoscute ori
altele alese aleatoriu, dar explicate în legenda schiței.
d) Sectorizarea locului faptei ;
În situația în care locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o
suprafață mare dintr-un teren deschis, pentru buna desfășurare a cercetării este necesar să se
procedeze la împărțirea lui pe sectoare și la stabilirea ordinii în care se va face cercetarea acestora.
e) Stabilirea și marcarea traseului de acces în locul faptei ;
f) Activități specifice fazei statice a cercetării la fața locului în legătură cu probele/urmele ;
Faza statică presupune căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea și protejarea urmelor
infracțiunii și a celorlalte mijloacele materiale de probă fără a le mișca din locul în care se găsesc.
Activitățile specifice în legătură cu probele/urmele se realizează în conformitate cu regulile
generale și specifice fiecărei categorii de urme, tratate în contextul operațiunilor ce se execută în
legătură cu acestea.
g) Folosirea câinelui de serviciu ;
Activități ce se desfășoară în faza dinamică a cercetării la fața locului :
a) Activități specifice în legătură cu probele/urmele ;
Faza dinamică presupune activități specifice în legătură cu probele/urmele, ce se realizează
în conformitate cu regulile generale și specifice fiecărei categorii de urme, folosindu-se procedee
care implică modificarea poziției/ locullui unde au fost descoperite, atingerea acestora fără a le
contamina, în vederea exploatării lor din punct de vedere tehnico-științific.
Ridicarea/ colectarea/ ambalarea/ custodia probelor se execută astfel:
- se alege metoda de colectare și stabilirea ordinei colectării/ ridicării diferitelor tipuri de
probe;
- urmele, obiectele purtătoare sau corpurile delicte vor fi ridicate ca atare, ambalate separat
cu respectarea procedurii de relevare, prelevare, ridicare și transport; dacă materialul suport nu
permite ridicarea ca atare se procedează la prelevarea și ambalarea urmelor conform procedurii.
Dacă metoda de colectare/ ridicare presupune distrugerea sau deteriorarea parțială/ totală a
suportului pe care se află proba, responsabilul cu activități criminalistice va cere acordul șefului
echipei de cercetare la fața locului și va consemna acest fapt în procesul verbal de cercetare la fața
locului, iar în cazul în care acesta nu este de acord, proba se va recolta prin alte metode sau se va
ridica suportul ca atare.
După încheierea cercetării la fața locului, toate probele descoperite sunt preluate de șeful
echipei de cercetare la fața locului, consemnându-se acest fapt în procesul verbal. Pentru fiecare
probă se întocmește o fișă de custodie. Urmele papilare și obiectele purtătoare ale acestora și
obiectele/materialele ude sau umede sunt ridicate de responsabilul cu activități criminalistice, în
vederea prelucrării în laborator și exploatărili lor prin mijloace specifice, făcându-se mențiunea
necesară în procesul verbal.
b) Activități specifice privind autorii, victimele, cadavrele sau alte persoane ce au legătură
cu cauza ;
În acest sens, cu respectarea metodologiei de lucru, se vor face fotografii de identificare atât
pentru persoane și cadavre, cât și pentru obiectele găsite asupra lor.
Identificarea victimelor decedate se face de regulă pe baza actelor de identitate găsite asupra
lor și comparate pe loc cu semnalmentele cadavrului. Dacă asupra acestora nu se găsesc documente
de identitate, identificarea se face pe baza semnalmentelor, amprentelor, urmelor biologice etc.,
precum și prin recunoașterea de către diferite persoane.
c) Efectuarea de măsurători și culegerea de date pentru întocmirea schiței locului faptei;
În funcție de fiecare caz investigat se execută astfel de măsurători, folosindu-se rulete sau
alte mijloace tehnice de măsură. Valorile obținute cu ocazia măsurătorilor sunt reprezentate scriptic
în schița locului faptei, care se întocmește cu ocazia investigării cauzei, și totodată sunt consemnate
în procesul verbal de cercetare la fața locului.
Întreaga activitate de cercetare la fața locului este consemnată cu rigurozitate în procesul
verbal de cercetare la fața locului, ce se întocmește de șeful echipei de cercetare, cu participarea
celorlalți membri ai echipei.
Acest documente cuprinde trei părți, după cum urmează :
a) partea introductivă, în care sunt consemnate următoarele :
- locul și data când s-s efectuat cercetarea locului faptei și s-a încheiat procesul verbal ;
- numele, prenumele și calitatea lucrătorilor care au executat cercetarea locului faptei,
precum și instituțiile din care aceștia fac parte ;
- numele, prenumele, calitatea și instituțiile din care fac parte specialiștii, experții etc ;
- datele de identificare ale martorilor asistenți, persoanei care a făcut sesizarea, victimei;
- temeiul de fapt și juridic al cercetării locului faptei ;
- primele măsuri luate la fața locului până la sosirea echipei de cercetare la fața locului : în
ce au constat acestea, cine a asigurat locul faptei.
b) partea descriptivă, în care sunt consemnate :
- descrierea detaliată a situației locului faptei ( ansamblul în care se încadrează locul faptei,
delimitarea precisă a acestuia, dimensiunile și amplasarea față de punctele cardinale,
particularitățile topografice, căile de acces;
- descrierea amănunțită a obiectelor,urmelor și a altor probe materiale descoperite la locul
săvârșirii faptei;
- se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanța dintre diferitele obiecte sau
urme, natura urmelor din punct de vedere al mecanismului de formare, al perceptibilității lor,
dimensiunile lor, procedeele tehnico- științifice folosite pentru descoperirea, ridicarea și fixarea
urmelor;
- diferitele particularități ale cercetării care se consideră că trebuie să fie menționate;
-menționarea împrejurărilor negative întâlnite cu ocazia cercetării locului faptei și explicarea
acestora;
c) Partea finală în care sunt consemnate:
- obiectele și urmele descoperite, ridicate de la locul faptei, în ce scop, ce metode s-au
folosit, cum au fost ambalate, etichetate, custodia acestora, locul unde sunt păstrate/ trimise;
- ce s-a fotografiat/video-filmat la locul faptei, în ce scop, cu aplicarea căror metode
fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile și în ce condiții tehnice,
condițiile de iluminare, materiale fotografice folosite;
- ce măsurători fotografice s-au executat;
- dacă s-au distrus/ degradat diferite bunuri;
- dacă s-a întocmit schița locului faptei, la ce scară;
- ora la care cercetarea la fața locului a început și la care s-a terminat/ întrerupt, condițiile
care au generat întreruperea;
- ora la care a început și ora la care s-a terminat încheierea procesului verbal;
- menționile că procesul verbal a fost citit persoanelor prezente la efectuarea cercetării la fața
locului, obiecțiile și observațiile acestora;
- formula de încheiere a procesului verbal;
- semnăturile membrilor echipei de cercetare la fața locului, a martorilor asistenți și a
celorlalți participanți.
1.2 Urmele. Operațiuni tehnico-criminalistice ce se execută în legătură cu acestea.

