Pericolele timpului din urmă

pentru credincioşi
de Gerhard Salomon

Spre însoţire, orientare şi întărirea Bisericii credincioşilor timpului din urmă care, pe drumul îngust,
neinfluenţat de duhul timpului, nu vrea să piardă ţinta din ochi!

"...Aşadar, aceasta este tocmai seriozitatea existenţei tale şi anume ca eşti aşezat într-o lume unde, o voce care
te cheamă pe drumul cel drept vorbeşte foarte încet, în timp ce mii de voci puternice din tine şi din exteriorul
tău, vorbesc contrariul"

Sorin Kierkegaard (1813-1815)

CUPRINS:
Cuvânt înainte la prima ediţie
Cuvânt înainte ediţia a III-a
Cuvânt înainte ediţia a IV-a
Cuvânt înainte ediţia a VI-a

I. Taina Bisericii lui Dumnezeu

1. Firea Bisericii lui Dumnezeu
2. Chemarea Bisericii lui Dumnezeu
3. Principala aspiraţie a Bisericii lui Dumnezeu
4. Situaţia de azi a Bisericii lui Dumnezeu
5. Trezirea spirituală a Bisericii lui Dumnezeu în timpul din urmă

II. Anumite primejdii ale timpului din urmă

1. Ispita şi încurcătura
2. Situaţia religioasă-bisericească
a) Biserici, bisericilor protestante libere, adunări
b) Roma
c) Ecumena, alianţa şi contacte interconfesionale
3. În serviciu
4. În domeniul tehnicii
5. Muzica modernă
6. Influenţarea maselor
7. Chestiunea femeilor
8. Feminismul
9. Moda
10. Demonizarea crescândă

III. Întrebări deosebit de actuale în ziua de azi

1. Nu este oare aceasta "legalism"?
2. După ce criterii se face examinarea duhurilor?
3. Şi argumentul adesea folosit: "Dar Dumnezeu Îşi dă binecuvântarea!”

Cuvânt de încheiere
Anexă: Citate pentru meditaţie
Note

Cuvânt înainte la prima ediţie

Dacă privim dezvoltarea cercurilor de credincioşi în ultimele decenii, nu putem motiva nivelul scăzut spiritual
actual numai prin faptul că, de regulă, trezirile spirituale îşi pierd în decursul timpului puterea iniţială. Abia
dacă ne dăm seama că ispita şi confuzia anunţată pentru timpurile din urmă au determinat evoluţia lucrurilor,
găsim cauzele principale ale acestui nivel spiritual scăzut. Aceste influenţe străine au atins între timp o
extindere ameninţătoare. Suntem deja în punctul la care pentru fiecare formă de apariţie a Bisericii lui
Dumnezeu, trebuie să se stabilească ultima hotărâte; dacă ea poate, conform chemării ei, să fie un luminos
sfeşnic al lui Dumnezeu în această lume întunecată, sau va deveni cu desăvârşire, o grupare influenţată de duhul
timpului în interiorul unei societăţi pluraliste.

Situaţia noastră corespunde întru totul cuvântului din Apocalipsa 2:5: "Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut;
pocăieşte-te, altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti". Acest nivel scăzut al
cercurilor credincioase poate fi observat cu uşurinţă deşi este mascat cu multe acţiuni organizate pe scară largă.
O reprezentaţie ia locul alteia aşa că - în timpul nostru deja prea agitat - nici nu poţi să-ţi aduni mintea pentru o
chibzuinţă sănătoasă, profundă. La o cercetare adevărată în faţa lui Dumnezeu, n-ar lipsi cu siguranţă o adâncă
spaimă ca şi convingerea că în locul "mai multor acţiuni" lozinca ar fi "pocăinţă mai profundă - mai multă
interiorizare".

Dacă nu de mult, sarcina Bisericii era de a pregăti credincioşii pentru disputele timpului din urmă, atunci astăzi
ne aflăm deja în plina lor desfăşurare şi stăm îngrijoraţi în faţa serioasei întrebări: "Dacă Biserica lui Dumnezeu
va fi capabilă să se opună? Problema care se pune nu este nici mai mult nici mai puţin decât "a fi sau a nu fi".

Imaginea pe care o oferă credincioşii, faţă de ceasul atât de hotărâtor al lumii, ar putea să ne neliniştească. Ei se
aseamănă în multe privinţe unei turme care lâncezeşte pe marginea drumului, fără păstor. Dar aceasta este vina
ei deoarece din partea lui Dumnezeu s-a făcut totul pentru ca şi noi, în timpurile din urmă, să putem sta drepţi în
puterea Domnului, înarmaţi cu tot ce este necesar ca să putem învinge (Efeseni 6:10-20; 1 Ioan 2:20). Iakob
Vetter (1872-1918) şi-a făcut slujba pentru Domnul într-o stare de boală gravă. El a întemeiat acţiunea
misionară de evanghelizare în corturi din Germania şi a fost luat de Domnul în anii când a muncit cel mai mult
şi mai bine. La fiecare slujbă pe care o ţinea, trebuia să admită că ar putea să fie ultima. Acesta ar putea să fie
unul din motivele pentru care mărturia lui a fost atât de pătrunzătoare pentru că asupra ei s-a aşternut în mod
deosebit seriozitatea veşniciei.

Aş dori ca şi din aceste rânduri să se simtă marea seriozitate a timpului din urmă. Fiind adânc pătruns de
convingerea că Domnul va reveni în curând şi cu aceasta va avea loc clarificarea "tuturor socotelilor în faţa
Lui", am lăsat deoparte toate menajamentele false. Unele lucruri am putut să le aştern pe hârtie numai cu o
inimă îndurerată, deoarece lipsurile din lucrarea Domnului ne fac să suferim adesea mai mult decât nevoile
personale.

Unde autorul a găsit gânduri identice sau asemănătoare cu convingerile lui la alţi autori, le dă lor cuvântul. Prin
aceasta se subliniază faptul că nu e singur de această părere, ci se află în concordanţă cu mărturiile Bisericii lui
Dumnezeu din toate timpurile, chiar dacă nu au făcut toţi o analiză atât de profundă ca această lucrare. De aceea
se folosesc multe citate. Dar redarea acestor citate nu înseamnă un "da" pentru toate părerile autorilor citaţi.

Autorul

Cuvânt înainte la ediţia a III-a

Legea ceasului actual impune nu a se întreba "Ce va fi acceptat?" ci "Ce este necesar?" De aceea sunt atinse şi
adevăruri din Biblie care în predici sunt ocolite ca fiind "prea sensibile". De aceea aş vrea să dau ca însoţitor
acestei ediţii, poezia lui Zenetti asupra căreia merită să gândim profund.

"Aşa exersez..."

Ce nu îndrăzneşte nici unul - să îndrăzniţi voi.

Ce nu spune nici unul - spuneţi voi.
Ce nu gândeşte nici unul - de aceasta să întrebaţi voi.
Ce nu începe nici unul - să înfăptuiţi voi.

Dacă nici unul nu spune "da" - voi s-o faceţi.

Dacă nici unul nu spune "nu" - spuneţi "nu".
Dacă toţi stau în dubiu - îndrăzniţi şi credeţi.
Dacă toţi participă - staţi singuri deoparte.

Unde toţi spun laude - staţi reţinuţi.

Unde toţi batjocoresc - nu batjocoriţi.
Unde toţi se zgârcesc - acolo voi s-ă daţi
Unde totul e întuneric - faceţi voi lumină".

Autorul

Cuvânt înainte la ediţia a IV-a

Aşa cum Dumnezeu a dat creaţiei o ordine, aşa a dat ordine şi Bisericii Lui, pe care Biblia o relatează, pentru
diferitele domenii ale vieţii, chiar până la mici amănunte. Ea este o expresie a dragostei şi grijii depline a
Tatălui Ceresc, cel mai bun fundament al binecuvântărilor pentru noi oamenii. Despre încălcarea acestor ordini
vorbeşte Psalmul 89:31. Cât de mult însă s-a putut bucura Pavel de ordinea colosenilor (Coloseni 2:5). Un
cuvânt de Rudolf Kögel (1828-1896) spre meditaţie: "Dumnezeu învăluie minunile Lui în ordine..."!

Următoarea remarcă se potriveşte - cum nu se poate mai bine - la situaţia credincioşilor de astăzi: "Părerile care
predomină astăzi despre credinţă, viaţă şi morală, nu trec pe lângă noi fără urme" [1]. Această constatare
dezvăluie principalul pericol actual - putem să-l numim şi "Seducerea evanghelicală" -. E vorba deci de un crez
biblic, dar în practică, în general, viaţa este determinată de lume.

Autorul

Cuvânt înainte la ediţia a VI-a

Decăderea spirituală precum şi abaterea de la învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, apare tot mai vizibilă. Nu
numai organizatele "Zile ale Bisericii" oferă o gamă largă, ci şi spectacolele evanghelicale se străduiesc să
asigure cât mai multă diversitate şi distracţie (până la pantomimă - propovăduirea fără vorbe -).

Ce constatare zguduitoare pentru adunările care pretind că fac parte din biserica aceea care respectă "Cuvântul".
Viaţă din Dumnezeu se naşte însă numai din inspiraţia Duhului Sfânt şi din Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe
cale optică, vizuală (Romani 10:17; 1 Petru 1:23).

Aici poate ajuta numai o întoarcere la "Cuvânt" începând cu adevărurile fundamentale ale epistolei către
Romani până la dezvăluirea celorlalte epistole ale lui Pavel.

Autorul

CAPITOLUL I
Taina Bisericii lui Dumnezeu
1. Firea Bisericii lui Dumnezeu

Neobservată de marile şi zgomotoasele evenimente pe plan mondial, se realizează de aproape două milenii, în
linişte şi în ascuns, o mare minune de care se vor mira erele viitoare.
Este taina Bisericii lui Dumnezeu, a celor aleşi de Dumnezeu, o taină pe care Dumnezeu a ţinut-o ascunsă în tot
timpul Vechiului Testament şi a descoperit-o abia lui Pavel, ca o unealtă aleasă pentru această mărturie, cum
spune el însuşi. "...după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Cristos, - potrivit cu descoperirea tainei, care
a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum..." (Romani 16:25). "Dacă cel puţin aţi auzit de
isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat
cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindu-le vă puteţi închipui priceperea pe
care o am despre taina lui Cristos. care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul
cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci..." (Efeseni 3:2-5).

Ce privilegiu de a face parte din această ceată de "chemaţi" a fiilor lui Dumnezeu, a trupului lui Cristos!
Acestora nu le este dat numai "mult" ci "totul" (Romani 8:32). Dar de această plinătate a vieţii şi a slavei, care
este accesibilă credincioşilor în Cristos, îşi dau seama numai puţini din ei. Şi ce surprize ascunde lumea viitoare
în sânul ei după cuvintele apostolului Pavel în Efeseni 2:6-7: "El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem
împreună în locurile cereşti în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în
bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus!" (textual veacuri-eoni). "Un veac (un eon) singur nu e suficient pentru
extinderea crescândă a nemărginitei bogăţii a harului. Numai într-o mulţime de veacuri se poate dezvolta şi
acţiona harul lui Dumnezeu. Aici este vorba de veacuri care mai urmează" [2].

Vorbim de o mare taină, iar o taină nu este accesibilă oricui, ci numai celor iniţiaţi. Să o cunoască cu adevărat
poate numai acela căruia Dumnezeu i-o descoperă printr-o revelaţie. A fi membru al acestei biserici a lui
Dumnezeu atrage după sine adânci consecinţe. Prin crucea care se interpune între credincioşi şi lume, ei
primesc un statut cu totul nou.

În ce fel viaţa este aşezată pe un alt fundament, cum primeşte o direcţionare nouă şi cum are loc reevaluarea
tuturor valorilor, ne arată mărturia inspirată de Duhul Sfânt, dată de Pavel: "În ce mă priveşte, departe de mine
gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă
de mine, şi eu faţă de lume!" (Galateni 6:14). Cu toate că credincioşii rămân în continuate în această lume ca
trimişi ai Domnului (Ioan 17:18) totuşi ei nu mai sunt din lume (Ioan 17:16). De acum înainte ei se văd aici ca
oaspeţi, străini, peregrini, cu adevărata cetăţenie şi patrie în cer (Efeseni 2: l9; 1 Petru 2:11; Filipeni 3:20).
Oricât se străduiesc ca în viaţa de zi cu zi să trăiască până în cel mai mic amănunt în corectitudine, cetăţenia
pământească va rămâne mereu subordonată celei cereşti.

Crucea, obiectul de cel mai mare dispreţ şi ocară din vremea aceea, a devenit - după mărturia citată a lui Pavel
în Galateni 6:14, după pocăinţa lui - cea mai înaltă glorie. Prin cruce, pe vremea aceea au trecut cei mai răi
(ticăloşi) din viaţă la moarte. Într-adevăr, crucea proclamă cu privire la omul nostru cel vechi, condamnarea cea
mai aspră posibilă - condamnarea la moarte, dar ne facilitează, chiar pe baza morţii lui Cristos, posibilitatea
vieţii unui om născut din Dumnezeu. Astfel poate să mărturisească Pavel în Galateni 2:20: " ...dar nu mai
trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine."

Schimbarea produsă printr-o asemenea „înnoire din temelii" (Tersteegen) şi transformarea în chipul lui Cristos
este ţelul mare al lui Dumnezeu: "Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să
fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care
i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit"
(Romani 8:29-30), Acest ţel dumnezeiesc ar trebui să devină întru totul şi ţelul nostru, ca să ne unim astfel cu
ţelurile lui Dumnezeu.

Întoarcerea la Dumnezeu nu are voie niciodată să fie punctul de încheiere, ci punctul de plecare pentru drumul
vieţii de sfinţire (1 Tesaloniceni 4:3,7) în scopul sfinţirii realizate de Duhul Sfânt (1 Tesaloniceni 3:13). Deja
afirmaţia apostolului în faţa bătrânilor din Efes şi Milet că pe fiecare din ei i-a îndemnat cu multe lacrimi zi şi
noapte în toţi aceşti trei ani cât a stat la ei, ne permite să ne imaginăm că a investit mult mai multă strădanie
pentru a conduce pe credincioşi pe drumul de sfinţire, decât a fost necesară pentru pocăinţa lor. Constatarea
dintr-o scrisoare către cunoscutul misionar englez Karl G. Studd este foarte adevărată: "A salva suflete este uşor
[3] comparativ cu sarcina de a face din aceşti salvaţi, luptători pentru Dumnezeu şi salvatori ai altor suflete [4].
Pavel n-a fost nici într-un caz de părere că dacă cineva a făcut o clară întoarcere, totul va evolua de la sine.
Adesea nici nu există la unii - pe care îi numim credincioşi sau care se ţin credincioşi - un clar început biblic în
credinţă. Smeritul slujitor al Domnului, Alfred Christlieb a experimentat acest lucru odată astfel: "Se spune prea
repede: "E pocăit", când a fost doar o binecuvântare iniţială" [5]. Câte pericole apar dacă un astfel de pocăit
superficial nu poate să crească într-o atmosferă spirituală sănătoasă, pentru a ajunge la claritate stabilă în
credinţă, ci începe în această fază de căutări şi nesiguranţă să lucreze activ pentru Domnul. Dar cum să se
realizeze o temeinică creştere în credinţă, dacă tendinţa unora este să audă şi să vadă mereu ceva nou? Şi nu
puţine manifestaţii vin în întâmpinarea acestor tendinţe, iar organizatorii cred că numărul de participanţi ar fi
rezultatul puterii de atracţie a Cuvântului lui Dumnezeu.

Se urmăreşte doar scopul de a-i duce pe cei ce s-au adunat în prezenţa lui Dumnezeu, într-o atmosferă cum a
găsit-o Petru în casa lui Corneliu, când l-au salutat cu cuvintele: "Acum dar toţi suntem aici înaintea lui
Dumnezeu ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui" (Faptele Apostolilor 10:33)

2. Chemarea Bisericii lui Dumnezeu

Dacă Israel a fost şi a rămas pe acest pământ să fie purtătorul binecuvântărilor pentru toate neamurile, atunci
Biserica lui Dumnezeu are o chemare cerească. Ea este chemată să fie ceva "spre lauda slavei harului Său"
(Efeseni 1:6) şi "să slujim de laudă slavei Sale" (Efeseni 1:12;14). Ea este organismul lui Dumnezeu pentru
traducerea în viaţă a gândurilor Sale. Ca sarcini de viitor, Biblia spune de exemplu că va participa la judecata
lumii şi a îngerilor (1 Corinteni 6:2,3), va participa la Împărăţie (2 Timotei 2:12) şi la izbăvirea din robia
stricăciunii creaţiei (Romani 8:19-22), iar cu privire la timpul de faţă, să ne amintim numai întrebarea: "Cum ar
fi astăzi în lume fără credincioşi şi mai ales fără rugăciunile lor?"

Biserica lui Dumnezeu trebuie să treacă prin această lume în linişte, fără orice strălucire exterioară - pe drumul
ei adevărat - după pilda iniţiatorului ei, Isus. Despre El, viitorul Mesia, Isaia a proorocit cu clarviziune: "El nu
va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe" (Isaia 42:2) Isus Însuşi indică în Matei 12:17-
19 împlinirea acestei proorocii a lui Isaia în persoana Lui. Aşa a şi fost. El, Fiul lui Dumnezeu n-a beneficiat de
o astfel de consideraţie pe care o avea de exemplu împăratul roman sau aşa numiţii locţiitori ai lui în persoana
papei [6]. Abia după drumul Lui plin de ocară şi umilinţă de pe acest pământ, I S-a deschis uşa spre acea slavă
dumnezeiască în care se va arăta la venirea Lui. Ce diferenţă între imaginea de înjosire a lui Isus de atunci şi
gloria şi strălucirea dumnezeiască a viitorului Cristos!

Exact aceeaşi ordine trebuie, după Biblie, s-o urmeze şi credincioşii. După drumul lor pe pământ aparent fără
importanţă, vor fi ridicaţi în slavă. Lozinca lor sună aşa: prin suferinţă la glorie (Faptele Apostolilor 14:22), prin
răbdare la Împărăţie (2 Timotei 2:12)! Astăzi caută ceea ce este sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu.

Ei nu caută ce este pe pământ, pentru că ei au murit şi viaţa lor este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Coloseni
3:1-3). Dar această slavă, astăzi încă necunoscută, ascunsă ca o comoară într-un vas simplu, va fi odată
descoperită ca şi poziţia deosebită, unică a trupului lui Cristos - pentru tot cosmosul, atunci când va fi
descoperită şi Slava lui Cristos (Coloseni 3:4).

Străluceşte viaţa interioară a creştinilor,

Cu toate că din exterior a ars-o soarele.
Ce le-a dat Regele cerului
Nu cunoaşte nimeni - în afară de ei.
Ce nu simte nimeni, ce nu atinge nimeni
A împodobit simţurile lor iluminate
Şi le-a condus la demnitatea dumnezeiască.

Ei umblă pe pământ, dar trăiesc în cer;

Ei rămân neputincioşi, dar apără lumea;
Ei gustă pacea în toiul neliniştei,
Sunt săraci dar posedă ce le este de preţ;
Se află la necaz, dar au bucuria;
Din exterior par a fi fără viaţă
Şi totuşi trăiesc în credinţă interioară.
Când Cristos, viaţa lor, va fi descoperit
Când se va prezenta în slava Lui,
Ei vor apare ca domnitori ai lumii
Împreună cu El - spre uimirea omenirii.
Ei vor cârmui, vor triumfa cu El,
Ca lumini strălucitoare vor împodobi cerul.
Atunci se va simţi adevărata bucurie.

Cine a înţeles în profunzime acest fundament biblic care devine hotărâtor în viaţa lui de credinţă, din inimă
poate să se asocieze cu rugămintea poetului Christian Friedrich Richter (1676-1711) care spune:

"O. Isuse, viaţă ascunsă a sufletului,

Podoabă tainică a lumii interioare
Ajută-ne să alegem calea Ta ascunsă
Chiar dacă ocara crucii Tale ne desfigurează.
Aici batjocoriţi şi nerecunoscuţi,
Aici trăind tainic cu Cristos în Tatăl,
Acolo descoperiţi cu El în viaţa cerească".

Dacă pe omul firesc îl caracterizează voinţa pentru autoîmplinire şi tendinţa spre autopreamărire, pe adevăratul
credincios, dimpotrivă îl evidenţiază altruismul, renunţarea la pretenţiile "eului" şi urmarea pe calea "Mielului"
în învingerea firii pământeşti.

O astfel de cale nu este atractivă pentru omul firesc, nici pentru omul aparent pios. De aceea deja Pavel a văzut
că mulţi oameni, din cei care au refuzat moartea pentru lume şi tot ce este lumesc, s-au apropiat tot mai mult de
o evanghelie care şi-a transferat accentul adevăratei trăiri în credinţă, spre o sporită activitate pământească şi
care corespunde mai mult firii noastre lumeşti. Chiar şi în interiorul creştinismului omul ar dori să se vadă mult.
Din această dorinţă izvorăsc şi adevărate strădanii de a lucra pentru Domnul. Dar dacă izvorul acestor acţiuni
este doar "eul" nostru, chiar dacă lucrarea este făcută cu bună intenţie, nu poate avea roade care dăinuiesc.

Satana care cunoaşte prea bine dorinţele omului, aparent pios, are aici un joc uşor când încearcă să-l înşele.
Dacă cineva vrea cu orice preţ să aibă succes în viaţa lui de creştin, trebuie să fie foarte atent ca aceste succese
să nu provină "de jos". Nu putem să ne permitem să pierdem din vedere că Satana se poate travesti în înger al
luminii (2 Corinteni 11:14). De aceea are posibilitatea ca pe lângă un rod produs de lucrarea Duhului Sfânt, să
aşeze un succes asemănător. Aici ne pândesc mari primejdii. Trebuie să constatăm cu regret, că tabăra creştină
încearcă să nu rămână în urma lumii când este vorba de a atrage atenţia asupra sa. Propaganda şi reclama nu pot
fi destul de impunătoare ca să facă senzaţie. Unii cred că sunt obligaţi să folosească orice mijloc pentru a nu
scăpa ceva. Acest fel de a proceda derivă din convingerea, care este însă complet străină lucrării Duhului Sfânt -
că în construcţia Împărăţiei lui Dumnezeu se pot utiliza şi mijloace lumeşti.

Vorbe cum ar fi - cucerirea în scurt timp a întregii lumi pentru Cristos - trec pe lângă planul lui Dumnezeu.
Această sarcină nu o are Biserica lui Dumnezeu în nici un fel, măcar să ajute la schimbarea situaţiei în
ansamblu. Astăzi se pune problema numai de a chema şi a pregăti Biserica lui Dumnezeu în particular.
Strădania de a uni masele de oameni sub stindard creştin se va sfârşi odată în împărăţia lui Anticrist. Nu, copiii
lui Dumnezeu n-au voie să facă concurenţă cu lumea şi în nici un caz minaţi de o panică a "uşii închise". Ei ştiu
că "Isus este biruitor pentru veşnicii" (Blumhardt). Ar fi bine să comparăm adevărurile ilustrate în următorul
cântec, cu practica creştină de astăzi:

"Ceată tăcută, mersul tău frumos şi moştenirea ta

Să fie cântarea mea preferată până mor;
Mărturiseşte în faţa lumii.
Că, cine este de partea lui Isus, nu va pieri!

Cetăţeni ai pământului, ridicaţi privirea! Mergeţi înapoi!

Uitaţi-vă la mersul frumos al turmei, uraţi o şansă!
Faceţi loc oastei lui Dumnezeu
Ca în faţa lor, fiecare să se poată apleca adânc.

Dar nu aşa, Sulamito! Fără podoabe!

Liniştit, nu zgomotos să fie pasul tău prin înghesuială!
Să dispară orice strălucire de aici;
Şi totuşi, fii sigură că vei reuşi.

Iubeşte simplitatea, fii neputincioasă;

Străluciri pământeşti să-ţi creieze dubii.
O, gândeşte de la început până la sfârşit:
"Ce îşi are ca rădăcină o cruce, nu este măreţ (pompos, luxos)".

Erou şi Cap, Tu Ţi-ai ales şi învelişul:

A domina, a străluci - nu a fost aici voinţa Ta.
Apăsat de suferinţe ai fost văzut
Străbătând calea de erou liniştit şi tăcut.

Asemenea eroului, o astfel de ceată pe acest pământ

Ea trebuie să devină asemănătoare Lui.
Ca o taină pentru fiecare,
Turmele Lui Îl urmează tăcuţi pe calea Lui."

(Johann Ulrich Majer, 1751-1794)

Toate punctele tratate aici nu se referă la întrebări mărginaşe, ci la esenţa creştinismului, anume, importanţa
crucii, cum arăta foarte bine un slujitor american al lui Dumnezeu A.W. Tozer: "Neanunţat şi aproape
imperceptibil s-a încetăţenit în timpul nostru modern o nouă cruce". Ea se aseamănă cu cea veche - şi totuşi
diferă de ea. Asemănările se află numai la suprafaţă, pe când deosebirile sunt fundamentale. Din această
modernă cruce a izvorât pentru viaţa de creştin o nouă filozofie şi din această nouă filozofie o nouă tehnică
evanghelică, o nouă formă a întrunirilor noastre şi un nou stil de propovăduire. Această nouă evanghelie se
serveşte de aceeaşi limbă ca cea veche, conţinutul însă nu mai este acelaşi, accentul s-a transferat.

Crucea veche nu cunoaşte negociere cu lumea. Pentru firea îngâmfată a lui Adam, ea însemna sfârşitul... Crucea
nouă în schimb, nu condamnă firea omenească; dimpotrivă, ea devine un tovarăş prietenos şi - dacă se înţelege
bine - devine chiar cheia pentru o multitudine de glume bune, curate şi distracţii nevinovate. Ea nu se atinge de
viaţa lui Adam. Direcţionările vieţii vechi rămân neschimbate; el continuă să trăiască pentru propria sa plăcere,
numai că acum se desfată cu cântări creştine şi serbări religioase în schimbul cântărilor indecente din trecut şi
alcool. Accentul însă a rămas - distracţia - ...

Crucea modernă sprijină un nou fel de a prezenta Evanghelia. Evanghelistul nu mai cere lepădarea vieţii vechi
înainte ca viaţa nouă să-i fie dăruită omului. El nu propovăduieşte contradicţii între viaţa veche şi cea nouă, ci
asemănări. El caută cheia pentru a atrage pe ascultători arătându-le că creştinismul nu are pretenţii
-respingătoare, dimpotrivă, are oferte identice cu lumea, numai că ele se află pe o treaptă mai nobilă.

Crucea nouă nu duce pe păcătos la moarte, ci îi dă o nouă posibilitate de viaţă. Viaţa este dirijată, pe o linie mai
curată, mai bună şi respectul de sine este păstrat neatins. Omului care este obişnuit să dea din coate îi spune:
"Vino şi impune-te pentru Cristos!", lăudărosului îi spune: "Vino, te poţi lăuda în Domnul!", celui însetat după
societate şi trăiri: "Iată, ce minunată este societatea creştină!". Astfel se îndoaie mesajul creştin în direcţia în
care suflă vântul părerilor cotidiene pentru ca creştinismul să devină plăcut şi atrăgător ...Crucea veche este
simbolul morţii. Ea vorbeşte de un sfârşit neînduplecat, aspru al firii pământeşti. Cine pe timpul romanilor îşi
lua crucea şi pornea la drum, îşi lua definitiv rămas bun de la prieteni. Nu se mai întorcea...

Dumnezeu salvează pe om în particular, dând morţii firea lui veche, ca apoi să-l învieze pentru o viaţă nouă.
Când venim la Cristos, nu ridicăm viaţa noastră veche pe un plan superior; o lăsăm - ne despărţim de ea - la
cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară.
Noi, care ducem vestea cea bună mai departe, să ne ferim să ne considerăm agenţi care propagă relaţii
prieteneşti între Cristos şi lume.

Să nu ne imaginăm că am fi trimişi pentru a-L adapta pe Cristos la viaţa de afaceri, la presa lumii sportive sau
educaţiei moderne. Nu suntem diplomaţi, ci profeţi. Vestea noastră nu este o comparaţie, ci o pretenţie
neînduplecată. Dumnezeu într-adevăr oferă viaţă, dar nu o viaţă veche, îmbunătăţită. Ce oferă El este viaţă din
moarte...

Ce vrea să însemneze aceasta pentru un om condamnat care doreşte să găsească viaţa în Cristos? Cum poate să
fie transpus în viaţă acest adevăr? Această transpunere sună: "El trebuie să se căiască (pocăiască), să creadă şi
să se părăsească pe sine".

