Universitatea de Stat din Moldova

Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

Andrei Cuşco, Igor Caşu, Yuri Josanu

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice

Seria : Cursuri la masterat în studii

sud-est europene

Editor : Igor Caşu

CEP USM

Chişinău, 2009

1
CZU 32:378
C 96

Culegerea de cursuri a fost elaborată şi discutată la Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene
a Universităţii de Stat din Moldova în cadrul proiectului internaţional Există oare diferenţe
majore între Est şi Vest? Europa de Vest şi de sud-est în perspectivă comparatistă, sprijinit de
programul SCOPES al Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă din Elveţia (SNSF - FNSRS).

Recenzenţi:

Ion Eremia, doctor habilitat în istorie

Virgil Pâslariuc, doctor în istorie

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Cuşco, Andrei

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice / Andrei Cuşco, Igor Caşu, Yuri

Josanu; Univ. de Stat din Moldova. Catedra UNESCO Studii Sud-Est
Europene, – Ch.: CEP USM, 2009. – 263 p. – (Seria : cursuri la masterat în
studii sud-est europene).

175 ex.

ISBN 978-9975-70-844-9

32:378
C 96

© Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

ISBN 978-9975-70-844-9

2
 CUPRINS

Andrei Cuşco, Imperiu şi naţiune în Estul şi Vestul european: comparaţii,

dileme, interpretări şi consecinţe............................................................................4

Igor Caşu, Politică, societate şi cultură în Sud-Estul şi Vestul Europei:

studiu comparativ...................................................................................................82

Yuri Josanu, Sisteme politice şi economice comparate:Europe de Vest

şi Europa de Sud-Est............................................................................................153

3
 Andrei CUŞCO

doctor în istorie

Imperiu şi naţiune în Estul şi Vestul

european: comparaţii, dileme,
interpretări şi consecinţe

4
 CUPRINS

Cuvânt înainte..............................................................................................................................................6
1. Introducere: Paradigma „imperială” ca o posibilă alternativă
pentru studierea istoriei moderne ................................................................................................8

2. „Imperiu:” concept, evoluţii, interpretări. Imperiul în tradiţia „Orientală” şi

„Occidentală”: esenţă, diferenţe şi asemănări .........................................................................14
a. Variaţii europene pe tema „imperială” în Evul Mediu şi semnificaţia lor...............................20
b. Poate fi identificată o tradiţie imperială „orientală”? ................................................................23

3. Imperii continentale şi imperii maritime. Relaţia dintre metropolă şi „colonii” în cadrul

acestora: trăsături comune şi deosebiri.....................................................................................26

4. Frontiere, zone contestate şi „sistemul imperiilor continentale:”

o nouă paradigmă în studierea imperiilor? Frontiere, graniţe,
ţinuturi de graniţă: un labirint terminologic sau categorii distincte? ..................................31

5. Imperiile continentale eurasiatice între interacţiune şi concurenţă: frontiere contestate şi

comunităţi de frontieră. Dimensiunea geopolitică
şi „regiunile complexe de frontieră:” un nou program de cercetare?..................................34

6. Între naţiune şi Imperiu: Marea Britanie în context global

(de la „dominaţia mărilor” până la Comunitatea Britanică) ................................................38

7. Imperiul Otoman între tradiţie şi modernitate: dilemele unui declin imperial..................44

8. Imperiul Rus: geopolitică şi geografii simbolice ......................................................................51

9. Imperiul Rus: multi-etnicitate, moşteniri imperiale şi provocările modernităţii ..............57

10. „Chestiunea ucraineană:” naşterea unei naţiuni „improbabile”

şi concurenţa inter-imperială .....................................................................................................63

11. Uniunea Sovietică - „ultimul imperiu”? Consideraţii asupra aplicabilităţii „modelului

imperial” la experienţa sovietică.................................................................................................70

5
 Cuvânt înainte
Cursul propus pentru evaluare a fost conceput în cadrul programului
Modernizarea învăţământului postuniversitar în domeniul studiilor sud-est europene.
Promovarea dialogului intercultural şi a toleranţei interetnice al Catedrei UNESCO
Studii Sud-Est Europene, Universitatea de Stat din Moldova, proiect susţinut financiar
de Fundaţia Soros-Moldova.
Scopul general al cursului are în vedere introducerea în cadrul programului de
masterat a unor elemente orientate spre depăşirea cadrului conceptual circumscris de
„narativele naţionale” şi îngust regionale caracteristice, în special, pentru tradiţiile
educaţiei în domeniul istoric din Sud-Estul Europei. Astfel, pe de o parte se va încerca o
„reabilitare teoretică” a fenomenului imperial la nivelul continentului european, cu un
accent deosebit pe problematizarea relaţiei dintre statul-naţiune şi imperiile
multinaţionale în diversele lor forme. Pe de altă parte, se va urmări explicarea
interdependenţei dintre procesul modernizării şi evoluţia relaţiei dintre statele naţionale
şi imperiile continentale şi maritime create de marile puteri europene în epoca modernă
În final, se va evalua impactul „tradiţiei imperiale” asupra construcţiei Europei moderne
şi se vor discuta problemele „moştenirilor imperiale” ca elemente structurante ale
sistemului statelor europene din epoca modernă şi contemporană. Cursul va fi organizat
pe baza a două „module” care le vor permite studenţilor să se familiarizeze atât cu
controversele şi discuţiile teoretice deosebit de active în domeniul dat (lecţiile 1-4-
„modulul I”), cât şi cu aplicarea diverselor modele teoretice la cazurile concrete ale
imperiilor „multinaţionale” de la periferia şi din centrul continentului (lecţiile 5-11-
„modulul II”.) O atenţie deosebită în cadrul celui de al doilea modul se va acorda
dilemelor şi dificultăţilor cu care se confruntau statele imperiale în „epoca
naţionalismului.” Obiectivul final al cursului presupune formarea deprinderilor de lucru
şi acumularea informaţiei de bază necesare pentru dezvoltarea unor posibile proiecte de
masterat în direcţia schiţată mai sus sau în domenii conexe, cu o aplicare specială la
cazul românesc.
Metodologia cursului, după cum se subliniază deja în titlu, este explicit
comparatistă, orientată spre contextualizarea „experienţei imperiale” în cadrul unei
scheme explicative bine structurate. Pe lângă sugestiile oferite de „istoria comparativă”
în sens îngust, vor fi folosite şi observaţiile relevante din domeniile sociologiei (în
special în cazul discuţiilor teoretice privind esenţa imperiilor ca forme de stat), studiilor
culturale (cu referire la ideologiile imperiale şi impactul lor) şi ştiinţelor politice. În
pofida împărţirii convenţionale dintre aspectele „teoretice” şi „empirice” din cadrul
cursului, se va încerca depăşirea „rupturii” dintre teoriile „abstracte” şi aplicarea lor la
fenomenele concrete care vor fi studiate în detaliu. Sub aspect metodologic, se va
sublinia oportunitatea cadrului „imperial” ca unitate de măsură pentru comparaţiile
macro-regionale.