Urmele biologice și micro-urmele. Urmele de mâini și de încălțăminte.
În sens criminalistic, prin ,,urmă” se înțelege orice modificare produsă la locul faptei, ca
rezultat material al activității persoanelor implicate în comiterea acesteia și este utilă cercetării
criminalistice (Colectiv, 2006, p.9).
Prin loc al faptei se înțelege arealul unde s-a desfășurat sau se presupune că s-a desfășurat
activitatea ilicită, ori locul unde s-a produs rezultatul acestuia, inclusiv zonele în care s-au produs
catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu este strict limitat la locația unde s-a produs evenimentul, ce
include și zonele unde au fost comise acte relevante, înainte sau după comiterea infracțiunii.1
Potrivit Procedurii specifice de inspecție, constitue urme sau probe, următoarele :
a) tot ce a rămas material sau nu, vizibil sau invizibil la locul faptei de la persoana
făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele ori instrumentele folosite de acesta
în procesul săvârșirii faptei ( urmele papilare, de îmbrăcăminte, urme ale diferitelor instrumente de
spargere folosite la forțare, tăiere, dar și urme de miros și semnalmentele memorate)
b) tot ce s-a atașat material sau nu, vizibil sau invizibil de la locul faptei asupra
faptuluitorului, a hainelor, obiectelor, ori mijloacelor folosite de acesta la comiterea faptei( particule
de sol atașate pe îmbrăcămintea făptuitorului, sânge aparținând victimei descoperit pe hainele
făptuitorului etc.)
c) schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii faptei, dacă ele au
legătură cu fapta( ușa de la intrarea în locuință găsită întredeschisă, poziția sertarelor, a scaunelor în
încăperea de unde au fost sustrase bunuri, poziția vehiculelor pe carosabil în urma producerii
accidentului etc.)
Clasificarea urmelor:
 după factorul creator de urmă:
 urme create de om: de mâini, de picioare, de dinți, fire de păr etc., precum și
produsele biologice de natură umană sub formă de secreții, excreții și țesuturi( sânge, dinți,
urme de miros etc.)
 urme create de animale: de copite, de gheare, de cioc, de coarne, produse biologice
etc.;
 urme create de vegetale: urmele frunzelor, ale ramurilor, ale tulpinilor, etc.
 urme create de obiecte: sunt cele mai des întâlnite și aici putem exemplifica urmele
de încălțăminte, de pneuri ale mijloacelor de transport, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă,
striațiile create de ghinturile țevii pe glonț, etc.;
 urme create de unele fenomene: urmele incendiilor, a alunecărilor de teren, a
cutremurelor, a fulgerelor, etc.
 după factorul primitor de urmă:
1 Procedura Specifică de Inspecție – Cod PSI 00.1- privind Cercetarea la fața locului, emisă în baza Ordinului
Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 privind Procedura Cercetării la Fața Locului, ediția 1/05.12.2011, revizia 0,
pag. 5
 urme primite de om. Omul poate primi urme create de toți factorii creatori, de
exemplu: pete de vopsea, sânge, urme ale ștrangulării, particule de praf etc. În cadrul
procesului de percepție, omul poate reținei și acele urme care dispar de la locul faptei odată
cu consumarea actelor infracționale, dacă acesta l-a văzut pe făptuitor. Și acestea pot fi
considerate urme în sens criminalistic : caracteristicile mersului făptuitorului, culoarea
îmbrăcăminte ce o purta etc. ;
 urme primite de animale: sunt modificările produse asupra corpului acestora sub
acțiunea factorilor creatori de urme( rănirea, imprimarea pe blana animalului, urme ale
gloanțelor, etc.;
 urme primite de vegetale: constau în- tăieturi, retezături, ruperi, smulgeri, etc.
 urme primite de obiecte: solul moale primește urmele de încălțăminte, tocul ușii sau
rama geamului primește urmele instrumentelor de spargere, etc.
 după esența lor :
 urme formă sau de contact: reproduc conturul exterior al factorului creator de urmă
în locul de contact cu factorul primitor, ori linia de rupere a acestuia.
În raport de procesul de mișcare al celor doi factori, urmele formă se împart în:
- urme statice: se formează prin apăsare, lovire, rostogolire, fără ca suprafață obiectului
creator sau a celui primitor, să alunece pe suprafața celuilalt ( urmele de mâini formate prin
prinderea unei sticle, urmele create de pneurile vehiculelor în timpul rulării)
- urme dinamice: sunt opusul primelor și se formează când cel puțin una din suprafețele în
contact se află în mișcare una față de cealaltă, din cauza frecării sau alunecări( urma de derapare a
pneului, urma creată de lama toporului pe arborele furat din pădure etc.)
- urme de suprafață: se formează numai la suprafața obiectului primitor, fără ca acesta să
se modifice în profunzime. Ele apar ca rezultat al unor depuneri sau dislocări de substanță ( urma
lăsată de talpa bocancului cu care s-a călcat peste o porțiune proaspăt vopsită)
- urme de adâncime: care se formează prin modificarea în profunzime a obiectului primitor
în locul de contact cu cel creator de urmă( urma de încălțăminte creată în solul moale sau în zăpadă)
În funcție de procesul formării lor, urmele de suprafață, pot fi :
-urme create prin stratificare( urma papilara formată prin depunerea de sânge pe un obiect
lucios sau urmă de sol moale creată pe talpa încălțămintei făptuitorului etc.)
-urme create prin destratificare( urma papilara formată prin dislocarea unei cantități de
praf de pe mobila prăfuită sau urma de pneu formată peste o porțiune de vopsea proaspăt aplicată pe
carosabil)
 urmele materiale: cuprind produsele, substanțele sau peliculele de natură organică
sau anorganică sau substanțe chimice.
 urmele poziționale: sunt reprezentate de schimbările pozițiilor inițiale ale obiectelor
dacă au o legătură de cauzalitate cu fapta.
 după mărime, urmele se clasifică astfel:
 macrourme: sunt umele formă sau materie de dimensiuni suficient de mari pentru a
putea fi descoperite și examinate cu ochiul liber;
 microurme: sunt urmele formă sau materie, mici sau foarte mici, a căror descoperire,
ridicare și examinare necesită folosirea unor mijloacele tehnice de mărire: lupă, microscop de
buzunar etc.
 după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării :
 urme ce furnizează elemente numai pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale
săvârșirii faptei/ producerii evenimentului. Aici regăsim urme care, deși nu conțin elemente
pentru stabilirea apartenenței de gen a factorului creator, contribuie la determinarea
activităților desfășurate de făptuitor, a succesiunii și duratei lor ;
 urme care ajută numai la stabilirea apartenenței de gen sau grup a factorului creator.
Sunt acele urme care conțin caracteristici individuale insuficiente identificării efective a
factorului creator, dar pot totuși conduce spre a se stabili categoria din care face parte
factorului creator.
 urme care permit chiar identificarea factorului creator. Acestea sunt urmele statice,
sau cele care conțin suficiente caracteristici individuale pentru identificarea factorii creator de
urmă.
Operațiunile tehnico-criminalistice ce se execută în legătură cu urmele
1.Căutarea urmelor
Această operațiune nu trebuie să se limiteze strict la alea arealul( locul) săvârșirii
infracțiunii( producerii evenimentului), ci ea va fi extinsă și asupra căilor de acces și de părăsire a
zonei, deoarece și aici pot fi descoperite urme/ probe utilizate la comiterea faptei sau care să aibă o
legătură de cauzalitate cu aceasta. Căutarea urmelor trebuie efectuată cu multă răbdare,
meticulozitate și precauție. Trebuie să se procedeze conform maximei ,,VEZI-FOTOGRAFIEZI-
EXAMINEZI-ATINGI”. Asta înseamnă că mai întâi proba trebuie localizată, fixată și apoi ridicată/
ambalată și depozitată.
Pentru căutarea/ descoperirea urmelor, în funcție de natura infracțiunii, specificul locului faptei și de
modul de operare al infractorului, organul de cercetare penală va căuta să reconstituie mental fiecare
fază a desfășurării activități infracționale, parcurgând cu atenție traseul infractorului (iter criminis).
2.Descoperirea/detectarea urmelor
Descoperirea urmelor/ probelor, presupune o cercetare sistematică și amănunțită a locului
săvârșirii infracțiunii, prin observare nemijlocită cu ochiul liber, sau folosind mijloace tehnice. Pe
parcursul cercetării, fiecare obiect bănuit că ar avea legătură de cauzalitate cu fapta, va fi
individualizat cu numere sau litere, în ordinea descoperirii lor.
În funcție de natura și dimensiunile urmei, se aplică unul sau mai multe dintre următoarele
procedee de descoperire :
A. urmele vizibile(macro-urmele), pot fi descoperite cu ochiul liber;
B. microurmele și urmele latente pot fi descoperite folosind una din următoarele tehnici :
a) cu fascicul de lumină dirijat incident;
b) cu aparate optice de mărit ;
c) prin transparență ( în cazul urmelor papilare de pe sticle, borcane etc.)
d)sub radiații ultraviolete, infraroșii, gama, beta, roentgen, în funcție de obiectul examinat
Aceste procedee sunt nedistructibile, deci nu aduc modificări prin aplicarea lor, formei,
mărimii, culorii ori compoziții chimice a probei examinate.
e) prin relevare. Aceasta este o operațiune de punere în evidență a profilului urmei latente,
folosind tehnici sau procedee specifice. Se folosește în principal în cazul urmelor papilare, de buze
și de urechi. Relevarea urmelor papilare se poate realiza prin următoarele tehnici :
- prin pudrare, folosit pulberi relevante de culori opuse culorii obiectului purtător al urmei
papilare, de buze sau de urechi
- prin tratarea cu soluții chimice( ninhidrină), în cazul urmelor papilare vechi aflate pe
hârtie, pentru suprafețe adezive de culoare deschisă, neabsorbante;
- relevarea urmelor papilare de pe materiale textile ;
- relevarea cu vapori de iod( a celor aflate pe hârtie și pe pereți);
- relevarea urmelor de pe suporturi vegetale ;
- folosirea radiației de tip laser, care se proiectează sub un unghi de 45 de grade,
determinând apariția unei fluorescențe specifice ;
- folosirea dispersiei luminoase a unei raze de lumină incidentă.
3. Protejarea/conservarea urmelor.
Prin protejarea urmelor se înțelege luarea măsurilor necesare conservării acestora, pentru a
nu fi distruse sau deteriorate intenționat sau neintenționat din cauze diverse. Aceasta este o
operațiune care, de regulă, se execută înainte de începerea cercetării la fața locului. Pentru
conservarea urmelor, se impune o deplasare efectivă a organului de cercetare penală în locul faptei.
Acest lucru trebuie făcut cu multă precauție, pentru a nu distruge urmele deja existente, prin
contaminarea cu urmele sale. Întotdeauna trebuie să se acorde prioritate conservării substanțelor
volatile sau perisabile. Procedeele de conservare a urmelor diferă în funcție de natura urmei, locul
unde se afla precum și de factorii care pot influența integritatea sa. Acestea sunt:
a) împrejmuirea zonei și interzicerea pătrunderii în locul faptei a oricăror persoane care nu
au legătură cu cercetarea la fața locului, cu salvarea vieții victimelor sau cu îndepărtarea pericolelor;
b) acoperirea urmelor cu diferite obiecte curate( cutii, lăzi, vase) ;
c) încercuirea urmelor cu cretă, jalonarea și numerotarea urmei sau obiectului principal/
mijlocului material de probă ;
d) procedee speciale de conservare:
- obiectele care poartă urme de miros vor fi acoperite;
- pe timpul cercetării la fața locului, obiectele care poartă sânge aflat în stare umedă se vor
usca la temperatura camerei și apoi vor fi ambalate în cutii de carton, fără a se face o împăturire ,,
urmă peste urmă”. Se interzice ambalarea unor asemenea probe în ambalaje din material plastic;
- urmele de adâncime create în solul moale se acoperă și se îndiguiesc pentru a preîntâmpina
pătrunderea apei în ele și ulterior surparea pereților;
- nu este permisă aplecarea peste cadavru sau peste alte zone care au legătură de cauzalitate
cu fapta, dacă nu se poartă combinezon de protecție;
- dacă se creează accidental urme la locul faptei, acestea trebuie menționate în procesul
verbal de cercetare la fața locului.
4. Interpretarea urmelor
În sens criminalistic, prin interpretarea probelor se înțelege examinarea amănunțită a
fiecăreia dintre ele și corelarea acesteia cu celelalte elemente din ambianța locului faptei, în vederea
explicării mecanismului formarii urmei și obținerii unor indicii despre factorul creator și despre
împrejurările în care s-a comis fapta.
5. Documentarea/fixarea urmelor.
A documenta sau a fixa o probă din punct de vedere criminalistic înseamnă a arăta prin
diferite mijloace de probă, caracteristicile acesteia, respectiv: natura, calitatea, forma, culoarea,
amplasamentul, dimensiunile și poziția urmei.
Fixarea urmelor se poate realiza prin următoarele procedee:
- prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului;
- fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice: fotografiere judiciară, video-film judiciar, schiță,
desen.
Descrierea probelor în procesul verbal de cercetare la fața locului oferă multiple posibilități
de a arăta toate aspectele constatate cu această ocazie. De altfel, din punct de vedere juridic, acesta
este considerat principalul mijloc de probă prin care se arată situația de fapt constatată de organul
judiciar la locul unde s-a comis o infracțiune, ori s-a produs un eveniment.
Fotografierea și filmarea locului faptei se va realiza din diferite puncte de stație și unghiuri,
urmărindu-se fixarea urmelor în raport cu împrejurările existente în câmpul infracțiunii.
Schița se întocmește în situațiile în care este necesară o mai bună înțelegere a
amplasamentului urmelor și a raporturilor de spațiu în care se află acestea cu celelalte elemente de
la fața locului.
Desenele se realizează pentru a scoate în evidență forma diferitelor obiecte sau urme,
precum și alte aspecte care prezintă interes în respectiva cauză.
6. Ridicarea/colectarea urmelor și/sau a obiectelor principale
Ridicarea probelor de la fața locului este o activitate ce se efectuează întotdeauna după
fixarea lor. Procedeele de ridicare sunt:
A. Ridicarea imaginii urmei, prin fotografiere sau filmare.
Fotografierea și filmarea sunt recomandate a se executa înaintea oricărui alt procedeu de
ridicare, deoarece în caz de distrugere sau de deteriorare a urmei, va rămâne imaginea acesteia.
B. Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător
Procedeul se aplică atunci când este de preferat ca urma să fie ridicată cu tot cu suportul pe
care se află, altfel existând riscul deteriorarii ei. Se va aplica acest procedeu atunci când:
- prin ridicarea respectivului obiect purtător, nu se afectează desfășurarea normală a
activității în locul respectiv și nu se aduce atingere confortului persoanelor ;
- obiectul purtător de urmă nu are dimensiune sau greutate mare;
- prin ridicare, nu se distruge urma și nu se produc pagube;
- prin ridicare nu se pune în pericol viața ori sănătatea persoanelor aflate în acel loc.
C. Ridicarea urmei ca atare
Acest procedeul se aplică în cazul urmelor materie, adică a părților din întreg. În funcție de
felul urmei și de dimensiunile urmelor materie, se aplică una din următoarele tehnici de ridicare:
- prinderea cu mâna înmănușată sau cu penseta( fragmente de sticlă etc.);
- desprinderea sau răzuirea de pe suportul pe care se află( răzuire urmelor de sânge de pe
perete și colectarea pe o coală de hârtie);
- absorbirea cu pipeta sau seringa;
- ridicarea cu magnetul( în cazul materialelor feroase);
- prin măturare( cu pensula din păr de porc și ulterior colectare pe hârtie);
- prin decupare( urmele textile care poartă urme de vopsea);
- prin tamponare cu vată sau tifon.
D. Ridicarea prin transferare
În cazul urmelor formă create prin depunere ori prin detașare de pulbere de pe suprafețe
dure, ori în cazul urmelor papilare relevate cu diferite pulberi, se aplică metoda ridicării acestora
prin transferare cu folii adezive. Această metodă se aplică numai în situația în care ridicarea cu
obiectul purtător nu este posibilă și după ce urma a fost fotografiată.
E. Ridicarea urmelor cu ajutorul mulajului
În situațiile în care în câmpul infracțiunii sunt descoperite urme de adâncime, după
fotografierea ori filmarea lor, vor fi ridicate cu ajutorul mulajului de ghips, parafină ori plastilină.
7. Ambalarea și custodia probelor.
După ce au fost ridicate, pentru a putea fi protejate pe timpul transportului, urmele vor fi
ambalate în plicuri, pachete, cutii, ori alte recipiente adecvate, în raport cu natura și specificul
fiecăruia. Urmele descoperite și ridicate de la fața locului vor fi predate șefului echipei de cercetare
la fața locului. Ulterior, toate urmele și mijloacele materiale de probă vor fi înaintate organului de
urmărire penală, care se ocupă de soluționarea cauzei.
8. Obținerea modelelor pentru comparație
Pentru a se putea stabili factorul creator al probei, se impune ca aceasta să fie comparată cu
modelele de comparație. După terminarea cercetării la fața locului, pe baza datelor obținute prin
interpretarea urmelor, se vor emite ipoteze și versiuni referitoare la persoana care putea comite
infracțiunea.
1.3 Urmele biologice și micro-urmele.
Prin urme biologice se înțeleg acele tipuri de probe care sunt constituite din celule nucleate,
țesuturi sau din secreții fiziologice în compoziția cărora sunt prezente elemente pe baza cărora le
poate fi identificat factorul creator.
Clasificarea urmelor biologice :
a) urme biologice de natură umană :
- produsele de secreție( suliva, sperma, transpirație etc.)
- produsele de excreție(urină, fecale)
- țesuturile moi și dure( sânge, piele, fire de păr, unghii, oase)
- microurme( celule epiteliale depuse pe suporturi în urmă transferului prin atingere sau prin
frecare)
b) urme biologice de natură animală( sânge, păr, pene etc);
c) urme biologice de natură vegetală( polen, frunze, semințe, etc.)
d) urme biologice de natură bacteriană.
Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice
invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, care pot fi cercetate numai prin folosirea metodelor
microanalitice.
Clasificarea microurmelor :
a) după mecanismul producerii lor, microurmele pot fi:
- particule secundare ale unor macro-urme;
- particule mici ale unui obiect care inițial a fost mare;
- microobiecte naturale.
b) în raport de modalitatea de transmitere, microurmele pot fi:
- microurme de contact, care iau naștere în toate situațiile în care două obiecte intră în
contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic;
- microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele transmise către obiect
sau persoane, precum și ca rezultat al activităților desfășurate de infractori la locul faptei.
c) în funcție de factorul creator:
- microurme de origine umană( particule de fire de păr, pete de sânge, particule de grăsime
etc.)
- microurme de origine animală( particule din pene, solzi de pește,etc)
- microurme de origine vegetală( particule de alge, licheni, ferigi, semințe etc.)
- microurme provenite de la obiecte( particule de sticlă, vopsea, particule de pământ etc.)
Urmele de mâini
Urmele de mâini reprezintă acele modificări materiale aduse elementelor componente ale
locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului sau victimei cu acestea, săvârșirii unei
infracțiuni.
Pe lângă frecvența relativ mare în câmpul infracțiunii, urmele mâinilor prezintă importanță
datorită reproducerii fidele a formei desenului papilar existent pe suprafața palmei și a degetelor
Importanța examinări urmelor de mâini în procesul judiciar rezultă din următoarele
considerente:
- aceste urme pot conduce la identificarea persoanei care le-a creat, precum și la elaborarea
versiunilor referitoare la acțiunile întreprinse de autor sau victimă;
- au o frecvență mare la locul comiterii infracțiunilor;
- complexitatea desenelor papilare da posibilitatea identificării certei a factorului creator;
- examinarea dactiloscopică permite identificarea persoanei.
Desenul papilar al degetelor se întinde pe suprafața falangelor, falanginelor și falangetelor.
În mod deosebit, interesează cel al falangetelor, pentru că prezintă forme complexe și variate de
creste și șanțuri papilare.
La baza identificării dactiloscopice stau proprietățile desenului papilar, respectiv:
a) unicitatea desenului papilar;
Desenele papilare nu apar ca o înșiruire perfect ordonată de șanțuri și creste papilare. Ele se
deosebesc între ele atât prin forma generală, cât și prin anumite detalii caracteristice, formate de
crestele papilare, care pot fi așezate într-o anumită formă, combinație și frecvență.
b) fixitatea desenului papilar;
Desenul papilar apare în luna a treia a vieții intrauterine a fătului și primește formă definitivă
în luna a șasea. El nu se schimbă tot timpul vieții persoanei și nici după moartea acestuia, decât
numai prin procesul putrefacției țesutului. Încercările de distrugere a reliefului pielii prin frecare,
arsuri superficiale sau procedee chimice nu pot înlătura desenul papilar decât vremelnic, deoarece
într-un timp relativ scurt, pielea se regenerează, iar desenul apare din nou în forma inițială cu
excepția arsurilor care afectează stratul hipodermic al pielii.
Operațiunile tehnico-criminalistice care se execută în legătură cu urmele de mâini.
A. Descoperirea urmelor de mâini
Descoperirea urmelor de mâini presupune o cercetare sistematică și amănunțită a locului
săvârșirii faptei, prin observarea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace tehnice adecvate.
Urmele de mâini se vor căuta pe acele obiecte din câmpul infracțiunii care puteau fi atinse,
prinse ori purtate de mâinile autorului faptei, în timpul comiterii acesteia. Urmele de mâini trebuie
căutate la fața locului în raport de configurația acestuia și obiectele existente aici. În acest sens,
exemplificăm:
- la o ușă spartă, urmele se caută pe broască, mânere sau în imediata lor apropiere;
- la o fereastră forțată, se caută pe bucăți de geam aflate pe pervaz,, rezemate de zid, ascunse
sau aruncate,ori pe părțile vopsite ale ferestrei;
- la instalațiile electrice, căutarea se face pe întrerupătoare, pe pereți din jurul acestora, pe
becuri, lămpi cu neon deșurubate parțial sau total;
- pe obiectele aduse, lăsate sau uitate de faptuitor în câmpul infracțiunii;
- pe obiectele din câmpul infracțiunii cărora le-a fost schimbată poziția cu ocazia comiterii
infracțiunii.
Descoperirea urmelor de mâini de adâncime și a celor de suprafață vizibile se poate face cu
ochiul liber, pentru aceasta fiind necesară examinare atentă, minuțioasă și succesivă a locurilor mai
sus menționate.
Pentru descoperirea urmelor invizibile, se impune folosirea unor procedee elaborate de
criminalistică, după cum urmează:
a) examinarea obiectelor cu ajutorul unui fascicul de lumină incidentă, sub un unghi de 45
de grade. Acest procedeu se poate aplica pentru descoperirea urmelor de mâini invizibile,
examinând cu atenție suprafețele lucioase ale obiectelor din câmpul infracțiunii, la lumina dirijată a
unei lămpi, față de direcția în care privește persoana ce efectuează cercetarea la fața locului.
b) folosirea diferitelor aparate optice: lupă, microscop de buzunar sau clasic etc.;
c) examinarea obiectelor prin transparență- se aplică în situațiile când obiectul purtător este
transparent;
d) examinarea suprafeței obiectelor sub radiații ultraviolete- face posibilă evidențierea
urmelor de mâini latențe datorită fluorescenței sub radiații ultraviolete pe care o prezintă diferite
săruri din sudoare;
e) relevarea urmelor de mâini- este operația tehnico- criminalistică prin care urmele
invizibile sunt puse în evidență cu ajutorul unor substanțe, aplicând procedee fizice sau chimice.
Pentru relevarea urmelor papilare, se poate folosi una din următoarele tehnici:
- pudrarea suprafețelor obiectelor din câmpul infracțiunii, cu anumite pulberi colorate,
folosind diverse pensule cu păr foarte fin, ocazie cu care pulberea adera la urmele de mâini latentă
și le colorează, făcându-le vizibile.
- aburirea cu vapori de iod - se bazează pe faptul că vaporii de iod aderă repede la
substanțele organice din transpirație, colorându-le în maro intense. Această metoda se folosește
pentru relevarea urmelor invizibile de pe hârtie, pereții zugrăviți, sau alte suprafețe absorbante și cu
asperități.
- tratarea cu soluții chimice. Urmele papilare latente cu o vechime mare se pot evidenția în
condiții bune prin tratarea suprafețelor obiectelor cu o soluție chimică(2% soluție de roșu de Sudan
III în alcoolt etilic de 70 de grade ; 5% soluție de clorură de argint în apă distilată).
- tratarea cu substanța Ticorep. Tehnica constă în evaporarea acestei substanțe în incinte
închise iar după un timp, toate urmele papilare latențe de vin vizibile;
- tehnica relevării cu vapori de cianoacrilat - constă în introducerea obiectelor purtătoare de
urme de mâini în etuva autolaboratorului criminalistic și crearea condițiilor de umiditate și
temperatură necesare evaporării ciano- acrilatului și aderării vaporilor creați la sărurile și
aminoacizii din transpirația depusă de crestele papilare pe obiectele atinse.
B.Conservarea (protejarea) urmelor de mâini.
După descoperire, urmele de mâini trebuie să fie conservate. Aceasta presupune luarea
măsurilor necesare în vederea protejării acestora, pentru a nu fi distruse sau alterate intenționat sau
neintenționat prin acțiunea persoanelor, a animalelor sau intemperiilor naturii.
Pentru conservarea urmelor de mâini, se pot folosi unul sau mai multe din următoarele
procedee:
- acoperirea urmei cu diferite obiecte curate;
- încercuirea urmelor cu cretă sau alte obiecte;
- numerotarea urmelor descoperite.
C.Interpretarea urmelor de mâini.
Cu ocazia examinării urmelor de mâini la fața locului, se pot obține date și indicii referitoare
la: acțiunile făptuitorului la fața locului; vârsta și uneori sexul persoanei; determinarea degetului, a
mâinii regiune de la care provine urmă; determinarea vechimii urmei.
D. Fixarea(documentarea)urmelor de mâini, care se poate realiza prin următoarele moduri:
-prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului;
-prin fotografiere judiciară;
-fixarea urmelor în schița locului faptei;
-fixarea urmelor cu ajutorul desenului;
-fixarea urmelor cu ajutorul filmului judiciar.
E. Ridicarea urmelor de mâini
Ridicarea urmelor de mâini este o operație obligatorie, care se efectuează după fixarea lor, în
faza dinamică a cercetării la fața locului, Aplicând unul din următoarele procedee:
- ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare;
- ridicarea urmelor de mâini odată cu obiectul purtător de urmă;
- ridicarea urmelor prin transferare;
- ridicarea urmelor de adâncime cu ajutorul mulajului.
F. Ambalarea și transportarea urmelor de mâini.
1.4 Fotografia judiciară. Executarea fotografiilor judiciare operative la fața locului.
Criminalistică elaborează, adaptează, perfecționează și folosește metode și mijloace tehnico-
științifice specifice altor științe. Printre acestea, un loc de seamă îl ocupă tehnica fotografierii
judiciare (Colectiv, 1992, pp. 3-10).
Termenul de fotografie vine din grecescul ,,photos”- lumină și ,,graphien”- a desena. Lumina
este esențială pentru fotografie, iar principiile fizice care guvernează sunt cele ale opticii și ale
fizicii luminii.
În accepțiunea clasică, fotografia este tehnica cu ajutorul căreia se pot reproduce imaginile
luminoase ale obiectelor folosind proprietatea luminii de a descompune unele săruri de argint, iar în
accepție modernă, fotografia este tehnica digitală prin care se poate reproduce imaginile luminoase
captate de un senzor de imagine.
Importanța fotografiei judiciare, rezultă din faptul că:

- servește ca principal mijloc tehnic de imortalizare a tabloului general al locului faptei,
precum și a probelor descoperite;
- înregistrează unele aspecte și stări de fapt care, din cauza unor împrejurări subiective,
dimensiunilor și așezării lor aparent neînsemnate, nu au fost percepute și apreciate corespunzător de
către cei care au desfășurat activitatea de investigare;
- comparativ cu alte mijloace de fixare, fotografia judiciară prezintă unele avantaje,
respectiv: obiectivitatea redării imaginilor, rapiditatea înregistrării poziției și caracteristicilor
obiectelor și urmelor cu relevanță juridică, în special a acelora care prezintă pericol de alterare sau
dispariție imediată fiind o metodă nedistructivă;
- exactitatea redării diferitelor detalii caracteristice ale locului faptei, obiectelor și urmelor ce
interesează cazul investigat;
- contribuie prin mediatizare la prevenirea faptelor antisociale.
Tehnicile de realizare a imaginilor fotografice sunt diverse, ele evoluând în direcția creșterii
calității și acurateței acestora. Cele mai cunoscute sunt:
- fotografia clasică : pe film se obține imaginea negativă a subiectului, ce trebuie apoi
copiată;
- fotografia obținută prin tehnica Polaroid, în care imaginea pozitivă a subiectului se obține
direct pe hârtie fotografică;
- fotografia digitală, este de fapt o imagine digitală ce constituie o reprezentare a unei
imagini reale bidimensionale, ca o mulțime de valori digitale, codificate după un anumit sistem,
produsă printr-un procedeu fotografic.
Locul unde s-a produs un eveniment este diferit de la un caz la altul. În funcție de întinderea
lui, de mărimea subiectelor de fotografiat, de amplasarea luminii și de alți factori, se impune să se
apeleze la procedee diferite de fotografiere.
În funcție de natura evenimentului și de aspectul locului faptei, fotografierea se poate realiza
prin următoarele procedee, unele dintre acestea stând la baza anumitor metode:
a) procedeul fotografierii unitare;
Acest procedeu se aplică atunci când imaginea subiectului de fotografiat se poate înregistra
într-o singură fotografie.
b) procedeul fotografierii pe sectoare;
Procedeul fotografierii pe sectoare se aplică atunci când subiectul de fotografiat are o
întindere mai mare și cuprinde mai multe zone, porțiuni sau sectoare, iar imaginea nu poate fi
înregistrată într-un singur cadru. Procedeul constă în fotografierea anumitor porțiuni ale locului
faptei, pentru a reda mai bine detaliile din fiecare sector. Astfel de situații putem întâlni atât în cazul
unor evenimente generate de catastrofe, produse pe suprafețe întinse de teren, cât și cu ocazia
cercetării unui furt dintr-o locuință compusă din mai multe încăperi și în care s-au descoperit urme
ale infracțiunii.
c) procedeul fotografierii de pe poziții contrare sau pe direcții încrucișate;
Această fotografie se execută din mai multe puncte de stație diferite, situate pe laturile sau în
colțurile unui dreptunghi sau pătrat imaginar care încadrează locul faptei. Procedeul se aplică în
special în cazul accidentelor de circulație, când unele obiecte mari le-ar putea acoperi pe cele de
dimensiuni mici, sau când autovehiculele trebuie fotografiate din mai multe părți.
d) procedeul măsurătorilor fotografice sau fotografia panoramică;
În situația în care arealul locului faptei se întinde pe o suprafață mare, pentru a se înregistra
imaginea completă a locului investigat, este utilizată metoda fotografierii panoramice. Avantajele
acestei metode constă în faptul că subiectul de fotografiat poate fi redat indiferent de întinderea
acestuia, ori de anumite obstacole sau diferențe de relief, iar scara la care este redată imaginea
subiectului fiind mai mare decât în cazul efectuării fotografierii unitare, ceea ce permite captarea
imaginilor unor obiecte sau zone purtătoare de urme, care nu ar fi fost altfel ilustrate.
e) procedeul fotografierii de deasupra sau fotografierea la scară.
Acest procedeu este utilizat pentru ilustrarea dimensiunilor subiectelor de fotografiat,
precum și a distanțelor dintre acestea, în raport de locul unde se găsesc.
Teoria și practica criminalistică au statuat că la fața locului este necesar să se realizeze
următoarele genuri de fotografii judiciare (Colectiv, 2012, pp.27-30) :
a) fotografia de orientare - este o fotografie de ansamblu, care redă întreg locul faptei, în
ambianța topografică a terenului și a vecinătății.
O fotografie de orientare corect executată trebuie să cuprindă, pe lângă locul faptei și
anumite repere, considerate fixe care să poată permite localizarea. În funcție de specificul locului
faptei și de condițiile configurației terenului, fotografia de orientare se poate realiza prin procedeul
fotografierii unitare, pe direcții încrucișate sau panoramic. Fotografia de orientare se execută
înaintea tuturor celorlalte activități criminalistice se întreprind cu ocazia cercetării la fața locului,
pentru a se realiza înregistrarea exactă a aspectului acestuia, așa cum l-a lăsat făptuitorul.
b) fotografia schiță - redă imaginea locului faptei, izolat de mediul înconjurător precum și
raporturile de poziție, formă și mărime în care se află urmele și obiectele din câmpul infracțiunii.
Pentru realizarea fotografiei schiță, în prealabil, vor fi numerotate fiecare urmă și obiect
principal, iar la nevoie va fi întinsă banda metrică între elemente din locul faptei față de care se
impune a se realiza măsurători.
c) fotografia obiectelor principale - redă imaginea la scară a obiectelor din câmpul
infracțiunii. Prin obiecte principale, în sens criminalistic, se înțeleg obiectele de care s-a folosit
făptuitorul la comiterea infracțiunii, cele care sunt produs al infracțiunii și cele care poartă urme ale
acesteia.
La realizarea acestui gen de judiciară, se vor respecta următoarele reguli :
- se numerotează obiectele în ordinea descoperirii lor, pe traseul parcurs de făptuitor;
- fotografia se realizează prin procedeul fotografierii la scară, adică axul optic al aparatului
trebuie să cadă perpendicular pe subiectul ce va fi fotografiat;
- iluminarea trebuie să fie uniformă, evitându-se producerea de umbre.
d) fotografia urmelor - se realizează cu respectarea regulilor specifice fotografiei obiectelor
principale.
e) fotografia de detaliu. La examinarea obiectelor principale și a urmelor, o mare importanță
o are înregistrarea detaliilor sau caracteristicilor care le individualizează. Aceste caracteristici se
referă la: serii, numele firmei producătoare, anumite inscripții, uzură și altele.
Secțiunea 2. Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri.

Soluționarea cauzelor penale nu este posibilă fără stabilirea cu exactitatea a situației de fapt
și a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului înseamnă realizarea unei
concordanțe între faptele comise, așa cum s-au petrecute ele în materialitatea lor, și concluziile la
care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte, acest deziderat realizându-se pe baza probelor
și mijloacelor de probă. La aflarea adevărului, dar mai ales la identificarea autorului infracțiunii și
la formarea convingerii că acesta a săvârșit-o, o contribuție substanțială o au modalitățile concrete
prin care se realizează descoperirea unor probleme, prin diferite procedee probatorii.
Procedeele probatorii reprezintă modalitățile reglementate de lege, prin care organele de
urmărire penală descoperă, asigură și folosesc mijloacele de probă (Dongoroz, Bulai, Fodor, Iliescu,
Kahane, Oancea, Stănoiu, 1973, p. 170). Unele dintre mijloacele de probă pot forma obiectul
acestor proceduri, astfel că nu se confundă mijloacele de probă cu procedeele probatorii.
Printre procedeele probatorii de descoperire și asigurare a mijloacelor materiale de probă,
reglementate în Codul de Procedură Penală, un loc important îl ocupă ridicarea de obiecte și
înscrisuri, precum și efectuarea perchezițiilor. Pentru a putea fi folosite în cadrul probațiunii,
mijloacele materiale de probă se ridică și se păstrează, uneori se conservă ori se valorifică, după
anumite reguli procedurale. Sunt însă situații când aceste obiecte trebuie întâi găsite și identificate.
2.1 Percheziția domiciliară