Şi un alt autor subliniază această linie biblică, prin următoarea mărturie clară: "Duhul renunţă la demonstraţiile
de forţă ale lumii. Lucrarea lui Dumnezeu se desfăşoară în taină, cu lipsă de strălucire, în smerenie. Suflul
Duhului Sfânt are loc în toată simplitatea şi nici într-un caz în demonstraţii oficiale. Căile binecuvântărilor
dumnezeieşti sunt învăluite, slava Lui este ascunsă, lucrarea lui Dumnezeu se realizează în linişte, minunile Lui
sunt adesea ne recunoscute. Nu vrem prin aceasta, din sărăcia noastră să facem o virtute! Dar ar trebui să
învăţăm să vedem în sărăcia noastră, bogăţia lui Dumnezeu, în slăbiciunea noastră - puterea lui Dumnezeu, în
moartea noastră - viaţa Lui, în supunerea noastră - victoria Lui!" [7].

S-ar putea ca pe linia cealaltă, care întâmpină pe omul care nu este născut din nou să se fi aflat şi creştinismul
lui Dima, care din dragoste pentru lume, l-a părăsit pe Pavel. S-ar putea să nu fie aici vorba de o cădere din
credinţă, pentru că: "a iubit lumea" Pavel scrie în 2 Timotei 4:10, ca antiteza la: "...ce vor fi iubit venirea Lui"
(2 Timotei 4:8). S-ar putea ca aici să fie indicat un creştinism care se orientează după lume şi nu după Domnul
care va reveni. În apropierea lui Pavel, Dima trebuia să se teamă pentru viaţa lui. În alt loc scrie Pavel lui
Timotei: "Ştii că cei ce sunt în Asia toţi m-au părăsit" (2 Timotei 1:15). Această distanţare de Pavel nu înseamnă
neapărat căderea definitivă din credinţă, ci teama de ultimele consecinţe a teologiei despre cruce şi moarte a lui
Pavel într-o oră în care situaţia a devenit foarte serioasă. În asemenea clipe, deja atunci s-a produs o separare în
rândul credincioşilor. Chiar aşa este şi astăzi şi încă mai accentuat va fi în viitor.

Să fim pregătiţi să păşim pe această cale de jertfă a turmei mici! Sau va trebui oare şi pe noi să ne întrebe
Domnul întristat dacă vrem să ne alegem o cale mai confortabilă? "Adevărat este cuvântul acesta: dacă am
murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm vom şi împăraţi împreună cu El" (2 Timotei
2:11-12)

S-a extins tendinţa generală de a face totul pentru a ajunge mesajul la cât mai mulţi oameni. Ce nu fac
credincioşii ca mesajul lor să ajungă la lume, făcând abstracţie de faptul că Biblia nu spune în nici un loc că o
astfel de tendinţă ar constitui obiectivul principal al lucrării lui Dumnezeu. Nu este adevărat că acomodarea
credinţei la felul de viaţă al lumii ar promova lucrarea lui Dumnezeu. Nu! Separarea de lume practicată până
acuma de slujitori binecuvântaţi, demonstrează chiar contrariul. Ca exemplu, pentru mulţi este enunţată
experienţa unei fete tinere, care a trăit odinioară ca slujitoare, la o curte domnească. Ea s-a lăsat apărată de harul
lui Dumnezeu ca să nu accepte dărnicia şi bunăvoinţa celor mari din lume, nici să folosească această bunăvoinţă
pentru avantaje vremelnice. Şi nu pierdea nici o ocazie ca prin ceea ce făcea să fie promovată cinstirea lui
Dumnezeu şi mântuirea adevărată a celor din jurul ei. În felul acesta a lucrat cu succes ca o unealtă
binecuvântată a Harului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, contrazicând astfel părerea acelora care susţineau
că dacă nu ar continua o viaţă exterioară asemănătoare cu lumea, prin haine pompoase, descoperirea trupului,
dans şi lucruri asemănătoare, ca în acest fel să-şi păstreze legăturile cu oamenii şi posibilitatea acţionării asupra
lor, n-ar putea câştiga pe nimeni ca adepţi ai creştinismului. Dimpotrivă statornicia şi hotărârea ei a convins şi a
determinat pe mulţi să i se adreseze cu toată încrederea în încercarea de a scăpa de neliniştea interioară.

Numai cine iubeşte lumea mai poate îmbina şi continua, de exemplu, o viaţă de artist cu urmarea lui Isus. La o
pocăinţă adevărată se înţelege de la sine că trebuie să renunţi la o asemenea viaţă. În caz contrar rămâne doar
explicaţia că persoana în cauză nu este încă copleşită de slava Iui Isus. Cei copleşiţi cu adevărat de slava lui
Isus vor mărturisi ca autorul de cântece, Bramwell Booth (1856-1929):
"Ce îmi oferă lumea cu jocul ei?
Nu mi-a dat nici consolare, nici linişte.
Eu am un ţel mai presus;
Comoara mea, o Isuse, eşti Tu".

De aceea nu putem înţelege dacă un pastor afirmă că după ce s-a pocăit s-a străduit să devină un artist de teatru
şi cântăreţ foarte renumit. Cine însă şi-a fixat, ca Pavel, ţelul suprem biblic de a ajunge la chemarea cerească în
Cristos, nu mai poate simţi satisfacţii în deşertăciunile vieţii. Dimpotrivă, viaţa Iui va fi tot mai mult
determinată de mottoul următorului cântec:

"Ce îmi mai place din lume:

Despărţire, detronare,
Adânc în mormânt.

Vreau să fiu mic.

Să nu fiu nimic.
Eliberat de mine,
Trăiesc pentru Tine."

(Cacilie Zeller 1800-876).

Chiar şi prin numele unor personalităţi renumite nu avem voie să devenim şovăitori, umblarea pe urmele lui
Isus nu se poate îmbina cu comercializarea. Şi cu aceasta am ajuns la următorul aliniat:

3. Principala aspiraţie a Bisericii lui Dumnezeu

Adevăraţii credincioşi nu caută să ajungă oameni mari în lume, nu caută admiraţia maselor, nici nu caută să
scoată cât mai muit din viaţă. Ei sunt însufleţiţi de singura şi sfânta pasiune, să trăiască cu totul pentru Domnul
lor care i-a iubit până la moarte şi caută ca în tot ce fac să-I fie pe plac. Principala aspiraţie este ca Dumnezeu să
beneficieze după viaţa lor. Georg Steinberger (1865 - 1904) a făgăduit într-o vinere mare Mântuitorului său:

"Mottoul vieţii mele să fie;

Nimic pentru mine!
Plăcerea mea pe pământ să fie:
Înfăptuirea voii Tale!
Podoaba mea să fie
Sărăcia şi smerenia Ta!
Ţelul vieţii mele să fie;
Să devin asemenea Ţie, Mielule!
Speranţa mea să fie
Revenirea Ta!"

Aşa cum nu există har "ieftin", nu există nici slavă "ieftină"; Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia lui Regală -
aceasta este har, bucurie, siguranţă! Dar această chemare include şi sarcini, dăruire, sacrificii "să umblăm demni
de această chemare, care nu ne duce în mod mecanic sau în somn, la ţintă. Astfel a experimentat-o Pavel în
propria sa pocăinţă şi chemare" [8]. De aceea nu i-a fost prea ridicat nici un preţ, nici un sacrificiu nu i-a fost
prea mare ca să dobândească acea comoară. El se compară cu un alergător de pistă (1 Corinteni 9:24-27) şi
lucrul acesta îl cunoaştem toţi, că nici un concurent nu va ieşi învingător dacă nu e dispus să dea tot ce poate în
această luptă. Umblarea noastră pe urmele lui Isus, caracterizează o asemenea seriozitate? Tuturora ne-ar fi de
folos să ne amintim din când în când cuvântul apostolului Pavel: "Şi cine luptă la jocuri nu este încununat dacă
nu s-a luptat după rânduieli" (2 Timotei 2:5). După această afirmaţie nu este deci suficient doar dacă ne-am
înrolat în frontul de luptă al credinţei; hotărâtor este ca această luptă să se desfăşoare după instrucţiunile biblice
ale Mareşalului Ceresc.

Dacă dorim ca toată viaţa să-i placă Domnului, nimic nu este prea mic sau neînsemnat, indiferent dacă este
vorba de ceva exterior sau interior. Acest lucru este exprimat în următorul cântec:
Aceasta este adevărata fidelitate în iubire.
Care este puternic legată de Domnul ei,
Şi care fără întrerupere caută mereu
Să-I slujească doar Lui.
În lucruri mici şi neînsemnate
Foloseşte aceeaşi dăruire
Şi conştient nu acceptă nici
Cea mai mică greşeală.

Dacă te distanţezi de păcate grave

Din teamă de ruşine, dar
Accepţi păcate mici -
Aceasta încă nu este fidelitate în iubire.
Aceasta încă nu înseamnă că-L iubeşti pe Domnul,
Nu te dăruieşti încă Lui cu toate puterile tale.
Aceasta încă înseamnă că urmezi propriile-ţi porniri,
Parţial tu eşti stăpân, parţial Îl urmezi pe Isus.

Cine spune că este în întregime dăruit Domnului,

Îl ascultă mereu şi renunţă
La cel mai mic lucru care-l desparte de El
Şi se aseamănă cu un păcat.
În toate caută cinstea lui Cristos
Şi cum ar putea să devină asemenea Lui,
Căruia I s-a dăruit ca ucenic.

Philipp Spitta (1801-1859).

Şi Zinzendorf pleacă de pe acelaşi fundament când se roagă:

"Rupe, arde şi zdrobeşte

Ce nu-Ţi place Ţie în întregime,
În ochii Tăi e acelaşi lucru
Dacă sunt legat de lume printr-un fir de pai,
Sau printr-un lanţ,
Căci tot ce nu porneşte dintr-o dragoste curată
Şi dacă duhul nu este complet eliberat,
Pentru mine înseamnă pagubă.

Şi a treia mărturie a unui autor de cântece ne conduce în aceeaşi direcţie:

"Deşertăciunile lumii la care râvneşte spiritul omenesc

Nu sunt pentru inimi credincioase decât jocuri trecătoare;
Ce unii consideră încă nevinovat,
Asemenea inimi resping cu hotărâre.
De ce? Ei vor să se despartă de lume;
Şi este-scris: "Nu atinge ce este necurat!"
Dacă şi voi vreţi să câştigaţi comoara,
Aruncaţi tot ce v-ar putea împiedica.

(Johann Joseph Winchler 1670-1722)

Aici se renunţă chiar la mai mult decât la strictul păcat. În adevărata libertate a copiilor lui Dumnezeu, cei ce
sunt mântuiţi pot renunţa chiar la lucruri permise dacă ele nu contribuie la creşterea lor în credinţă, şi spun ca
Pavel: "Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar
nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine" (1 Corinteni 6:12). Cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât
mai sensibil devine simţul nostru faţă de tot ce ne promovează sau ne frânează în viaţa de credinţă, până la
limita lucrurilor permise. La acel om pentru care nu contează dacă înaintează sau nu, simţul pentru lucrurile
cereşti este încă slab dezvoltat.

Isus nu vrea să ne fie doar salvator, ci şi stăpânul vieţii noastre şi anume a întregii vieţi, astfel ca nici un
domeniu să nu se sustragă influenţei Sale. Sunt rar credincioşii a căror dorinţă principală se concentrează doar
asupra faptului să-I placă în tot ce fac Domnului. În general creştinismul de astăzi lasă impresia că lumea
cerească şi Domnul Isus Cristos încă nu au o astfel de influenţă asupra vieţii lor încât lumea, cu tot ce oferă ea,
să-şi fi pierdut puterea de atracţie asupra lor.

Trebuie să acceptăm că o poziţie serioasă poate avea repercusiuni asupra întregii vieţi şi desigur că se va
diferenţia faţă de credincioşii care nu trăiesc încă în libertatea regească a copiilor lui Dumnezeu şi sunt convinşi
că îşi pot permite diferite libertăţi (în realitate sunt false libertăţi).

4. Situaţia de azi a Bisericii lui Dumnezeu

Ce urmare strălucitoare ne-a lăsat Biserica lui Dumnezeu despre care ne relatează Noul Testament! Împliniţi de
slava dumnezeiască şi radiind frumuseţi cereşti, creştinii acelei vremi ne fac să ne punem întrebarea cum de au
reuşit să demonstreze o victorie necunoscută până atunci în luptă cu lumea şi tot ce este lumesc. Ce fel de
oameni au fost aceia care, în suferinţă au putut să se mai bucure (Coloseni 1:24), care fiind întemniţaţi n-au
înjurat ci au lăudat (Faptele Apostolilor 16:25), care au acceptat confiscarea proprietăţilor lor cu bucurie fiind
convinşi că vor primi despăgubiri cereşti (Evrei 10:34), din faţa cărora radia o strălucire supranaturală chiar
când se aflau pe banca acuzaţilor (Faptele Apostolilor 6:15) sau erau pe moarte (Faptele Apostolilor 7:55).
Pentru toate aceste întrebări există numai un singur răspuns; Isus Cristos! Mărturia acelor creştini - de a fi
primit totul pentru viaţă şi moarte, pentru acest timp şi pentru toată veşnicia - n-au fost cuvinte goale. Isus a fost
într-adevăr totul pentru ei. Nu e mirare că această Biserică a lui Dumnezeu a fost un ghimpe pentru Satana, care
s-a şi străduit să facă totul ca să-i deranjeze în umblarea frumoasă.

Fiecare epocă aduce primejdii noi pentru Biserica lui Dumnezeu. Din totdeauna Satana a încercat să-i orbească
pe credincioşi în aşa fel, încât să nu recunoască acele aspecte periculoase ca fiind adevărate primejdii, ci să le
neglijeze chiar ca fiind lipsite de importanţă. Aici îl ajută experienţa lui acumulată în timpul mileniilor în
înşelarea oamenilor. El ştie că pe credincioşi trebuie să-i trateze altfel decât pe necredincioşi. Dacă este necesar,
se poate travesti conform 2 Corinteni 11:14 chiar şi în înger al luminii. Să nu subapreciem - nici cu privire la
noi înşine - adevărul lui Luther despre vechiul şi înrăitul duşman:

"Mare putere şi multă viclenie

Este armura lui teribilă;
Pe pământ nu are egal!"

Dar şi dacă înşelătoriile Satanei sunt mascate cu pricepere, Biserica lui Dumnezeu are prin Duhul Sfânt toate
posibilităţile să rămână în picioare în faţa duşmanului, după cum scrie Ioan credincioşilor plini de siguranţa
biruinţei: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru" (1 Ioan 2:20). Aceasta ar fi
starea normală. Dar cu toate acestea ne aflăm astăzi într-o situaţie care atestă în mare măsură contrarul. Adunări
cu o linie biblică clară n-ar trebui să cadă pradă înşelărilor timpului din urmă. Această situaţie este o dovadă că
fundamentul biblic al adunărilor nu mai este faptic, ci doar cu vorba. Aşa se prezintă situaţia ca rezultat al
devierilor de la linia biblică, pentru lipsa de veghere şi seriozitate, pentru indiferenţă şi superficialitate, pentru
deschiderea adunărilor influenţelor lumeşti.

Următoarea chemare de An Nou se potriveşte la situaţia existentă: "Şi ce spargeri reuşeşte duşmanul să facă
până în rândurile Bisericii lui Isus! Ici, colo, credincioşii sunt dispuşi să se conformeze comportamentului
lumesc, să renunţe la unele poziţii de credinţă şi să facă valoroase concesii duhului acestui timp. Această
situaţie este alarmantă şi neliniştitoare" [9].

De acum înainte asemenea aprecieri se iau pur şi simplu la cunoştinţă. Atât de mult s-au obişnuit credincioşii cu
nivelul spiritual scăzut, încât asemenea constatări alarmante nu mai produc reacţii deosebite. Numai unii trag
învăţămintele necesare şi încep lupta împotriva duhului lumii (îmbrăcat în haine pioase) ca să-l învingă în
puterea Duhului Sfânt.

Ne aflăm şi noi în frontul acelora care auzind chemarea, se înarmează cu toată armura spirituală ca să închidă
spărturile făcute de duşman? Nici n-avem voie să ne întrebăm dacă lupta aceasta ar mai avea rost în situaţia în
care întunerecul se află într-o superioritate covârşitoare. Ori vrem să ne facem de ruşine în faţa acelor luptători
care sfidând moartea - istoria are în acest sens exemple copleşitoare - s-au aruncat în luptă contra unui duşman
numeric superior şi au putut acţiona - spre mirarea multora - încă determinant asupra evoluţiei viitoare? Şi aici
era vorba doar de o angajare în luptă pentru regi puternici şi bogătaşi pământeni. De aceea: "Trezeşte-te duh al
primilor martori!"

Dacă ne ridicăm glasul ca adevăraţi trimişi în numele Domnului, atunci nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi chiar
şi de-ar fi să stăm singuri! Sarcinile primite de la Dumnezeu trebuie îndeplinite fără a întreba de şansele
succesului; acelea sunt în exclusivitate problema Domnului. Nici duhul lumesc care a pătruns în rândurile
credincioşilor să nu ne facă nesiguri. Desigur, cum vaporul îşi are locul în apă, nu însă apa în vapor, tot astfel
Biserica lui Dumnezeu îşi are locul în lume şi nu lumea prin duhul ei în adunări. Dacă aceste lucruri între timp
nu mai sunt aşa, n-avem voie să ne resemnăm. "Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită" (2 Timotei
2:19). Cu acest cuvânt "totuşi" îşi începe Pavel demonstraţia cu privire la atitudinea pozitivă faţă de temelia
solidă în raport cu fenomenele de decădere existente în Biserică.

Credinţa adevărată există chiar şi atunci când este înconjurată de decădere - "totuşi", ea nu se refugiază, nu
disperă, nu se închide cu laşitate în ea însăşi, ci rămâne biruitoare. Credinţa trece prin oţel şi piatră, cuprinde
atotputernicia, nu poate să fie subjugată. Chiar dacă furtunile lumii vor zgudui Biserica până în temelii, chiar
dacă creştinii pocăiţi vor merge pe drumuri greşite şi vor decădea, chiar dacă adunări biblice vor fi distruse,
"Temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită". O credinţă care poate să vorbească astfel, este eliberată de duhul
uşuratic sau cel al disperării, de orice optimism superficial sau calcule reci. Ea ţine seama de realitatea lui
Dumnezeu. În acest sens chemăm pe fiecare credincios la acel "totuşi" sau "cu toate că" plin de credinţă să se
angajeze în lucrarea Domnului la locul în care l-a aşezat Dumnezeu.

Dacă vrem să îndreptăm adâncul "prăpăd al lui Iosif (Amos 6:6) trebuie să se termine definitiv cu risipirea,
pentru un blid de linte cu surogat modern, a moştenirii primite din timpul pietismului şi al trezirilor spirituale.

Nu putem să ne permitem să mai facem nici cele mai mici concesii modernismului, nici să mai acceptăm
devieri cât de mici de la normele clare, biblice! Chiar dacă aceste devieri ar fi oricât de neînsemnate, nu avem
voie să pierdem din vedere că ele îşi aduc contribuţia la o evoluţie care trebuie să ducă la totala inversare a
chemării iniţiale. Următoarea istorioară ilustrează acest lucru convingător: "Un talentat artist a avut odată o
ciudată idee. A făcut aproximativ 50 de tablouri şi a introdus la fiecare tablou o mică modificare faţă de
premergătorul tablou. Diferenţa de la un tablou la altul era atât de neînsemnată încât abia se putea constata şi
totuşi deosebirile de la primul la ultimul tablou au fost atât de mari încât ultimul tablou reprezenta o maimuţă
rânjind, iar primul pe zeiţa frumuseţii" [10].

Nu s-a petrecut oare în istoria bisericilor ce a reprezentat artistul cu ajutorul tablourilor? Trebuie doar să
comparăm prima Biserică creştină din Noul Testament cu Biserica catolică care s-a format într-un lung proces
în decursul secolelor, din prima biserică. Putem să ne gândim şi la adunările creştinilor de acum câteva decenii
şi cele de acum!

Când se vor ridica, în sfârşit, bărbaţi din cercurile pietiste care nu au căzut încă în mrejele duhului lumii şi vor
stopa în puterea Duhului influenţele străine care se extind în adunări? Trebuie să le amintim celor care se simt
aici vizaţi, de marea lor răspundere. Dacă răspunderea unui medic la o operaţie este deja foarte mare deoarece
este vorba de viaţă şi moarte, atunci răspunderea unui propovăduitor sau frate din conducerea bisericii este mult
mai mare, pentru că este vorba de mult mai mult decât viaţa trupească a unui om.

Trebuie să mai amintim de acel nor de martori care ne înconjoară (Evrei 12:1). Biserica se află în credinţă pe
aceiaşi poziţie ca părinţii. De aici decurge şi obligaţia: "Noi am preluat o moştenire pe care trebuie să o
administrăm şi s-o transmitem generaţiei viitoare".
Mişcări care consideră că pot modifica moştenirea primită de la părinţi, se expun chiar în zilele noastre, unui
pericol de a-şi pierde profunzimea, de a se banaliza. De fapt o adunare vie nu este statică, îngheţată, ci o unitate
dinamică, o "ecclesia semper reformanda", ceea ce înseamnă o biserică ce se reformează mereu. De la o atare
corectură şi modificare sunt însă excluse liniile biblice fundamentale care nu sunt determinate de timp.

Persoane care de curând s-au întors la Dumnezeu şi consideră că ei pot renunţa la această linie de har şi la
experienţa părinţilor în credinţă, nu-şi dau seama ce evoluţie riscantă provoacă printr-o astfel de ţinută.

De asemenea trebuie verificat cu multă responsabilitate dacă lucruri care în alte ţări sunt bune şi la locul lor, pot
fi pur şi simplu preluate de noi care avem alte condiţii de a ne trăi credinţa, alte experienţe, alte conflicte şi altă
istorie. Adevăratele valori în credinţă trebuie să fie cucerite prin luptă, uneori obţinute prin suferinţe. De aceea,
preluarea simplă duce la o evoluţie nefirească, lipsită de armonie, cu un caracter dualist.

5. Trezirea spirituală a Bisericii lui Dumnezeu în timpul din urmă

Următorul eveniment mare pentru Biserica lui Dumnezeu, după luptă şi rezistenţă va fi chemarea acasă prin
Domnul şi ţelul Domnului cu ai Lui este răpirea (1 Tesaloniceni 4:13-17). O chemare pătrunzătoare a lui Pavel
pentru a ne pregăti în vederea viitoarei întâlniri cu Domnul, o găsim în Romani 13:11-14:

"Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn;
căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie
ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos ca în
timpul zilei, nu în chefuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi nu purtaţi grijă de firea
pământească pentru ca să-i treziţi poftele".

Interesant este locul unde este aşezată această chemare pentru trezire, în cadrul epistolei către Romani, anume,
în mijlocul părţii a III-a cu indicaţiile practice în viaţa de urmare a lui Isus. Cu această încadrare, Pavel a vrut să
exprime intenţionat că toată viaţa unui credincios trebuie să se desfăşoare sub semnul revenirii Domnului, şi în
lumina marelui viitor ceresc. Această speranţă să fie determinată în tot ce facem, ce plănuim, ca şi în relaţiile
noastre cu cei din jurul nostru.

Textul nostru se referă la o "oră" deosebită dintr-un "timp" unic, adică ceasul timpului din urmă, un timp cum n-
a fost niciodată cu o greutate deosebită la cumpăna între veacuri. În limba greacă cuvântul "timp" cunoaşte
două sensuri; unul chronos care ilustrează scurgerea timpului în general şi al doilea, kairos, care marchează un
anumit moment de o însemnătate deosebită în decursul timpului. Aici este folosită a doua expresie. De când a
trăit Domnul Isus pe pământ, n-a mai fost pe pământ un timp atât de important ca timpul pe care-l trăim noi
acum. După cuvintele Domnului Isus, şi zilele suferinţei Sale au fost un astfel de timp deosebit:

"Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor" (Matei 26:45)

"Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine" (Ioan 17:1).

În acest ceas măreţ, Isus a dobândit mântuirea pentru toată lumea. Între timp am păşit în următorul ceas mare al
omenirii în care se pregăteşte încheierea unei ere şi totodată Dumnezeu a intervenit cu putere în desfăşurarea
evenimentelor ca şi în pregătirea apariţiei unei noi lumi. Să devenim conştienţi de măreţia acestui ceas al
omenirii în care am păşit noi!

Ca viaţa noastră să fie orientată conform acestui ceas important al omenirii, trebuie să primim o descoperire
dumnezeiască şi o siguranţă deplină despre adevăratul caracter al prezentului pe care-l trăim.

Este semnificativ faptul că tot mai mulţi credincioşi maturizaţi au convingerea că am intrat deja în ultima fază a
acestui timp din urmă. Şi deoarece aici este vorba numai de oameni lucizi, cumpătaţi, care refuză orice fanatism
religios, putem să afirmăm cu toată modestia că această convingere nu le-a dat-o decât Duhul Sfânt. Cunoaştem
că mulţi fac vâlvă, reclamând anumite revelaţii din partea Duhului Sfânt. Dar din cauza aceasta nu putem refuza
orice lucrare a Duhului motivând că ar fi o astfel de exagerare carismatică, ci să cercetăm toate lucrurile cu
multă seriozitate. Cu toate că această chemare la trezire din Romani 13 adresată credincioşilor avea un mesaj
pentru fiecare epocă, s-ar putea ca Domnul nostru înălţat să-l fi adresat, prin Pavel, mai ales generaţiei care
trăieşte în acest ultim timp, spunându-le: "Voi trăiţi în acest ceas, de aceea, voi trebuie să vă pregătiţi".

Şi această convingere pe care Duhul Sfânt le-a dat-o credincioşilor, se potriveşte armonic cu rezultatele la care
am ajuns pe baza cuvântului profetic. Astfel, siguranţa cu care aşteptăm în curând venirea Domnului, se
bazează pe doi piloni fundamentali: pe mărturia Scripturii şi pe mărturia Duhului!

Din aceste motive, astăzi, aşteptarea venirii Domnului Isus trebuie să fie mai conştientă, mai intensivă la
adevăraţii credincioşi, decât oricând înainte. Din totdeauna această aşteptare a fost un semn particular al unei
vieţi creştine sănătoase, ea este caracterizată de Pavel în 1 Tesaloniceni 1:10 ca scop principal al pocăinţei: "...şi
să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare".
Deci această aşteptare nu este un lucru marginalizat, ci o caracteristică principală a unei vieţi de credinţă
sănătoasă.

Şi acum vine marea veste "căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut". Poate să
existe o veste mai minunată pentru oamenii care aşteaptă cu dor pe Domnul lor? Nu trebuie să tresalte de
bucurie inima lor la auzul anunţului că "minunata zi cu ceasul şi mai minunat, sunt aproape de tot de ei şi le va
deschide intrarea spre slava de nedescris"?

Acest ceas nu trebuie să-l mai aşteptăm: timpul nostru din urmă, l-a adus deja, el a sosit! O dovadă principală
pentru această afirmaţie sunt întâmplările din Israel şi dorinţa generală de a instaura pacea şi siguranţa. Acum
nu mai este timp de dormit. Trebuie să ne sculăm şi, ca credincioşi să ne aflăm pe cea mai înaltă treaptă de
pregătire! Nu vrem însă în acest context să tăgăduim partea opusă, foarte serioasă şi anume că ultima fază
înainte de răpire va aduce celor credincioşi şi suferinţe care-i vor maturiza, îi vor desăvârşi.

Privit prin aspectul Bibliei, trăim în timpul nopţii care se apropie de miezul ei, îndreptându-ne totodată spre
ziua viitoare. Miez de noapte înseamnă gradul cel mai ridicat al beznei şi prin aceasta somnul cel mai profund!
Aici avem şi explicaţia pentru extinderea continuă a duhului de somnolenţă în prezent şi nimeni nu poate să
spună că este inviolabil. Cele 10 fecioare din parabolă (Matei 25) au adormit toate. Acestei stări îi corespunde
exact situaţia noastră. Acum trebuie să ne trezim din timp şi să ne încheiem pregătirile. De aceea să nu trecem
cu vederea această chemare la pregătire; mai mult, s-o înţelegem ca un semnal de alarmă!

Cine este convins de apropiata venire a lui Isus şi de evenimentele însoţitoare, acela apreciază corect valorile
vieţii. Această corectă apreciere după noi unităţi de măsură vor determina toată viaţa noastră, ne vor ajuta să
vedem "mare şi important" ceea ce este de fapt mare şi important, şi vom vedea "mic" ceea ce este mic şi în faţa
Domnului. Să-L rugăm pe Domnul să ne dea calmul necesar care ne poate ţine deasupra tuturor lucrurilor
mărunte şi meschine care vor să ne abată. Este zguduitor să constaţi că şi într-un timp atât de serios ca al nostru,
unii credincioşi mai caută câştigul şi cinstirea personală şi nu fac tot ce pot ca să elimine tensiuni, nu sunt
dispuşi să ierte, îşi trăiesc propria lor viaţă în loc să trăiască o viaţă dăruită Domnului. N-ar trebui să ne
caracterizeze un duh de a ne învinge pe noi, care, datorită slavei ce ne stă în faţă, să ne conducă pe drumul
Mielului cu toate jertfele şi consecinţele pe care le atrage după sine?