Percheziția este un procedeu probatoriu ce constă în căutarea, asupra unei persoane, în
domiciliul sau locul ei de muncă ori în localurile deschise publicului, în vehicule sau în sistemele
informatice a obiectelor, substanțelor, înscrisurilor sau valorilor a căror existență sau deținere este
tăgăduită, în scopul descoperirii și administrării probelor necesare soluționări juste a cauzei penale.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au
legătură cu o infracțiune și se presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea
probelor cu privire la această infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la
prinderea suspectuluu ori inculpatului. ( art. 157 alin. 1 din Codul de Procedură Penală).
Prin efectuarea percheziției domiciliare, în raport cu natura cauzei, se poate asigura
realizarea mai multor aspecte ale scopului acesteia, cum ar fi :
- descoperirea mijloacelor materiale de probă;
- descoperirea bunurilor sau valorilor, proprietate a suspectului ori inculpatului sau a părții
responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea recuperării pagubelor
cauzate prin infracțiune ori pentru garantarea executării pedepsei amenzii;
- descoperirea de bunuri sau valori deținute contrar legii;
- descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau executarea
pedepsei;
- identificarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire;
- găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părților din acestea etc.
Percheziția domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului,
printr-un referat, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să
judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
În cursul judecății, perchezitia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către
instanță învestită judecarea cauzei. În cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că
au fost transferate probe sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de
perchezitie este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri.
Cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare se soluționează,
în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților, cu participarea obligatorie a
procurorului.
Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii atunci când este întemeiată și
încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție.
Încheierea instanței și mandatul de percheziție să cuprindă :
- denumirea instanței;
- data, ora și locul emiterii;
- numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;
- perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;
- scopul pentru care a fost trimis;
- descrierea locuri unde urmează a se efectua percheziția;
- numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează
percheziția;
- numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
- descrierea suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se
efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se
presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;
- mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosită o singură;
- semnătura jucătorul și ștampila instanței.
Percheziția se efectuează de către procuror sau de organul de cercetare penală al Poliției
judiciare, însoțit, după caz, de lucrători operativi.
Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, acestea neputând fi începute înainte de ora 06:00
sau după ora 20.00, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.
Tactica efectuării percheziției domiciliare cuprinde :
- pregătirea în vederea efectuării percheziției;
- desfășurarea percheziției.
a) pregătirea în vederea percheziției, constă în :
- studierea dosarului cauzei pentru a se stabili la cine se efectuează percheziția, obiectele și
înscrisurile sau persoanele ce se caută, caracteristicile acestora și metodele ce vor fi folosite în
căutarea lor;
- obținerea unor informații cu privire la locul unde se va efectua percheziția;
- obținerea unor date cu privire la persoana al cărei domiciliu urmează a fi percheziționat;
- obținerea mandatului de perchezitie;
- pregătirea materială, care constă în asigurarea mijloacelor tehnice necesare;
- alegerea momentului începerii percheziției și a modalității de pătrundere în locuința
percheziționatului;
- stabilirea unui martor asistent;
- asigurarea prezenței persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează percheziția;
- stabilirea echipei care va efectua percheziția și instructajul acesteia.
După terminarea instruirii, echipa se deplasează la locuința unde urmează a se executa
percheziția. Deplasarea la locul percheziției se va face cu mare atenție pentru a nu alarma pe cel
percheziționat și pe vecinii acestuia.
Pătrunderea în imobilul ce urmează a fi percheziționat reprezintă începutul percheziției
domiciliare și ea se realizează, de la situație la situație, folosindu-se diferite împrejurări favorabile
menite să prevină acțiunile percheziționatului, în sensul distrugerii obiectelor, încrisorilor și
valorilor compromițătoare.
b) desfăşurarea perchezitiei.
Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat și
proporțional, pentru a pătrunde într-un domiciliu :
- dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistența armată sau alte tipuri de violență
ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
- în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit nici un răspuns la solicitările organelor
judiciare de a pătrunde în domiciliu.
În celelalte cazuri, după sosirea la locuința respectivă, șeful echipei pătrunde în aceasta,
procedând după cum urmează:
- salută, se prezintă, își declină calitatea și se legitimează;
-îl identifică pe cel percheziționat, precum și pe celelalte persoane prezente;
- arată scopul venirii;
- înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoane la care se va efectua
percheziția;
- prezintă persoanele care îl însoțesc;
- efectuează percheziția corporală sumară celui în cauză, iar dacă apreciază că este necesar,
și a celorlalte persoane prezente;
- persoanei percheziționate i se cere predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor
căutate;
- îi aduce la cunoștință că are dreptul ca la efectuarea percheziției să participe un avocat;
- îl întreabă pe percheziționat care este spațiul pe care îl deține, împreună cu cine îl mai
folosește și dacă mai are pe cineva în locuință în afara persoanelor prezente;
- trece în revistă, împreună cu cei care îl însoțesc, spațiul prezentat de percheziționat;
- revine în prima cameră( de unde a plecat) și trece la efectuarea percheziției;
- întocmește procesul verbal de percheziție domiciliară.
Măsuri privind obiectele ori înscrisurile ridicate:
-Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau
păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate.
-Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate,
urmând ca organul de urmărire penală să vizeze fotografiile și să le atașeze la dosar.
-Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de
judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.
-Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția
celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii.
-Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii,
pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în
afară de cazul când prin aceasta restituire s-ar puteam stânjeni aflarea adevărului. Organul de
urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au a fost restituite
obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
-Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din metale sau
pietre prețioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă și de muzeu,
colecții de valoare sau sume de bani dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică.
2.2 Alte forme de percheziție

a) Percheziția corporală.
Percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității
bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are
asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției. (art. 165 alin.1 din Codul de
Procedură Penală).
În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții corporale
vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru
aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și
securității publice procedează la efectuarea acesteia.
Pentru descoperirea și strângerea probelor, organul de cercetare al poliției judiciare poate
efectua percheziția corporală asupra:
- persoanei căreia i se efectueaza controlul corporal și al îmbrăcămintei, în cazul în care în
urma acestuia au fost descoperite obiecte, înscrisuri sau valori care provin sau care au fost folosite
la săvârșirea infracțiunii;
- persoanei prinse după o urmărire efectuată asupra sa, în vederea reținerii sau arestării;
- persoanei ce urmează a fi introdusă în arest;
- persoanei prinse cu ocazia constatării infracțiunii flagrante;
- persoanei care urmează a se efectua percheziția domiciliară.
Percheziția se efectuează de o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Înainte
de începerea percheziției, persoane percheziționate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor
căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectueaza percheziția, cu excepția cazului
când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
b) Percheziția unui vehicul
Percheziția unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a
altui mijloc de transport ori a componentelor acestora. Aceasta poate fi efectuată de organele
judiciare sau de orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securirtății publice. Percheziția
unui vehicul se efectuează în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea
percheziției vehiculului vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce
prezintă importanță pentru aflarea adevărului.
c) Percheziția informatică.
Prin percheziție informatică sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se înțelege
procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem
informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace
tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de
acestea( art. 168 alin. 1 din Codul de Procedură Penală).
În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a
cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziții informatice, la cererea
procurorului, atunci când pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară cercetarea unui
sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.
În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziției unui sistem informatic sau a unui suport de
stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt
sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau
suportul inițial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea datelor informatice identificate
și va solicitat de urgență completarea mandatului.
Dacă ridicarea obiectelor care conțin datele informatice prevăzute ar afecta grav
desfășurarea activității persoanelor care dețin această obiecte, procurorul poate dispune efectuarea
de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se
efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în
prezența procurorului sau a organului de cercetare penală și a suspectului ori inculpatului.
2.3 Executarea fotografiilor judiciare la percheziție

Percheziția este un procedeu probatoriu prevăzut în Codul de Procedură Penală ce are ca
scop obținerea de probe și mijloace de probă necesare soluționării unei cauze penale.
O etapa auxiliară a obținerii acestor probe și mijloace de probă, o reprezintă fixarea prin
fotografiere și/ sau înregistrarea audio-video.
A) Executarea fotografiilor judiciare la percheziția domiciliară
În prima fază va fi realizată fotografierea de ansamblu( de orientare) a locației unde va fi
efectuată percheziția. Această fotografiere trebuie făcută de la distanță mare, cu respectarea
regulilor de la fotografia de orientare. Pentru a nu deconspira activitatea, acest gen de fotografiere
se poate executa și după finalizarea percheziții. În continuare se va proceda la fotografierea schiță a
încăperilor și a locurilor unde au fost descoperite bunurile căutate. Aceasta se va efectua după
identificarea/ numerotarea lor și după ce a fost amplasată banda decimetrică.
Fotografiile privind locul unde au fost ascunse înscrisurile sau obiectele căutate se realizează
în așa fel încât, în plan apropiat să se observe locurile în care au fost ascunse bunurile, iar în plan
îndepărtat obiectele ascunse. Înaintea fotografierii, lângă obiectele descoperite se așează o unitate
metrică, la o distanță de 1-2 cm. Ultima etapă este reprezentată de fotografierea detaliilor
înscrisurilor și ale obiectelor descoperite.
b)Executarea fotografiilor judiciare la percheziția corporală.
Fiind vorba de percheziționarea unei persoane, activitatea se efectuează cu respectarea
demnității, fără a constitui o ingerință disproporțională în viața privată.
Prima fotografie va cuprinde persoana căreia urmează să i se facă percheziția. A doua
fotografie va cuprinde aceeași persoană, fotografiată în întregime, dar care are asupra ei obiectele
căutate cu ocazia percheziției. A treia fotografie cuprinde numai obiectele găsite asupra persoanei,
așezate într-o ordine firească, pe grupuri de obiecte, lângă care este atașată o unitate metrică. În a
patra fotografie pot fi văzute detalii ale obiectelor găsite asupra persoanei percheziționate. Acestea
vor fi fotografiate obligatoriu la scară.
c) Executarea fotografiilor judiciare la percheziția informatică
Fiind vorba de percheziționarea în scopul ridicării tehnici informatice, din punct de vedere al
executării fotografiilor judiciare, se vor respecta aceleași reguli ca la percheziția domiciliară. În plus
se mai execută următoarele fotografii:
 dacă sistemul informatic este oprit:
- se fotografiază și se filmează locul și poziția componentelor;
- sa fotografiază și se filmează componentele sistemului informatic;
 dacă sistemul informatic este pornit:
- se fotografiază și se filmează locul și poziția componentelor;
- se fotografiază și se filmează componentele sistemului informatic
- se fotografiază și se filmează imaginea de pe ecranul monitorului.
d) Executarea fotografiilor judiciare la percheziția unui vehicul.
Indiferent dacă este vehicul sau autovehicul, se vor executa următoarele fotografii:
- prima fotografie va cuprinde imaginea vehiculului, fotografiat de pe toate cele patru laturi,
sau cel puțin pe câte două laturi( prin procedeul pe direcții contrare sau încrucișate);
- a doua fotografie va cuprinde locul unde au fost găsite bunurile descoperite la percheziție;
- a treia fotografie va cuprinde bunurile descoperite, scoase din locurile unde au fost ascunse
și așezate într-o ordine firească, pe grupuri de obiecte. Lângă acestea se va atașa o bandă
decimetrică sau o altă unitate metrică omologată.
- în a patra fotografie pot fi văzute detalii ale obiectelor descoperite la percheziții. Acestea
vor fi fotografiate obligatoriu la scară.
2.4 Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este activitatea prin intermediul căreia organul de urmărire
penală sau instanța de judecată asigură obiectele și înscrisurile care pot servi ca mijloacele de probă
în procesul penal.
Această activitate se efectuează atunci când:
- se cunosc obiectele și înscrisurile ce prezintă valoare probantă pentru cauză;
- se dețin date și informații despre existența obiectelor și înscrisurilor;
- sunt stabilite persoanele fizice sau juridice care dețin obiectele și înscrisurile;
-sunt stabilite locurile unde se află obiectele și înscrisurile.
Necesitatea ridicării de obiecte și înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul
penal decurge din aceea că, dacă acestea nu ar fi ridicate, cei care le dețin le-ar ar putea distruge,
înstrăina, modifica etc., creând astfel dificultăți în aflarea adevărului și soluționarea justa a cauzei
penale.
În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în
cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune persoane fizice sau
juridice în posesia căreia se află să le prezinte și predea, sub luare de dovadă.(Art. 170 alin.1 din
Codul de Procedură Penală).
De asemenea, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune ca:
- orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date
informatice aflat în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe
un suport de stocare a datelor informatice ;
- orice furnizor de rețele publice de comunicații electronice sau furnizori de servicii de
comunicații electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonați,
utilizatori și la serviciile prestate, aflat în posesia sau sub controlul său.
În cazul în care obiectele și înscrisurile cerute sunt predate de bunăvoie, organul de cercetare
penală procedează la ridecarea obiectelor și înscrisurilor pe bază de dovadă, încheiată în două
exemplare, din care unul se lasă persoanei de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile.
Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de judecătorul
de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile,
trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de suspect sau inculpat ori de orice persoană care
este bănuită că primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la suspect sau inculpat ori
bunuri destinate acestuia, dacă:
- există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
- măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează
a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
- probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor
bunuri de valoare.
În cazul în care obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire
penală, prin ordonanță, sau instanța de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul
judecății, dispoziția de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia
măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală.
Ridicarea obiectelor se va face pe baza unui proces verbal, în care trebuie să se consemneze
și motivele ce au determinat ridicarea silită.
Efectuarea perchezițiilor și ridicarea de obiecte și înscrisuri sunt procedee probatorii
prevăzute expres în legislația procesual penală și constituie modalități eficiente de formare a
convingerii organelor de cercetare penală cu privire la existența unei faptei prevăzute de legea
penală și a vinovăției făptuitorului.
Importanța acestor procedee probatorii constă nu numai în formarea acestei convingeri ci și
în rezultatele obținute în urma efectuării lor, respectiv în descoperirea mijloacelor materiale de
probă(percheziția) și punerea la dispoziția organelor judiciare a acestor mijloace materiale de probă(
ridicarea de obiecte și înscrisuri).
Astfel, aceste procedee probatorii contribuie la realizarea scopului procesului penal,
respectiv constatarea în mod complet și la timp a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a
persoanelor care le-au comis.
Secțiunea 3. Identificarea persoanelor și a obiectelor. Reconstituirea.

Soluționarea cauzelor penale nu este posibilă fără stabilirea cu exactitate a situației de fapt și
a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului înseamnă realizarea unei
concordanțe între faptele comise, așa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor, și concluziile la
care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte.
La aflarea adevărului, o contribuție substanțială o pot aduce și identificarea persoanelor, a
obiectelor și reconstituirea, procedee probatorii finalizate cu procese- verbale, care constituie
mijloace de probă în procesul penal.
3.1 Identificarea persoanelor și a obiectelor
Identificarea persoanelor este un procedeu probatoriu folosit de organele de cercetare penală
ale poliției judiciare în scopul identificării persoanelor, care au legătură cu cauza penală, cu ajutorul
persoanei ce le-a perceput anterior și a reținut semnalmentele, trăsăturile exterioare ale acestora.
Aceasta constă în aceea că, se prezintă unei persoane o altă persoană, un cadavru, un lucru,
un animal, pe care le-a perceput anterior, pentru a stabili dacă le recunoaște.
Pentru a se putea folosi acest procedeu probatoriu, trebuie îndeplinite următoarele condiții :
- să existe un proces penal în curs de desfășurare;
- să existe o persoană care face dovada că a perceput caracteristicile bunurilor care fac
obiectul cauzei ori semnalmentele făptuitorilor;
- persoana ce urmează să fie prezentată pentru recunoaștere să fi fost ascultată anterior de
către organele judiciare.
Importanța aceste activități poate fi apreciată ca apropiată de cea a activității de ascultare
propriu- zise a oricărui subiect procesual ce are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de fapt,
de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei
infracțiuni.
Pregătirea în vederea pezentării pentru identificare a persoanelor cuprinde următoarele
etape:
a) studierea materialelor din dosarul cauzei. Cu această ocazie trebuie să se stabilească
persoanele care urmează a fi identificate, persoanele care pot face identificarea și condițiile în care
urmează să se facă prezentarea pentru identificare.
b) audierea prealabilă a persoanei care face identificarea. Audierea prealabilă se desfășoară
după regulile privind audierea subiecților procesuali principali sau părților în procesul penal și
vizează descrierea semnalmentelor sau caracteristicilor care pot duce la identificarea persoanei sau
obiectului, supuse identificării.
c) realizarea condițiilor mâncare se va face prezentarea pentru identificare. Această persoana
ce urmează a fi identificată trebuie prezentată într-un grup de 4-6 persoane, necunoscute,
asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea, pentru a se asigura obiectivitatea
rezultatului obținut.
d) stabilirea organelor judiciare care vor participa la prezentarea pentru identificare.
În situația prezentării pentru identificare, organele judiciare desfășurarea următoarelor