Cu câţiva ani în urmă, o femeie şi-a economisit o sumă de bani cu care dorea să-şi cumpere un covor persan
valoros. Chiar atunci, gândul despre timpul din urmă a cuprins-o. Acest gând a determinat-o să se distanţeze de
această achiziţie donând banii economisiţi pentru o lucrare din care poate să spere la valori veşnice. Dacă
această femeie şi-a cumpărat un covor mai simplu sau nu şi-a mai cumpărat covor de loc, nu ştim, însă cert este
că fapta ei reflectează mult mai departe decât zidurile camerei în care urma să fie covorul, datorită convingerii
despre sfârşitul apropiat al erei noastre. Când apreciem faptele pe baza concepţiei din Biblie, nu trebuie să
uităm să ţinem cont de timpul, în felul său unic în care trăim.

Există o deosebire esenţială între două fapte asemănătoare; dacă un catolic are părtăşie de rugăciune cu un copil
al lui Dumnezeu într-un lagăr de concentrare, sau dacă astăzi se lansează apeluri oficiale la rugăciuni comune
între copiii lui Dumnezeu şi biserici oficiale. Prima părtăşie este bună, pe când a doua, care are loc în timpul din
urmă avansat, ar contribui doar la înlăturarea unui şanţ de despărţire, la capătul căruia se va afla cu siguranţă
numai Biserica lipsită de Cristos al ultimului timp. Astăzi, în mod deosebit, nu ne putem sustrage de la
dispoziţia clară a Bibliei de a cerceta totul, invocând drept scuză buna noastră intenţie, precum şi faptul că
eventual am mai putea influenţa ceva în mod pozitiv, pentru că în final - să fie clar- contează rezultatul. Şi cât se
bucură Satana dacă aceste rezultate le dobândeşte chiar cu ajutorul credincioşilor "bine intenţionaţi" sau
neatenţi.

Cu aceasta ajungem deja la alt fenomen, tot în legătură cu timpul din urmă unic, pe care-l trăim. Privind unele
lucruri în evoluţia lor, chiar dacă faza noastră de sfârşit nu va mai fi înlocuită de alta, mai avansată, tot de
sfârşit, lucrurile trebuie deci, în faza noastră să ajungă la forma lor desăvârşită. Experienţa acceptată până acum,
că totul va fi înlocuit cu timpul, de o formă nouă a evoluţiei, nu mai are valabilitate astăzi. Astfel s-au succedat
curentele teologice. Ultimul curent face o excepţie, El îşi va aduce doar contribuţia la formarea desăvârşită a
bisericii Anticristului, deci se va dezintegra în această biserică.

Trăim într-un timp în care totul impune, cu forţă uimitoare, ultimele decizii. Toate situaţiile se ascut, cum nu se
poate mai mult. De aceea, aprecierile care se fac astăzi nu mai pot fi scolastice, de rutină - ci trebuie făcute de
pe înalta poziţie a cuvântului protetic.

Ca exemplu să enumerăm doar mişcările de cooperare. Recunosc că uneori în spatele unor asemenea cooperări
se află aspre necesităţi economice. Aşa spre exemplu, un computer lucrează rentabil numai de la un anumit
număr de membri. De aceea asociaţii bancare mai mici trebuie să coopereze cu bănci mici. Privind aceste
lucruri de pe poziţia cuvântului profetic, trebuie să înţelegem că ele pregătesc şi contribuie într-o măsură mai
mare sau mai mică, ultima concentraţie mondială. Dacă a sosit ceasul Anticristului, totul trebuie să fie pregătit
şi să funcţioneze; el trebuie doar să se aşeze ca şi conducător în fruntea federaţiei respective. Prin aceasta este
asigurat şi un control central în toate tendinţele de asociere, chiar şi pe plan comunal, căci e mai simplu să
supraveghezi fidelitatea unui primar al unei comune (formată din mai multe localităţi mici), decât zece primari
din sate mai mici. Dar cum să înţelegi asemenea interacţiuni, dacă nu te lămureşte cuvântul profetic? Aceste
pregătiri au început de fapt deja în timpul apostolilor şi se continuă astăzi, dar trebuie să fim foarte atenţi, să
avem o înţelegere clară a situaţiei, ca nu cumva din neştiinţă să-i facem jocul Satanei ajutându-l la aceste
pregătiri.

Dacă lumea trăieşte într-o desăvârşită beznă, credincioşii sunt chemaţi să umble “în lumină". Aceasta înseamnă
"cu cât bezna devine mai densă cu atât mai mare trebuie să fie contrastul vieţii sfinţite a credincioşilor alături de
cei necredincioşi. Dar aceasta este chiar contrariul enunţat de unele cercuri creştine - chiar cu intenţie bună - de
a se conforma, cel puţin în exterior, cu lumea, pentru ca să-i cheme pe cei fără Cristos de acolo de unde se află.

Noi nu avem voie, ca credincioşi într-o lume ameţită de ceaţa timpului sfârşitului, să trăim cu nepăsare, ci ca
copii conştienţi ai luminii, să căutăm mereu orientarea biblică. Pentru cei credincioşi sună: "Dar voi, fraţilor, nu
sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi
nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului" (1 Tesaloniceni 5:4-5)

Desigur este o diferenţă dacă trebuie să mă descurc ca străin într-un loc necunoscut ziua în amiaza mare sau
umblu la miezul nopţii. Din toate acestea trebuie să tragem singura concluzie corectă: "De aceea, să nu dormim
ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji" (versetul 6). Foarte clar evidenţiază Pavel faptul că cine îşi desfăşoară
viaţa în situaţii obscure preferind întunericul care acoperă ce nu trebuie văzut, se află într-o permanentă stare
periculoasă, de uşoară ameţeală: "Căci cei ce dorm, dorm noaptea şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar
noi care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif
nădejdea mântuirii (vers. 7, 8).

Două lucruri sunt deosebit de necesare: o sporită veghere şi o stare de trezire! Şi câte lucruri nu ne pot îmbăta:
succese, lucrări deosebite (chiar dacă ele sunt pe terenul credinţei), tehnica, cultura, nivelul de viaţă, frumuseţea
şi multe alte lucruri! Nu sunt astăzi fanatismul, neseriozitatea, semnalmente tipice ale omului modern? Trebuie
însă să fie amintită aici şi ameţeala pioasă care constituie chiar şi pentru cercuri de credincioşi una din căile
greşite pe care pot fi conduşi. Câţi nu deosebesc lucrări ale Duhului Sfânt de lucrările unor exaltaţi! Dacă s-a
spus deja că evanghelizările noastre ar trebui să fie sufleteşte mai curate, cred că aceia nu sunt conştienţi căror
duhuri li se deschid larg uşile. Culmea valului acestei ameţeli ne arată Apocalipsa 17:2: "Marea curvă va ameţi
până la urmă pe toţi locuitorii pământului".
Este timpul să ne lepădăm de lucrările întunericului care sunt adevărate frâne în viaţa de credinţă şi să ne
înarmăm cu armura luminii. Pavel nu ne-ar avertiza să lăsăm îmbuibările, beţiile, necurăţia, desfrânarea,
certurile şi mâniile, dacă ele n-ar constitui adevărate primejdii. Şi cât de importantă este chiar atenţionarea
pentru noi în timpul în care trăim, să "nu purtăm grijă de firea pământească, pentru ca să-i trezim poftele"
(Romani 13:14) pentru că orice grijă exagerată a firii cărnii, produce noi pofte!

Nici prin meseria ce o executăm să nu ne lăsăm atraşi de aceste lucruri. Ce întorsătură au luat lucrurile în ziua
de azi, ilustrează următorul exemplu: este cotat ca ceva onorabil dacă cineva, de exemplu, vrea să urce pe un
pisc muntos foarte periculos punându-şi viaţa în joc, dar este considerat exagerat, chiar şi în rândul
credincioşilor dacă cineva, de dragul lui Isus este gata să facă un sacrificiu mare. Se spune repede: „Putea să fie
mai prudent". E uşor să cânţi la o adunare de creştini:

Dacă ne iau trupul,

Bunurile, cinstea, copiii, soţia;
Lasă-i să le ia.
Nu au nici un câştig,
Împărăţia trebuie să ne rămână.

Dar dacă situaţia devine serioasă, imediat se aplică în practică alte unităţi de măsură. Poziţia normală a
creştinului acceptă pur şi simplu ca între mărturia verbală şi mărturia faptică să nu fie diferenţe, ci în caz de
nevoie, creştinul să fie gata să renunţe nu numai la serviciu sau meserie, ba chiar şi la viaţă, pentru Isus. Vrem
să încurajăm şi să chemăm pe toţi la o astfel de dăruire totală. Să ne gândim că suntem chemaţi de a fi cuprinşi
într-o ceată din care fac parte martiri, care nu şi-au iubit viaţa până la moarte! O trăsătură însă caracterizează pe
toţi înaintaşii noştri în credinţă care au fost cu adevărat mădulare la trupul Domnului Isus Cristos. Ei au trăit
pentru Domnul lor şi de dragul Lui au dispreţuit lumea şi plăcerile ei.

Evenimentul cel mai de seamă pentru veşnicie se realizează în zilele noastre, neobservat de marile evenimente;
grupul mic al Bisericii lui Isus, care s-a trezit, care şi-a dat seama de necesitatea ceasului în care trăieşte, se
ridică pentru a-L întâmpina pe Domnul şi în această întâmpinare, viaţa lor să fie şi mai mult ca până acum
determinată de marele viitor dumnezeiesc. Către fiecare cititor lansăm cu aceste rânduri apelul de a se alătura
acestui mic grup care a pornit în întâmpinarea Domnului!

Dacă va fi nevoie, rem să fim gata pentru suferinţă, durere, rezistenţă, luptă, să acceptăm dispreţ şi batjocură,
pentru că ziua în care vom primi cununa vieţii este aproape. În acest ultim timp numai cei ce se roagă, vor reuşi.
Pentru aceasta este nevoie de o deosebită putere în rugăciune. Repetarea mecanică a unor rugăciuni formulate
sau rugăciunea de rutină, nu ajung. Să ne cercetăm cum o cere Michael Hahn (1758-1819)

Pot eu în timpul din urmă

Să mai rămân delăsător şi indolent?
Pentru că ziua Domnului nu este departe
O, cum ar trebui să mă impulsioneze aceasta!
Inimă, trebuie mai bine să meargă
Decât a mers până aici.

N-am pierdut destul timp

Când am dormit în păcate?
Câte zile am pierdut visând
La lucruri trecătoare!
Oare şi acum să mai procedăm la fel
Cu toate că umblăm în lumină?

Nu, inima mea, nu mai vreau;

Timpul este mult prea scump.
Ascultă cu mai multă atenţie
De lumina harului
Şi de mustrările interioare
Ca nu cumva Domnul să vină
Iar tu să fii nepregătit, nedesăvârşit.
Şi chiar de ar fi să murim între timp,
O mai bună pregătire pentru moarte,
Decât o vie aşteptare a venirii Domnului, oricum nu se poate.
Dragă Isus, pregătirea este necesară
Deoarece ziua Ta este aproape;
Şi poate mă ajunge moartea
Înainte de a mă ridica din somn.
Hotărăşte Tu timpul meu de har
Dar ajută-mă să lupt cu seriozitate.

CAPITOLUL II
Anumite primejdii ale timpului din urmă
1. Ispita şi încurcătura

Confuzia, încurcătura, ispita, înşelătoria, sunt caracteristicile timpului pregătitor Anticristului, iar noi ne aflăm
în acest timp într-un stadiu deja foarte avansat. Acest lucru îl înţelegem imediat mai bine dacă ştim că "anti" în
limba greacă înseamnă mai mult “în locul, a înlocui" decât “împotrivă, contra". Deja prima folosire a acestui
prefix în Noul Testament ne poate elucida mai mult sensul; "Dar când a auzit (Iosif) că în Iudeea împărăteşte
Arhelau, “în locul" (anti) tatălui său Irod" (Matei 2:22).

Dacă omul încearcă să realizeze ceva din propria putere, ce de fapt Dumnezeu Şi-a propus să realizeze în
Cristos, atunci omul acţionează deja anticristic! Aceasta deci se poate întâmpla şi când nici nu te gândeşti, să te
ridici împotriva lui Cristos, ba chiar să te foloseşti cu bună credinţă de numele de creştin. Multe încercări de a
rezolva marile probleme ale lumii pentru a elibera calea spre un paradis se desfăşoară sub acest semn, cum ar fi
eliminarea războaielor, a foametei sau chiar încercări de a învinge moartea.

Cât de întunecată va deveni vremea, multe lucruri pe care le aşteaptă omul, le va realiza Anticristul. Omenirea
va avea desigur motive pentru a se bucura. Acest lucru îl trec cu vederea acei scriitori care zugrăvesc în
explicaţiile lor timpul lui Anticrist doar în negru. Desigur, Anticristul nu va aduce niciodată adevărata fericire
pentru oameni. Va fi vorba numai de nişte progrese aparente care vor fi de foarte scurtă durată, deci trecătoare.

Şi deoarece Anticristul constituie doar desăvârşirea, în procesul evolutiv al duhului antidumnezeiesc, avem deja
astăzi de luptat cu această puternică forţă de opoziţie. Cu privire la viitor trebuie să ne aşteptăm la fenomene cu
totul neobişnuite. Anticreştinismul - opusul tuturor rânduielilor divine - va susţine că va aduce omenirii prin al
ei mesia, adevărata mântuire. Mulţi vor intra în conflict cu propria lor conştiinţă. Multe lucruri, care sunt în cea
mai puternică contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, par foarte bune, corespund cum se pare, bunei stări
generale.

Continua restrângere a câmpului de acţiune al Bisericii lui Dumnezeu este un semn distinct al timpului din
urmă. Acest lucru nu trebuie să ne mire. Satana îşi pregăteşte doar cea mai mare lovitură îndreptată spre turma
lui Cristos. La început însă încearcă să accentueze ispitele asupra credincioşilor şi să producă încurcături despre
care va fi vorba în următoarele aliniate. Făcând această analiză, vom întâlni situaţii unice care apar acum pentru
prima dată, iar altele în deplina lor desăvârşire. Fără a te orienta cu ajutorul cuvântului profetic, nu mai poţi
vedea clar drumul pe care trebuie să mergi. Deja în 1950 Karl Eicher, preşedintele Societăţii Misionare Interne
din Rheinland-Pfalz a spus cu ocazia jubileului de 75 de ani de activitate a acestei societăţi: "Mai ales asupra
acestui lucru trebuie să veghem ca să fie propovăduită întreaga voinţă (decizie) a lui Dumnezeu. Faptul că nu s-
a făcut întotdeauna ne smereşte adânc. Mai mult ca oricând trebuie să fie propovăduit într-un mod clar şi serios,
cuvântul profetic".

Chiar şi pentru evanghelizări a cerut acest lucru un învăţător al cuvântului profetic B. Keller la Conferinţa de
Rusalii din Guadan 1924 spunând: "Fraţilor, nu numai în predici şi în ore biblice trebuie să vorbim despre
cuvântul profetic, dar şi cu ocazia evanghelizărilor". Şi peste tot unde nu se face acest lucru, practica ne
demonstrează că "printr-o evanghelizare unilaterală fără orientare profetică, se produce o iluzie spirituală în
care se nasc monştrii sentimentali şi pseudo-creştinii sfrijiţi fără puterea de înviere a lui Cristos [11]. Se pare
însă că mulţi evanghelişti n-au înţeles încă aceste interacţiuni.

Următoarele două citate ne arată în modul cel mai convingător importanţa unică a cuvântului profetic pentru
timpul nostru: "Multe stări rele care caracterizează adunările de azi, provin din faptul că creştinii îşi însuşesc
învăţătura ca ceva curat, obiectiv. Ei tind să înţeleagă cu mintea Scriptura şi nu aplică Cuvântul lui Dumnezeu
în viaţa lor. Dacă ei sunt în concepţia lor conservativi, atunci consideră că totul este în ordine. Dar în ochii lui
Dumnezeu nivelul lor spiritual se determină numai în măsura în care au reuşit să ajungă la o adevărată
cunoaştere interioară a lui Isus; toate celelalte lucruri nu contează. Concepţia lor despre Scriptură poate fi
corectă, dar dacă n-au viaţa, atunci le lipseşte cel mai "important lucru, acela care este de fapt hotărâtor... slova
- şi dacă ea este fundamentalistă, omoară - dar Duhul dă viaţă (2 Corinteni 3:6). Dacă vrem să aducem viaţă
oamenilor, nu putem să vestim cuvântul doar aşa cum l-a spus Dumnezeu cu secole în urmă pentru scopul din
zilele acelea, ci trebuie să ştim şi ce le spune astăzi acel cuvânt.

Profeţii din Noul Testament au fost persoane care au transmis oamenilor aşa cum au făcut Ioan Botezătorul sau
Ilie, voinţa lui Dumnezeu pentru acele timpuri. Trei lucruri semnificative are un profet: o istorie personală cu
Dumnezeu, o povară interioară şi cuvinte insuflate de Dumnezeu care exprimă şi explică acea povară astfel
încât atunci când profetul transmite cuvântul lui Dumnezeu să fie eliberat de acea povară. Pentru o asemenea
slujbă este nevoie de studiul Scripturii [12].

"Proorocii - martorii slujbei profeţite în Biserica lui Isus Cristos se pot compara cu indicatoare de circulaţie de
pe şoseaua pe care poporul lui Dumnezeu călătoreşte, ei indicând direcţia spre ţintă, întotdeauna s-au aflat
asemenea martori ai slujbei profetice pe drumul poporului lui Dumnezeu, avertizând, trezind, sensibilizând
conştiinţa, disciplinând, indicând drumul, încurajând spre viitor" [13].

2. Situaţia religioasă-bisericească

a) Biserici, biserici protestante libere, adunări

După cel de-al doilea război mondial în întregul sector religios s-au produs nişte mişcări profunde încât astăzi
putem vedea desluşit că rezultatul acestei evoluţii va duce spre noi meleaguri.

Cu 40 de ani în urmă ar fi părut imposibil ca un preot roman al unei mari catedrale să vorbească la o adunare de
protestanţi şi un preot catolic să facă introducerea la o săptămână de rugăciune a alianţei într-o capelă baptistă!
La a doua duminică înainte de Crăciun în anul 1983 a vorbit pentru prima dată după reforma lui Luther, un papă
într-o biserică evanghelică, Biserica lui Cristos din Roma. Stăm în faţa unor preschimbări, la care ne miră mai
ales timpul scurt care se află între momentul în care se naşte ideea şi momentul realizării ei. Rapiditatea cu care
evoluează lucrurile nu poate fi altfel explicată decât prin prisma timpului din urmă. Se întâmplă ca şi cu o
bobină care se derulează; cu cât se apropie mai mult de sfârşit cu atât mai mare este viteza de derulare. Desigur
am putut să observăm cu toţii acest lucru la o maşină de cusut sau la o bandă magnetică.

Motivaţia biblică ne-o dă cuvântul cunoscut al Înălţatului Domn: "Iată Eu vin curând!" (Apocalipsa 22:12).
Deja din cauza acestei accelerări în evoluţie, trebuie să avem în vedere că vom ajunge mai repede decât se
apreciază în general, la sfârşitul acestei ere.

Biserica părăseşte tot mai mult fundamentul ei, nu mai hotărăşte ea cursul ei. Se speră la cu totul o nouă
biserică, fără a avea o imagine precisă asupra ei. Condiţia însă, ca această nouă biserică să se potrivească cu
lumea, trebuie să fie îndeplinită. Simptomatic pentru această tendinţă este lozinca lansată de Ecumenă în 1961
la New-Delphi pentru a ilustra direcţia evoluţiei ei: "Biserica să se pocăiască (să se întoarcă) la lumea de azi!"
În loc de propovăduire - acum, dialog, în loc de diaconie, activitate socială, în loc de activitate misionară, ajutor
de dezvoltare. Adunările libere provenite din trezirile spirituale, nu s-au putut opune definitiv legii bisericii
tradiţionale, deşi la început mai aveau propovăduitori şi membri care s-au format prin lucrarea Duhului în
timpul trezirilor, dar ei devin tot mai puţini la număr. Cu uşurinţă se poate constata tendinţa generaţiei
următoare de a fi recunoscuţi şi acceptaţi şi ei ca biserici tradiţionale spre a nu mai suporta dispreţul cu care
erau trataţi sectanţii, şi în general au şi reuşit să-şi îndeplinească dorinţa. Chiar şi în restul adunărilor se simte
schimbarea generaţiei, chiar dacă nu în aceeaşi formă. Întrucât aici nu este vorba de biserici, ci de adunări ale
căror membri mai figurează în biserici, pericolul nu constă atât în a avea membri formali, ci mai ales în grija
pentru a avea predicatori şi membri din tânăra generaţie. Această grijă îi determină pe conducători să accepte
unele lucruri neadmise, prin tăcere, chiar dacă îi mustră conştiinţa.

Cum se putea realiza practic lucrul acesta? La bisericile tradiţionale, cauza principală este faptul că ele nu mai
sunt biserici ale Cuvântului, ci au renunţat la fundamentul de credinţă iniţial. La aceasta se mai adaugă structura
ei care deviază de la cea a bisericii Noului Testament. Rod continuu se poate găsi numai în cadrul cetei mici a
celor credincioşi. În clipa în care te extinzi dincolo de graniţele Bibliei, preiei elemente străine. În marile
biserici abia mai poate fi vorba de turma mică după sensul Bibliei, dimpotrivă, aceste biserici se străduiesc să-şi
asigure participarea la rezolvarea problemelor cotidiene. Dar prin aceasta ei deschid duhurilor acestui timp toate
porţile. Prin aceasta ei devin incapabili să mai fie în această lume, în acest timp, gura profetică a lui Dumnezeu.
Iar chitanţa pentru această plată este imposibilitatea organelor bisericeşti să aprecieze prin prisma Bibliei
fenomenele timpului nostru [14].

Această dezvoltare însă să nu ne surprindă. În urmă cu decenii, oameni cu clarviziune au prezis-o: "Biserica
tradiţională în forma ei de până acum se va distruge. Nu vrem să ajutăm la această distrugere, dar nici nu vrem
să ne opunem cu ultima forţă acestei distrugeri, altfel riscăm să fim îngropaţi sub dărâmăturile ei" [15] (Th.
Böhmerle).

Şi o voce contemporană cu noi confirmă că evoluţia a avut loc chiar în direcţia acelei viziuni profetice:
"Creştinismul tradiţional se apropie de sfârşitul lui. Nu vrem să-l jelim. A venit timpul despărţirii. Să nu ne
mirăm dacă vor trebui să fie luate decizii şi se vor produce despărţiri" [16].

Evoluţia de decădere a bisericilor libere şi a adunărilor se produce aproape după o legitate solidă. Când s-a răcit
prima dragoste, tradiţia devine susţinătorul vieţii şi tensiunea care mai există datorită forţelor interioare ale
credinţei devine pur şi simplu o formă care te mai leagă de adunare. Problemele adevăraţilor credincioşi din
bisericile tradiţionale sunt astăzi identice cu cele ale adevăraţilor martori ai lui Isus din bisericile libere şi
adunări.

b) Roma

Roma ştie ce vrea. Nu poate şi nu vrea să cedeze fundamentul ei, cum subliniază fără echivoc proclamaţii
oficiale. Astfel a spus papa Paul al VI-lea în decembrie 1969 printre altele: " Papa este urmaşul lui Petru,
centrul personificat al bisericii. Dorinţa actuală pentru unificarea tuturor creştinilor nu poate renunţa la acest
adevăr ca şi la adevărul infailibilităţii papale".

Şi sinceritatea unor reprezentanţi ai catolicismului nu schimbă cu nimic situaţia, dar şi noi trebuie să ne ferim
de a aprecia instituţia bisericească în funcţie de anumite persoane catolice pe care le cunoaştem. Acest lucru nu
vor să-l accepte unii evanghelici deoarece ar însemna distrugerea unor frumoase iluzii. Dar iluziile nu pot
schimba fapte adevărate. Catolicismul reprezintă un amestec între Biblie şi păgânism, este o religie produs al
unui amestec, întrepătrunsă de iluzii. De aceea numai o biserică ce nu mai are ca fundament Cuvântul poate să
se mai străduiască pentru un pod spre biserica catolică, fiind vorba aici de un dialog "religie" care se deosebeşte
de o credinţă clară, biblică în Isus Cristos şi bazată pe revelaţii dumnezeieşti, prin prezentarea unui drum de la
om la Dumnezeu. Ori a exagerat Luther când a evidenţiat gravele erezii ale Romei sau s-a schimbat Roma. Nu
este cazul să cercetăm aceste două presupuneri. Dimpotrivă, Luther nu s-a îndepărtat suficient de mult de la
preceptele Romei, iar Roma nu numai că nu şi-a schimbat poziţia, de exemplu primatul papei şi învăţătura
despre slujbă, ci a adăugat dogmelor ei, altele, tot nebiblice, cum ar fi infailibilitatea papală (1871) şi înălţarea
Mariei (1950).

Semnul principal biblic a unei adevărate schimbări este căinţa. Acest lucru nu l-a făcut Roma nici până astăzi
pentru toată vina cu care s-a încărcat faţă de cei cu altă credinţă. Concepţiei biblice despre căinţă nu-i
corespunde deloc cunoscuta recunoaştere a vinovăţiei din partea papei Paul al VI-lea: “În caz că am fi învinuiţi
cu ceva pentru această scindare, cu smerenie cerem iertare lui Dumnezeu şi totodată fraţilor, în cazul în care s-
ar simţi lezaţi de noi". Involuntar se naşte întrebarea, cine are mai multă vină faţă de celălalt, amintind spre
exemplu întunecatul capitol al Inchiziţiei, dacă papa continuă: "Iar în ce ne priveşte pe noi suntem gata să
iertăm jignirile cu care a fost atacată biserica şi să uităm durerile suferite în timpul lungilor confruntări şi a
despărţirilor care au avut loc ca urmare a acestora".

Urmare faptului că hotărârile Consiliului Tridentic (1545-1563) nu au fost clar anulate, toţi credincioşii
necatolici stau sub verdictul bisericii catolice, fiind blestemaţi, deoarece îşi bazează mântuirea pe singurul
fundament biblic, adică pe îndreptăţirea obţinută prin Cristos, prin har şi credinţă. Se spune: "Cine susţine că
doar prin credinţă, păcătosul primeşte neprihănirea, să fie exclus! Cine susţine că îndreptăţirea nu se va întări în
faţa lui Dumnezeu prin fapte bune, ci faptele ar fi numai roade şi semne ale îndreptăţirii primite, să fie exclus!"

Aici se pronunţă un blestem asupra unei credinţe bazate pe adevăruri biblice centrale. Dacă renunţăm la aceste
adevăruri, să ne fie clar, preţul este pierderea mântuirii. Nici anul lui Luther 1983 n-a schimbat nimic în această
poziţie a bisericii catolice.

Miopia evanghelicilor, care faţă de această stare mai sunt dispuşi la dialog, nu poate fi privită altfel decât ca o
judecată a lui Dumnezeu. Vai de cei, cărora Dumnezeu le dă "toate amăgirile nelegiuirii!" (2 Tesaloniceni 2:10).

Cât de mult s-a pierdut orientarea biblică, demonstrează şi cele mai simple întrebări cari se ivesc cu privire la
concepţia despre convieţuirea cu catolici. Nu se argumentează uneori că ar fi totuşi mai bine să ne rugăm
împreună decât să ucizi în numele religiei? Uneori nu poţi scăpa de impresia că nu există decât această extremă
alternativă: ori rugul, ori completa unire. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt după spiritul Bibliei. Un credincios
care trebuie să aibă pace, cât depinde de el, cu fiecare, ba încă să-şi iubească şi duşmanii, nici nu poate să
urască pe cineva. De vor fi catolici, sectanţi sau ateişti, pe toţi trebuie să-i întâmpini cu felul de a gândi al lui
Cristos. Dar această întâmpinare (acceptarea adversarului) nu înseamnă însă o părtăşie de credinţă sau frăţietate
care leagă pe toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu. Ura confesională a trecutului nu constituie o pagină de glorie
din istoria bisericilor. Astăzi se tinde spre cealaltă extremă spunându-se că de dragul unirii trebuie să se treacă
peste toate deosebirile. Foarte vigilenţi trebuie să fim când lupul vine în blană de oaie. Evreii au refuzat oferta
samaritenilor de a le ajuta la zidirea templului şi au constatat ulterior că aceşti oameni pretinşi binevoitori, s-au
dovedit a fi duşmani perfizi. Bărbaţii credincioşi, oricât de hotărât îşi vor apăra poziţia, nu vor fi niciodată
fanatici; ar demonstra numai o lipsă de dragoste. Ceva cu totul diferit este toleranţa în probleme religioase ce se
scrie astăzi cu litere mari - renunţându-se iarăşi de dragul ei, la nişte adevăruri biblice foarte importante. Poate
şochează părerea că în viitor trebuie să suportăm din nou prigoană din partea oamenilor religioşi. La prima
conferinţă a bisericilor europene din anul 1959 s-a rostit următoarea propoziţie: "Sfârşitul istoriei va fi unirea
întregii omeniri, înlăturarea definitivă a forţei, chiar dacă pentru realizarea acestui ţel ar trebui să facem iarăşi
uz de forţă serioasă..." [17].

c) Ecumena, alianţă şi contacte interconfesionale

Dorinţa lui Isus în rugăciunea din Ioan 17:21: "Mă rog ca toţi să fie una", cuvânt înscris de Ecumenă pe
drapelul ei, nu poate să fie scos din context. Isus Îşi continuă rugăciunea: "Cum Tu, Tată eşti în Mine şi Eu în
Tine", deci o legătură după exemplul relaţiei Sale cu Tatăl, care au constituit o deplină unitate în Duh. La
oameni care nici n-au primit încă darul Duhului Sfânt, lipsesc de fapt toate premizele pentru o asemenea
unitate.

Cei credincioşi formează o ceată mică. Deja din acest punct de vedere, masele cuprinse de Ecumenă sunt un
indiciu clar al devierii de la linia biblică. În timpul nostru, în care cuvântul aflat pe buzele tuturor se numeşte
"unire", nu face plăcere a se aminti de despărţirile cerute de Biblie în 2 Corinteni 6:14-18; 2 Timotei 3:5;
Apocalipsa 2:2. Aşa ceva, astăzi "din principiu" (aproape) nu se mai acceptă. Ca o molimă se extinde tendinţa
de a se realiza unirea cu orice preţ, spre nenorocire, şi cu preţul compromisurilor, dar să nu uităm "credincioşia
faţă de Dumnezeu, păstrarea adevărului şi a unui cuget curat sunt lucruri care valorează mai mult decât toate
celelalte lucruri. Pentru salvarea acestor valori, unii oameni au acceptat răpirea bunurilor, întemniţarea, chiar şi
moartea" (A.W. Tozer).

Mai mult ca oricând este nevoie astăzi de curaj pentru a te uni cu turma cea mică, şi fii caz de nevoie, să fim
gata să mergem chiar şi singuri pe această cale. Această rugăciune a lui Philipp Spitta (1801-1859) ar trebui să
ilustreze şi mentalitatea noastră:
Dă-ne severitatea sfântă a lui Ilie
Dacă masele înşelate, orbite
Închină idolilor acestui veac
Temple şi altare;
Să nu aplecăm în faţa lor nicicând
Nici capul, nici genunchii, nici aparenţă,
Ci ca martori hotărâţi ai Tăi

Să stăm drept, dacă-i cazul şi numai singuri. Regretăm că nici mărturia pentru Isus care este cuprinsă la "Baza
Sfatului Ecumenic al Bisericilor", "Isus Cristos, conform Sfintei Scripturi, ca Dumnezeu şi Mântuitor" nu
înseamnă prea mult, căci fiecare biserică-membră poate să înţeleagă prin aceasta ce vrea. Cum ar fi altfel
admise voci care spun că mărturia pentru Cristos s-ar face în afara propovăduirii, iar crucea n-ar avea
importanţă centrală pentru mântuire? Se susţine părerea că "primele trei secole ar fi fost pentru creştini o
perioadă în care s-au format fără a fi deranjaţi din exterior, timp în care lumea nu s-ar fi înnobilat. Abia în
timpul lui Constantin ar fi avut loc o contopire între credinţa în Cristos şi înţelepciunea elenistă conturându-se
astfel ţelul lumii" [18].

Dacă ecumena este o asociere de biserici necatolice, atunci alianţa vrea să fie o asociere de persoane singulare,
credincioase. Acest lucru îl ilustrează clar preşedintele Alianţei Evanghelice Germane în declaraţia lui din
decembrie 1971 după care în cadrul ei "funcţionarii lor administrativi nu apar ca reprezentanţi ai bisericilor sau
adunărilor din care provin". Această afirmaţie a unui înalt conducător bisericesc trece pe lângă faptul cel mai
important, anume că mişcarea ecumenică este pentru unirea conducerilor bisericeşti (deci de sus în jos), iar
alianţa (ca o mişcare de jos în sus) se întâlneşte pe terenul adunării.

În multe locuri alianţa n-a rămas o legătură frăţească a credincioşilor, ci a devenit o unire a tuturor bisericilor
creştine din acea localitate, în parte fără să se ţină cont de nivelul de credinţă şi acest lucru nu a rămas fără
consecinţe. În luarea de poziţie a misiunii de pelerini Sf. Chrişona, ei se bazează pe observaţii corecte când
spun: "Spre durerea noastră, există astăzi în cadrul alianţei evanghelice o aripă puternică care, sub influenţa
teologiei moderne, a părăsit vechea bază de credinţă a alianţei evanghelice şi nu o mai consideră obligatorie".

Cu privire la ecumenă, credincioşi din diferite denominaţiuni se află în faţa unei dileme de conştiinţă. Cu toate
că personal sunt împotriva ecumenei, prin biserica din care fac parte, au aderat automat la ea. Numai prin
părăsirea bisericii respective se poate anula participarea nominală la ecumenă. În conflicte care se pot prevedea
pentru viitor în domeniul bisericilor, această decizie va deveni pentru credincioşii cu clarviziune, foarte actuală.

Aşa cum Roma vorbeşte mult despre Cristos, dar în realitate se gândeşte la un "Cristos în viziunea romană",
astfel se întâmplă şi în cadrul ecumenei. În viziunea lor, Cristos este altul decât acela din Biblie. Aici Cuvântul
lui Isus devine actual: "Atunci dacă vă va spune cineva: iată, Cristosul este aici sau acolo, să nu-l credeţi".
(Matei 24:23). În asemenea cazuri, unde din capul locului lucrurile sunt clare, chiar şi obligaţia ce ne-o cere
Biblia în 1 Ioan 4:1 "să cercetaţi totul", se anulează. Aici se impune numai despărţire imediată! Timpul din
urmă va aduce cu sine, cum arată cunoscutul teolog şi politician August Vilmar (1800-1868) încă în secolul
trecut, scindări ce vor fi de altă natură decât despărţirile de până acum. Despărţirile sunt lucrările Duhului Sfânt
al lui Dumnezeu, în timp ce sciziunile sunt de multe ori provocate din incorectitudinea şi vina oamenilor.

Să nu încercăm să împiedicăm dezvoltări care vizează despărţiri clare, biblice, dar trebuie să ştim că nici nu se
mai poate modifica cursul evoluţiei. Chiar prin succese trecătoare, să nu ne lăsăm vederea tulburată. Acest lucru
este valabil şi în lupta contra modernismului. În timpul din urmă trebuie să fim foarte atenţi să nu trecem cu
vederea acea linie fină de la care începând, Dumnezeu predă judecăţii pe cei neascultători. Ne apropiem cu paşi
uriaşi de punctul de la care Dumnezeu îngăduie cale liberă şi răului.

Despre duşmanul lui Dumnezeu, care în ultima instanţă trebuie să contribuie la derularea planului lui
Dumnezeu, se spune în Daniel 11:36b: "…şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor;
şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini". Cine mai crede atunci că va putea învinge
acţiunile răului, se expune pericolului de a deveni el însuşi o pradă a acelui duh (iată Apocalipsa 13:10).
Astăzi se impune o despărţire chiar şi în rândurile credincioşilor, deoarece pericolul cel mai mare ne ameninţă
din partea bărbaţilor care s-au lăsat atraşi pe căi greşite, provenind din sânul adunării. Trăim în zilele noastre
ceea ce a prezis Pavel adunărilor pentru timpul care urma plecării lui: "Ştiu bine că după plecarea mea, se vor
vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa
lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Faptele Apostolilor 20:29-30). Şi Ioan atenţionează pe
credincioşi că din mijlocul nostru vor ieşi anticrişti pe care însă îi deosebeşte clar de anticristul zilelor din urmă
(1 Ioan 2:18-19). Unii creştini nu iau în considerare posibilitatea ca un bărbat din propria adunare care lucrează
cu Biblia în mână, să fie un premergător anticrist, ca şi când acest lucru nu ar fi scris în Biblie.

Nu spunem nimic nou, dacă constatăm că această despărţire există deja, cel puţin în interior. Dacă în exterior
credincioşii mai fac parte din aceeaşi adunare, în interiorul lor îi despart parcă lumi întregi. Cercurile creştine
unesc astăzi oameni ale căror poziţii de bază sunt deja atât de diferite încât despărţirile faptice nu ar trebui să ne
mire.

Mai necesari decât oricând, pentru adunarea credincioşilor sunt martorii care dau mărturii clare. Diplomaţii
spirituali nu se potrivesc în imaginea timpului din urmă. Cine se lasă atras în curentele moderne, ecumene,
oricât de bună ar fi credinţa lui personală, nu mai poate da îndrumări clare când apar întrebările decisive ale
timpului nostru. Într-o localitate, în care autorul a fost chemat pentru a ţine o săptămână studiu biblic, un grup
de misionari s-au lăsat antrenaţi într-o acţiune comună evanghelico-catolică de evanghelizare. Prin aceasta, un
începător în credinţă, căruia îi lipseau poziţiile clare de mântuire, a fost de-a binelea derutat în credinţă. În
asemenea condiţii o propovăduire pozitivă poate să dăuneze mai mult decât ar putea folosi. Chiar şi catolicilor
care caută adevărul le putem da ajutor şi orientare numai când noi înşine avem o poziţie bine stabilită şi
nicidecum printr-o atitudine evazivă, ecumenă. Cu ecumena a intrat o nouă materie de conflict în Biserica lui
Dumnezeu. La acest punct credincioşii nu se mai pot înţelege, chiar dacă în condiţiile anterioare, cu toate
deosebirile lor, ar fi rămas totuşi în principiu pe acelaşi fundament. Aceste conflicte se vor agrava cu cât
pretenţiile ecumene se vor transforma, de la nivelul de conducere, spre bisericile locale, deci la membrii lor.
Mase de creştini nu vor putea să înţeleagă deciziile de conştiinţă a adevăraţilor credincioşi; dimpotrivă, îi va
acuza de miopie, de lipsă de bună voinţă, îi vor detesta. Acest lucru se va răsfrânge până în familii. Şi astfel
vom avea una din explicaţiile cuvântului Domnului Isus: "Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui"
(Matei 10:36).

Cât de mare este încurcătura de concepţii a zilelor noastre o confirmă faptul că martorii lui Isus din secolele
trecute care căutau părtăşie cu alţi credincioşi, cum ar fi de exemplu Zinzendorf, sunt astăzi caracterizaţi ca
premergători ai ecumenei. Ei au urmărit însă cu totul altceva decât o simplă legătură cu creştini care au fost
botezaţi şi n-au fost născuţi din nou.

Tot atât de greşit se înţelege astăzi şi cuvântul lui Iakob Kobner, unul din părinţii baptişti care spunea: "Toţi
credincioşii din lumea întreagă sunt fraţii mei scumpi în Cristos, indiferent dacă ei sunt catolici, lutherani sau
reformaţi; cu ei doresc să mă unesc pe acest pământ, deoarece voi fi una cu ei în cer". Această poziţie este parcă
spusă din inima fiecărui adevărat ucenic al Domnului Isus. În orice caz, trebuie să recunoaştem şi aici că
Kobner nu s-a referit la orice contacte cu toţi membrii tuturor bisericilor, ci numai părtăşia cu credincioşii din
aceste biserici care merg clar spre ţelul ceresc, cum reiese din însuşi formularea lui.

Premisa necondiţionată pentru o privire clară este cunoaşterea Bibliei şi ce spune ea despre diferenţa între
mântuit şi pierdut, despre Biserica lui Dumnezeu şi lume, despre poziţia omului de a fi în interiorul sau
exteriorul ei.

O ispită deosebită este părerea că, chiar şi la concepţii diferite s-ar putea organiza, în probleme de credinţă,
rugăciuni comune şi acţiuni misionare. Astfel un preot catolic credincios clarifica cu ajutorul unui cerc diferenţa
în concepţii din cadrul catolicismului papal: biserica şi sacramentele ar reprezenta o jumătate a cercului iar
cealaltă jumătate ar reprezenta activitatea misionară comună. O lozincă asemănătoare parcă ar fi fost "naşă" la o
mişcare ecumenă premergătoare: "Dogma desparte, munca uneşte". În aceste cazuri nu se ţine cont cât de
serioasă este indicaţia din Biblie, cum că numai un fundament curat în credinţă poate constitui premisa unei
munci încununate de rod.
Încurcătura nu s-a rezolvat nici după Congresul Mondial pentru Evanghelizări din 1974 în Lausanne. O clară
delimitare la pronunţarea desluşită a numelui "ecumenă" ar fi fost necesară la acea oră dar din păcate nu s-a
făcut. Explicaţiile publicate au demonstrat doar faptul că, cu toată recunoaşterea adevărului întregii Scripturi, în
practică nu s-a procedat totdeauna după Scriptură. Astfel, s-a încercat motivarea pentru neefectuarea susnumitei
delimitări prin faptul că unii fraţi, buni credincioşi, ar fi membri, ba încă investiţi cu nişte sarcini, în Sfatul
Mondial al Bisericilor. N-ar trebui atenţionaţi aceşti fraţi că prin participarea lor la acel Sfat Mondial al
bisericilor se fac vinovaţi şi nu ar trebui să fie provocaţi la efectuarea practică a despărţirii după 2 Corinteni
6:11-18? Un episcop a spus, pentru a motiva poziţia lui: "Trebuie să avem relaţii bune, personale cu toţi
oamenii şi le datorăm politeţea creştină" [19]. Aici lipseşte pur şi simplu privirea clară, că dragostea pe care o
datorăm tuturora, deci şi credincioşilor rătăciţi, nu exclude ci include o despărţire clară în probleme de credinţă.

În sfârşit Conferinţa Bisericilor lumii din Vancouver 1983 a îndeplinit toate caracteristicile unei profeţii false
pipăibile. Astfel s-a proclamat ţelul utopic de a transforma această lume în Împărăţia lui Dumnezeu prin
introducerea unui socialism democratic internaţional. Sfatului Mondial al Bisericilor îi lipseşte cu desăvârşire
clar viziunea, când afirmă că datorită ameninţării omenirii, s-ar impune cu stringenţă constituirea unei unităţi
mondiale, fără însă a bănui că în acest mod ar deveni un colaborator al viitorului dictator al lumii (Anticristul).
Nimic nu s-a auzit despre adevărul că doar revenirea Domnului Isus poate să realizeze pe acest pământ
Împărăţia lui Dumnezeu şi că înainte de aceasta, lumea va trebui să treacă prin judecăţile apocaliptice
proorocite. Se sprijină de asemenea în continuare luptele pentru eliberare.

La poziţia fundamentală din Faptele Apostolilor 4:12: “În nimeni altul nu este mântuire căci nu este sub cer nici
un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi", s-a renunţat, de dragul dialogului cu alte religii, pe
care le consideră tot atât de corecte. Acestei concepţii îi corespunde şi poziţia responsabilului cu programul
dialogurilor cu alte religii din cadrul Sfatului Mondial Bisericesc, prof. dr. Mulders, şi anume că activitatea
misionară care se străduieşte să aducă pe oameni la credinţă în Isus Cristos ar fi inutilă".

Cum se întâmplă în Germania la "Ziua Bisericii", aşa s-a întâmplat şi aici; o adevărată varietate de distracţii:
muzică, dans şi teatru n-au lipsit, ba chiar s-a înălţat o figurină, simbolul unui cult păgân. O indiană a prezentat
un dans indian clasic.

Cercetează cu seriozitate,
Popor al lui Dumnezeu, cercetează duhul,
Care te cheamă din ambele părţi.
Să nu faci ce te îndeamnă el;
Acceptă orientare numai de la steaua ta!
Ambele lucruri, cele ce par a fi bune
Şi cele, ce par a fi rele,
Cercetează-le cu seriozitate!

(Johann Eusebius Schmidt, 1670-1745)

3. În serviciu

Trebuie să fim pregătiţi că vor veni dispoziţii neplăcute, care căuta să ne dirijeze. În special în viaţa
profesională vor creşte conflictele. Chiar şi numai pe fundalul multor încercări de unificare, adevăraţii
credincioşi, prin însăşi natura profesiilor lor, vor avea mari necazuri. Rolul ultimei decizii pe care îl juca cultul
împăratului la primii creştini, se pare a fi preluat tot mai mult în timpul premergător anticristului, de profesie.

Nu a fost profesia, în mâna celui de-al III-lea Reich, un mijloc prin care şi-a supus cetăţenii şi i-a ţinut în
zgardă? Zguduitoare observaţii stau la baza unui articol din revista "Jewish Frontier" apărut în 1945 scris de
Hamah Arenda pentru "Tatăl familiei germane". Ea spune: "Se dovedise că el a fost gata, de dragul pensiei,
asigurării pe viaţă, a existenţei asigurate pentru soţie şi copii, să renunţe la convingeri, cinste şi demnitate
umană. Numai genialitatea satanică a lui Hitler mai era necesară, ca să se descopere, că după această degradare
el a fost de minune pregătit, să facă orice, mai ales că se încerca într-un fel ameninţarea familiei. Singura
condiţie pe care o punea era să fie absolvit radical de orice răspundere pentru faptele sale. Dacă meseria îl
obliga să ucidă oameni, el nu se simţea ucigaş, mai ales că nu din pornire proprie o făcea. Din pasiune n-ar face
ceva rău "nici măcar la o muscă" [20].

Adevărata urmare a lui Isus trebuie să fie dovedită în mod deosebit la locul de muncă deoarece lumea are aici
posibilităţi rafinate şi nu lasă nimic neîncercat pentru a integra şi pe credincioşi în sistemele lor larg
demonizate. Trebuie să terminăm definitiv cu împărţirea vieţii în două domenii: unul particular în care personal
mă ştiu răspunzător faţă de Dumnezeu şi altul profesional - oficial trăit după cu totul alte principii lumeşti. La
un credincios, viaţa trebuie, în întregime, să fie trăită după indicaţiile apostolului Pavel: "Şi orice faceţi cu
cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl"
(Coloseni 3:17). Dacă aici se spune totul, atunci nu rămâne nimic necuprins: toată viaţa, fie la serviciu sau în
particular, să fie ca turnată - un întreg.

Cine începe să trăiască consecvent după Coloseni 3:17 va observa repede, că nu e uşor. Dietrich Bonhöffer
(preot evanghelic executat în timpul celui de-al III-lea Reich) a arătat că primii creştini nu s-au îndeletnicit cu o
serie de profesii. Din acestea făceau parte profesia de artist, învăţător, gladiator, soldat, jandarm şi judecător. De
aceea ar trebui să considerăm ca normal, dacă în acest timp din urmă problema devine mai spinoasă, chiar dacă
ne pune în faţa ultimei decizii: Cristos sau serviciul! În timpul avansat în care trăim, adevăraţii urmaşi ai lui
Isus, ar trebui să cunoască bine graniţa unde se spune: "Până aici - şi nici un pas mai departe" şi să accepte
consecinţele.

Tot mai acută devine întrebarea, ce meserie mai poate practica astăzi un credincios, cu conştiinţa împăcată. Ca
exemplu amintim doar în legătură cu munca unui medic, cuvântul "anticoncepţionale" deci alte probleme care
reies din progresul în domeniul medicinii. Sau în legătură cu obligaţia unui învăţător de a face educaţia după o
pedagogie opusă indicaţiilor biblice, ce face cu textele din manuale ale căror conţinut reflectă duhul lumii, sau
educaţia sexuală? Totuşi există astăzi şi şcoli cu baze creştine.

Astfel se vor resimţi în toate domeniile consecinţele concepţiilor moderne ce se vor reflecta în legislaţii. Până şi
meseria milenară de ţăran nu rămâne neatinsă de duhul vremii. Dacă, de exemplu existenţa lui se bazează pe
creşterea păsărilor de curte, se află în faţa deciziei: ori se va reprofila spre o fabrică avicolă, din cauza
concurenţei, ori va renunţa la creşterea păsărilor de curte. Nu se contrapune o astfel de "fabrică avicolă" cu
Scriptura care spune în Proverbe 12:10 "cel neprihănit se îndură de vite"? (Este absurd exemplul cu ţăranul. Să
nu mai consumăm carne!?)

De aceea este important ca tinerii care trebuie să-şi aleagă o meserie, să aibă în vedere evoluţia viitoare. Chiar
şi un creştin care face astăzi carieră, să nu-şi facă cu cariera şi o bază de conflicte de conştiinţă.

Făcând abstracţie de aceasta, cariera nu va ocupa în viaţa unui credincios, niciodată locul întâi; acest loc îl
ocupă acele activităţi pe care le impune chemarea lui cerească, ce de altfel îi direcţionează toată viaţa.

Ne trăim noi viaţa cu adevărat după cuvântul lui Isus din Matei 6:33: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu
şi neprihănirea Lui"? Când m-am preocupat cu nişte documente originale ale unor vechi pietişti şvabi (din
Baden-Württenberg) am constatat cât de mulţi fraţi au refuzat serioase posibilităţi de înflorire materială numai
pentru faptul că "i-ar dăuna vieţii interioare şi n-ar mai avea atâta timp pentru părtăşia cu fraţii" [20*]. Ce este
pentru noi cel mai important lucru?Ar fi bine să ne gândim ceea ce vrea să spună Spurgeon în lucrarea sa
"Vistieria lui David": "Gregor (390) ar fi spus la data când a fost promovat în funcţia de onoare, că nici un
cuvânt din Scriptură nu l-ar atinge aşa la inimă şi n-ar face să-i tremure sufletul ca expresia din Luca 16:25 ... zi
şi noapte i-ar răsuna în suflet" ("Fiule, adu-ţi aminte că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune ...).

N-avem voie să privim izolat viaţa noastră pământească ci numai în relaţia cu lumea viitoare. Aici există după
Scriptură, o interacţiune (1 Corinteni 3:11-15; 2 Corinteni 5:10; Matei 25:31-32)

Credincioşii ar trebui să fie cei mai fideli în serviciul lor, pentru că prin serviciul lor, despre care vorbeşte acest
capitol, ei ar trebui să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cum zice Pavel în Tit
2:10. Dacă şeful nu poate să aibă încredere în muncitorul lui creştin şi un comerciant credincios cere preţurile
cele mai mari, nu se poate vorbi despre credinţa acestor oameni. Secretara credincioasă nu va accepta să spună
că şeful ei care este în birou, lipseşte. Dar nu numai ceea ce deja constituie un păcat, ci orice incorectitudine
trebuie respinsă cu hotărâre. Din principiu, credinciosul va avea o poziţie pozitivă faţă de serviciul lui, dar acest
lucru nu-l va împiedica nicidecum la o creştere profundă în credinţă, ba chiar dimpotrivă... Ultima lui strădanie,
preocupările lui cele mai profunde vor tinde spre un ţel mai presus decât meseria.

4. În domeniul tehnicii [21]

Chinurile de conştiinţă ale cercetătorilor care au încercat să smulgă naturii ultimele taine, trebuie să ne facă
receptivi. Ce tragedie exprimă următoarea mărturie:

— Aş fi păstrat descoperirea pentru mine dacă aş fi fost conştient ce urmări va avea! (Prof. Dr. Otto Hahn).

— Noi am făcut munca Satanei! (Prof. Oppenheimer).

Şi profesorul Einstein a mărturisit în scris că duce cu el în mormânt o foarte mare descoperire, care ar fi deschis
o eră nouă, doar ca să nu mai devină încă odată infractor faţă de omenire. Unii dintre ei nici n-au putut rezista
acestor chinuri de conştiinţă care i-a frământat până i-a distrus. Astfel s-a comunicat un anunţ în presa din febr.
1970: "Un inginer de provenienţă cehă, care a contribuit la construcţia primei bombe atomice, în vârstă de 74
ani, Jaromir Hanohs, a fost găsit ieri în primele ore ale dimineţii - spânzurat de un pom. După cum anunţa
agenţia de ştiri spaniolă Cifra, Hanohs contribuise ca specialist pentru explozibil la construcţia primei bombe
atomice americane.

"Omul de ştiinţă ar fi fost frământat de gânduri acuzatoare în ultimul an de viaţă din cauza consecinţelor muncii
sale" au mărturisit persoane care i-au fost apropiate. "El s-a simţit vinovat de catastrofa nucleară care ameninţă
lumea" [21].

Deocamdată se pune întrebarea: referitor la cercetările nucleare, mai poate fi vorba de traducerea în viaţă a
îndemnului dumnezeiesc "supuneţi pământul" (Geneza 1:28), sau s-a înaintat pe un teren, care după voia lui
Dumnezeu ar fi trebuit să fie inaccesibil omului aşa încât ar putea fi vorba de o trecere peste nişte limite fixate
de Dumnezeu? Dacă ultima presupunere ar fi adevărată, apare imediat altă întrebare: din a cărui inspiraţie a
ajuns omul atunci să descopere aceste taine? Şi cu o simplă mişcare de mână, nu poate fi eliminată bănuiala că
aici ar putea să fie şi inspiraţia satanică. Pentru că cine ar avea mai mare interes pentru arme de o asemenea
putere de distrugere decât "el, care de la început a fost ucigaş" (Ioan 8:44) şi care nu este un "oricine" ci după
afirmaţia Bibliei este "dumnezeul veacului acestuia" (2 Corinteni 4:4).

Parcă aud deja obiecţia: trebuie să deosebim clar rezultatele realiste ale cercetărilor ştiinţifice, de ceea ce a făcut
omul din ele. Cercetarea în sine nu este rea. Dar întreb din nou, dacă la actuala interdependenţă a tuturor
domeniilor existenţei umane, se mai poate face o atât de exactă separare? Şi cine poate să cunoască ultimele
dedesubturi ascunse?

Autorului îi apăruseră deja de mai multă vreme dubii cu privire la teza despre neutralitatea valorică a tehnicii. I-
a constituit o confirmare faptul că şi alţi credincioşi cu totul independenţi unul de altul, s-au preocupat de
această întrebare. Chimistul dr. Sücker afirmă în expunerea lui "Stăpânirea lumii ca ordin de la Dumnezeu":
"De la explozia primei bombe atomice din vara anului 1945 s-a zguduit puternic străvechea legendă că tehnica
ar fi valoric, neutră. Mai mulţi cercetători au înţeles, fulgerător, la aprinderea focosului bombei atomice că
inconştient ei au contribuit la cea mai mare crimă a omenirii. Aici posibilităţile ştiinţifico-tehnice au devenit o
realitate care ameninţă viaţa. De aceea etica, învăţătura despre moralitatea omului, ne obligă la un energic
"stop"! Astăzi nu se mai permite transpunerea în viaţă a tuturor posibilităţilor tehnicii [22].

Cu privire la primul păcat acelaşi autor ne cheamă la apreciere: "După ce primii oameni nu au dat ascultare
Cuvântului lui Dumnezeu ci îşi aplecaseră urechea îndemnurilor ademenitoare ale şarpelui şi păcătuiseră - deci
după intrarea păcatului în lume -, acest ordin de "a-şi supune pământul" nu a mai fost repetat. El a fost dat
oamenilor fără păcat, care trăiau în perfectă armonie cu Dumnezeu. Pentru oamenii despărţiţi de Dumnezeu
însă mai este valabilă şi astăzi propoziţia din Geneza 9:2: "S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe
pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile
voastre" [23].
Fără căderea în păcat, dezvoltarea tehnică ar fi decurs cu totul altfel, în orice caz, aşa încât creaţia ar fi rămas
neatinsă. Partea opusă a progresului tehnic de astăzi este faptul că problema mediului ambiant ne confruntă pe
toţi cu rezultatele dezvoltării umane greşite, din cauza păcatului. Cunoaştem, că fără o nouă concepţie a tehnicii
- care nu este dispusă să se înscrie în cuprinzătoarea corelaţie biologică - nu se va putea stopa distrugerea
naturii. Faptul că oamenii au distrus pământul va fi una din cauzele pentru care se vor abate asupra lor
judecăţile grele ale sfârşitului (Apocalipsa 11:18).

Un grup de oameni de ştiinţă cu renume, au renunţat, într-o anumită situaţie, la continuarea experienţelor, din
simţ de răspundere faţă de urmările primejdioase pe care le-ar fi putut avea [24]. Pentru oamenii de ştiinţă
credincioşi pot apare aici importante decizii de conştiinţă, determinate de caracteristicile timpului în care trăim,
cu consecinţele corespunzătoare.

Mai îngrozitoare decât posibilitatea, adusă de sec. XX, de a distruge o mare parte a omenirii sunt influenţele
devastatoare pentru sufletul uman, la care şi tehnica şi-a adus contribuţia. Fără radio, Gobbels, ministrul de
propagandă al lui Hitler, n-ar fi reuşit să farmece masele în aşa măsură încât uneori nici nu mai erau conştienţi
de ceea ce promiteau: Gobbels a lansat atunci sloganul: "Radioul formează pe om în spiritul lui Adolf Hitler".

Impresiile optice însă sunt multe mai dăunătoare decât cele acustice, mai ales la nivelurile profunde ale
sufletului. Ce posibilităţi îi vor sta la dispoziţie ministrului de propagandă din timpurile din urmă, care va
considera ca sarcină principală să-i determine pe oameni să se închine Anticristului şi Satanei! Televiziunea
oferă pentru prima dată posibilitatea unei seduceri perfecte. Dacă există în fiecare casă un asemenea aparat,
posibilităţile de influenţare până la ultimul cetăţean vor fi practic nelimitate. Numai o viziune clară asupra
acestor interdependenţe ne poate desluşi în întregime, importanţa acestui mediu ca mijloc de influenţare.