activități :
- invită în camera special amenajată persoana ce urmează a fi identificată și persoanele din
grup;
- explică persoanelor prezente activitatea ce urmează a fi desfășurată;
- atrage atenția persoanelor să fie liniștite, să nu-și facă semne, să nu vorbească între ele, să
facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus să o facă în final și numai prin intermediul celui
care conduce activitatea;
- invită persoana prezentată pentru identificare se ocupă locul pe care-l dorește între
persoanele din grup;
- invită în camera de unde urmează a se face identificarea, dotată cu geam unidirecțional
care îi permite să vadă în camera în care se află grupul constituit, persoana ce urmează să facă
identificarea;
- cere persoanei care face identificarea, să privească prin geam, grupul constituit din camera
alăturată și să declare dacă din grupul ce se prezintă identifică vreo persoană și să o indice;
- întreabă persoana care a făcut identificarea, după ce anume a identificat persoana
prezentată;
- legitimează persoana identificată, pentru a se stabili cine este și o întreabă ce are de
declarat în legătură cu identificarea sa din grupul de persoane;
- întocmește procesul- verbal de prezentare pentru identificare, în care menționează modul
de desfășurare a activității și rezultatul la care s-a ajuns.
Identificarea obiectelor este un procedeu probatoriu care constă în prezentarea pentru
identificare a obiectelor despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură
cu săvârșirea unei infracțiuni, după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil.
Prezentarea pentru identificarea unui obiect se desfășoară după aceleași reguli ca și în cazul
prezentării pentru identificare a persoanelor, cu următoarele precizări:
- audierea prealabilă a persoanei care face identificarea constă în descrierea tuturor
caracteristicilor obiectului, precum și a împrejurărilor în care acestea au fost văzute;
- persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă
procedură de identificare privind același obiect ori dacă obiectul de identificat i-a fost indicat ori
descris anterior;
- cu ocazia audierii, trebuie să se dea persoanei posibilitatea de a reconstitui în mod
independent și de a reda liber caracteristicile obiectelor care urmează a fi identificate, neadmițându-
se întrebările sugestive;
- obiectul prezentat pentru identificare va fi expus între mai multe obiecte având
caracteristici asemănătoare, specifice bunurilor produse în serie, însă nu cu o asemănare perfectă;
- dacă obiectul ce urmează a fi prezentat pentru identificare nu poate fi adus pentru a fi
prezentat, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectul;
- în cazul pluralității de identificari, când mai multe persoane sunt chemat sa identifice
același obiect, organul de cercetare penală trebuie să ia măsuri prin care să fie evitată comunicarea
între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze;
- dacă aceeași persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor
obiecte, organul de cercetare penală trebuie să ia măsuri ca obiectul supus identificării să fie plasat
printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.
3.2 Reconstituirea
Reconstituirea a fost reglementată de legislația noastră procesuală penală din necesitatea
lărgirii posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuării
prin lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.
Astfel, potrivit legii, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește
necesar pentru verificarea și precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili
împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la
reconstituirea, în întregime ori în parte, a modului și condițiilor în care s-a comis fapta.
Reconstiutuirea este un procedeu probatoriu ce constă în reproducerea artificială a
împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză
pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condițiile date.
Trăsătura caracteristică, definitorie a reconstituirii este conturată de reproducerea
experimentală a condițiilor existente în momentul săvârșirii faptei penale, în scopul:
- verificării și ilustrări probelor administrate în cauză;
- verificări versiunilor elaborate pe parcursul cercetării;
- obținerii de probe noi;
- verificării directe de către organul judiciar a veridicității faptelor, a posibilităților de
percepție;
- verificării unor date obținute prin alte mijloace de probă.
Importanța reconstituirii rezidă în rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive
ale infracțiunii, în aflarea adevărului, concluziile ce se desprind din precizarea și verificarea
elementelor de fapt, urmând să fie apreciate în raport cu celelalte probe administrate în cauză.
Practica organelor de urmărire penală cunoaște următoarele feluri de reconstituiri:
- reconstituirea efectuată pentru stabilirea posibilităților de observare, percepere, memorare
sau reproducere a unui fapt ori fenomen;
- reconstituirea efectuată în vederea verificării posibilităților de săvârșire a infracțiunii într-
un anumit mod, verificării dacă în urmă unor activități determinate se produc anumite rezultate;
- reconstituirea efectuată pentru verificarea faptului dacă suspectul sau inculpatul posedă
deprinderile necesare pentru săvârșirea unei fapte oarecare.
3.3 Executarea fotografiilor judiciare la prezentarea pentru identificare și

reconstituire.
A. Executarea fotografiilor judiciare la prezentarea pentru identificare
a) activități premergătoare
Cuprind activitățile legate de verificarea funcționalității mijloacelor tehnice, respectiv aparat
de fotografiat, card, sursă de lumină. Potrivit prevederilor legale ,,.... în situația în care organul de
urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audio-video.
Înregistrarea identificării este anexată procesului verbal, ca parte integrantă a acestuia și poate fi
folosită ca mijloc de probă”
b) Fotografieri executate la prezentarea pentru identificare a persoanelor
Prezentarea pentru identificare a persoanelor se poate realiza în două moduri și anume:
În primul mod, persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6
persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea.
Identificarea se desfășoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate, să nu o
vadă pe cea care le identifică. În timpul desfășurării activităților specifice prezentării pentru
identificare, această activitate se filmează, însă se pot realiza și fotografii. Persoana care face
identificarea indică numărul purtat de cel ale cărui semnalmentele le-a reținut, prin comunicarea
verbală a cifrei din dreptul acesteia, și/sau prin arătarea cu degetul a cifrei corespondente poziției
din grup a persoanei recunoscute. În prima situație se impune înregistrare audio-video, iar în a doua
se poate executa și fotografiere.
Activitățile de mai sus se vor repeta de mai multe ori, de fiecare dată cu persoana care a fost
recunoscută, așezată în alt loc în grup.
Al doilea mod este acela în care identificarea se face prin observarea de către cel care face
identificarea, a 4-6 fotografii de semnalmente ale unor persoane necunoscute și cu trăsături
asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea. Cu această ocazie, se execută
următoarele fotografii:
- prima fotografie se realizează asupra persoanei care face identificarea, arătând spre
fotografia din planșă, în care se observă persoana recunoscută de aceasta;
- a doua fotografie este a întregii planșe, în care se văd toate fotografiile de semnalmente
cuprinse în aceasta, între care se află și fotografia persoanei ce a fost recunoscută. În această
fotografie se observă și un indicator( creion, pix etc.) cu care persoana care face identificarea arată
spre fotografia care reprezintă persoana recunoscută din planșă;
- a treia fotografie este cea în care se observă numai fotografia persoanei recunoscute,
executată de la distanță mică.
Activitățile de mai sus se vor repeta de mai multe ori, cu fotografia persoanei recunoscute,
așezată în alt loc în grupul de fotografii.
c. Fotografieri executate la prezentarea pentru identificarea obiectelor
În cazuri prezentării pentru identificare a obiectelor, înainte de fotografiere, acestea vor fi
așezate unele lângă altele și vor fi numerotate. Dacă sunt mai multe feluri de obiecte, Acestea se vor
grupa pe categorii. Se vor executa următoarele fotografieri:
- prima fotografie în care vor fi cuprinse toate obiectele cu numerele alocate fiecăruia;
- a doua fotografie va cuprinde toate obiectele cu numerele aferente atașate lângă acestea,
împreună cu persoana care face identificarea, aceasta indicând obiectul recunoscut;
- a treia fotografie efectuată ilustrează obiectele prezentate, împreună cu un indicator
direcționat spre obiectul recunoscut;
 în a patra fotografie se va observa numai obiectul recunoscut, împreună cu numărul de
identificare alocat acestuia.
B. Executarea fotografiilor judiciare la reconstituirea
Pentru a putea exemplifica ce fotografii se execută cu ocazia reconstituirii, putem avea ca
punct de reper efectuarea reconstituirii în cazul unui furt din locuință. Cu această ocazie, se execută
următoarele fotografieri:
a) Fotografierea suspectului sau inculpatului efectuată înaintea pătrunderii acestuia pe
proprietatea victimei. Aceasta redă imaginea suspectului sau inculpatului în exteriorul proprietății
victimei și evidențiază traseul parcurs până în momentul pătrunderii pe proprietate.
În funcție de acțiunile ce vor fi reconstituite, fotografierile vor fi următoarele :
b) Fotografierea suspectului sau inculpatului arătând gardul care l-a escaladat. Se realizează
două imagini - în prima se observă suspectul sau inculpatul pe partea exterioară a gardului în timp
ce arată locul pe unde a escaladat, iar în a doua, aceeași persoană, dar pe partea interioară a
gardului, imediat după escaladare;
c) Fotografierea suspectului sau inculpatului în timp ce forțează sistemul de închidere -
asigurare al ușii de acces. În timpul acestei activități, suspectul sau inculpatul va simula forțarea
ușii, fără să aibă asupra sa obiectele pe care le-a folosit sau altele cu care ar putea pune în pericol
viața sau sănătatea proprie ori a persoanelor prezente;
d) Fotografierea suspectului sau inculpatului în interiorul locuinței, imediat după
pătrunderea în aceasta. Acesta va fi orientat cu fața spre direcția în care s-a deplasat ulterior
pătrunderii. Se solicită acestuia să indice locul de unde a sustras subiectele;
e) Fotografierea suspectului sau inculpatului în timp ce arată locul de unde a sustras
bunurile. Se solicită acestuia să demonstreze modul cum a ambalat bunurile sustrase, în ce le-a
depozitat etc.
f) Fotografierea suspectului sau inculpatului în timp ce demonstrează modul de părăsire a
locului faptei ( pe unde a ieșit, dacă a fost nevoie de sprijinul unei alte persoane sau nu etc.);
g) Fotografierea traseului parcurs de suspect sau inculpat, pentru părăsirea locului faptei.
Acesta va fi fotografiat în timp ce se deplasează pe traseul pe care a părăsit locul faptei. În plan
îndepărtat trebuie să se observe traseul parcurs, care ulterior va fi marcat pe fotografie cu săgeți.
Secțiunea 4. Expertiza și constatarea

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este și acela potrivit căruia orice
activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată și
anume că nu există infracțiune perfectă.
Organele de urmărire penală intră în posesia urmelor și a mijloacelor materiale de probă cu
ocazia efectuării diferitelor activități precum cercetarea la fața locului, percheziția, constatarea
infracțiunii flagrante etc.
Urmele și mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost
analizate, interpretate și valorificate pentru obținerea unui maximum de date menite să contribuie la
clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea,
suspecții/ inculpații etc., în scopul aflării adevărului.
Pentru valorificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt
necesare cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire
penală, oricât de dotate ar fi, nu le posedă.
În unele situații, pentru a pune în valoare urmele sau probele ridicate de la fața locului, sau
pe care organul de urmărire penală le strânge prin efectuarea altor activități, pot apela la experți sau
specialiști, prin dispunerea unor expertize sau constatări.
4.1 Expertiza
Expertiza este cercetarea făcută de un expert la cererea organelor judiciare, părților sau
subiectilor procesuali principali asupra unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru
aflarea adevărului în cauza penală.
A. Dispunerea efectuării expertizei
Efectuarea unei percheziții se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și
opinia unui expert.
Expertiza se dispune, în condițiile art. 100 din Codul de Procedură Penală, la cerere sau din
oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se
dispune de către instanță, prin încheiere motivată.
Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune
efectuarea expertize trebuie să indice:
- faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze;
- obiectivele la care trebuie să răspundă expertul;
- termenul în care trebuie efectuată expertiza;
- instituția ori experții desemnați.
Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori
de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. În domeniile strict
specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte
asemenea cunoștințe, organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate solicita opinia unor
specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora.
În funcție de faptele și împrejurările supuse evaluării, expertizele ce pot fi dispuse de
organele de cercetare penală sunt: criminalistice, medico-legale, psihiatrice, contabile, tehnice
judiciare, toxicologice, psihologice, veterinare, zootehnice, chimice, genetice etc.
B. Numirea și înlocuirea expertului, drepturile și obligațiile acestuia.
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței
de judecată. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată desemnează, de regulă, un singur
expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe
specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să
participe un expert recomandat de acestea.
Expertul poate fi înlocuit în următoarele cazuri:
- dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul
fixat;
- când este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare;
- când se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.
Drepturile expertului sunt următoarele:
- de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza
depunerea mărturiei;
- să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;
- poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la
anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate;
- poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali, cu încuviințarea și în condițiile
stabilite de organele judiciare;
- la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile
pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei;
- poate beneficia de măsuri de protecție.
C.Efectuarea expertizei
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize,
fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiectii procesuali principali, precum și expertul,
dacă acesta a fost desemnat. Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-
legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, nu este
necesară prezența expertului în fața organului judiciar.
La termenul fixat, organul de urmărire penală desfășoară următoarele activități :
- aduce la cunoștința părților, subiecților procesuali principali și expertului, obiectul
expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă;
- pune în vedere părților, subiectelor procesuali principali și expertului, că au dreptul să facă
observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor;
 indică expertului obiectele pe care urmează să le analizeze, după caz;
 înștiințează expertul cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei,
de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie
imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile
științei și expertizei profesionale;
- încunoștințează părțile și subiecții procesuali principali că au dreptul să ceară numirea câte
unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei;
- examinează obiecțiile și cererile făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert;
- pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza;
- îl încunoștințează pe expert dacă la efectuarea expertizei urmează să participe părțile sau
subiecții procesuali principali.
Cu această ocazie, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal.
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt
consemnate într-un raport, ce se înaintează organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu,
că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului,
dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize
atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și
concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin
audierea expertului.
4.2 Constatarea
Constatarea este activitatea dispusă de organele de urmărire penală și efectuată de un
specialist, în condițiile prevăzute de lege, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă
sau de schimbare a unor situații de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei penale.
Constatarea se dispune în următoarele situații :
a) când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor
situații de fapt;
Prin pericol de dispariție a unor mijloacele de probă se înțelege nu numai primejdia
distrugerii intenționate ori neintenționate a acestora, ci și situațiile când acestea pot suferi
modificări, care să le facă improprii cercetării prin mijloace științifice adecvate. De exemplu,
urmele biologice, prin trecerea timpului, își pot schimba proprietățile sau se pot altera.
Prin pericol de schimbare a unor situații de fapt se înțelege posibilitatea intervenirii, după
săvârșirea infracțiunii, a oricăror elemente care ar putea modifica aspecte importante ale locului
faptei în raport cu felul cum se prezintă în momentul părăsirii lui de infractor, ducând la îngreunarea
cercetării. De exemplu, în cazul producerii unui incendiu într-un imobil, autorul infracțiunii poate
înlătura deficiențele de la instalația electrică.
b) când este necesară lămurirea urgentă a unor șapte sau împrejurări ale cauzei;
De exemplu, examinarea urmelor digitale descoperite și ridicate de la locul faptei prin
compararea cu impresiunile digitale ale unor persoane bănuite, examinarea unui act dacă a suferit
modificări, ștersături, adăugiri.
De regulă, constatările se dispun într-un timp cât mai apropiat de comiterea infracțiunii.
Organul de urmărire penală dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări, acesta
stabilind obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care
urmează a fi efectuată lucrarea.
Împreună cu ordonanța, se pun la dispoziția specialistului obiectele purtătoare de urme,
corpurile delicte și modele de comparație specifice urmelor descoperite pentru a le valorifica.
Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor
judiciare sau din afara acestora.
După efectuarea constatării, specialistul întocmește un raport de constatare, care se depune
la organul de urmărire penală care a dispus efectuarea constatării.
4.3 Examinarea documentelor. Genuri de constatări și de expertize criminalistice.