Nu în zadar se specifică, cu privire la învingătorii timpului de domnie a Anticristului, pe lângă victoria lor
asupra ultimului seducător, fiara, cu slujitorii ei ci şi victoria asupra icoanei (tabloului) ei. Desigur are o
deosebită importanţă faptul că Dumnezeu mai avertizează pe oameni în timpul premergător ultimelor judecăţi:
"Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte un semn pe frunte sau pe nună, va bea şi el din vinul
mâniei lui Dumnezeu..." (Apocalipsa 14:9-10)

Deja astăzi se foloseşte tehnica în multe domenii pentru manipularea oamenilor. Astfel comunica revista "Der
Spiegel" (Nr. 10/1972) despre vizita lui Nixon în China în februarie 1972: "Televiziunea a fost în acest caz mai
mult decât o relatare inevitabilă despre un eveniment politic - a fost mai dramatic ca oricând, un factor în
calculul politic". Nu avea menirea de a transmite ştiri doar ca orice alt mediu publicistic despre apropierea
chinezo-americană, ci a fost un instrument de politică urmărită prin această apropiere.

La un reportaj, de exemplu, concentrând atenţia publicului spectator asupra unor scene marginale, care se
potrivesc cu concepţia reporterului şi care nici nu sunt semnificative pentru imaginea de ansamblu, - şi
neglijând toate celelalte aspecte, - se realizează cu uşurinţa o imagine eronată. Repercusiunile profunde pe care
le va avea realizarea conexiunii la circuitul prin cablu, se vor vedea curând.

Şi ce perspective de viitor se vor mai deschide încă în domeniul tehnicii! În privinţa aceasta, oameni înţelepţi
din lume au adesea o viziune mai clară decât credincioşii naivi care stau neînarmaţi în faţa luptelor timpului din
urmă. Astfel un om de ştiinţă în domeniul comunicaţiilor din Canada McLuhan, îşi spune părerea despre
televiziune: "Ea distruge întreaga noastră viaţă politică, educaţională şi de societate. Ea va desfiinţa în scurt
timp întreaga structură socială. Dacă dinamica ei ar fi înţeleasă, societatea ar decide, fără nici o întârziere,
eliminarea ei. Televiziunea modifică viaţa şi sufletul" [24*].

Cât de legaţi sunt oamenii de această mass-media se poate vedea, dacă chiar şi participarea la slujbe divine sau
fixarea orelor de studiu biblic în cadrul bisericii este dependentă de programul de televiziune! Ne putem
permite să ne expunem, ca toţi ceilalţi, unui duh care îşi dă concursul la pregătirea omenirii pentru a cădea în
mrejele Anticristului? Dacă facem ce face lumea, nu trebuie să ne mire faptul că nu avem o privire mai clară
decât oamenii mediocri. Trebuie să recunoaştem că: "Fiecare inspiraţie ne atrage în centrul ei. Dacă ne lăsăm
conduşi de influenţa luminii, vom fi atraşi în mijlocul ei strălucitor, dacă permitem să ne influenţeze forţele
întunericului, cu siguranţă drumul nostru va duce în întuneric" (Jakob Krocker). Din asemenea cuvinte trebuie
să tragem consecinţele necesare vieţii noastre practice!
Credincioşii nu au voie "să iubească" firea lumii care se împotriveşte lui Dumnezeu "şi nici să întreţină prietenii
acolo unde se slujeşte cărnii şi mândriei" (Iacov 4:4; Romani 12:2). Citat din Biblia jubiliară, explicaţii la 1
Ioan 2:15-17. Cine vrea să nege că aceasta s-ar potrivi în special pentru televiziune? Trebuie să se corecteze
poziţia, experienţa, cum se exprimă foarte nimerit Philipp Friedrich Hiller (1699-1769) într-un cântec:

În ceasurile de rătăcire
După chipul lumii,
Se produc adesea răni adânci
Şi duhul nostru devine orb;
Abia în linişte
Şi prin cercetarea Duhului.
Se simte că acolo
Doar dorinţa cărnii
Şi-a căutat satisfacţii.

Câţi nu au simţit acest lucru după câte o emisiune la televizor? Cât de mult trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să
ne conducă în fiecare clipă a vieţii:

Spune-mi despre cer,

Cât de minunat sună acolo
Şi cum goana după plăceri
Aduce lumii doar jale;
Astfel mă ţine
Privirea aţintită spre slavă cerească,
Departe de tot
Ce încântă firea lumească.

5. Muzica modernă

Cei ce au devenit credincioşi în timpul mişcării trezirilor spirituale din Indonezia au ars "şlagărele ... pe care le
mai aveau în cuvinte şi imagini încă asupra lor" [24**]. Astăzi trebuie să constatăm contrariul: se preia muzică
lumească pentru cântece spirituale! De ce să nu slăvească tineretul pe Dumnezeu cu melodii potrivite timpului?
Dacă aceasta ar fi totul, ar fi bine! Autorul însă a fost surprins, când de mai multe ori a citit presupunerea, ba
chiar afirmaţia că jazzul, Beat, Negro Spirituals şi alte direcţii de muzică modernă şi-ar trage rădăcinile din cel
mai întunecat păgânism. Chiar când a redactat această lucrare a citit propoziţia: "Influenţa spiritismului asupra
şlagărelor noastre, asupra bijuteriilor moderne şi asupra modei este de netăgăduit" [25]. Şi un cunoscător de
muzică scrie: "Jazzul este o muzică de mişcare ce este îndreptată spre tulburarea emotivă, obsesie şi extaz"
[25*].

Avem dreptul să acceptăm, că în biserici, capele şi localurile adunărilor, această muzică ar produce altceva
decât aceleaşi fenomene numai cu un prefix creştin, deci tulburare pioasă, obsesii de către duhuri străine şi
extaz religios?

În continuare este un adevăr de netăgăduit, că organismul uman chiar şi numai din fire, nu este creat pentru
asemenea intensitate sonoră, produsă de unele "bands". Sunt cunoscute suficient de bine bolile care sunt
consecinţe ale zgomotului. Cum vrem să împăcăm o muzică atât de zgomotoasă cu Scriptura: Filipeni 4:8:
“Încolo, fraţilor, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de ascultat, orice virtute şi orice
laudă, la acestea să vă gândiţi". Această enumerare este contrariul a tot ce este zgomotos, insistent şi enervant.

În orice caz trebuie reţinut că muzica nu poate înlocui niciodată cuvântul [26]. Aceasta rămâne valabil chiar şi
pentru creaţia muzicală a lui Bach. Toată contribuţia muzicală la o slujbă trebuie să aibă numai caracter
secundar. Ar trebui să ne dea de gândit faptul că în urma unui concert de muzică creştină "Beat" persoanele
chestionate au spus clar că ritmul a avut un efect mult mai puternic asupra lor decât cuvintele auzite şi acest
efect al ritmului l-au resimţit mai mult decât i-ar fi preocupat cuvintele.
Acest lucru este şi lesne de înţeles: deoarece fiecare muzică se adresează sufletului iar ritmul se adresează
trupului. La orice muzică, chiar la cel mai simplu cântec, ponderea o are partea sufletească în detrimentul
efectului spiritual. Nici nu poate fi altfel: prin muzică cu ritm tare, domeniul corpului este cel mai vizat. Aceasta
corespunde întru totul tendinţelor zilelor noastre de a exalta pornirile sexuale, fapt pentru care această muzică
este şi atât de îndrăgită.

Acest lucru l-am avut în vedere, când la început ne-am distanţat de preluarea muzicii lumeşti pentru cântece
spirituale. Prin această afirmaţie nu vrem să excludem definitiv această posibilitate. Există într-adevăr melodii
lumeşti bune, care se pot folosi fără risc şi pentru texte spirituale. De exemplu cântecul "Isuse, bucuria mea" a
preluat melodia de la un vechi cântec popular de dragoste. Cunoscutul autor de cântece evanghelice Ernst
Gerhardt (1899) a folosit în timpul trezirilor spirituale în mare măsură melodii cunoscute, deci lumeşti. Toate
cele relatate nu se pot aşeza însă pe aceeaşi linie cu muzica "Pop", chitară electronică şi întregul mecanism de
bătut (baterii).

Ar trebui să ne dea de gândit mărturia unor credincioşi care au fost eliberaţi de consumul stupefiantelor şi care
au declarat că prin unele ritmuri de muzică nouă creştină li se trezesc amintirile stărilor din vremea trecută. Cu
toate că se cunoaşte faptul că muzica poate produce stări de beţie sufletească, totuşi nu s-a luat în seamă în mod
serios acest lucru. Să ne gândim la strigătele pătrunzătoare de luptă ale indienilor şi zgomotoasele dansuri de
război ale negrilor! Aici ar trebui enumerate şi tobele, trâmbiţele şi famfarele care se auzeau înainte de luptă.
Prin aceasta nu s-a urmărit doar paralizarea inamicului ci şi transpunerea propriilor oşteni într-o stare de
euforie, dătătoare de curaj.

Extazul - contrariul absolut al stării creştinilor din 1 Petru 5:8 "fiţi treji", este o poartă de intrare pe care o
folosesc cu predilecţie tot felul de influenţe incontrolabile, până la cele oculte, dar mai presus : binecuvântările
duhovniceşti presupun o atmosferă liniştită căci "numai într-un loc liniştit îşi aruncă Dumnezeu ancora" (Rudolf
Kögel). De aceea Biblia ne cheamă mereu la această linişte: "Domnul însă este în templul Lui cel sfânt. Tot
pământul să tacă înaintea Lui" (Habacuc 2:20). "Orice făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a sculat din
locaşul Lui cel sfânt!" (Zaharia 2:13). "Să căutaţi să trăiţi liniştiţi" (1 Tesaloniceni 4:11). "Căci în linişte şi
odihnă va fi mântuirea voastră" (Isaia 30:15).

Să încercăm să răspundem la următoarea întrebare: ne putem închipui dacă un spectacol cu muzică creştină în
ritmuri tari ar putea să înceapă cu o strofă dintr-un cântec cunoscut al lui Gerhard Tersteegen?

Dumnezeu este prezent

Să ne închinăm Lui,
Cu veneraţie să ne apropiem de El.
Dumnezeu se află în mijlocul nostru.
Desăvârşită linişte să fie în interiorul nostru
Cu profund devotament să ne aplecăm,
În faţa Lui.

În zilele noastre putem observa o tendinţă modernă de a ceda, într-un fel străin Evangheliei, pretenţiilor
tineretului şi astfel îşi găsesc intrarea în cercurile credincioşilor şi metode de lucru lumeşti. Deoarece se crede
că numai cine are tineretul are viitorul, se cedează în faţa tinerilor. Dar în realitate este chiar invers: numai
alături de Isus ne aparţine viitorul, iar un cert ajutor pentru tineret este numai acela, care izvorăşte dintr-un
îndemn al Duhului dragostei divine alăturat la o disciplină biblică.

În nici un caz nu trebuie să considerăm că tot ce vrea tineretul este din capul locului corect. Principial trebuie
stabilit că gusturile şi simţurile omului firesc sunt alterate, astăzi mai mult ca oricând, prin influenţele lumii
înconjurătoare care se află într-o creştere permanentă de demonizare. De aceea nici nu aştepta din partea unui
om de curând întors la Dumnezeu să ştie deja ce şi cum trebuie făcut, deoarece aceasta se învaţă doar cu timpul.
Chiar şi urmările vieţii trăite în necredinţă pot fi îndreptate abia în decursul timpului până când atât gusturile cât
şi simţurile se însănătoşesc de boala păcatului. Acest proces de refacere însă se stopează dacă se continuă cu
aceleaşi melodii şi practic se rămâne sub influenţa aceluiaşi duh ca înainte.
Ca urmare a greşelilor comise pe această linie este neclară afirmaţia multora, care spun că sunt credincioşi, dar
nu pe fundamentul clar al Bibliei, ci mărturisesc credinţa doar cu gura, însă adevărata sfinţire în viaţă nu se
simte.

Nu trebuie să ne mire dacă la evanghelizările unde Cuvântul lui Dumnezeu este sprijinit de muzică "Beat" şi
imagini pe ecran, se nasc fii din curvie şi nu fii (Evrei 12:8 bastarzi). În relatările despre aceste evanghelizări se
vorbeşte despre "simţiri deosebite şi despre viziuni" dar nu şi despre căinţă şi păcat. La aceste evanghelizări se
lasă puternic impresia că nici n-ar fi vorba despre o confruntare cu sfinţenia lui Dumnezeu ci doar dorinţa de a
face o dată o încercare cu Isus.

N-ar trebui să ne mire, nu, ar trebui să luăm în considerare că s-ar putea ca oameni, care în acest fel au devenit
credincioşi, să devină cei mai mari duşmani a acelora, care cu adevărat Îl urmează pe Isus şi care nu sunt
dispuşi să facă nici un compromis cu duhul timpului. "Pop-creştini" (adică cei ce fac sau îndrăgesc muzica pop)
au reuşit prin ocolirea crucii să găsească o cale perfectă de a lega dreptul de participare la toate bucuriile
lumeşti şi în plus să aibă şi o garanţie pentru viaţa veşnică, aşa că pacea personală şi plăcerea sunt asigurate
pentru totdeauna.

În Israel nu se foloseau anumite instrumente, care produceau prin zgomotul lor acustic farmece orgiastice şi nici
primii creştini nu acceptau instrumente folosite de păgâni pentru a se transpune în transă la slujbele cultelor lor
mistice.

Într-o scenă de muzică pop toate se potrivesc: "Machiaj, pantaloni strâmţi pe corp în ciuda unei aparente
modestii - cu efecte însă de vedetă..." Nici o deosebire deci de lume cum se spune în Romani 12:2! Nu se
priveşte cu destulă seriozitate posibilitatea enunţată de 1 Corinteni 3:11-15 că se poate zidi pe adevărata temelie
"Isus Cristos" şi lucrări care la ziua încercării vor fi arse de foc. Ar trebui să fie de la sine înţeles ca şi cadrul
exterior a întâlnirilor creştine să corespundă duhului Evangheliei. "Există o formă a ereziei şi exaltării care nu
trebuie să aibă rădăcinile într-o învăţătură greşită. Ea este mai mult rezultatul metodelor folosite. Baza teologică
poate să fie în ordine şi crezul mărturisit să fie aşezat pe temelia Bibliei. Fenomenul de exaltare este adesea în
legătură cu ţinuta şi propovăduirea preluate din străinătate" (Frietz Hubmer).

6. Influenţarea maselor

Cu privire la primejdiile provenite din mass-media s-a vorbit deja in capitolele premergătoare parţial. Aici aş
dori să mă refer la tendinţa de azi de a face şi pe tărâm creştin acţiuni mari, care să fie vizate. Şi la acţiuni
creştine de masă nu trebuie să neglijăm aplicarea unor experienţe acumulate. Premizele pentru dezvoltarea ce se
realizează în cazurile unui spectacol unde fiecare rol interpretat are şi partea lui de răspundere în realizarea
scopului propus se exclude în manifestările de masă. Mesajul lansat conduce pe fiecare persoană din masă spre
aceeaşi direcţie de simţiri sufleteşti care la rândul lor înlătură reţinerea şi duce la un comportament emoţional
asemănător al participanţilor. Comportamentul însă nu este nicidecum mereu acelaşi al unei dezlănţuite
instinctualităţi egoiste; el poate exprima şi renunţare, subordonare, altruism, sacrificiu de sine care însă nu se
datorează responsabilităţii morale ci care se formează sub efectul unei inconştiente imitaţii [26*]. Această
"inconştientă imitaţie" constituie un mare pericol chiar şi la acţiuni religioase de amploare: unii vor - aşa
hotărăsc ei, să se pocăiască, fără să se întrebe dacă acesta este ceasul fixat de Dumnezeu pentru întoarcerea lor.
Ce abis de primejdii se deschide aici, deoarece la îndemnuri biblice sănătoase, cele mai profunde decizii se iau
în taină, între Dumnezeu şi om şi într-o relaţie strict personală şi unde Dumnezeu este cel ce lucrează prin
Duhul Lui (această decizie), în timp ce în cazul sus amintit omul este acela care acţionează fără Dumnezeu
(Ioan 6:44; Efeseni 2:10)

Oare nu trăirile în masă, asociate cu o insuficient de dezvoltată putere de discernământ pot fi explicaţia unor
bruşte schimbări de opinie? De exemplu într-o relatare despre "Ziua Bisericii" din Düsseldorf 1973 se spune:
"Cu toate că s-au făcut câteva afirmaţii neconformiste cu Biblia, mulţi ascultători credincioşi au trecut de partea
vorbitorului care era H. Zahmt. Ei veniseră ca să se convingă personal că părerea mişcării bisericilor care
mărturisesc credinţa biblică este corectă. Nu s-au convins. Au fost ei convinşi! [26**]”. Şi în alt loc se spune:
"Un teolog mai în etate de lângă mine, care judecând după vorbele lui era credincios şi temeinic aşezat pe
fundamentul biblic, spunea cu resemnare, acum sub influenţa referatelor audiate şi a discuţiilor asupra Bibliei,
că nu mai poate să facă nici o afirmaţie cu privire la teologie sau credinţă. Dintr-odată a devenit foarte nesigur.
O diaconiţă era de-a dreptul exaltată datorită noilor cunoaşteri pe care zicea că i le-a mijlocit Dumnezeu prin
intermediul lui Zahmt şi Moltmann..." [26***].

Următoarele observaţii pot să ne înlesnească înţelegerea problemei: "Le Bon susţine în cartea sa, Psihologia
maselor, că la adunări ocazionale sau întâlniri organizate cu un număr redus de persoane, dacă acţionează o
influenţă din exterior asupra lor - cum ar fi un discurs înflăcărat, participarea la o demonstraţie publică,
audierea unui concert de muzică patriotică militară (astăzi se cunosc efectele produse de concertele lui Elvis
Presley sau a formaţiei Beatles) - se produc simţiri şi gândiri asemănătoare, prin care se formează un nou "suflet
colectiv". Capacitatea de a gândi clar scade, de asemenea capacitatea de a face distincţie critică între adevăr şi
eroare, şi încet dispare cu desăvârşire capacitatea judecăţii. Simţirile maselor, spune Le Bon în cartea sa, ar fi
unilaterale şi în acelaşi timp exuberante. Ele pot deveni uşor un fel de fanatism religios" [27]. Nu au apărut
aceste pericole enumerate aici, chiar în cadrul unor mari acţiuni creştine de masă?

7. Chestiunea femeilor [28]

Chiar şi în cercurile creştine nu s-a înţeles în toată însemnătatea ei, chestiunea femeilor. Cu ce clarviziune a fost
înţeleasă cu jumătate de secol în urmă, chestiunea femeilor şi toată problematica ei: "Chestiunea femeilor este
una din marile întrebări ale începutului omenirii, o întrebare fundamentală în decursul scurgerii timpului şi una
din întrebările decisive ale timpului din urmă în care se desăvârşeşte istoria omenirii". Aşa cum apariţia pe plan
mondial a poporului evreu constituie pentru toţi credincioşii adevăraţi un semn principal pentru începutul
timpului din urmă, tot un asemenea semn este şi ieşirea din anonimat a femeilor. În chestiunea femeilor nu este
vorba doar de un lucru lipsit de importanţă sau de o chestiune de formalism, ci de un punct valoric deosebit în
ansamblul imaginii timpului din urmă.

Nu prea multe laturi practice ale vieţii sunt tratate concret în Biblie, dar în acele domenii în care o face, se
impune şi o respectare obligatorie din partea noastră. Cu privire la femei, Biblia face însă asemenea precizări
practice. Cităm din Efeseni 5:22-25: "Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este
capul nevestei, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este
supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă
nevestele cum a iubit Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea..."

Deci nu drepturi egale, ci femeia subordonată bărbatului. Acestei subordonări însă nu îi corespunde situaţia:
"bărbatul subordonat femeii". Textul citat mai înainte este introdus prin cuvintele versetului 21: "Supuneţi-vă
unii altora în frica lui Cristos" şi acest îndemn este valabil pentru amândoi, atât pentru bărbat cât şi pentru
femeie. "Biblia cere acest lucru "prostesc, ilogic". După intenţia şi voinţa lui Dumnezeu în relaţiile interumane,
nici un om nu are dreptul să-şi impună dominaţia asupra celuilalt cu forţa" [29].

Bărbatul şi femeia, care au aceeaşi valoare dar nu şi acelaşi fel în constituţia lor, pot găsi menirea fixată de
Dumnezeu numai în acel cadru indicat tot de Dumnezeu. Acest lucru presupune că bărbatul este într-adevăr
bărbat iar femeia este într-adevăr femeie. Nu trebuie însă să constatăm că femeile tot mai mult se
masculinizează iar bărbaţii se feminizează? Să amintim numai neologismul "Mannweib" (bărbată)! Nu trebuie
dar să pierdem din vedere că toate inversările raporturilor fixate de Dumnezeu, ca şi întregul duh al timpului, în
general, îşi au izvorul în inspiraţiile satanice! Aici opoziţia faţă de Dumnezeu, fie ea conştientă sau inconştientă,
devine foarte vizibilă.

Chiar şi forma uzuală, după modelul lumii, de a ne adresa în adunările credincioşilor "Dragi surori şi fraţi"
poate fi considerată ca un semn al decăderii. Faptul că femeile pot intra în învăţământul bisericesc, arată nivelul
scăzut a bisericii de azi, care se lasă determinată mai mult de duhul vremii decât de Cuvântul lui Dumnezeu.
După cuvântul lui Pavel în 1 Timotei 2:12, situaţia este în orice caz clară: "Femeii nu-i dau voie să înveţe pe
alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere". Acest cuvânt foarte mult discutat, nu poate fi
explicat, ca şi când Pavel ar fi făcut această afirmaţie determinat fiind de timpul în care trăia.

Referitor la citatele din Efeseni 5:22, 1 Timotei 2:12 şi 1 Corinteni 14:34-35, F. Bettex scrie că „această
indicaţie şi dispoziţie dată, Pavel nu o motivează prin a ne spune că se datorează situaţiilor existente în acel
timp sau obiceiurilor romane, greceşti sau evreieşti, ci spune că nu femeia, ci bărbatul a fost întocmit mai întâi,
că nu bărbatul a fost creat pentru femeie ci femeia pentru bărbat şi în sfârşit nu Adam a fost amăgit, ci femeia
fiind amăgită, s-a tăcut vinovată de călcarea poruncii".

Acest lucru este mai puţin adevărat astăzi ca atunci? Dacă ţinem cont de faptul vizibil pentru toţi, că
dezvoltarea omenirii nu are o tendinţă evolutivă ascendentă ci descendentă, atunci ne va trece plăcerea de a
clasifica rezultatele evoluţiei uman-culturale deasupra ordinii stabilite de Biblie. Este zguduitor, dacă în
cercurile care provin din treziri spirituale, se discută uneori posibilitatea de a angaja o femeie pentru slujba de
propovăduire. Nu se observă ce decădere enormă ar însemna să se preia, în ciuda Cuvântului foarte clar al lui
Dumnezeu, evoluţia lumii inspirată de Satan?

Împotriva acestei ordini nu se pot aduce contra argumente prin Debora sau Hulda deoarece Biserica din Noul
Testament este cu totul altceva; ea are o structură proprie. Dar şi vocaţia (chemarea din partea lui Dumnezeu)
acestor două femei constituie excepţii de la regula care era valabilă: şi atunci, în Israel, rolul conducător
revenindu-i bărbatului. Ar fi greşit dacă aici s-ar aduce ca argumentare citatul din Ioel 2:28 unde spune
Dumnezeu că "voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci"... Aici nu este vorba
de a învăţa pe alţii, ci de darul de a prooroci, de a avea visuri şi nu pregătiri speciale pentru propovăduirea
cuvântului; şi în definitiv este vorba de o promisiune, făcută poporului Israel pentru timpul din urmă. Despre
cei chemaţi "după aceea" din rândul neamurilor este vorba numai tangenţial. Deci, deja începând ca cap. 2:28 se
spune clar când se poate aştepta această revărsare a Duhului lui Dumnezeu. Cartea lui Ioel se compune din 3
părţi principale:

1. Israel în judecată la ziua Domnului (1:4-2:11)

2. Căinţa lui Israel, salvarea lui şi botezul lui cu Duh Sfânt (2:12-32)

3. Judecata tuturor neamurilor (3:1-16)

Cap. 2 de la versetul 28 începând, marchează locul unde Domnul Îşi înnoieşte poporul ales în timpul din urmă.
Această înnoire este precedată de judecata în ziua Domnului, despre care relatează şi ceilalţi prooroci şi mai
ales în Apocalipsa (Isaia 2:12-22; 13:9-13; Ţefania 1:14, 18; 2:1, 2). Acest lucru este exprimat şi prin potrivirea
pur exterioară din Ioel 2:11 b) şi Apocalipsa 6:17. Începutul versetului 28 din cap. 2 "după aceea" spun că
această revărsare de Duh se poate aştepta numai după judecăţile timpului din urmă [30].

Dar ceea ce s-a întâmplat în Faptele Apostolilor 2, evenimentul de Rusalii, nu este oare o dovadă că Ioel 2:28
vorbeşte despre Biserica credincioşilor? Dacă privim cu atenţie Faptele Apostolilor 2, trebuie să recunoaştem că
aici totul se petrece într-un cadru strict iudaic. Aceasta se potriveşte şi cu locul, timpul şi oamenii, adică cei ce
se aflau atunci în Ierusalim. Oamenii aceştia cucernici din neamuri erau aceia care au trecut la iudaism. Duhul
care a fost revărsat la Rusalii se va îndrepta după desăvârşirea Bsericii lui Dumnezeu iarăşi spre Israel. Aceasta
va fi împlinirea lui Ioel 2:28 ...32 în timp ce Faptele Apostolilor 2 a adus o împlinire parţială. După această
deviere, ne reîntoarcem la tema noastră. Femeii îi rămâne totuşi numai o singură posibilitate de afirmare în
adunare. Astfel, adunările frăţeşti au împuternicit pe soţiile misionarilor să lucreze în rândul femeilor şi al
fetelor.

Cu această întrebare s-a preocupat adesea "Asociaţia Gnadan" şi a ajuns mereu la concluzia că conducerea
adunării este de datoria bărbatului şi că femeia să nu vorbească în adunări unde sunt şi bărbaţi.

Distrugerea familiei a cărei rezultat sunt numeroasele divorţuri - este doar o consecinţă a părăsirii ordinii
divine. Aşa cum Biblia învaţă subordonarea femeii bărbatului, tot astfel învaţă şi pe copii să fie subordonaţi
părinţilor (Efeseni 6:1) şi cei tineri bătrânilor (1 Petru 5:5). Dispoziţia de a se subordona după cerinţele Bibliei
este un punct în care astăzi se poate vedea adevărata poziţie în credinţă. Sunt tineri care lucrează mult pentru
Domnul dar nu vor să audă nimic despre subordonarea cerută de Biblie. Educaţia antiautoritară, împreună cu
lipsa simţului de răspundere pentru copil, formează germenul pentru degenerările ulterioare, până la
criminalitate. După toate aparenţele, pe tărâmul nesupunerii, se înlesneşte distrugerea celei mai mici celule a
societăţii, familia, netezind în mod hotărâtor astfel drumul Anticristului.
Am tăinui însă una din cauzele principale, dacă n-am arăta că cel mai profund motiv al chestiunii femeii este
"degenerarea bărbaţilor" (Bettex). Cum sunt vinovate guvernele slabe de revoluţii, tot astfel sunt vinovaţi şi
bărbaţii slabi şi incapabili, de faptul că femeile vor, spre propria lor nenorocire, să ia hăţurile în mâini. Pe lângă
bărbaţi, femeia nu poate să joace un rol oficial. Dar pot face acest lucru cu succes, lângă un utopic sensibil şi un
idealist sentimental, un filantrop cu inimă mare şi cu un cap mic, lângă întemeietori şi conducători de secte cu o
puternică credinţă în... ei înşişi. Un motiv principal al "feminismului" (mişcarea femeilor) este deci
neîndeplinirea legii fireşti divine, prin care bărbatul are datoria să-i asigure femeii - care se îngrijeşte zilnic de
el - nu numai pâinea cea de toate zilele pentru trupul ei, ci şi pâinea spirituală. Acolo unde bărbatul este un om
corect, bun, serios, un creştin de caracter, aşa cum ar trebui să fie bărbatul, acolo femeia nici nu se gândeşte, la
emancipare, nu vrea să se elibereze. De la ce să se elibereze? [30*] În alt loc acelaşi autor arată că, prin
emancipare, femeia n-a urcat mai sus ci bărbatul a coborât. Cea mai profundă întrebare în chestiunea femeii se
înregistrează în contul de vinovăţie al bărbatului. Multe anomalii în adunările de astăzi se datorează faptului că
avem prea puţini bărbaţi adevăraţi. Tot din această cauză, propovăduirea şi stilul adunărilor este în multe locuri
atât de sufleteşte feminin şi atât de puţin bărbătesc hotărât.