Înscrisurile ocupă un rol important în rândul probelor judiciare, iar imaginația infractorilor,
în acest domeniu, determină un răspuns calificat, științific, al cercetării criminalistice.
Examinarea înscrisurilor se face atât sub aspectul probei scrise, cât și sub aspectul probei
materiale. Ca probă scrisă, interesează conținutul de idei, forma de redactare, iar sub aspect material
interesează prezentarea generală, suportul, substanța cu care este scris, caracteristicile acestuia,
diferitele alterări care schimbă forma exterioară a înscrisului.
Documentul poate fi definit succint ca un înscris de proveniență publică sau privată prin care
se atestă un fapt, se conferă sau se recunoaște un drept, o obligație a unei persoane sau grup de
persoane.
Principalele metode de contrafacere a documentelor
Scrisul poate prezenta unele modificări neintenționate, datorate bătrâneții, slăbirii acuității
vizuale și vigorii fizice, ori datorate stărilor de moment ale scriptorului, datorate unor boli
patologice sau a unor boli psihice. Aceste modificări sunt studiate în contextul instrumentării unor
cauze ce impun aflarea adevărului, însă în practică judiciară sunt dispuse frecvent examinări de
documente susceptibile a conține modificări intenționate ale scrisului.
Exceptând contrafacerile sau falsurile totale, principalele metode de falsificare a
documentelor sunt:
- înlăturarea de text;
- acoperirea de text;
- adăugarea, intercalarea ori retușarea textului;
- modificarea unui semn grafic;
- imitarea unui scris sau a unei semnături;
- adăugare sau înlăturare de impresiuni de ștampile;
- deghizarea scrisului, prin schimbarea instrumentului, a suportului de scris, a poziției
scriptorului, a caracterului scris, scrierea cu mâna înmănușată;
- înlocuirea fotografiilor de pe legitimații ori alte înscrisuri;
- folosirea de etichete autocolante de pe diferite documente în scopul realizării falsului;
- decuparea și reconstituirea unor file din și în documente model carnet;
- falsuri prin copiere cu ajutorul tehnologiei electronice.
Metode de examinare criminalistică a documentelor în vederea stabilirii falsurilor.
A) examinarea documentelor cu ochiul liber se poate efectua folosind procedeele:
- cu fascicul de lumină dirijat incident;
- prin transparență;
B) examinarea documentelor cu mijloace optice de mărit, face posibilă stabilirea:
- pierderii luciului, deteriorării rețelei grafice de protecție ori a grafismelor învecinate;
- diferențelor de grosime, nuanță coloristică, întreruperilor, reluărilor, retușărilor,
tremurăturilor grafismelor;
- urme de lipire ori capsare a fotografiilor;
- discontinuități ale impresiunii ștampilei pe fotografie și suportul acestuia ș.a.
C) examinarea documentelor sub radiații invizibile, pune în evidență scrisul corodat sau
spălat, ori scrisul acoperit;
D) examinarea documentelor sub radiații monocromatice, se face cu ajutorul filtrelor
separatoare de culori, ocazie cu care se pot stabili: locurile răzuite, corodate, pătate, ori diferențelor
de nuanțe coloristice dintre diferite trasee grafice, suprapunerea de trasee.
Varietatea umelor identificate în câmpul infracțiunii și care se impune a fi examinate,
determină efectuarea unor genuri de constatări sau expertizei criminalistice, după cum urmează:
- expertiza dactiloscopică, ce permite identificarea autorului infracțiunii după urmele
papilare, prin compararea urmelor papilare de la locul faptei și impresiunile digito-palmare și
plantare ale persoanelor bănuite;
- expertiza urmelor de picioare, da posibilitatea identificării autorului după urmele plantare
și de încălțăminte, prin compararea urmelor lăsate de planta piciorului, ciorapului sau a
încălțămintei, cu impresiunile sau modelele de comparație prelevate de la persoanele suspecte;
- expertiza traseologică se ocupă cu studierea urmelor ca impresiune a structurii exterioare a
obiectelor, ca modificări produse de sau pe corpul uman, de sau pe anumite obiecte ori suporturi, în
vederea identificării obiectului creator, precum și a lămuririi împrejurărilor legate de formare a
acestor urme;
- expertiza biologică și biocriminalistică furnizează indicii prețioase cu privire la victimă,
agresor și chiar la împrejurările în care a fost săvârșită fapta, pe baza urmelor de sânge, saliva, a
firelor de păr, fragmente osoase ori urme de contact cu preluarea de celule dermice. Actualmente se
poate efectua toată gama de investigații prin expertiza genetică, realizată prin metoda A.D.N., cu o
posibilitate de coincidență de la 1 la 350 miliarde de persoane;
- expertiza antropologică este executată când există un cadavru cu identitate necunoscută și
al cărui craniu este pregătit pentru expertizare, iar în evidență există o persoană de același sex cu
unele asemănări de ordin anatomic și antropologic, dispărută de la domiciliu;
- expertiza balistică vizează infracțiunile în care a fost utilizată o armă de foc urmând a
stabili arma cu care s-a tras după urmele lăsate pe tub și glonț, respectiv studierea urmelor
principale și secundare ale împușcăturii existente pe corpul și îmbrăcămintea victimei, în scopul
stabilirii direcției și distanței de la care s-a tras;
- expertiza grafică este dispusă în cazul în care de la locul faptei au fost ridicate documente
și înscrisuri, pentru identificarea autorului după scris și semnătură, stabilirii autenticității unor acte,
documente ori bancnote;
- expertiza fizico- chimică, are un spectru larg de examinări, cum ar fi analize toxicologice,
ale diverselor produse și substanțe anorganice;
- expertiza vocii și vorbirii, analizându-se inflexiunile glasului, arhaisme, jargon, etc.;
- expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video, se realizează în legătură cu fotografiile de
portret pe suport din hârtie fotografică color sau imagini digitale, înregistrările video în format
analog sau digital;
- expertiza tehnicii de calcul și a mijloacelor de telecomunicații, se realizează la Institutul
Național de Criminalistică, examinându-se sistemele informatice, echipamentele periferice, mediile
de stocare, precum și materialele realizate sau contrafăcute cu ajutorul sistemelor informatice.
Capitolul V- Studii de caz
În ziua de 15.09.2014, în jurul orei 08.00, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan, din cadrul
Poliției Comunale Corni, județul Botoșani, fiind în serviciul de permanență, a fost sesizat printr-o
plângere orală, de către numitul Lupu Dan, administratorul S.C. Dacirom S.R.L., domiciliat în
comuna Corni, județul Botoșani, despre faptul că a fost victima unei infracțiuni.
Persoana vătămată a declarat următoarele:
În noaptea de 14/15.09.2018, între orele 22.00-04.00, persoane necunoscute i-au sustras
dintr-o cutie metalică, fără sistem de închidere, aflată în șifonierul din dormitorul apartamentului în
care acesta locuiește, situat pe latura de nord a pensiunii Bradul, suma de 34.000 lei, în bancnote de
100, 200 și 500 de lei, un inel din aur, în greutate de 2 grame, care are poansonate pe interior literele
D și A, în valoare de 300 de lei și un telefon mobil, marca Samsung Galaxy S, cu ecran Super
Amoled Plus și carcasă de culoare neagră, având seria GS012789, în valoare de 2.000 de lei.
În seara zilei de 14.09.2014, în jurul orei 22.00, a plecat din apartament și după ce a încuiat
ușa de acces, a mers în restaurantul pensiunii Bradul, iar în jurul orei 07.00, când s-a întors în
apartament, a constatat că sistemul de închidere al ferestrei de la bucătăria apartamentului a fost
rupt și a găsit cutia metalică în care se aflau inelul, telefonul și banii, aruncată pe podeaua din
dormitor.
Din discuțiile purtate cu numitul Pană Marius, ospătar la pensiunea Bradul, a aflat că între
orele 21.15-21.40, o persoană de sex masculin, cu părul castaniu, ochii albaștri, în vârstă de
aproximativ 30 de ani, având înălțimea de aproximativ 1.60 m, îmbrăcat cu pantaloni și geacă sport
din fâș de culoare albastră marca Nics, pe care l-a mai văzut de câteva ori la pensiune, a băut o bere
marca Ursus și a întrebat dacă patronul este la pensiune și dacă mai locuiește în apartamentul din
aceasta. De asemenea, a mai precizat că îl bănuiește de comiterea furtului pe numitul Preda George,
din comuna Corni, județul Botoșani, care a lucrat în cursul anului 2013 la pensiunea Bradul, care
cunoștea amplasamentul apartamentului în care locuiește și corespunde semnalmentelor descrise de
numitul Pană Marius.
Persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări pentru identificarea autorului faptei,
recuperarea sumei de 34.000 de lei, a telefonului mobil și a inelului din aur, precum și
contravaloarea reparației sistemului de închidere al ferestrei de la bucătăria apartamentului.
După înregistrare, întrucât sesizarea îndeplinea condițiile de fond și formă și nu s-a constatat
existența vreunuia din cazurile de împiedicare de punere în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de
articolul 16 din Codul de Procedură Penală, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan, căruia i-a fost
repartizată cauza spre soluționare, a dispus, în data de 02.02.2014, prin ordonanță, începerea
urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt calificat. După începerea urmăririi
penale, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan a dispus, prin ordonanță, efectuarea unei cercetări la
fața locului, motiv pentru care, împreună cu agentul de poliție Damian Ionuț, s-a deplasat la
apartamentul persoanei vătămate. În dormitor, pe partea superioară a cutiei metalice găsite pe
podea, au descoperit două urme papilare.
Urmele care au fost ridicate cu ocazia cercetării la fața locului au fost înaintate la Serviciul
Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Botoșani, în vederea comparării acestora
cu baza de date AFIS MORPHOTRAC.
La data de 16.09.2014, ora 12.00, în urma citării, a fost audiat în calitate de persoană
vătămată numitul Lupu Dan, ocazie cu care acesta s-a constituit parte civilă în procesul penal. Pe
lângă cele declarate în legătură cu fapta și paguba suferită, acesta a mai declarat că înlocuirea
sistemului de închidere al ferestrei de la bucătărie a costat 50 de lei.
În urma desfășurării activităților specifice muncii de poliție, s-a stabilit că în ziua de
15.09.2014, numitul Preda George a vândut numitului Mitrea George din comuna Corni, județul
Botoșani, un inel din aur, în schimbul sumei de 100 de lei.
La data de 17.09.2014, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan, împreună cu agentul de
poliție Damian Ionuț, s-au deplasat la locuința numitului Mitrea George, căruia i-au solicitat să le
prezinte inelul cumpărat în data de 15.09.2014. Cu această ocazie, constatând că există temeiuri de
a se crede că inelul prezentat poate servi ca mijloc de probă, au solicitat numitului Mitrea George să
predea inelul, pe bază de dovadă. Cu aceeași ocazie, au înmânat numitului Mitrea George o citație,
în vederea audierii în calitate de martor, pentru data de 18.09.2014, ora 09.00.
Cu ocazia audierii, martorul Mitrea George a recunoscut că a cumpărat un inel din aur, în
greutate de 2 grame, care are poansonate pe interior literele D și A, de la o persoană de sex
masculin, pe care o cunoaște din vedere, cu care s-a întâlnit în seara zilei de 15.09.2014, în timp ce
se afla în barul din spatele Pieței Centrale, din municipiul Botoșani. Persoana respectivă se afla sub
influența băuturilor alcoolice și încerca să vândă inelul, fapt pentru care a intrat în discuții cu acesta,
a studiat inelul, a negociat prețul, respectiv 100 de lei, după care l-a cumpărat. Înainte de a-i da
suma de 100 de lei, a întrebat-o dacă inelul îi aparține, asigurându-se că nu este furat. Martorul a
predat, de bună voie inelul organelor de poliție.
La data de 18.09.2014, Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean
Botoșani a comunicat Poliției Comunale Corni, că urmele papilare ridicate cu ocazia cercetării la
fața locului au fost comparate cu bazele de date AFIS MORPHOTRAC, constatându-se că există
suficiente elemente de identificare care atestă faptul că aparțin numitului Preda George, din comuna
Corni, județul Botoșani.
La data de 19.09.2014, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan a propus, pe bază de referat,
procurorului care-i supraveghează activitatea, ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față
de numitul Preda George. În aceeași zi, procurorul a dispus prin ordonanță continuarea urmăririi
penale față de numitul Preda George.
La data de 19.09.2014, agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan l-a citat pe numitul Preda
George, pentru a se prezenta la sediul poliției comunale, în data de 22.09.2014, în vederea audierii.
Întrucât suspectul nu s-a prezentat la data și ora stabilite, iar audierea sa este necesară, a fost
adus la data de 23.09.2014, ora 10.00, de către agentul de poliție Listar Ionuț-Răzvan, pe baza unui
mandat de aducere.
Cu ocazie audierii, suspectul nu a recunoscut comiterea faptei și nici faptul că în ziua de
15.09.2014, a vândut un inel, în timp ce se afla în barul din spatele Pieței Centrale din municipiul
Botoșani. Acesta a declarat că în perioada 13-17.09.2014, s-a aflat în municipiul Brașov, la locuința
concubinei sale Vlad Ioana, care este plecată în Germania.
La data de 23.09.2014, s-a dispus efectuarea unei constatări, punându-se la dispoziția
specialiștilor din cadrul Serviciului Criminalistic al Inspectoratului de Poliție Județean Botoșani, o
fișă dactiliscopică decadactilară, cu impresiunile digitale ale suspectului Preda George.
La data de 23.09.2014, între orele 09.30-10.30, în baza ordonanței emisă de organul de
cercetare penală al poliției judiciare, a fost efectuată identificarea persoanei, martorul Mitrea
George recunoscându-l pe suspectul Preda George, dintr-un grup de persoane, ca fiind persoana de
la care a cumpărat inelul din aur, în greutate de 2 grame, care are poansonate pe interior literele D și
A. Suspectul nu a recunoscut faptul că a vândut un inel martorului.
La data de 23.09.2014, între orele 11.00-12.30, în baza unui mandat de percheziție
domiciliară, eliberat de către judecătorul de drepturi și libertăți, agenții de poliție Listar Ionuț-
Răzvan și Damian Ionuț, au efectuat o percheziție domiciliară la locuința suspectului Preda George,
în prezența acestuia, ocazie cu care, într-un dulap din dormitor, au descoperit telefonul mobil marca
Samsung Galaxy S, cu ecran Super Amoled Plus și carcasă de culoare neagră, cu seria GS012789,
sustras din apartamentul persoanei vătămate.
Pentru lămurirea contrazicerilor dintre declarațiile suspectului și ale martorului Mitrea
George, la data de 25.09.2014, începând cu ora 09.00, agenții de poliție Listar Ionuț-Răzvan și
Damian Ionuț au efectuat o confruntare. În timpul acesteia, suspectul a revenit asupra declarației
sale, recunoscând că a vândut inelul din aur, în greutate de 2 grame, care are poansonate pe interior
literele D și A, lui Mitrea George, dar nu a recunoscut că a luat din apartamentul persoanei vătămate
suma de 34.000 lei.
Inelul din aur și telefonul mobil marca Samsung Galaxy au fost restituite persoanei vătămate
Lupu Dan, la data de 26.09.2014,ora 08.00.
În urma activităților specifice muncii de poliție, s-a stabilit că fratele concubinei suspectului,
numitul Vlad Ion, din municipiul Săcele, județul Brașov, a plecat la data de 17.09.2014, în vizită la
sora sa pentru a aduce un autoturism pentru suspect.
La data de 29.09.2014, în baza ordonanței procurorului, organele de cercetare penală ale
poliției judiciare au instituit sechestrul pe un autoturism marca Volkswagen Passat, în timp ce acesta
se afla în posesia numitului Vlad Ion din municipiul Săcele, județul Brașov. Acesta a prezentat un
contract de vânzare-cumpărare referitor la cumpărarea autoturismului, iar prețul plătit este de 6.500
de euro. Numitul Vlad Ion a declarat organelor de poliție că a primit, în ziua de 16.09.2014, de la
numitul Preda George, suma de 30.000 de lei, pentru a cumpăra autoturismul din Germania.
În cauză, agentul de poliție Toma Ion a întocmit referat cu propunere de punere în mișcare a
acțiunii penale împotriva numitului Preda George, iar în urma audierii în calitate de inculpat, în
baza referatului de terminare a urmăririi penale, numitul Preda George a fost trimis în judecată
pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
PROCES VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI
Anul 2014, luna septembrie, ziua 15, în comuna Corni, județul Botoșani.
Agent de poliție Listar Ionuț-Răzvan, în calitate de organ de cercetare penală al poliției
judiciare și agent de poliție Damian Ionuț, în calitate de responsabil cu activități criminalistice,
ambii din cadrul Poliției Comunale Corni, județul Botoșani.
Astăzi, data de mai sus, în jurul orei 08.00. la sediul Poliției Comunale Corni, s-a prezentat
numitul Lupu Dan, fiul lui Ion și Maria, născut la data de 23.02.1961 în municipiul Botoșani,
județul Botoșani, posesor al C.I. seria XT nr.231052, CNP 1610223290945, cu domiciliul în
satul/comuna Corni, județul Botoșani, de cetățenie română, administrator al S.C. Dacirom SRL
Corni, care a sesizat verbal în noaptea de 14/15.09.2014, între orele 22.00-04.00, persoane
necunoscute i-au sustras dintr-o cutie metalică, fără sistem de închidere, aflată în șifonierul din
dormitorul apartamentului în care acesta locuiește, situat pe latura de Nord a pensiunii Bradul, suma
de 34.000 de lei, în bancnote de 100, 200 și 500 de lei, un inel din aur, în greutate de 2g, care are
poansonate pe interior literele D și A, în valoare de 300 de lei și un telefon mobil marca Samsung
Galaxy S, cu ecran Super Amoled Plus și carcasă de culoare neagră, având seria GS012789, în
valoare de 2000 de lei.
Având în vedere cele sesizate, în temeiul art. 192 din Codul de Procedură Penală și a
ordonaței de efectuare a cercetării la fața locului, ne-am deplasat la fața locului, unde împreună cu
martorii asistenți:
- Ilie Valentin, electrician la ,,ELECTRICA SA” Botoșani, cu domiciliul în satul/comuna
Corni, județul Botoșani, posesor al C.I. seria XT nr. 423295, CNP 1750517290916 și
- Sava Victor, fără ocupație, cu domiciliul în satul/comuna Corni, județul Botoșani, posesor
al C.I. seria XT nr. 325265, CNP 1710203290916 , precum și a persoanei vătămate Lupu Dan, unde
am constatat următoarele:
Până la sosirea echipei de cercetare, locul faptei a suferit următoarele modificări : persoana
vătămată a pătruns în apartament pe ușa de acces, găsită în poziția închisă-asigurată și observând
poziția nefirească a ferestrei și a perdelei de la bucătărie, a mers în toate încăperile pentru a vedea
ce bunuri lipsesc, fără să atingă obiectele din casă.
S-au luat măsuri de conservare a locului faptei de către persoana vătămată Lupu Dan, care
constau în faptul că a asigurat paza locului faptei și nu a permis accesul persoanelor în curtea
locuinței și în apartament.
Organ de cercetare Responsabil Martori asistenți Persoană vătămată
penală al poliției judiciare activități criminalistice 1. Ilie Valentin Lupu Dan
Agent de poliție Listar Ionuț-Răzvan Agent de poliție Damian Ionuț 2. Sava Victor
Cu ocazia cercetării la fața locului, am constatat următoarele:

Pensiunea Bradul, proprietatea numitului Lupu Dan, se află în satul/ comuna Corni, județul
Botoșani și se învecinează după cum urmează:
- la nord cu strada Independenței;
- la sud cu strada Primăverii;
- la est cu drumul județean 208H;
- la vest cu imobilul numărul 21, proprietatea numitului Marcu Valentin.
Pe latura de est, spre DJ 208H, curtea imobilului este împrejmuită cu gard de scândură, cu
temelie din beton, iar pe celelalte laturi, cu gard din plasă de sârmă.
Accesul în curte se face dinspre strada Primăverii, prin două porți confecționate din fier
forjat, una pentru accesul persoanelor, aflată în dreptul ușii principale de intrare în imobil și una
dublă pentru accesul vehiculelor, aflată în dreptul grădinii. Ambele porți sunt prevăzute pe interior
cu sistem de închidere tip ,,zăvor” și au fost găsite în poziția închis-asigurat. În partea de nord a
proprietății, intrarea în curtea imobilului se face dinspre strada Independenței, printr-o poarta de
acces pietonal, prevăzută cu sistem de închidere-asigurare cu broască și yala îngropată, care a fost
găsită în poziția închis, dar neasigurată cu cheia.
Pensiunea se află la 8 metri distanță față de gardul de la stradă (sud), 4 metri față de drumul
județean 208H(est) și 10 metri față de proprietatea de la numărul 21(vest).
În partea de Vest a proprietății, se află curtea cu patru locuri de parcare pentru autoturisme,
iar în continuare la o distanță de 6 metri de imobil, este o plantație de pomi fructiferi, amplasată pe
toată lungimea proprietății. Imobilul este compus din restaurant, bar și 4 apartamente pentru locuit.
Apartamentul persoanei vătămate se află poziționat în partea de nord a imobilului, fiind
compus dintr-un dormitor, o bucătărie, o baie și un hol.
În partea de nord, spre Strada Independenței, află o alee pavată care face legătura între
poarta de acces pietonală și ușa de intrare în imobil, în zona celor patru apartamente de locuit.
Distanța de la gard până la clădire este de 2 metri.
În partea de sud, spre strada Primăverii, se găsesc ușa principală de acces în imobil și două
ferestre, în două canate, aflate una în stânga și una în dreapta ușii principale de acces. Pe această ușă
se intră în pensiune, unde sunt amenajate un restaurant și un bar, cu anexele lor, ocupând circa
jumătate din spațiul imobilului, în cealaltă jumătate fiind amenajate cele 4 apartamente de locuit a
pensiunii. Din cauza modului de construcție a clădirii, nu este posibil accesul din restaurant spre
zona apartamentelor, accesul spre acestea făcându-se doar pe ușa de intrare din partea de nord.

Examinând curtea și exteriorul clădirii, am constatat următoarele:

Accesul din stradă se face pe o alee pavată se duce direct la ușa de acces a pensiunii, Unde
este amplasat restaurantul. Pe latura de vest a imobilului, sub fereastra de la bucătătria
apartamentului persoanei vătămate, marcată cu numărul 1 și găsită în poziția deschisă, am găsit un
scaun rezemat de zidul casei, marcat cu jalonul număriul 2, despre care persoana vătămată afirmă că
inițial nu se află acolo, și era pe terasa exterioară a barului. Înălțimea de la sol până la pervazul
ferestrei este de 1,5 metri, iar înălțimea de la sol la blatul scaunului este de 0,40 metri. Fereastra
respectivă are dimensiunea de 100x140 cm, în dreptul sistemului de închidere-asigurare, care este
distrus, se găsesc mai multe urme de forțare. Pe jos, la 30 cm de scaun și 20 cm de zidul casei, am
descoperit un levier metalic, marcat cu jalonul numărul 3, de 73 cm și având forma rotundă, în
secțiune cu diametrul de 2,20 cm, despre care persoana vătămată ține că nu-i aparține.
După fixare și ridicare prin fotografiere, au fost ridicate și ambalate în coletul nr. 1, sigilat cu
sigiliul MAI nr. 26541.
În zona adiacentă ferestrei de la baia apartamentului, pe pavajul de beton de lângă zidul
clădirii, am descoperit o cărare de urme de încălțăminte de suprafață, paralelă cu zidul clădirii,
creată prin stratificare cu noroi, marcată cu jalonul numărul 4. Cărarea de urme are o lungime de
1,70 metri și are următoarele elemente:
- direcția de mers este o linie dreaptă cu sensul dinspre colțul clădirii din partea de nord către
partea de sud a clădirii;
- linia mersului este neconcludentă;
- lungimea pasului este de 45 cm;
- lățimea pasului este 10 cm;
- unghiul de mers este de aproximativ 20 grade.
Urmele au fost create de o încălțăminte bărbătească, tip bocanc, iar din cărarea de urme au
fost selectate două urme, firma creată de încălțămintea piciorului drept și de încălțămintea piciorului
stâng, marcate cu numărul 5 și 6. Urmele de încălțăminte au lățimea tălpii de 10 cm, glengul de 3
cm iar tocul are lungimea de 9 cm și lățimea de 8 cm.
Urmele prezintă un model antiderapant format din linii curbe, între-tăiate de romburi și
cercuri, dispuse aleatoriu. Acestea au fost fixate și ridicate prin fotografiere la scară.
Examinând zona de nord a imobilului, în interior am constatat următoarele :
Din exterior, pe o ușă din aluminiu, tip termopan, marcată cu numărul 7, se intră în hol, unde
sunt ușile de intrare în cele patru apartamente de locuit. Aceasta se află în poziția închis, dar
neasigurată cu cheia și nu prezintă urme de forțare.
Apartamentele 1 și 3 au intrarea pe partea dreaptă, spre vest, iar apartamentele 2 și 4 au
intrarea pe partea stângă, spre est. Apartamentul persoanei vătămate este apartamentul numărul 1,
fiind primul pe partea dreaptă.
Ușa de acces în apartamentul 1, marcată cu numărul 8, este din lemn și am găsit-o în poziția
închis-asigurat. Sistemul de asigurare tip broască cu yală îngropată este în poziția închis și nu
prezintă urme de forțare. Din hol comun celor 4 apartamente să intră pe un hol unde, pe partea
dreaptă se află un cuier de perete cu mai multe obiecte de îmbrăcăminte. Din hol, pe o ușă aflată pe
partea stângă, se intră în dormitor, iar pe o ușă situată pe partea dreaptă, se face accesul la bucătărie.
Pe o a treia ușă, aflată în capătul holului, se intră în baie. Toate ușile sunt în poziția deschis,
iar la o examinare atentă nu am găsit urme de forțare.
În urma verificărilor și a declarației persoanei vătămate, rezultă faptul că în baie și în
bucătărie nu au fost observate modificări și nu lipsesc bunuri sau valori, cu excepția sistemului de
închidere a ferestrei de la bucătărie, care este distrus. Din hol, pe partea stângă,printr-o ușă de lemn,
se pătrunde în dormitor, care are dimensiunile de 4x4m. Aici, în partea dreaptă, spre peretele estic al
camerei, se găsește un pat și în continuarea patului o noptieră. Pe peretele vestic al dormitorului este
amplasat un șifonier din lemn, în două uși, marcat cu numărul 9, unde se afla o cutie metalică, din
care a fost furată suma de 34.000 de lei, în bancnote de 100, 200 și 500 de lei, un inel din aur, în
greutate de 2 g, care are poansonate pe interior literele D și A, în valoare de 300 de lei și un telefon
mobil marca Samsung Galaxy S, cu ecran Super Amoled Plus, cu carcasă neagră, având seria
GS012789, în valoare de 2000 lei, cum declară persoana vătămată.
Cutia metalică am găsit-o pe jos, în fața sifonierului și nu este prevăzută cu sistem de
asigurare. Aceasta este din metal, cu grosimea de 0,5 mm și are dimensiunile 30x30x25 și a fost
marcată cu numărul 10. Ușile șifonierul se aflau în poziția între-deschis, aer obiectele de lenjerie
răvășite. În centrul camerei se află o masă acoperită cu o față de masă, de culoare albă, iar pe masă
se află o scrumieră și două pahare. În jurul mesei se găsesc două scaune din lemn, cu spătar.
Pesoana vătămată declară că nu lipsesc alte bunuri.
Cu această ocazie, am reliefat prin pudrare cu pulbere galben fluorescentă, un număr de
două urme papilare digitale și le am ridicat prin transferare pe folie-adeziv de culoare neagră, de pe
capacul cutiei metalice, din care se reclama furtul bunurilor respective. Acestea au fost ambalate în
plicuri numărul 1, sigilat cu sigiliul MAI 26542.
Levierul a rămas în custodia șefului echipei de cercetare la fața locului, urmând că urmele
papilare să fie înaintate la Serviciul Criminalistic Inspectoratul de Poliție Județean Prahova, în
vederea prelucrării, iar fotografiile acestuia și ale urmelor de încălțăminte să fie atașate la planșă
fotografică.
Urmele au fost ridicate cu respectarea metodologiei de ridicare/colectare și au fost ambalate
și sigilate.
La fața locului s-au executat fotografii judiciare, cu aparatul digital CANON EOS350D,
folosindu-se suport digital, în condiții de lumină naturală și artificială.
Cu ocazia cercetării la fața locului nu au fost distruse, degradate sau aduse în stare de
neîntrebuințare obiecte, bunuri sau valori.
Nu au fost ridicate alte urme, obiecte, bunuri sau valori în afara celor menționate în
cuprinsul procesului verbal.
Cercetarea la fața locului a început la ora 08.30 și s-a terminat la ora 10.30, efectuând-u-se la
lumină naturală, pe timp însorit.
Conținutul procesului-verbal a fost citit tuturor persoanelor prezente la cercetarea la fața
locului, care nu au de formulat observații sau obiecte cu privire la modul de efectuare a acesteia.
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur exemplar.
Studiind procesul verbal sus-menționat în care s-a descris modalitatea de efectuare a

cercetării la fața locului, putem constata faptul că această activitate nu constituie altceva decât
partea practică, prin care aspectele teoretice sunt puse în aplicare. Astfel, în urma sesizării, organele
de poliție au solicitat persoanei vătămate să le comunice toate datele pe care aceasta le consideră
relevante pentru identificarea autorului și soluționarea cauzei(ocazie cu care persoana vătămată le-a
menționat despre numitul Preda George și despre potențialii martori).
Observăm ca activitatea de cercetare la fața locului s-a desfășurat la scurt timp de la
momentul sesizării, în baza ordonanței de cercetare la fața locului, întrucât altfel ar fi crescut riscul
ca eventualele mijloace de probă de la locul faptei să fie distruse sau alterate.
Cu ocazia deplasării la fața locului, în primă fază, organele de poliție au procedat la stabilirea
localizării în spațiu, în funcție de punctele cardinale, a Pensiunii Bradul, din care s-a comis furtul,
după care s-a procedat la stabilirea modalităților în care se face accesul în imobil, precum și
sistemele de închidere-asigurare a ușilor/porților.
În continuare, organele de poliție au procedat la activitatea de căutare a urmelor infracțiunii,
ocazie cu care au descris traseul parcurs, precum și obiectele pe care le-au identificat și care ar
putea constitui mijloace de probă.
Odată cu descoperirea urmelor infracțunii (ex. levierul metalic), organele de poliție au
procedat la jalonarea acestora, după care au procedat la fixarea lor prin fotografiere, le-au ridicat și
ambalat, în vederea analizării lor în laboratoarele specializate.
Totodată, observăm faptul că în procesul verbal au fost descrise anumite caracteristici ale
mersului autorului infracțiunii, care deși nu par a oferi date utile cu privire la identitatea autorului,
în coroborare cu alte mijloace de probă, acestea pot fi foarte importante.
Un alt mijloc de probă a cărui importanță nu este apreciată la adevărata valoare este
reprezentat de urmele de încălțăminte, considerându-se că acestea nu oferă suficiente detalii cu
privire la identitatea autorului, însă luând ca și exemplu situația în care, cu ocazia efectuării unei
percheziții domiciliare, s-ar identifica o încălțăminte a cărei urmă corespunde cu aceeași urmă
ridicată cu ocazia cercetării la fața locului, constatăm faptul că, defapt, obținem o probă importantă,
constatând în aceea că urma încălțămintei autorului este aceeași cu urma încălțămintei ridicată de la
fața locului,
În procesul verbal au fost prezentate activitățile și mijloacele folosite de către organele de
poliție în vederea descoperirii și ridicării urmelor papilare de pe cutia metalică, fiind prezentate
activitițile desfășurate după ridicare, respectiv compararea în bazele de date, ocazie cu care a fost
identificat autorul infracțiunii.
În finalul procesului-verbal s-au făcut mențiuni cu privire la efectuarea de fotografii
judiciare, precizându-se condițiile în care cercetarea la fața locului s-a efectuat, precum și
obiectele/urmele/bunurile ce au fost ridicate.
CONCLUZII
 Cunoașterea deplină a adevărului cu privire la existență sau inexistența faptei, a

circumstanțelor în care s-a produs, asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei inculpate și a
circumstanțelor personale sunt elemente fără de care înfăptuirea justiției penale și rezalizarea
procesului penal nu poate fi concepută.
 Probele reprezintă elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei, cu alte cuvinte, acestea au rolul de a servi la aflarea adevărului
într-o cauză penală, ceea ce presupune determinarea corelaţiei dintre obiectul probei şi obiectul
probaţiunii, care constă în verificarea admisibilităţii, pertinenţei, concludenţei şi a utilităţii acestora.
 În aproape toate cazurile, săvârșirea unei infracțiuni este însoțită de modificări materiale. Pe
lângă acestea, se mai produc și anumite transformări de natură imaterială, reprezentând schimbări
petrecute în plan psihic, la nivelul conștiinței aceluia care a participat la săvârșirea unei infracțiuni,
ca autor, complice, instigator, persoană vătămată, martori. Aceste transformări, care iau forma
impresiilor în plan psihic, pot fi cunoscute de organul de cercetare penală pe o cale indirectă,
mijlocită și nu directă, ca în cazul urmelor materiale. Astfel, purtătorul informației se află între
organul de cercetare penală și sursa informației.
 Importanța mijloacelor materiale de probă constă în faptul că acești ,,martori muți”, cum au
fost numiți sugestiv, știu să ,,vorbească” și să furnizeze informații, uneori mai exacte și mai
complete, a căror valoare probatorie să fie mai mare decât cele oferite de martorii adevărați. În
plus, în privința obiectelor respective nu se ridică suspiciunea relei credințe de care pot da dovadă
unii martori.
 În cazul săvârșirii unei infracțiuni, făptuitorul creează la locul faptei urme, care pot rămâne
pe corpul său și/sau al victimei, pe hainele lor, pe sol, pe diferite obiecte, ele prezentând o
importanță deosebită pentru cercetarea cauzei și aflarea adevărului. Prin examinarea urmelor, se
poate stabili modul cum infractorul a pătruns în câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le-a
desfășurat si succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit și deprinderile în mânuirea lor,
identificarea instrumentelor, a infractorului și altele.
 Ridicarea de obiecte și înscrisuri prezintă importanță atât pentru faptul că acestea pot servi
ca mijloace de probă în procesul penal dar și pentru faptul că asigură recuperarea prejudiciului
cauzat prin comiterea infracțiunii.
 Pe lângă numeroasele metode și mijloace științifice puse la dispozitia organelor judiciare,
pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, prezentarea pentru identificare a
persoanelor sau obiectelor este o metodă pe baza căreia, martorii, persoana vătămată, partea civilă,
suspecții sau inculpații sunt solicitați să identifice persoane, cadavre, obiecte, voci, sunete care au
legătură cu cauza.
 Orice activitate infracțională presupune prezența făptuitorului la fața locului și desfășurarea
de către acesta a unor activități ce produc modificări ale ambianței locului respectiv. În activitatea
de soluționare a cauzelor penale, este necesară interpretarea și examinarea acestor modificări ale
locului faptei ce au legătură cu infracțiunea. Pe baza lor, se pot obține date referitoare la
infracțiuni , la persoana infractorului precum și date privind împrejurările în care a comis fapta.
Deoarece o cauză penală nu poate fi soluționată numai pe baza afirmaţiilor părţilor, trebuie
acordată o mare importanță activității de administrare a probelor, întrucât cu ajutorul acestora,
organele judiciare își pot forma o părere obiectivă asupra împrejurărilor comiterii unei fapte,
precum și asupra existenței sau inexistenței acesteia.
Sunt de părere că fiecare cetăţean ar trebui să ia la cunoștință despre totalitatea legilor
aplicabile probelor, indiferent dacă vorbim de probe care se administrează în faţa instanţelor civile,
penale, de contencios administrariv sau fiscal, întrucât în opinia mea, însăşi actul justiţiei s-ar
soluționa mai rapid şi mai corect dacă părţile s-ar prezenta cu principalele mijoace de probă prin
care pot dovedi că dreptatea este de partea lor.
Consider că justiţia este calitativă și își atinge scopul atunci când hotărârile instanţelor
judecătoreşti sunt în corelație cu adevărul de fapt al cauzei, sub toate laturile existenţei sale.În
opinia mea însă, sunt multe situații în care ,,adevărul juridic” nu corespunde cu ,,adevarul de fapt al
cauzei”, deoarece în urma administrării probatoriului, instanța de judecată poate ajunge la o
convingere subiectivă, care nu este în corelație cu faptele care au dus la desfăşurarea procesului.
Astfel, instanța de judecată, prin decizia sa, poate denatura în totalitate adevărul, dând o
soluţie greşită; poate schimba sau interpreta în mod greşit anumite aspecte care au dus la formarea
conflictului, prin hotărârea sa facând dreptate numai în parte; dar mai poate exista şi o soluţie
caracteristică unui sistem de drept şi nu unei interpretări umane anume faptul că jusecătorul se cede
nevoit datorită procedurii sau legii pe care o aplică să decidă împotriva convingerii sale intime.
Consider că probele au o dublă capacitate de a îndeplini un rol determinat în cadrul
procesului penal, întrucât acestea reprezintă, dintr-o perspectivă, un element de percepere și
stabilire, cu ajutorul cărora organul judiciar capătă informații și află adevărul, iar dintr-o altă
perspectivă, probele sunt niște unelte cu ajutorul cărora anumite situații de fapt sau împrejurări sunt
dovedite, persoana vătămată, suspectul şi părţile având dreptul de a propune organelor judiciare
administrarea de probe în dovedirea susţinerilor şi argumentelor pe care le fac.
BIBLIOGRAFIE
1. Aionițoaie Constantin ș.a.,1992, Tratat de criminalistică, Editura ,,Carpați”, Craiova.

2. Boroi Alexandru, Ungureanu Ștefan G., Jidovu Nicu, Magureanu Ilie, 2003 „Drept
procesual penal”, Editura All Beck
3. Ciolcă Iulia, 2011, Probele în procesul penal, Ediția a II-a , Editura Hamangiu
4. Codul de procedura penala, art. 97-201
5. Colectiv, 2012, Criminalistică, Culegere de lecții, Editura Profiprint, Câmpina
6. Colectiv, 2006, Urmele – obiect de studiu al criminalisticii, editura ERA, București.
7. Colectiv, 1992, Fotografia judiciară, Editura Ministerului Afacerilor Interne,
Constituția României, republicată, București, 2003
8. Dongoroz Vintilă ș.a.,1973, Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală a
României, Editura Academiei, București.
9. Dumitru Mirel, 2016, Ghid de cercetare penală, Editura C.H. Beck
10. Jidovu Nicu, Bica Gheroghe, 2007, Drept procesual penal.
11. Lefterache Lavinia Valeria, 2015, Probe și prezumții în procesul penal, Editura Universul
juridic.
12. Naghi Gabriel, 2014, Criminalistiă-Fundamente, Editura Universul Juridic
13. Neagu Ion, 2008, Tratat de procedură penală, Universul Juridic,
14. Neagu Ion, 1997, Tratat de procedură penală, Editura Pro
15. Neagu Ion, 1982, Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară
16. Paraschiv Carmen Silvia, Mircea Damaschin, 2004, –Drept procesual penal, Partea
generală
17. Pintea Alexandru, Pintea Dan-Cristian, Balanescu Alina Cristina, 2017, Urmărirea
penală- Aspecte teoretice și practice, Editura Universul Juridic.
18. Procedura Specifică de Inspecție- Cod PSI 00.1-privind Cercetarea la fața locului, emisă
în baza Ordinului Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 privind Procedura Cercetării la Fața Locului,
ediția 1/05.12.2011
19. Sava Gheorghe, Cheagă Dumitru, 2015, Ghid de anchetă penală, Editura Universul
Juridic.
20. Stancu Emilian, Manea Teodor, 2017, Tactică Criminalistică, Editura Universul Juridic
21. Stancu Emilian, 2004,Tratat de Criminalistică, Ediția a III-a, București.
22. Stancu Emilian, 2002, Tratat de criminalistică, Ediția a II-a revăzută și adăugită.
23. Theodoru Grigore Gr., 2013, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu
24. Tulbure Adrian Ștefan ș.a., 2001, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck,
București.
25. Udroiu în Procedură penală. Partea generală-Sinteze și grile, 2014, Ed. C.H. Beck,
București,
26. Udroiu Mihail,2017, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4.
27. Udroiu Mihail ș.a, 2017, Codul de Procedură Penală- comentarii pe articole, Editura
C.H. Beck

New OpenDocument Text

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

New OpenDocument Text

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

CAPITOLUL III – Mijloacele de probă în procesul penal........................................

CAPITOLUL IV - Procedeele de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de

CAPITOLUL V – Studii de caz...................................................................................................

Lucrarea este constituită din , „Introducere”, 5 capitole, „Concluzii” , şi „Bibliografie”, fiind

Pentru constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, organele

Secțiunea 1. Noțiunea de probe și mijloace de probă

Secțiunea 2. Rolul probațiunii în procesul penal

Secțiunea 1. Clasificarea probelor

După natura lor, probele sunt:

Secțiunea 2. Obiectul probațiunii

2.1 Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii

2.2 Faptele similare, auxiliare și negative

2.3 Faptele și împrejurările care nu pot forma obiect al probațiunii

2.5 Fapte şi împrejurări ce nu trebuie dovedite

Secțiunea 3. Cerințele probelor

Secțiunea 4. Sarcina probațiunii

Secțiunea 5. Administrarea și aprecierea probelor.

CAPITOLUL III – Mijloacele de probă în procesul penal

Secțiunea 1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal

Secțiunea 2. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali

Audierea părții civile și a părții responsabile civilmente parcurge următoarele etape :

- să existe un proces penal în curs de desfășurare în fața organelor judiciare ;

2.3 Declarațiile suspectului sau ale inculpatului

1 1Codul de Procedură Penală, art. 265 alin. 11

procedeul justificării timpului critic.

Secțiunea 3. Mijloacele materiale de probă și înscrisurile.

CAPITOLUL IV - Procedeele de descoperire și ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor

Secțiunea 1. Cercetarea la fața locului.

1.2 Urmele. Operațiuni tehnico-criminalistice ce se execută în legătură cu acestea.

Importanța fotografiei judiciare, rezultă din faptul că:

Secțiunea 2. Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri.

2.1 Percheziția domiciliară

2.2 Alte forme de percheziție

2.3 Executarea fotografiilor judiciare la percheziție

2.4 Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Secțiunea 3. Identificarea persoanelor și a obiectelor. Reconstituirea.

În situația prezentării pentru identificare, organele judiciare desfășurarea următoarelor

3.3 Executarea fotografiilor judiciare la prezentarea pentru identificare și

Secțiunea 4. Expertiza și constatarea

4.3 Examinarea documentelor. Genuri de constatări și de expertize criminalistice.

Capitolul V- Studii de caz

PROCES VERBAL DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI

Cu ocazia cercetării la fața locului, am constatat următoarele:

Organ de cercetare Responsabil Martori asistenți Persoană vătămată

Examinând curtea și exteriorul clădirii, am constatat următoarele:

Studiind procesul verbal sus-menționat în care s-a descris modalitatea de efectuare a

 Cunoașterea deplină a adevărului cu privire la existență sau inexistența faptei, a

1. Aionițoaie Constantin ș.a.,1992, Tratat de criminalistică, Editura ,,Carpați”, Craiova.

S-ar putea să vă placă și