8. Feminismul [31]

Cuvântul "feminism" pe care l-am întâlnit înainte a fost doar o altă expresie pentru "emanciparea femeii". În
ultimul timp însă, pe lângă aceasta a devenit tot mai pregnantă noţiunea pentru o nouă conturare radicală a
mişcării femeilor. În timp ce mişcarea pentru emancipare viza un alt loc pentru femeie în societate, femeia
rămânea pe mai departe femeie; feminismul însă şi-a fixat un "om" cu totul nou. El se îndreaptă deci spre opera
de creaţie a lui Dumnezeu. Este vorba deci de a schimba firea şi nu societatea sau cultura. Nu este suficient că
nu se mai permite lui Dumnezeu şi Bibliei să fixeze normele valabile, acest drept i-ar reveni de-acum doar
societăţii. După normele fixate de societate, ar trebui pe viitor, să se orienteze şi natura. Acest preconizat om
sănătos al uniformizării omeneşti, este imaginea unei fiinţe "androgynes", care uneşte aptitudinile pozitive ale
ambelor genuri. Se pleacă de la presupunerea că felul de existenţă ca bărbat, respectiv femeie de astăzi, n-ar fi
fost stabilit de natură, ci ar fi rezultatul societăţii impuse de bărbaţi prin structurile căreia femeile au fost supuse
[32]. O excludere a tuturor factorilor care ar avea o influenţă negativă ar introduce o evoluţie de mers înapoi
(retropulsivă) până la omul preistoric, unde în sfârşit, ar mai fi nevoie de un mic ajutor medical pentru a ajunge
la perfecţiunea acestei fiinţe în care se uneşte ideal bărbatul şi femeia. Feminismul este convins că deplina
libertate pentru femeie se poate atinge numai printr-o nouă dezvoltare a capacităţilor proprii care la rândul ei
cere, ca premiză, eliberarea de orice specific sexual (menstruaţie, naşterea de copii).

Pe tărâmul teologic-bisericesc, feminismul şi-a găsit expresia corespunzătoare în teologia feministă. Nici un
credincios adevărat al Scripturii nu va nega expresiile din Biblie cu trăsături feminin-materne [33]. Ca exemplu
să fie enumerat doar promisiunea divină din Isaia 66:13 "de a mângâia cum mângâie pe cineva mama sa...". Dar
numai acolo unde asemenea texte sunt scoase în evidenţă în mod unilateral şi toate celelalte sunt neglijate, se
poate ajunge la o revoluţionare a concepţiei despre Dumnezeul Bibliei de a fi bărbat. Unii îşi fondează această
părere şi prin faptul că închinarea la Dumnezeul Bibliei Iahve ar fi doar rezultatul schimbării Dumnezeului
Iahve din zeiţe preistorice ca urmare a trecerii de la ordinea matriarhală la cea patriarhală [34].

Imaginea de până acum a lui Dumnezeu ca tată, trebuie să fie completată apoi de imaginea mamei. Rugăciunea:
"Tatăl nostru" devine în aceste condiţii: "Tatăl-mama noastră" sau unde oamenii sunt convinşi că trăsăturile
feminine sunt majoritare faţă de cele bărbăteşti, acolo se spune simplu: "Mama noastră". În viitoarele traduceri
ale Bibliei, denumirile bărbăteşti ale lui Dumnezeu ar trebui să fie reduse la minim aşa că despre Domnul
nostru Isus ca "Fiu al lui Dumnezeu" simplu se va spune "Copil al lui Dumnezeu". În locul prenumelui
masculin "El" avem acel neutru dorit "ES" (în limba germană folosit pentru copil).

Deja se vorbeşte de Dumnezeu - mamă, şi Dumnezeu - soră, ca şi despre "Isusa Crista" drept formulare
asemănătoare numelor obişnuite feminine care există atât în formă masculină cât şi în formă feminină cum ar fi
de exemplu: Iuliu, Iulia.

Teologia feministă "speculează" asupra puterii de mântuire a feminităţii prin "firea ei proprie ce se bazează pe
armonia cu natura". Păcătoşenia şi nevoia de a fi mântuit nu se acceptă (relatarea Bibliei despre căderea în păcat
nu poate fi luată în serios nici ca un mit). În timpul Conferinţei Mondiale a Bisericilor din Vancouver s-a făcut
afirmaţia: "Aşa ca Isus îşi varsă şi femeile sângele ca să dea lumii viaţă" [35]. Învăţătura despre sângele femeii
ca fiind similar cu sângele Mielului Sfânt al lui Dumnezeu, privit ca izvor de speranţă pentru lume - este
propriul ei judecător.

Nu deranjează nici dacă în unele cazuri se acceptă practici din mitologia păgână, privindu-se doar ca o
îmbogăţire. De aceea se pot adresa fără scrupule rugăciuni "Mamei Pământ". Pornind de la aceste, învăţături
atât de eronate care se bazează pe demoni, mai rămâne doar un pas mic până la utopia ce se propagă tot mai
zgomotos, că victoria feminismului ar constitui rezolvarea problemelor atât de arzătoare ale mediului
înconjurător (Gin - ecologie) şi ar aduce în sfârşit (cum s-a amintit înainte), pacea mult dorită. Desigur la
asemenea concluzii nu poate să ajungă niciodată cineva, care se ocupă cu smerenie şi sub conducerea Duhului,
de studiul Bibliei. Acest lucru, teologia feministă, nu-l acceptă. Chiar această teologie feministă a lansat
expresia "Teofantezie" şi înţelege prin aceasta activizarea forţelor interioare din om, iar rezultatul acestora ar fi
acţiunea Duhului Sfânt. Pe baza concepţiei de autocunoaştere, nu poate şi nici nu vrea să fie o adevărată
teologie, care supune toate gândurile proprii, ascultării de Dumnezeu. Curentul feminist constituie un adevărat
fenomen al dezvoltării întunericului, ca semn al timpului din urmă, drept dovadă, comparaţia care se face între
feminism şi evenimentul din Israel prin care a fost mântuită lumea! Aici nu mai este vorba, ca acum câteva
decenii, despre o părere, ci despre o situaţie faptică, dovedită de evoluţia ei.

9. Moda

Aici vrem să mărturisim câteva adevăruri biblice clare şi care totuşi în mare nu sunt cunoscute. Ca aceste
adevăruri să devină convingeri - este lucrarea lui Dumnezeu. Dar faptul că mai este nevoie să se vorbească atâta
despre nişte întrebări care ar trebui să se înţeleagă de la sine, dovedeşte denaturarea cercurilor credincioase de
astăzi. Cu atât mai mult ar trebui ca noi, care gândim altfel, să rămânem neclintiţi faţă de normele biblice, după
exemplul lui Pavel din 1 Corinteni 11:16: "Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei
şi nici Bisericile lui Dumnezeu".

Ar trebui să fim recunoscători mult defăimatului pietism, dacă ici colo ne mai atenţionează că nu putem lăsa
atât de simplu de-o parte ceea ce spune Biblia despre îmbrăcăminte, purtarea părului: "I se reproşează că s-ar
lega de fleacuri". Dar pietismul se află pe urmele lui Petru, dacă acordă importanţă acestor lucruri şi a cărui
indicaţie asupra bijuteriilor femeii (1 Petru 3:3) ar trebui cunoscută de noi. Este indiferent pentru omul interior,
dacă îngrijirea artificială a părului necesită multă atenţie şi efort..., dacă îmbrăcămintea, din cap şi până în
picioare, prin multă muncă şi gândire se acomodează mereu modei noi - sau dacă simplitatea apariţiei
exterioare solicită numai în mică măsură spiritul? Pietismul îşi arogă dreptul de a răspunde la această întrebare
cu un hotărât: "Nu, nu este indiferent" [36].

Acum apare ca extrem ceea ce Biblia numeşte normal. De aceea abia mai găseşte înţelegere acela care cu
hotărâre respectă Biblia. În comentariul susnumit despre pietism, se spune în alt loc: "Din tabăra celor cu inimă
largă, se aruncă împotriva lui reproşul că ar fi "strâmt". Cu acest reproş vrea să-l judece, să-l distrugă, să-l
înlăture. Ca şi când prin aceasta s-ar fi pronunţat un verdict definitiv! Ce înseamnă de fapt "strâmt"? Desigur
ceva groaznic, dacă ar fi să conteze opinia oficială! Ar fi, aşa se pare, cel puţin suficient pentru a justifica o
condamnare; căci ce este strâmt - este oribil, mai rău decât ce este neadevărat şi necurat...! Chiar aşa? Mă uit în
concordanţa biblică şi ce găsesc? M-aş aştepta ca să găsesc oameni strâmţi sau cu firea strâmtă, condamnaţi
până în străfundul iadului. Dar ce citesc? Un cuvânt al lui Isus care sună: "Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci
largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta,
îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află" (Matei 7:13-14). Cine este atent, trebuie să
recunoască că nu tot ce este strâmt poate să fie desconsiderat din capul locului; ar trebui dimpotrivă să existe o
"strâmtoare" necesară, care ar produce o unitate sănătoasă. Căutarea acestei unităţi cu toată seriozitatea, fără
teamă de oameni sau de limbile lor ascuţite, este una din sarcinile principale ale pietismului" [37].

Chiar dacă cercurile pietiste şi evanghelice au renunţat în mare măsură la linia bine motivată de părinţii de
credinţă, hotărâtor rămâne ceea ce spune Scriptura deoarece numai Ea poate să fie linie de orientare şi nu ce se
obişnuieşte în cercuri bisericeşti sau chiar în lume. Şi dacă indicaţiile ar veni de la o persoană oricât de sus-
pusă, nu pot să fie pentru noi autoritate supremă! Privind în general avem astăzi o situaţie asemănătoare zilelor
lui Speners care s-a plâns că "nu se respectă nici una din regulile lui Cristos". Astăzi nici nu se mai întreabă de
ele, ci se consideră a fi totul în ordine, dacă. se face acomodarea cu lume. Învăţând din greşelile trecutului,
vrem să ne distanţăm clar de orice tendinţă de a trăi după legea vechiului legământ dar vrem să demascam în
acelaşi timp orice libertate falsă, ca o înrobire dată de duhul timpului în care trăim.

La baza tuturor ordinelor biblice în acest domeniu, se află gândul fundamental ca diferenţa între bărbat şi
femeie, dorită de Dumnezeu, să iasă în evidenţă deja în imaginea apariţiei exterioare. De aceea şi interdicţia din
Vechiul Testament pentru o femeie de a purta haine bărbăteşti (Deuteronom 22:5). Se înţelege de la sine că
marele potrivnic al Creatorului încearcă să influenţeze pe oameni în sensul opus. Moda este un mijloc excelent
pentru a şterge diferenţa cerută de Dumnezeu între cele două genuri de ţinută exterioară. Desigur ni s-a
întâmplat la fiecare, ca la bărbaţi pletoşi şi femei în. pantaloni, de la o anumită distanţă să nu putem spune dacă
este vorba de un bărbat sau de o femeie.

Pe baza acestei observaţii s-au emis multe glume populare. Din marele lor număr am selectat doar două dintr-un
renumit ziar.

"O femeie casnică spune celeilalte: Cine ar fi crezut că va fi necesar să se marcheze îmbrăcămintea cu etichete
"el" şi "ea"?"

"O tânără fată a avut în apropiere de Padua o pană de cauciuc. Îmbrăcată cu pantaloni lungi, haină de piele, o
pălărie supradimensionată în formă de umbrelă şi cu un lanţ impozant la gât, stătea nedumerită lângă maşină
fără să i se facă milă cuiva de ea. Abia când a ridicat un semn indicator cu inscripţia: "Cine mă ajută? Sunt o
fată!" a oprit în sfârşit unul" ("Tempo" Italia).

Există desigur deosebiri în ce priveşte indicaţiile pentru viaţa practică în Vechiul Testament. De aceea multora
le este foarte serioasă întrebarea dacă interdicţia pentru femei de a purta haine bărbăteşti din Deuteronom 22:5
mai este valabilă şi pentru femeile de azi?

Noi nu ne mai aflăm sub vechea lege şi nici nu putem, în cadrul acestui capitol să elucidăm întregul complex de
întrebări care ar putea să se nască în legătură cu relaţia dintre vechea lege şi Evanghelie. În acest sens se vor
mai spune unele lucruri în capitolul următor. Aici amintim doar ce se impune pentru a trata tema noastră.
"Cristos este sfârşitul legii pe drumul mântuirii unde omul încearcă să-şi realizeze propria îndreptăţire sau
neprihănire. Multe dispoziţii ale Vechiului Testament sunt anulate nominal în Noul Testament, de exemplu:
"Nimeni să nu vă judece cu privire la o zi de sărbătoare sau cu privire la o zi de Sabat" (Coloseni 2:16). Dar
spre a indica un exemplu contrar, cerinţa de a cinsti pe tata şi pe mama (Exod 20:12, Deuteronom 5:16) este
declarată de Pavel ca obligatorie pentru credincioşii Noului Testament (Efeseni 6:2-3). Conform Deuteronom
22:5 purtarea de către femei a hainelor bărbăteşti este o urâciune înaintea lui Dumnezeu [37*] ca şi consumarea
cărnii de porc (Deuteronom 14:3, 8). Nu trebuie să renunţăm atunci la interdicţia privind consumul de carne de
porc? La interdicţia la mâncare este vorba de o lege din Vechiul Testament care a fost expres anulată în Noul
Testament (Coloseni 2:16, Evrei 9:10). Noul Testament precizează însă ordinea voită de Dumnezeu în ce
priveşte respectarea diferenţelor genurilor provenite din natura creaţiunii. Cu totul altceva este dispariţia
oricărei diferenţe între bărbat şi femeie la primirea mântuirii prin Evanghelie (Galateni 3:28).

Dar un pantalon făcut special pentru femei, mai este o îmbrăcăminte bărbătească? Samuel Külling atenţionează
în articolul său "Biblia este valabilă în orice timp" asupra unor raporturi care nu s-au prea luat în seamă dar care
sunt foarte importante: "Motivul pentru interdicţia hotărâtă dată de Dumnezeu în Deuteronom 22:5 ar putea să
fie şi faptul că hainele bărbăteşti scot în evidenţă formele specific ale trupului feminin şi ale mişcărilor,
asemănător tendinţelor de astăzi a unor haine feminine trezind simţiri erotice şi pofte la bărbaţi. Dacă ar fi
vorba numai de astfel de haine care nu scot în evidenţă formele trupului, s-ar putea spune că acele haine n-ar fi
special bărbăteşti. În general se poate afirma aici că Dumnezeu nu vede o urâciune în asemenea haine, care nu
atrag atenţia asupra trupului celui care o poartă. Atât femeile cât şi bărbaţii trebuie să fie semne indicatoare spre
Dumnezeu şi nicidecum indicatori spre ei înşişi. Critica lui Isaia îndreptată fiicelor Sionului (Isaia 3:16-24)
arată în toată descrierea ei că ele au făcut totul, ca să atragă atenţia celor din jur (bărbaţilor!?) asupra lor... Dar
în acele două citate: 1 Timotei 2:9 şi 1 Petru 3:5 nu este vorba de modă. Aceasta s-ar învechi în fiecare an.
Biblia însă nu se învecheşte nici în această problemă. Ambele citate vor să exprime situaţia asemănătoare
fiicelor Sionului că atenţia să nu fie atrasă asupra lucrurilor exterioare (împletitul părului, aur, perle, haine
preţioase, etc...) ci atenţia să fie dirijată spre valorile interioare; nu apariţia exterioară este importantă ci
mărturia credinţei". Când are cineva o asemenea poziţie fundamentală multe întrebări despre modă se rezolvă
de la sine (devin fără obiect!).

Şi faptul că la unele popoare purtarea pantalonilor este adânc înrădăcinată ca de exemplu la turci şi la chinezi
nu poate să constituie un argument care să admită şi la credincioşi acest lucru. (Turcii şi chinezii nu sunt creştini
ca popoare!). În primul rând nu trăim acolo şi în al doilea rând, obiceiurile populare în general şi obiceiurile
ţărilor păgâne în special nu sunt determinate de ordinile iniţiale divine date creaţiunii. De aceea obiceiurile lor
nu pot fi în nici un caz unitate de măsură pentru credincioşi.

Mary Quant, inventatoarea fustei-mini, a dezvăluit adevăratele motive ascunse ale acestei inspiraţii de modă,
când la prezentarea de modă mini-midi, ea a spus: "Moda mini şi-a îndeplinit scopul, anume să demonstreze că
femeia este emancipată. Acest lucru s-a acceptat. Acum putem să ne întoarcem la "normal", la eleganţa
cutezătoare (îndrăzneaţă) [37**].

Nu este vorba doar de câţiva centimetri de stofă mai mult sau mai puţin, cu toate că nici aceasta nu este lipsit de
importanţă, ci la urma urmei, mai mult de un lucru în spatele căruia se află idei - şi acest lucru îl ştiu
credincioşii - din lumea invizibilă [38].

Sub mottoul "Cu aceste modele în stil bărbătesc, doamnele vor să frângă acum dominaţia din birouri a
bărbaţilor!" au fost prezentate femei în costume tipic bărbăteşti (costum, cămaşă, cravată). Conform unui articol
apărut într-un ziar din anul 1983 "dintr-o completă garderobă feminină face parte şi o pălărie bărbătească".

Faptul că asemenea modă, care vrea să sublinieze tendinţa de emancipare a femeii, se poartă şi în cercuri
credincioase, constituie un adevărat scandal în Casa Domnului. De ce se acceptă propovăduitori care nu stau în
această problemă pe fundamentul biblic, şi de ce mai stau credincioşii la propovăduirea tor? Aici poporul lui
Dumnezeu are mare nevoie să se cerceteze.

Credincioşii care nu respectă aceste lucruri cu stricteţe nu au dreptul să ia poziţie faţă de imoralitatea lumii.
Trebuie să amintim expresia lui Spener că mai mult i se pătează cinstea lui Dumnezeu prin păcatele
credincioşilor decât de cele ale necredincioşilor.

Găsirea izvorului de inspiraţie pentru moda mini, contrazice fără drept de apel ideea că la modă ar fi vorba de
nişte schimbări de gusturi, condiţionate de timp, şi care din această cauză ar putea fi rezolvate după bunul plac
al fiecăruia. Pe lângă aceasta mai cunoaştem şi că ordinele amintite la 1 Timotei 2:8-15 şi 1 Petru 3:1-6 nu sunt
condiţionate de timp ci obligatorii pentru toţi credincioşii. Ce spui tu, stimate cititor?

"Ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur,
nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor cari spun că sunt
evlavioase" (1 Timotei 2:9-10).

"Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în
îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este
de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3:3-4).

Au oare aceste versete citate vreo legătură cu moda mini? Desigur, foarte multă! Ele ne cer acoperirea goliciunii
omeneşti prin îmbrăcămintea devenită necesară după căderea în păcat (Geneza 3:21) [39]. Dumnezeu a
îmbrăcat pe om, potrivnicul Lui îl dezbracă.

La 1 Timotei 2:9 este folosit cuvântul "katastole" care se compune din cele două cuvinte "kata" - în jos şi
"stole" - veşmânt, deci ar însemna "veşmânt în jos". Se ştie că şi "stole" singur înseamnă veşmânt lung [40]
(Marcu 12:38; Luca 20:46; Apocalipsa 6:11; 7:13-14). În Biblie deci este vorba de haine lungi. Lungimea
rochiilor să fie expresia simţului pudorii dat omului de Dumnezeu şi pentru distrugerea căruia Satana
desfăşoară o muncă sistematică. Cunoscutul psihiatru Carl Gustav Jung (1875-1961) a exprimat odată că
neruşinarea ar fi primul semn al unui imbecil. În orice caz, aici avem de-a face cu un puternic fenomen de
degenerare a vremii din urmă.
La baza modei vestimentare de astăzi se află o tendinţă de decădere morală. În zilele noastre, cuvântul lui Isus
despre "neamul curvar", afirmaţie care n-a folosit-o în domeniul moral ci pentru a ilustra relaţia Israelului cu
Dumnezeul său, primeşte pentru timpul din urmă o interpretare, în adevăratul sens al cuvântului.

Pentru mulţi, hainele constituie doar un mijloc de a-şi satisface vanitatea. De mult aceşti oameni şi-au pierdut
dispoziţia de a interpreta rolul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu îmbrăcăminţii. “Îmbrăcămintea este un
rezultat al căderii în păcat. Când li s-au deschis ochii lui Adam şi Eva prin şi pentru vina lor, au cerut acoperire
şi învăluire... Prima îmbrăcăminte n-a fost o podoabă ci un obiect de profundă smerenie, o permanentă aducere
aminte a nevinovăţiei Paradisului pierdut. Numai descendenţii lui Ham (hamiţii - rasa neagră) şi popoarele
înrudite cu ei au renunţat mai mult sau mai puţin la îmbrăcăminte. Cu cât nivelul unui popor este mai scăzut, cu
atât mai mică este şi necesitatea de haine învelitoare..." [41].

Moda modernă însuşi se autocaracterizează ca "obraznică" şi exact acest duh te însufleţeşte şi pe purtătoarele
influenţate de ea. Chiar şi femei necredincioase, care prin ţinuta lor vestimentară nu vor să fie piatră de
poticnire pentru alţii, vor stabili personal, în aceste chestiuni, diferite limite. Este surprinzătoare experienţa
făcută cu unele femei, care, după ce au fost atenţionate asupra unor lucruri extremiste, dar în nici un caz lipsite
de importanţă, cum ar fi rochiţe fără mânecă, au recunoscut că nu s-au gândit la nimic purtându-le. De aici
reiese obligaţia bărbaţilor şi părinţilor de a atenţiona pe soţiile şi pe copiii lor asupra unor asemenea lucruri. În
definitiv, degenerarea modei se datorează în mare parte incapacităţii bărbaţilor. Ei poartă cel puţin tot atâta vină
ca şi femeile.

Problema părului se numără printre puţinele pe care le reglementează clar Scriptura: "Nu vă învaţă chiar şi că
ruşinos pentru un bărbat să poarte părul lung, pe când pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung?
Pentru că părul i-a fost dat ca învelitoare a capului" (1 Corinteni 11:14-15). Nu se cade pentru o femeie "să fie
tunsă ori rasă" (vers. 6). Deci nu numai rasul la o este o ruşine, lucru faţă de care se împotriveşte şi firesc ci şi
tăiatul scurt al părului.

Cât de importante au fost pentru Pavel aceste şi din faptul că le tratează aproape în acelaşi mod cu un lucra atât
de sfânt, este cina cea de taină. Noi ne ferecăm singuri accesul la înţelegerea corectă a citatului din 1 Corinteni
11 dacă credem că Pavel a luat aici poziţia numai faţă de unele întrebări privind obiceiuri, demnitate sau
maniere de bună cuviinţă. N-ar face în cazul acesta o atât de lungă retrospectivă - practic până la începutul
Bibliei. El face acest lucru numai pentru a demonstra că rânduielile fixate de el au reieşit din ordinea lui
Dumnezeu (1 Corinteni 11:8, 9, 14) şi din firea noastră, (1 Corinteni 11:14) [42]. Astfel şi căsnicia este o ordine
introdusă de Dumnezeu şi valabilă pentru tot timpul acestei lumi. "Pavel îşi fondează dispoziţiile lui prin
explicaţii fundamental cosmologice şi antropologice [43]. Şi mai departe, referitor acoperirea capului de către
femeie: "Această pretenţie este obligatorie deoarece nu este vorba de un lucru condiţionat de un obicei, ci de
însăşi ordinea creaţiei. Însăşi natura [44] poate învăţa un om ce este acceptabil în moda părului. Dotarea
naturală ne îndeamnă instinctiv în direcţia bună. Că nici credincioşii nu mai respectă aceasta, cu toate că este
scris clar în Biblie, ne arată fără îndoială, de-a dreptul fulgerător, nivelul scăzut al Bisericii lui Dumnezeu.

Într-adevăr şi în secolele trecute tăiatul părului era considerat în general ca ceva injurios, jignitor şi reclama o
pedeapsă simţitoare. Trebuie să ne servim doar de o lucrare eşantion referitoare la meseria de frizer şi vom găsi
dovedit negru pe alb că primele femei în Europa occidentală cu părul tăiat, erau femei stricate (curve).

Tăiatul părului nu poate fi privit ca un fenomen de sine stătător, ci trebuie să fie văzută marea lui
interdependenţă: tăiatul părului a devenit modă odată cu avansarea ideilor nebiblice moderne cum ar fi
emanciparea femeii, un semn care ne indică, fără dubiu, timpul din urmă ca şi purtatul pantalonilor la femei
prin care demonstrează, chiar dacă o face inconştient, egalitatea cu bărbatul. Toate acţiunile bărbăteşti simulate
de femei sunt urmările sau expresia concretă a unei rupturi interioare (dezechilibru interior). Femeia mai vrea
încă chiar dacă cu unele restricţii să mai fie mamă, dar nu în întregime femeie (sau numai femeie).

Următorul citat competent demonstrează că aceste evoluţii trebuie privite într-un cadru mai larg. Aspiraţiile
mişcărilor femeilor sunt în strânsă legătură cu reformele sociale de la sfârşitul sec al XVIII-lea. 1789 Olympe
de Gonges a experimentat o "Proclamaţie a drepturilor femeilor" [45] (1789 a fost anul revoluţiei franceze cu
proclamarea noii religii a raţiunii),
Cât de puţin informaţi suntem de adevăratele dedesubturi ale modei, demonstrează informaţiile specialiştilor
care spun de exemplu că machiajul ochilor a apărut numai la acele culturi unde femeia avea o poziţie tare, cum
au fost la femeile faraoni. Prin aceasta femeia vrea să demonstreze că ea poate să stea în viaţă ca şi un bărbat,
este expresia sentimentului valorii proprii. Aşa se machiase şi îngâmfata Izabela la ochi şi la cap (2 Împăraţi
9:30).

În profunda sa lucrare "Istoria frizurii în toate timpurile" (Darmstadt) autorul Georg Wolf constată: "Pe tărâmul
frizurii, egalitatea se exprimă prin victoria frezei "Bubikopf” (femeie cu părul tuns) şi demonstrează că "o
revoluţie, chiar dacă-i fără sânge, nu e lipsită de profunzime". Aceste interdependenţe ar trebui să ne îndemne la
o profundă meditaţie şi să ne determine la reîntoarcerea la ordinea simplă şi clară a Bibliei care este pentru noi
unitatea de măsură. Ceea ce este reglementat de Cuvântul lui Dumnezeu a devenit pentru noi obligatoriu. În
cazul acesta nu mai poate fi invocat ca motivaţie, că este mai practic pentru o femeie să poarte pantaloni în loc
de fustă [46].

O consecinţă gravă a ieşirii femeii de sub ordinea lui Dumnezeu este pierderea ocrotirii care îi este asigurată
doar respectând ordinea dată, altfel devine vânat, victima forţelor satanice. Aceste ordine i-au fost date femeii
ca din pricina îngerilor care nu joacă în Biblie un rol neglijabil să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Femei şi
fete credincioase s-ar comporta altfel dacă ar fi convinse că copiii lui Dumnezeu nu sunt doar pentru lume, ci şi
pentru îngeri o privelişte, un spectacol (1 Corinteni 4:9). Un comportament nebiblic se resimte până în lumea
invizibilă (a îngerilor). Oare în această direcţie trebuie căutată explicaţia pentru faptul că o fată care avea
legături oculte, după ce fusese eliberată a căzut iarăşi sub aceeaşi influenţă rea, în urma hotărârii luate de a-şi
tăia părul? La luarea acestei hotărâri au ajutat-o femei credincioase!

Să mai ascultăm ce spune Biblia femeilor credincioase cu privire la podoabe: "Ca femeile... să se gătească, nu
cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare..." (1 Timotei 2:9). "Podoaba voastră să nu fie cea de afară,
care stă în împletirea părului şi în purtarea de podoabe de aur..." (1 Petru 3:3).

Deoarece înfumurarea şi mândria sunt rădăcinile păcatului, acest domeniu, trebuie să fie pentru Dumnezeu o
urâciune deosebită. Nu trebuie să ne mire dacă aceste păcate atrag după sine o aspră judecată despre care ne
vorbeşte Isaia 3:16-24 în mod impresionant: "Domnul zice: pentru că fiicele Sionului sunt mândre şi umblă cu
gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel şi zornăie cu picioarele lor, de aceea Domnul va
pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va da pe faţă goliciunea! În ziua aceea, Domnul va scoate
ornamentele de la glezne şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi vălurile; diademele, lănţişoarele de la
picioare şi brâiele, cutiile cu miresme şi amuletele, inelele din degete şl verigile de la nas; hainele de sărbătoare
şi cămăşile cele largi, mantiile şi pungile, oglinzile şi cămăşile subţiri, turbanele şi vălurile uşoare. Şi atunci în
loc de păr împletit, o chelie, în loc de mantie largă, un sac strâmt, un semn de înfierare, în loc de frumuseţe".

Pentru o adaptare la zilele noastre, trebuie doar să înlocuim această enumeraţie cu oferta enormă în cosmetica şi
moda de azi [47]. Cu cât mai mult trebuie să-l întristeze pe Dumnezeu, dacă copiii Noului Legământ neglijează
şi trec peste dispoziţiile Lui clare?! Cu cât mai greu va cântări acelaşi păcat la un om în care sălăşluieşte Duhul
Sfânt, faţă de an membru al poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament!

În această ordine de idei mulţi argumentează că în fond n-ar conta exteriorul, hotărâtor ar fi interiorul. În cadrul
acestei teme s-a mai luat poziţie faţă de asemenea afirmaţie. În mod deosebit să mai subliniem o dată ordinele
divine valabile şi obligatorii, indiferent de timpul în care trăim şi celelalte lucruri, care nu au fost atât de clar
reglementate şi fiecare procedează după convingerile lui personale [48]. În Biblie scrie că femeia nu are voie
să-şi taie părul, dar nu spune cum trebuie să fie aranjat acest păr netăiat. Culoarea rochiei sau modelul cravatei
trebuie să-l aleagă fiecare după propriul său gust. Explicit mai accentuăm încă o dată, că numai acele interdicţii
sunt obligatorii pentru toţi credincioşii, pe care le indică Biblia, urmând ca credinciosul să împlinească cu
bucurie şi plăcere lot ce vrea Dumnezeu. Dacă trec peste un ordin al lui Dumnezeu sunt neascultător în punctul
acela. Dacă acest lucru se întâmplă însă inconştient, atunci demonstrez lipsă de cunoaştere a Cuvântului lui
Dumnezeu.

Chiar şi factorii: educaţie şi mediu înconjurător, nu pot fi determinanţi aici, ci trebuie să fie disciplinei Duhului
Sfânt. Dimpotrivă, aici trebuie să aruncăm o privire mai profundă în interdependenţele ascunse dintre această
lume şi realităţile din spatele ei. Într-un mod izbitor Biblia ne vorbeşte de un "duh al lumii" (1 Corinteni 2:12),
despre o “înţelepciune a lumii" (1 Corinteni 3:19), despre "chipul acestei lumi" (1 Corinteni 7:31) ("chipul" mai
poate fi înlocuit şi cu "felul de a fi" sau "ordinea acestei lumi"). Toate acestea ne indică existenţa unei ordini - în
opoziţie cu rânduiala lui Dumnezeu. Oare Watchmann Nee nu ne dă un indiciu clar sau o linie corectă dacă
consideră a fi înţelese următoarele relaţii? "Există un sistem organizat "lumea" care din dosul culiselor este
regizată de un stăpân: Satan. Dacă Isus explică în Ioan 12:31 că acum are loc judecata lumii acesteia, prin
aceasta nu vrea să spună că lumea, ca materie sau locuitorii ei ar fi judecaţi. Aici este judecată instituţia şi
această ordine mondială armonioasă a cărui urzitor şi cap este Satana. Astfel aprofundează Biblia înţelegerea
noastră pentru lumea ce ne înconjoară, şi Biblia ne avertizează: dacă nu ţinem cont de această putere invizibilă
care se află în dosul lucrurilor materiale vom fi înşelaţi. De aceea şi îndemnul în 1 Petru 3 cu care apostolul
pune faţa în faţă "podoabele exterioare" cu "podoabele nepieritoare a unui duh blând şi liniştit", care este
valoros în ochii lui Dumnezeu. El (Petru) vrea să spună: haine care împodobesc, giuvaiere, make-up, vopsitul
ochilor, sunt lucruri de care se ocupă lumea decăzută de la Dumnezeu şi al cărei stăpân, deja judecat de Isus,
urmăreşte propriile sale scopuri" [49].

Exteriorul nu ne poate fi indiferent, deoarece el este expresia interiorului. Deci dacă exteriorul se află în
contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu avem o dovadă clară că aici nici în interior nu este totul în ordine.

Este incorect când se argumentează că cineva poate să fie fariseu dacă respectă cu exactitate toate formele
exterioare. Acest pericol, de a aplica doar în exterior indicaţiile Bibliei există permanent. Din această cauză însă
nimeni nu s-a gândit să nu trăiască după Biblie de teamă că ar putea să greşească în ceva. Nici nu ne va avertiza
nimeni să nu folosim în mod corect o maşină, numai pentru faptul că odată cineva n-a folosit-o cum trebuie sau
a folosit-o în scop rău. Aceste argumente deci nu sunt valabile. Ele însă ne pot determina să învăţăm din greşeli
comise şi să nu procedăm la fel.

Trebuie să accentuăm aici că n-am realiza nimic dacă am îndeplini pur şi simplu indicaţiile primite de la cineva.
Numai acele lucrări corespund Evangheliei, care izvorăsc dintr-o clară cunoaştere a Cuvântului Sfânt şi din
relaţiile de dragoste cu Domnul.

Şi în trecut s-au mai comis greşeli, chiar când poziţia credincioşilor corespundea în aceste domenii cu spiritul
Bibliei. Făcând excepţie, cu câteva cazuri extreme, majoritatea oamenilor trăiau înainte după stilul simplu şi
sumbru al modei timpului, deci nu existau probleme. În clipa in care sub influenţa ideilor moderne, moda s-a
distanţat tot mai mult de cerinţele Bibliei, a început să se răzbune amarnic lipsa de cunoştinţe clare biblice şi a
unor convingeri stabile în acest sens, atrăgând în decădere şi pe credincioşii neatenţi sau indiferenţi. Pe această
linie mai este mult de recuperat chiar şi în cercurile credincioşilor.

De asemenea trebuie să ne ferim a vorbi aici de lucruri mediocre. Această noţiune nu o cunoaşte Biblia şi nici
existenţa unei căi de mijloc.

Eva V. Tiele-Winckler a atenţionat cu câteva decenii în urmă, pe credincioşi de înspăimântătoarea decădere a

modei, iar evoluţia a atestat adevărul ei.

Doamna "Modă" a rostit un mare cuvânt:

"Podoaba femeii, pletele, trebuie să dispară!"
Şi pleată după pleată a fost tăiată,
Transformându-se în "Bubikopf' (deci cap tuns)
Şi doamna "Modă" spunea: "Ţine pasul cu mine!
Cea mai nouă realizare valabilă este tunsură bărbătească".
S-a sacrificat şi ultimul rest de podoabă,
Şi zâmbind a spus apoi: "Acum e destul!"
Lungimea fustelor abia mai ajunge până la genunchi,
Doamna "Modă" ordonă, ele ascultă.
“Înainte de toate trebuie să dispară
Orice simţ pudic, de jenă sau ruşine;
El ne-ar împiedica la dans, la sport, la joc!"
……………………………………………….
Şi ce se mai opunea viciului,
Fără voinţă, asculta îndemnului mâinii ei.
“Înainte!" Nu am mult timp!
În curând lozinca va fi: "Să dispară rochiţa!"

O, suflet de femeie, o, tu nu-ţi dai seama

Ce duh vorbeşte din modă?
Nu vezi plasa care te prinde în mrejele ei?
Ascultă glasul ce astăzi te avertizează!
Renunţă la ocară, la umilinţă, la aparenţă!
Îndrăzneşte! Şi spune hotărât: Nu!
Ce nu este decent în pas sau croi,
Îndepărtează de la tine, nu mai accepta!
Sfărâmă lanţurile, fii liberă, fii curată!
Şi frumuseţea nepieritoare îţi va aparţine!

Evoluţia de astăzi are o lungă preistorie. Într-o carte care a apărut cu mai mult de jumătate de secol în urmă,
citim: "Femeia zilelor noastre nu ştie de ce fumează, de ce se îmbracă astfel, cum de face aceste lucruri...
Ciudat, cât de mult coincide astăzi în multe domenii, contribuţia femeilor: egalarea cu bărbatul... Femeia
urmăreşte să găsească în conformaţia ei, linia celuilalt gen" [50].

De ce este ea aşa? Am răspuns deja la această întrebare: în spatele ei stau influenţe care urmăresc scopul de a
distruge ordinea creaţiei divine. Dacă pe alte continente femeia este desconsiderată, atunci femeia din lumea
occidentală consideră că numai atunci şi-a atins valoarea ei deplină dacă se comportă cât mai asemănător
bărbatului. Nu se observă că prin aceasta îşi pierde trăsăturile feminine cu care a fost înzestrată prin creaţie? O
lumină orbitoare aruncă asupra acestei probleme, rezultatul unui sondaj de opinie organizat de "Institutul din
Allensbuch pentru demoscopie" care a constatat că un sfert din numărul femeilor întrebate ar fi dorit să fie
bărbaţi (la fete şi femei între 16 şi 29 de ani, o treime au fost doritoare de a fi bărbaţi) [51].

Conştienţi ar trebui să ocupăm locul ce ne-a fost indicat de creaţiune. Ce desfigurare a omului pe care
Dumnezeu l-a creat după chipul şi asemănarea Lui, dacă moda face din femei - "târfe, sperietoare de ciori,
vampire, prostituate, ţigănci imitate, capre hipi, figuri din casa de nebuni!" [51*]

Faptul că în dosul acestui lucru stau forţe ale întunericului, se poate pipăi, uneori, de-a dreptul cu mâna. Părerea
profesorului de comportament Konrad Lorenz este: "Oamenii tineri nici nu se îmbracă cum le place lor, ci se
îmbracă astfel ca să-i supere pe vârstnici" [51**]. Părul lung al bărbaţilor a fost atunci când a început, un semn
conştient de opoziţie faţă de ceea ce există.

Un creator de modă american, pentru care moda este o concepţie despre lume, a declanşat un şoc cu prezentarea
modei "Unisex"; bărbat şi femeie identic îmbrăcaţi şi ambii tunşi. O, timpul nu era încă copt pentru această
versiune. Între timp s-a făcut în SUA un sondaj de opinie publică cu următorul rezultat: 43% din femeile
chestionate stat de părere că până în anul 2000 se va introduce cu succes o îmbrăcăminte uniformă pentru
bărbat şi femeie [52]. Nu putem porni de pe poziţia că o modă aiurită nu-şi va găsi nici mai târziu rezonanţă! Să
amintim aici numai o caricatură din 1787 unde se reliefa o mare asemănare între îmbrăcămintea bărbaţilor şi
femeilor, pentru care timpul nu era prielnic. Încheiem acest aliniat cu chemarea adresată tuturor, atât bărbaţilor
cât şi femeilor ca în puterea Duhului Sfânt să învingă duhul vremii.

10. Demonizare crescândă

Duhul vremii care îşi are izvorul în Satana (Efeseni 2:2) influenţează tot mai mult omenirea. Se poate pipăi cum
se impun tot mai puternic curentele moderne, începând de la revoluţia franceză din 1789 printre care se numără
şi curentele amintite în această lucrare şi modul în care acestea sunt legate de “învăţături ale demonilor" cum
prezicea Pavel pentru timpurile din urmă în 1 Timotei 4:1.

Cât de mult a acceptat omenirea aceste învăţături, ne demonstrează discuţiile referitoare la paragraful 218." O
stare de lucru, care este crimă clară - distrugerea vieţii nenăscute - devine un lucra permis în tot mai multe
state". Ce abisuri satanice s-au descoperit chiar în R.F.G. în timpul discuţiilor despre paragraful 218! O înaltă
reprezentantă a Camerei Federale, a declarat la sfârşitul lui ianuarie 1975, cu scurt timp înainte de a se pronunţa
de către Curtea de justiţie a Constituţiei federale, verdictul cu privire la acest paragraf, că femeile nu vor
accepta constituţional avortul. Comentariul este inutil!

Demonizarea lumii până la cel mai grav ocultism şi spiritism, în multiplele lui forme, creşte mereu. Astfel se
pregăteşte lumea pentru ultima mare înşelătorie. Sunt cunoscute reasigurările încheiate cu forţe ale întunericului
la călătorii în cosmos. Cu toate acestea se mai pronunţă şi Numele lui Dumnezeu.

Ce urmare de preocupări oculte ale fostului proprietar, demonstrează o casă din Pădurea Neagră care poate fi
vizitată: "Semne pentru fertilitate pe laviţe şi unelte să asigure binecuvântare pământească şi o potcoavă de cal
să asigure norocul. Dintr-un buchet sfinţit în duminica floriilor se scoteau câteva crenguţe sau flori, li se dădea
foc, iar fumul care se înălţa, trebuia să păzească de trăsnet şi fulger. Duhurile rele erau îndepărtate prin capul
unei vite, care se prindea de construcţie, când fusese terminată în roşu. Pe grinzile acoperişului se aflau o serie
de semne împotriva diferitelor boli. În interiorul casei se găsea amenajat un colţ cu o carte de cântări creştine şi
o Biblie, iar în alt colţ erau scrieri oculte".

Câţi credincioşi sunt împovăraţi, fără să bănuiască, deoarece Satana ascunde forţele oculte, cum ar fi de
exemplu în puteri extraordinare de vindecare, în a găsi cu ajutorul unei jordiţe care se mişcă, locul unde este un
izvor de apă pentru a săpa o fântână, ghicitul, sub denumiri ca "fireşti", “înnăscute" sau "ştiinţifice".

Timpul nostru din urmă a adus o nouă posibilitate de a intra în contact cu forţe oculte: cel târziu de când se
transmit emisiunile "Uri-Geller" ştim că nu trebuie să ne mai ducem la un cerc spiritist. Acest lucru se poate
realiza astăzi prin radio şi televiziune. Câţi n-ar avea nevoie să fie eliberaţi de nişte legături demonice ce s-au
instituit pe aceasta cale.

Este bine să nu ne lăsăm prinşi nici prin cel mai mic lucru, ci să sesizăm uneltirile diavolului: "Căci lupta
noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva
stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată
armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit
toate" (Efeseni 6:12,13). Aceasta ar trebui să fie şi experienţa noastră a credincioşilor în timpurile din urmă:
"Căci aceasta este dragostea de Dumnezeu: să păzim poruncile Lui". Şi poruncile Lui nu sunt grele; pentru că
oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (1
Ioan 5:3-4).

CAPITOLUL III
Întrebări deosebit de actuale în ziua de azi
1. Nu este oare aceasta „legalism”?

Desigur au existat mulţi creştini care nu au trăit după Biblie şi nici astăzi nu ducem lipsă de asemenea oameni.
Numai că astăzi, dacă îndrăzneşte cineva să facă vreo observaţie, imediat se obiectează că ar fi închis în vechea
lege. In cazul acesta Pavel ar fi fost cel mai mare adept al legii, pentru că cine a mustrat mai mult, a făcut
observaţii, a arătat greşeli şi a făcut delimitări mai precise decât el? Desigur nu-i va trece nimănui prin minte
acest gând. Nimeni nu a dezbătut mai mult problema legii şi a harului şi chiar de la el avem învăţătura
fundamentală în acest domeniu. Să umbli cu grijă după voia lui Dumnezeu şi să trăieşti după lege, sunt două
lucruri diferite. Cu un legalism [53] suntem confruntaţi întotdeauna, când cere sau vrea să impună altuia
convingeri proprii în chestiunile în care Biblia nu a făcut precizări concrete sau atunci când se pretinde unui
necredincios o viaţă ca a unui credincios ori când nu se ţine cont de cineva care de curând întors la Dumnezeu,
este imatur în credinţă. Trebuie doar să ne gândim la propria noastră evoluţie în credinţă. Şi la noi se
înregistrează încet, încet câte un progres în creştere - şi nici astăzi nu s-a încheiat această creştere.
Bodelschwingh a relatat odată cazul unui preot cunoscut care nu voia să înţeleagă pe fiul lui necredincios ce nu
renunţa la spectacolele lumeşti. În spiritul lui legalist, i-a interzis să le vizioneze. Evoluţia acestei situaţii a
împins lucrurile atât de departe încât fiul s-a înscris din ură împotriva tatălui în legiunea străină. Da, legea
produce mânie [54]. Nu este însă în spiritul legii, dacă mă străduiesc din mulţumire pentru Domnul Isus, să
respect precizările date de Biblie până în cel mai mic amănunt şi să susţin şi faţă de alţii că respectarea acestor
cerinţe este ţinuta normală a unui credincios.

Legea este "pretenţie, morală, mijloc de intimidare", Evanghelia în schimb este dar, inclusiv darul de a fi
capabil să înfăptuieşti cu bucurie ceea ce Îi place lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta nu se poate face fără luptă.
Urmarea lui Isus este legată de sacrificii pe căile unde eul nostru trebuie să moară şi care desigur firii noastre
nu-i plac. Aici este o diferenţă faţă de omul firesc care nu ştie nimic despre faptul că firea (carnea) cu patimile
şi poftele ei au fost răstignite pentru un credincios.

A trăi din dragoste pentru Cristos o viaţă curată, cu răstignirea firii pământeşti este cu totul altceva decât dacă
din dorinţa autoîncântării fariseice te încarci cu poveri. Ceea ce se face din dragoste pentru Isus, pentru a-i face
o bucurie Domnului, chiar dacă ar fi vorba de sacrificiul suprem nu poate să fie aşezat niciodată pe aceeaşi
treaptă cu fariseismul, care este o religie fără dragoste.

Pavel s-a străduit mult să-i îndrume pe credincioşi la o viaţă conform chemării lor (1 Tesaloniceni 2:12). El
scrie tânărului său ajutor: "Să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlpul şi susţinerea adevărului (1 Timotei 3:15).

Ne-a fost o confirmare a acestor gânduri, când am citit în comentariul lui W. de Boor despre Romani 12:1: "Vă
îndemn, dar, fraţilor". Acest îndemn, această vorbire cu prietenie şi bunăvoinţă, este cu totul altceva decât
morală şi pretenţii ale legii. Totul se întâmplă numai "prin îndurările lui Dumnezeu." Aşadar toată prima parte a
scrisorii este o premiză necesară a tot ceea ce are Pavel de spus. Abia acolo unde întrebarea salvatoare a lui
Dumnezeu şi-a făcut lucrarea, abia acolo se poate începe cu îndemnul. Acest lucru deosebeşte profund viaţa
creştină de viaţa în spiritul legii. Dar viaţa sub har nu se dezvoltă pur şi simplu de la sine; avem nevoie de
încurajări şi de anumite îndemnuri deoarece rămânem oameni vii, cu o voinţă proprie" [55]. Şi îndemnurile din
această carte se fac doar sub acest aspect.

Mult mai mare decât pericolul legalismului este astăzi primejdia unei neînfrânate libertăţi nebiblice, despre care
am mai vorbit. Mare primejdie pentru biserici o constituie teologia modernă dar şi mai mare pericol pentru
turma mică este deschiderea greşită faţă de lume şi mai ales faţă de învăţăturile înşelătoare care provin din
propriile rânduri! Ce tragedie se întâmplă când bărbaţi cu o angajare demnă de admirat în lupta pentru
respectarea adevărului biblic în opoziţie cu teologia modernă, cad victimă duhului lumii deoarece nu au sesizat
acest front de luptă al duşmanului şi pot fi învinşi uşor.

În loc de a continua cu dezvoltarea temei, vă prezentăm câteva gânduri din pana lui Gerhard Tersteegen (1697-
1769).

"Ce este atunci legea şi spiritul legii? Nu este lege şi nici spiritul ei, dacă ne răstignim faţă de lume, răstignim
patimile şi poftele cărnii şi urmărim o profundă sfinţire; altfel şi apostolii ar fi prezentat în toate epistolele lor
numai legea. Nu este în spiritul legii afirmaţia că credinţa trebuie să devină activă prin dragoste, şi fără fapte,
credinţa este moartă şi că trebuie să luptăm pentru această sfântă credinţă transmisă. Nu este în spiritul legii să
aminteşti credincioşilor să umble cu atenţie în sfinţire cu frică şi cutremur şi că creştinii trebuie să suporte
încercări de diferite feluri. Nu este de asemenea în spiritul legii dacă ne abţinem de la nişte lucruri exterioare şi
dacă facem severe exerciţii, cum spunea Pavel că se poartă aspru cu trupul lui şi-l ţine în stăpânire, cum învăţa
pe alţii de a da morţii mădularele care sunt pe pământ şi la fel ca şi Petru n-a îngăduit credincioşilor să se
împodobească cu împletitul părului, cu aur sau mărgăritare ori haine preţioase.

Dar este în spiritul legii să se facă lucrurile sus amintite cu o inimă neschimbată, doar ca să-şi liniştească
propria conştiinţă şi pe Dumnezeu prin asemenea lucrări şi să se încreadă în aceste lucrări fără să-şi dea seama
de starea lui pierdută, fără lucrarea interioară a harului care ajută la o viaţă în adevăr şi sfinţenie. Este în spiritul
legii dacă faci ceva în exterior şi îţi păstrezi inima pentru tine şi pentru lume, să cauţi pe Dumnezeu în templu şi
în litera legii, fără să-L cauţi în inimă, să-L slujeşti în aparenţă şi prin ceremoniale, fără să-L slujeşti în duh şi în
adevăr.

Şi ce este Evanghelia? Evanghelia nu este adoptarea simplă a adevărurilor evanghelice despre lucrarea de
mântuire a lui Cristos, fără adevărată căinţă şi înnoire a inimii, ci pur şi simplu o credinţă formală; cum că
Cristos a făcut destul pentru mine şi cu acest scut al unei credinţe lumeşti să respingi toate corectările şi
îndemnurile harului care sfinţeşte, cu simpla motivare că nu mai trăim sub lege ci sub har unde ne-ar fi îngăduit
totul. Evanghelia nu este o trecătoare, dulce, stare de euforie sau simţiri, care fac pe om să se aşeze liniştit, ca şi
când nimic n-ar mai fi de făcut decât să vorbeşti sau să cânţi despre mântuirea asigurată. Nici următoarea
situaţie nu este Evanghelie: dacă cineva a primit sau i se pare că a primit iertarea păcatelor şi acum trăieşte cu
veselie de la o zi la alta, îngăduindu-şi sute de libertăţi pentru firea şi poftele lui, nevrând să accepte nici un
îndemn, nici o mustrare sub pretextul că nu vrea să cadă sub spiritul legii. Ar trebui aici să zăbovim puţin, să ne
cercetăm, să pătrundem în profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu, ca viaţa noastră să fie zidită pe adevărata
stâncă [56].

2. După ce criterii se face examinarea duhului

În principiu, nu putem pleca de la prezumţia că orice iniţiativă spirituală ar fi o clară trezire biblică. Purtarea
pioasă a unui om încă nu este dovada că acel om este un sincer martor al lui Dumnezeu. Cuvântul lui
Dumnezeu ne dă indicaţia clară: "Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt
de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1). „Dar chiar dacă noi înşine sau un
înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să
fie anatema!” (Galateni 1:8).

Greşită a fost la acei oameni, tendinţa de a micşora în cadrul adunărilor, renumele apostolului Pavel întemniţat,
pentru a ajunge ei mai mult în lumina rampei. Ei au vestit Evanghelia curată, dar din invidie sau din duh de
ceartă, deci din motive necurate. Din acest citat biblic rezultă că se poate face propovăduire biblică atât din
motive spirituale, cât şi din motive egoiste.

Prea mulţi "nechemaţi" se agită şi în cercurile credincioşilor şi fac adesea mai multă pagubă decât folos. De
aceea ar trebui să sprijinim material nu acele lucrări creştine despre care auzim prin reclame sau prin spusele
oamenilor ci numai acelea, care în urma unei serioase cercetări, se dovedesc a fi fundamentate pe Biblie. Acest
lucru constituie pentru noi o obligaţie şi face parte dintr-o bună isprăvnicie [58].

Să veghem deoarece în mod sporit suntem confruntaţi cu asemenea degenerări şi în cadrul credinţei
evanghelice, fie că evanghelişti cunoscuţi organizează "Festivaluri-Isus" cu vedete renumite, fie că la
evanghelizări în stil mare activează oficial, pe lângă evanghelici şi catolici, făcând abstracţie de faptul că
întreaga atmosferă contemporană căreia oricum îi lipseşte disciplină spirituală are un efect provocator, cu
caractere uşuratice, nespirituale.

"Ce lipsă acută... privind darul de a deosebi duhurile! Ce înşelătorie vinovată faţă de cei ce-i urmează pe
asemenea propovăduitori şi faţă de oamenii fascinaţi de "Show-ul" prezentat! Canalele pe care se infiltrează
aceste duhuri ale vremurilor din urmă, chiar şi în cercuri pietiste, au fost din timp pregătite, anume prin
acceptarea fără griji a simbolurilor ideologiei lumii cum ar fi muzica Beat, îmbrăcămintea feminin-bărbătească
şi invers, ca şi portul specific lumesc al părului sau prin îmbrăcămintea de provocare sexuală. Subminarea
cercurilor creştine care se realizează în felul amintit, a atins deja, în unele locuri forme distrugătoare devenind
de-a dreptul un scandal" [59].

Trei semnalmente importante pentru a demasca proorocii falşi, a enumerat la o conferinţă creştină D. Williams
Laible: "Primul lucru. Proorocii falşi aduc mai mult decât Cuvântul lui Dumnezeu. Ei adaugă visurile şi
viziunile lor. Proorocii adevăraţi aduc numai Cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea lucru. Proorocii falşi nu
prezintă pe prim plan pe Isus Cristos, locul acesta îl ocupă ei. Ei vor să se preamărească. Se face cultul
personalităţii umane în loc să se dea toată cinstirea lui Dumnezeu. Se spune Dumnezeu, dar se referă de fapt la
propria lor persoană. Cât de disperaţi au fost apostolii când oamenii au vrut să-i cinstească pe ei în loc de
Dumnezeu! Al treilea semn al profetului fals este că falsifică Cuvântul lui Dumnezeu. Proorocii falşi au o altă
unitate de măsură faţă de păcat. Ei nu consideră un lucru atât de grav, căderea în păcat sau recăderea într-un
păcat mai vechi; ei vorbesc de pocăinţă fără ca înainte de pocăinţă să fie existat o recunoaştere a păcatelor
proprii şi căinţă adevărată faţă de aceste păcate" [60].

3. Şi argumentul adesea folosit: "Dar Dumnezeu îşi dă binecuvântarea!"

"Dar Dumnezeu îşi dă binecuvântarea!" - şi cu aceasta mulţi se mulţumesc considerând că este o dovadă a
corectitudinii lucrării, a metodelor folosite de propovăduitor - chiar în ciuda unei nelinişti personale la gândul
că ceva totuşi ar putea să nu fie după voia Domnului.

Mai întâi trebuie să fie clar - ce anume înseamnă biblic "binecuvântare". În lumea creştină se vorbeşte adesea în
sens foarte larg despre binecuvântare, nefăcându-se nici o diferenţiere între impresii trecătoare şi atitudini
statornice de credinţă. Succesul oamenilor şi rodul Duhului care rămâne sunt două lucruri diferite.

Avem în Biblie un exemplu convingător pentru o minune care s-a făcut în numele lui Dumnezeu şi unde, cei ce
au făcut minunea, au păcătuit chiar în timp ce o făceau - şi au primit pentru aceasta o pedeapsă aspră.
Dumnezeu îi poruncise lui Moise să vorbească stâncii (Numeri 20:8) dar Moise a lovit stânca (vers. 11) şi
obosind sub influenţa atâtor dezamăgiri avute din partea poporului Israel care cârtea adesea, a rostit întrebarea
mânioasă şi determinată de dubii: "Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca
aceasta? (vers. 10). Privind superficial, vom spune că "a vorbi stâncii" sau " a lovi stânca" este doar un lucru de
exterior; şi un cuvânt necugetat, scapă fiecăruia cândva, şi mai ales aici. Moise beneficia şi de o circumstanţă
atenuantă - poporul cârtea - şi l-ar fi provocat, deci aceasta ar trebui să fie luat în considerare. Acest lucru "fără
importanţă" a avut pentru Moise şi co-vinovatul său frate, Aaron, cea mai grea consecinţă. Amândoi au fost
excluşi din ţara făgăduită; nu li s-a îngăduit să participe la încununarea victorioasă a călătoriei de 40 de ani în
deşert, prin intrarea în Canaan. Dacă n-ar scrie acest lucru în Biblie, s-ar crede desigur că Dumnezeu nu
priveşte lucrurile cu atâta exactitate, ci este bun şi acţionează ca atare. Şi câţi judecă astăzi prin prisma
superficialităţii, sperând că Dumnezeu nu se leagă de "nimicuri exterioare", cu toate că este vorba de lucruri
care Îi aduc lui Dumnezeu o adâncă mâhnire! [61].

Israeliţii care au asistat la această minune înfăptuită în Numele lui Dumnezeu ar fi avut o imagine greşită despre
Dumnezeu, dacă ar fi înţeles că Dumnezeu a acceptat procedeul lui Moise, care a fost diferit faţă de porunca lui
Dumnezeu. Mai demult, Dumnezeu poruncise lui Moise să lovească stânca, să iasă apă. Dar porunca din trecut
nu mai corespundea cu voinţa Lui pentru această dată. Trebuie să ne ferim de a aplica oricând o metodă pozitiv
experimentată la o dată anumită. Martorii adevăraţi ai lui Dumnezeu ştiu că au nevoie permanent de călăuzirea
Duhului Sfânt şi se vor feri de un şablon în muncă. Trebuie să luăm în considerare şi faptul că Dumnezeu nu S-
ar putea folosi de oameni în lucrarea Sa, dacă aceştia, înainte, ar trebui să fie desăvârşiţi. Nu avem voie
niciodată să tragem concluzia că dacă Dumnezeu a fost alături de un slujitor al Său, tot ce a făcut acel slujitor,
ar fi fost perfect. De câte ori în ciuda greşelilor şi păcatelor noastre. Dumnezeu totuşi ne-a binecuvântat. Aceste
lucruri le va descoperi odată ziua lui Cristos [62].

Biblia relatează chiar şi posibilitatea de a avea rezultate în lucrarea lui Dumnezeu şi de a fi totuşi lepădat.
Predica de pe munte se încheie cu cuvintele zguduitoare: "Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în
Împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea:
Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Şi n-am făcut
mai multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune: "Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege" [63] (Matei 7:21-23). Observăm că Isus nu pune la îndoială minunile făcute în
Numele Lui. Din cuvântul Lui reiese clar că nu este vorba aici de rezultatul muncii, ci şi de omul însuşi. Şi
pentru că Pavel ştia foarte bine acest lucru, s-a străduit mult "ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu
însumi lepădat" (1 Corinteni 9:27). Un adevărat martor al lui Isus trebuie să se străduiască în egală măsură
pentru o viaţă în sfinţire ca şi pentru slujba în lucrarea Domnului. În această ordine de idei, ajungem la adevărul
reliefat anterior, că întrebarea decisivă nu se pune referitor la rezultatele palpabile sau succesele impresionante
obţinute în munca pentru Domnul, ci în ce măsură s-a respectat voinţa lui Dumnezeu, câtă cinstire s-a adus
Numelui Său. De aceea ar trebui să ne eliberăm complet de orice constrângere în domeniul realizării unor
succese, dar să urmărim cu şi mai multă atenţie respectarea liniilor biblice până în cel mai mic amănunt.

Un martor al lui Isus nu poate fi apreciat doar după predicile şi expunerile cu ocazia evanghelizărilor ori după
mărturiile depuse; trebuie să fie luate în considerare întreaga lui persoană, inclusiv viaţa lui particulară ca şi
convingerile lui interioare. În fond, nu putem avea pretenţia la sfinţi perfecţi, dar trebuie să-i cerem dovada unei
orientări clare, biblice, în toată viaţa lui atât particulară cât şi în ce priveşte slujba pentru Domnul.

Cuvânt de încheiere
Vrem să ne însuşim cererile cuprinse în cântarea lui Michael Hahn, care sunt astăzi mai actuale decât în zilele
când au fost scrise, încât ne-ar putea bate gândul că Duhul Sfânt i le-ar fi insuflat autorului chiar pentru noi:

Învaţă-mă să folosesc cu rost timpul, în perspectiva veşniciei

Să alerg după comoară în limitele fixate pe drumul îngust
Nimic nu pot duce la urmă, cu mine, de pe acest pământ,
Doar mântuirea o pot duce, prin Tine, Fiu al lui Dumnezeu.

Să înţeleg timpul, învaţă-mă Doamne. Isuse Cristoase!

Duşmanul caută să înăbuşe ce este din Tine în interiorul meu.
Foarte rele sunt acum timpurile. Multe primejdii pândesc pe creştini;
Doamne, stai alături de mine, altfel voi cădea cu siguranţă.

Învăţătura Anticristului cu putere se furişează printre noi;

Îşi caută adepţi. Lumea spune: E minunat!
Învăţătura lui este lăudată; ea corespunde raţiunii.
O, Doamne, pregăteşte-mă în întregime pentru revenirea Ta!

Scurtează doar zilele în care lucrează Anticristul

După precizarea clară a cuvântului profetic.
Astfel şi cei care sunt ai Tăi vor fi nesiguri şi înşelaţi
Prin deghizarea Satanei într-o aparenţă bună.

Învaţă-mă să evaluez timpul, ca un lucru de mare preţ,

Pe care mai vrei să mi-i dai în această lume!
Ajută-mă ca fiecare clipă să-mi fie valoroasă;
Să te urmez pe Tine, doar pe Tine, cu tot mai multă fidelitate!

Mai bine lasă-mă să mor decât să mă despartă un lucru rău

De Tine, Capul meu! Desăvârşeşte-mă Tu!
Revelează-mi-Te, Lumina vieţii, în interiorul meu;
Astfel nu voi trăi în zadar, în acest ultim ceas!

ANEXĂ
Citate pentru meditaţie
"Cea mai mare ameninţare pentru Biserică este de a înţelege prin eliberare de lege, libertate deplină spre
fărădelege" (Julius Schniewind, 1893-1948).

"Biserica nu o distrug duşmanii ei, ci faţadele strălucitoare, cei ce sunt creştini numai de formă, precum şi
slujitorii ei fără chemare divină" (Hermann von Bezzel, 1861-1917).

"Adevărul fără dragoste înşeală" - "Dragostea ce nu e adevărată, nu răzbeşte în profunzime" (Autor

necunoscut).

"Adunările de tipul credincioşilor vechi... au avut mult har pentru că au citit comentariile aprofundate privind
Scriptura de la părinţii lor spirituali pentru că ei au fost "biblici". Adunările pietismului nou au părăsit această
cale şi au considerat că "pălăvrăgelile" lor sunt mai bune decât aurul nobil, greu, al bătrânilor. Lipsa acestora nu
se mai poate recupera înainte de venirea zilei Domnului" (Friedrich Mayer, 1881-1946).
“În alegerea prin har dispare ultima urmă a raţiunii, îngâmfării, voinţei proprii, lucrărilor făcute, alergării,
planificării, a preamăririi eului şi a plăcerii de sine şi toată lucrarea de pocăinţă se bazează doar pe credinţă, iar
credinţa se ancorează în harul primit în Numele Domnului Isus" (Friedrich Mayer).

"Singur în Cristos vei găsi pace, pe calea disperării faţă de tine şi de lucrările tale" (Martin Luther, 1483-1546).

"Un om format după Cuvântul lui Dumnezeu, cu o fire sfinţită, este pe cel mai mic spaţiu, cu mijloacele cele
mai reduse, cea mai activă metodă de evanghelizare" (Erust Vatter).

"Lucrurile omeneşti trebuie să le cunoşti ca să le poţi îndrăgi. Lucrurile divine trebuie să le îndrăgeşti ca să te
poţi cunoaşte" (Blaise Pascal, 1623-1662).

"Predicatorii au devenit experţi în aplicarea psihologiei, pentru a manipula pe oameni" (Watchman Nee, 1903-
1972).

"Celor vrednici se impune a li se face reclamă pentru scopuri bone, însă cu mijloace de adevăr şi loialitate
(Romani 3:8). Pentru creştini este şi mai hotărât lucru, să urmărească scopurile creştine numai cu armele
Evangheliei şi numai în curăţia orânduielii lui Dumnezeu care exclude orice amestec cu mijloace lumeşti de
artă sau forţă. Această constrângere şi abţinere se bazează, în ciuda tuturor obiecţiilor unei false înţelepciuni, pe
simpla credinţă că doar ceea ce doreşte Dumnezeu are asigurat ajutorul Lui şi că doar aceasta va răzbi în ciuda
tuturor obstacolelor opoziţiei - tot restul va fi numai aparenţă de moment şi nu va putea rezista la judecată"
(Johann Tobias Beck, 1804-1878).

"Cea mai periculoasă ispită este aceea când nu avem parte de încercări de nici un fel, când totul merge ca pe
roate... atunci omul să nu-L uite pe Dumnezeu, să nu abuzeze de acest timp fericit. Da, în acest timp trebuie să
chemi de zece ori mai mult Numele Domnului decât o faci la necaz. Ne convingem prin experienţa zilnică a
oamenilor că păcate crunte şi imoralităţi se întâmplă mai mult pe timp de pace, decât dacă sunt războaie,
epidemii, boli sau alte nenorociri: De ce îngăduie Dumnezeu ca omul să fie astfel ispitit de a păcătui? Răspuns:
Ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu şi pe sine însuşi" (Martin Luther).

"Dumnezeu vine - şi ce a promis că va zidi - aceea o dărâmă!

Dumnezeu arată un drum - şi nu se vede nici o cale de ieşire!
Dacă vrea să te facă să vezi - te orbeşte!
Şi dacă vrea să te întregească - te zdrobeşte în mii de bucăţi!" (Martin Luther).

"La fiecare sacrificiu adevărat se găseşte totdeauna mai multă bucurie decât durere!" (Andrew Jukes).

"Avem oameni cu capacitate ascuţită de gândire, vorbitori străluciţi, predicatori buni, teologi înţelepţi şi
lucrători activi în lucrarea Domnului. Dar avem lipsă de oameni care se roagă cu adevărat. Când noi ne rugăm,
lucrează Dumnezeu" (Johannes Anton Neidhardt).

"Nu prin necaz, ci de la Dumnezeu trebuie să primim motivele rugăciunilor noastre" (Georg Sheinberger, 1865-
1904).

"Dacă lucrul bun, pe care-l faci sau intenţionezi să-l faci este hulit, dacă sfatul tău este respins, dacă intenţiile
tale sunt ridiculizate şi tu primeşti totul liniştit şi cu răbdare - aceasta este victorie" (Autor necunoscut).

"Dumnezeu nu ne creşte spre a deveni copii-minune, ci să devenim un nimic" (Otto Stockmayer, 1838-1917).

"Dumnezeu creează totul din "nimic"! Şi totul de care vrea să se folosească Dumnezeu, trebuie să devină mai
întâi "nimic". O promovare în relaţia cu Dumnezeu are loc atunci când suntem degradaţi!" (Sören Kierkegard,
1813-1855).

"Dacă iubeşti pe Dumnezeu şi doreşti să-L cinsteşti printr-o viaţă folositoare, atunci îndepărtează ispita de a bea
din paharul cinstirii omeneşti" (Charles Haddon Spurgeon, 1834-1892).
"Lupta cea bună a credinţei nu este altceva decât continua renunţare la eul propriu şi ridicarea la rang de domn
absolut în viaţa noastră a lui Isus" (Fritz Binde, 1867-1910).

"Căinţa biblică este capacitatea primită de la Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, de a ne vedea cum
suntem. Căinţa biblică nu este o dispoziţie de remuşcări, nici stabilirea unor intenţii bune sau achitarea unor
pedepse, nu, căinţa biblică dărâmă concepţiile de până acum din fundament, dărâmă eul propriu" (Fritz Binde).

"Nimic n-a promovat atât de mult unitatea adevăraţilor credincioşi ca ruptura cu tot ce este fals. Despărţirea de
cei ce acceptă greşeli fundamentale sau de cei ce nu oferă "pâinea vieţii" sufletelor pierdute, nu este o scindare
ci numai lucrul pe care adevărul, conştiinţa şi Dumnezeu îl aşteaptă de la toţi, care vor să fie găsiţi credincioşi"
(Spurgeon).

"Dumnezeu să-mi dea calmul să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile care se
pot schimba şi înţelepciunea să deosebesc primul fel de lucruri de al doilea fel" (Friedrich Christoph Oetinger,
1702-1782).

"Eu personal mă tem de orice fel de mişcare religioasă care nu propovăduieşte căinţa şi care nu duce la o
despărţire clară de lume a creştinului" (A.W. Tozer, 1897-1963).

"Drumurile cele mai profunde le străbatem de unul singur pe când căile de înviorare le parcurgem în tovărăşia
altora" (Theodor Böhmerk, 1870-1927).

"M-am rugat pentru totul ca să pot savura viaţa; am primit viaţa ca să pot savura totul. N-am primit nimic din
tot ce am cerut - dar am primit tot ce am sperat" (Elisabeth Whitehouse).

"Cea mai mare artă este să ai dragoste sărată şi sare plină cu dragoste" (Theodor Bohmerk).

Referitor la roadele Duhului (Galateni 5:22)

Bucuria este dragostea ce jubilează,

Pacea este dragostea calmă.
Răbdarea este dragostea care suportă.
Bunăvoinţa este dragostea strălucitoare.
Bunătatea este dragostea care împarte cu altul.
Credinţă şi credincioşie este dragostea care se încrede şi aşteaptă cu răbdare
Blândeţea este dragostea sclipitoare, lipsită de apărare
Stăpânirea de sine este dragostea reţinută.

(După Eva Tiele Winckler, 1866-1930).

Fără dragoste nimic nu are valoare

Obligaţia fără dragoste te face arţăgos,
Dreptatea fără dragoste te face dur.
Adevărul fără dragoste te face critic
Ordinea fără dragoste te face meschin.
Cinstea fără dragoste te face îngâmfat
Înţelepciunea fără dragoste te face rafinat.
Puterea fără dragoste produce samavolnicie.
Politeţea fără dragoste produce făţărnicie
Educaţia fără dragoste produce împotrivire
A fi expert într-o problemă fără dragoste te face încăpăţânat.
Avuţia fără dragoste produce zgârcenie
Responsabilitatea fără dragoste produce brutalitate.

"Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (1
Corinteni 13:13).
 NOTE
[1] Fritz May, "Der Gärtner", Witten, nr. 13/1976

[2] Fritz Rienecker, "Der Brief des Paulus an die Epheser", Wuppertal.

[3] În ceasul acesta din urmă, întoarcerea clară la Dumnezeu devine tot mai grea din cauza demonizării
crescânde.

[4] Werner de Boor "Epistolele către tesaloniceni", Wuppertal.

[5] Alfred Christlieb, "Apostolul Pavel", Wuppertal.

[6] Nu numai biserica catolică are impresia că ar trebui să se înconjoare cu mult fast pentru a putea reprezenta
pe slăvitul Domn, arătând prin aceasta că nu L-a înţeles deloc pe Domnul nostru.

[7] Werner Sidler, "Mission in der Krise", Gieben und Basel.

[8] Werner de Boor, "Epistolele către tesaloniceni"

[9] Wilhelm Gilbert, "Der Gärtner", Witten, nr.1/1972

[10] Gustav Benz, "Der Gärtner", Witten, nr. 17/1969

[11] Mühlethaler, "Babylon - ein Geheimniss"

[12] Watchman Nee, "Der persönliche Auftrag der Christen"

[13] Th. Kenk, "Der Gärtner", Witten, nr.36/1968

[14] Este semnificativ faptul că bisericile nu iau nici o altă poziţie decât lumea faţă de problema dezvoltării şi a
azilanţilor (străinilor), deci poziţii umanitare fără să se facă referire la Biblie. Nu se spune nimic despre
blestemul dumnezeiesc pe baza Genezei 9:25-27 despre oamenii de culoare, care blestem cu venirea Domnului
Isus nu va fi ridicat automat şi global ci va fi îndepărtat abia în mileniul mesianic pentru popoare întregi.

[15] "Gnadauer Gemeinschaftsblatt", Dezember 1971

[16] Heinrich Kemner in "Erweckliche Stimme", Dezember 1968

[17] Winterhager, "Weltwerdung der Kirche", Zürich/Frankfurt

[18] Winterhager, "Weltwerdung de Kirche"

[19] Scrisoare de informare a mişcării de mărturie "Nici o altă Evanghelie" Oct. 1974, Lüdenscheid

[20] Zentner, "Istorie ilustrată a celui de al III-lea Reich", München

[20*] Friedrich Baum, "Cinci fraţi ţărani din poporul şvăbesc", Stuttgart

[21] Despre tehnică şi timpurile din urmă, mai amănunţit în caietul 3/4 din acest rând "Pe drumul spre ultimul
imperiu mondial"

[22] "Fundamentul", Korntal, Oktober/November 1970

[23] Idem.
[24] Mai mult în caietul din rândul "Cât de avansaţi suntem în timpul din urmă"

[24*] G.E. McLuhan, "Pro şi contra", Düsseldorf, Wien

[24**] Riecker, "Ruf aus Indonesien", Stuttgart-Neuhausen

[25] Lindsay Carlson, "Planeta veche, pământ - încotro?"

[25*] A.M. Dauer, "Jazz, muzica magică", Bremen

[26] Credinţa vine din predică, doi ascultarea Cuvântului (Romani 10:17). Credincioşii sunt "născuţi" din nou
nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne (1 Petru 1:23)

[26*] Brockhaus Enciclopedic, Wiesbaden, vol. 12 cuvântul "Masse"

[26**] [26***] Burghard Affeld, "Lumină şi viaţă", 9/1973, Gladbeck

[27] Zentner

[28] Mai pe larg se tratează problema în caietul "Femeia emancipată ca întrebare adresată bărbatului"

[29] Anna Lawston, "Femeile Îl slujesc pe Cristos", Bad Liebenzall

[30] Mai detaliat în "Ce se va întâmpla în curând?" de acelaşi autor.

[30*] F. Bettex, "Natură şi lege", Bielefeld, Leipzig

[31] Feminism, din latină femina = femeie. Emancipare din latină = un fiu eliberat de sub dominaţia paternă.

[32] Semnificativ este titlul unei cărţi de Ursula Schen, "Nu ne naştem ca fete - devenim fete"

[33] Şi în munca lui Pavel se găsesc ambele părţi: 1 Tesaloniceni 2:7 (matern) şi versetul 12 (ca un tată). Dar
până astăzi nimeni n-a ajuns la ideea că din această cauză, Pavel n-ar fi fost bărbat. Ce lipsite de temei sunt în
sfârşit concluziile în această direcţie dacă este vorba de veşnicul Dumnezeu, care nici nu este om şi nu poate fi
privit ca un bărbat în sensul bărbaţilor noştri.

[34] matriarhat = dominaţia mamelor, patriarhat = dominaţia taţilor

[35] "Idea Spektrum", Wetzlar, Nr.33/34 din 13.8.83

[36] [37] Wilhelm Schlatter, "Pietismul, biserica şi lumea", Berna

[37*] Referitor la Deuteronom 22:5, August Dächsel în lucrarea sa despre Biblie, "Bibelwerk" spune: "Ordinea
lui Dumnezeu în separarea genurilor: aşa cum îmbrăcămintea civilă este specifică fiecărui gen, să-ţi fie sfântă".
O femeie deci să nu poarte obiecte vestimentare specifice bărbatului iar un bărbat să nu-şi pună haine femeieşti
pe corp. Cine face un asemenea lucru este o urâciune în faţa lui Dumnezeu. Astfel este şi emanciparea femeii
(renunţarea la limitele fixate femeii şi trecerea în teritoriile vieţii bărbăteşti), o urâciune în faţa lui Dumnezeu”
(Keil).

[37**] "Westfällische Allgemeine Zeitung", 24/04/1970. Când creatorii de modă au proclamat înlocuirea modei
"mini" observatorilor miraţi le-a fost dat pentru prima dată să vadă că lumea feminină, care în alte cazuri de
apariţie a unei mode noi, erau nerăbdătoare să apară cât mai repede posibil în ţinută la ultimul răcnet, deodată a
refuzat ascultarea, a respins moda nouă. Câte încercări au fost necesare până s-a reuşit în sfârşit să se facă un
început cu noua lungime a fustelor! Următoarea reacţie publicată în "Süd-Ost-Tagespost" (Graz) din 21.08.
1974, dezvăluie adevăratul duh al modei: "Fetele australiene au acordat fustelor mini în unanimitate votul lor de
încredere, cu toate că Londra îi declarase condamnarea la moarte. La Sidney, anunţurile la radio că moda mini a
murit au fost primite cu râsete. În timp ce în Australia se susţine părerea că fusta mini s-ar fi creat pentru clima
de acolo, lumea bărbătească de aici nu vrea să fie lipsită de posibilitatea de a putea privi aspectele fustelor mini.
La toate aceste întrebări, nu avem voie să pierdem din ochi că: "Sexualitatea are o deosebită influenţă asupra
modei..." (Kybalova Herbenova, "Marele lexicon ilustrat al modei", Praga, Güterslöh)

[38] Caracteristica modei este iraţionalitatea modificării . În "Brockhaus-Enzyklopädie" vol. 12 la cuvântul

"Mode" (iraţional = nu e perceptibil doar cu raţiunea)

[39] Sunt trei gânduri fundamentale ale lui Dumnezeu care stau la baza precizărilor biblice cu privire la
exteriorul omului. a) Acoperirea goliciunii; b) diferenţa de recunoscut în exterior între femeie şi bărbat; c)
efectele pentru lumea invizibilă (1 Corinteni 11:10). Unde se ţine cont de aceste trei puncte se va proceda corect
şi în chestiunea modei.

[40] După cunoscuta lucrare considerată eşantion ştiinţific ''Dicţionar greco-german pentru Noul Testament şi
pentru restul literaturii din începuturile creştinismului" de Walter Bauer ("katastole" mai poate însemna şi
"ţinută").

[41] Eva von Tiele-Winckler, "Raze mici din soarele vieţii", Dresden. Ce nivel scăzut al Occidentului
demonstrează faptul că guvernele unor popoare de culoare, deci a hamiţilor, s-au văzut nevoite să ia măsuri
oficiale faţă de moda scandaloasă, mini!

[42] Cunoscutul comentator al Bibliei, F. Godet atestă în comentariul său la 1 Corinteni, caracterul ordinii
divine şi valabilitatea ei pentru tot veacul acestei lumi în general şi în special faţă de 1 Corinteni 11 prin
următoarele argumente: "Convingerile lui Pavel au fost oare în întregime determinate de condiţiile temporare şi
locale, încât să se poată presupune că, dacă apostolul ar trăi astăzi în Occident, ar face alte precizări? Această
presupunere nu poate sta în picioare deoarece cauzele pe care el le invocă nu-şi au izvorul în raporturile şi
obiceiurile de atunci ci se referă la relaţii şi realităţi neschimbătoare care vor rămâne cât va dura această lume.
Constituţia fizică a femeii (vers. 13-15) este astăzi încă identică cu aceea a timpului în care Pavel a scris
epistola sa şi va rămâne neschimbată până în ziua în care totul va fi nou. "După ce Pavel se referă în versetele
8-12 la crearea omului, în acelaşi fel caracterul fundamental al relaţiei între Dumnezeu şi Cristos, Cristos şi
bărbatul, bărbatul şi femeia, a rămas până astăzi neschimbat. Deci se poate afirma: ori motivaţia lui Pavel a fost
total greşită, ori dacă ea a fost corectă atunci, e corectă şi astăzi şi va rămâne valabilă până la sfârşitul acestei
lumi. Dacă apostolul vorbeşte despre o egalare a acestor două genuri în Cristos, atunci se referă la relaţia
fiecărui dintre ei (bărbat, femeie) faţă de mântuirea în Cristos, Salvatorul, dar în nici un caz faţă de poziţia lor
socială".

[43] Hans Conzelmann, "Prima epistolă către Corinteni", Göttingen

[44] Faţă de acest citat din 1 Corinteni 11:14, Fritz Rienecker îl citează în lucrarea sa "Cheia Cuvântului pentru
Noul Testament grec" pe Adolf Schlatter care spune: “Împotrivă a ce ne învaţă natura, nu există obiecţie".
Comentatorul amintit, F. Godet, scrie: "Natura însăşi, fără mine, fără povara mea"

[45] Brockhaus-Enzyklopädie, vol.6, cuvântul "Frauenbewegung" (mişcarea femeilor)

[46] Pe de altă parte, femeile sunt dispuse fără îndoială să se subordoneze dictaturii modei, chiar dacă dăunează
sănătăţii, căci şi medicii avertizează să nu se poarte pantofi cu tocuri înalte.

[47] Acesta a fost un domeniu în care primii creştini s-au deosebit clar de restul lumii înconjurătoare. "Cerinţele
trupeşti au fost reduse, podoabe şi bijuterii, fast şi cheltuială au fost refuzate. Foarte indecent era socotit
machiajul, vopsitul părului, purtatul părului fals. Aceste lucruri erau privite ca nişte artificii ale abundenţei de
mijloace ale seducerii, un reproş făcut Creatorului, ca şi când El nu l-ar fi înzestrat pe om cu doza necesară de
frumuseţe, sau ca o nedreptate faţă de ordinea stabilită de Dumnezeu în natură" (Karl Bihlinger, „Istoria
bisericilor”, Paderborn). Să medităm: Dacă Creatorul în înţelepciunea Sa a considerat că este necesar ca, odată
cu înaintarea în vârstă să ne amintească şi de viaţa noastră trecătoare, atunci vopsitul părului nu trebuie să
cunoască din partea noastră o opoziţie faţă de ordinea bună dată de Dumnezeu?
[48] Numai în acest cadru poate un credincios să se acomodeze după schimbările modei. Chiar şi respectând
normele Bibliei mai rămâne loc de mişcare suficient pentru fiecare. Nimeni nu cere să ne îmbrăcăm ca
strămoşii noştri. Dar spunem încă o dată, clar, că dispoziţia Bibliei privind purtarea părului nu se confundă cu
alte probleme de modă ci rămâne valabilă pentru toate timpurile ca o ordine a creaţiei şi naturii şi trebuie să se
deosebească de simple reguli ale obiceiurilor cetăţeneşti. Ordinile divine nu pot fi amestecate cu acele lucruri
asupra cărora putem decide după conştiinţa noastră (Romani 14:1-12; 1 Corinteni 8) unde este vorba de
respectarea unor sărbători, de mâncăruri şi băutură. Problema de a consuma sau nu alcool se afla pe cu totul alt
plan decât dispoziţiile clare tratate aici

[49] Watchmann Nee, “În lume - nu din lume", Wuppertal

[50] Jose Ortega Gasset, "Răscoala maselor", Stuttgart

[51] "Apotheken-Umschau", 6/1973 Baierbrunn

[51*] Astfel comentează amintitul "Marele lexicon ilustrat al modei" tăiatul părului la femei: "Cea mai
importantă podoabă capilară a femeii i-a căzut foarfecii ca jertfă"

[51**] "Der Gärtner", 41/1973, Witten

[52] Această modă uniformă este în ultimă instanţă o expresie perfectă a omului uniform spre care tinde
feminismul. Pentru acest creator de modă, părul nu este în nici un caz ceva neutru, ci o dovadă tipică pentru
rolurile diferite între bărbat şi femeie. De aceea nu este suficient dacă dispar toate diferenţele specifice genului
la îmbrăcăminte; şi părul trebuie să dispară cu desăvârşire. Şi pentru că obstacolul spre o asemenea modă, care
în general este considerată încă dezgustătoare, nu poate fi trecut printr-o singură săritură, nu rămâne altceva de
făcut, decât conducerea omenirii spre această degenerare cu mai mulţi paşi mici.

[53] Cu privire la o rătăcire prin spiritul legii privind mântuirea: Niciodată nu poate omul prin ceea ce este sau
realizează, să stea în faţa lui Dumnezeu, ci numai în neprihănirea dăruită celui ce crede. Nimeni să nu-şi facă
părerea că dacă respectă indicaţiile biblice, o să-şi câştige prin aceasta mântuirea.

[54] Aici contează să găseşti cel mai bun mijloc deoarece educaţia, fără o măsură bună de lege este imposibilă.

[55] W. de Boor, "Epistola lui Pavel către romani", Wuppertal

[56] Citat după Walter Nigg, "Gerhard Tersteegen", Wuppertal

[57] W. de Boor, "Epistolele către tesaloniceni", Wuppertal

[58] Cum ar putea această lucrare să ne fie un ajutor în cercetările sus amintite vrem să demonstrăm cu ajutorul
unui exemplu concret. Chiar dacă în unele locuri gândim altfel decât autorul, totuşi va trebui să luăm în
considerare cel puţin una din următoarele propoziţii când vrem să apreciem o lucrare creştină: „1. Aşa suntem
în întrecere cu televiziunea "filmul cu drogurile" 2. Dacă noi aşteptăm ca cei pierduţi să vină să ne asculte,
trebuie să le şi oferim ceea ce aşteaptă. 3. Atleţii şi marile vedete nu atrag pe oamenii tineri. Aceasta o face
muzica. 4. Chiar şi cel mai renumit artist n-ar atrage oameni tineri dacă s-ar urca pe un camion şi ar vorbi la
malul mării despre Isus. 5. Programe distractive trebuie neapărat să fie incluse” (Jesus People Report
Wuppertal/Wetzhaus) Aici este vorba de o părere specifică timpului nostru. Putem să ne închipuim că Pavel -
dacă ar trăia astăzi - ar gândi tot aşa?

[59] [60] Fritz Hubmer, "Salutul părtăşiei", nr. 97

[61] Dacă ne gândim de câte ori am mâhnit prin gândurile, pornirile, capriciile, vorbele şi faptele noastre pe
Duhul lui Dumnezeu, care reacţionează într-o sfântă şi fină sensibilitate - atunci ar trebui să ne căim adânc.
[62] Mai multe amănunte la această tema în lucrarea: "Descoperirea credincioşilor în faţa scaunului de judecată
al lui Cristos"

[63] Nu se potriveşte acest cuvânt cu situaţia de astăzi, unde evangheliştii duc pe oameni la Isus dar nu şi în
continuare la o viaţă după îndrumările biblice ci îi lasă într-o viaţă caracteristică modei lumii.