6
 Bibliografia selectivă a fost concepută reieşind din direcţiile principale ale
dezbaterilor din domeniul „studiilor imperiale” (empire studies), cu scopul de a păstra
un echilibru între lucrările general-teoretice şi „studiile de caz.” Competenţele
lingvistice ale studenţilor sunt de o importanţă fundamentală, dat fiind specificul
domeniului abordat. Deşi s-a încercat introducerea în circulaţie a unor materiale
disponibile în limba română, cele mai multe surse provin din mediile academice
anglofon, rus, francez sau german şi presupun o familiarizare cel puţin parţială a
participanţilor cu mediile lingvistice respective.
Evaluarea performanţei academice va fi organizată conform următoarei schemei
prezentate în continuare. Nota finală va fi determinată de: 1) participarea activă la
discuţiile din timpul orelor (20%); 2) două eseuri care vor fi prezentate, respectiv, la
mijlocul şi la finalul semestrului (câte 20% pentru fiecare eseu, avându-se în vedere că
prima lucrare va discuta o problemă teoretică, iar a doua va trata despre un caz anume,
conform preferinţelor studenţilor, cu aplicarea noţiunilor teoretice însuşite la curs)- în
total 40%; 3) examenul final (40%), compus dintr-o evaluare orală a cunoştinţelor
studentului şi o lucrare scrisă pe o temă determinată (conform programei cursului).
Această schemă va ţine cont atât de abilitatea studentului de a întreprinde cercetări
independente şi de a emite opinii, cât şi de gradul de însuşire a cunoştinţelor şi
deprinderilor acumulate pe parcursul semestrului.

7
 Lecţia 1

Introducere: Paradigma „imperială” ca o posibilă

alternativă pentru studierea istoriei moderne
O întrebare firească care se impune în legătură cu scopurile şi conţinutul acestui curs este:
ce ne poate spune, în plus, studierea experienţei „imperiale” şi a dilemelor modernităţii privite
prin prisma imperiilor continentale şi maritime moderne faţă de optica tradiţională a statului-
naţiune, care domină atât cadrele obişnuite ale cercetării istorice din regiunea noastră, cât şi
percepţiile realităţii cotidiene din prezent? Cu alte cuvinte, este oare justificată introducerea şi
operarea cu categoriile ”imperiale” (fie şi în sens academic) într-o lume aparent dominată de
tendinţele globalizante sau „naţionalizante” care structurează nu numai discursul politic, ci şi pe
cel al majorităţii specialiştilor şi practicienilor ştiinţelor socio-umane? Diversele curente
deconstructiviste (subsumate uneori, în mod simplist şi eronat, sub eticheta
„postmodernismului”) şi-au adus, netăgăduit, aportul la revizuirea concepţiilor esenţialiste şi
primordialiste despre naţiune şi naţionalism. Chiar dacă această atitudine critică şi „revizionistă”
este de multe ori incomodă pentru elitele intelectuale şi politice din Estul şi Sud-Estul Europei,
care îşi concep misiunea în termenii construirii unor noi „state-naţiune” pe ruinele diverselor
„imperii” recent dispărute şi ai articulării unor „proiecte naţionale” viabile, vulnerabilitatea şi
caracterul teleologic al „narativelor naţionale” devine, treptat, un loc comun al mediilor
istoriografice din regiune. Riscurile pe care şi le asumă un proiect academic care îşi propune să
prezinte studiile imperiilor ca o alternativă cadrului naţional şi regional de studiere a istoriei
europene sunt evidente. În primul rând, o posibilă acuzaţie ar fi că, sub pretextul „reabilitării
conceptuale” a fenomenului imperial s-ar ascunde, de fapt, o agendă politică abia camuflată de
„subminare ideologică” a noilor state naţionale din spaţiul post-sovietic. Paradoxal, această
acuzaţie poate veni atât din partea forţelor naţionalizante care îşi propun respingerea şi
delegitimarea „moştenirilor imperiale” de orice fel, cât şi din partea curentelor „euro-sceptice”
care văd în Uniunea Europeană fie o reeditare a vechilor proiecte imperiale, fie o entitate „post-
imperială” cu un prezent şi viitor incert. În al doilea rând, „studiile imperiale” pot fi criticate din
acelaşi motiv, pentru care sunt de obicei atacate teoriile „primordialiste” ale naţiunii, adică din
cauza „esenţializării” obiectului de studiu- al noţiunii de „imperiu.” Deşi, la prima vedere, s-ar
părea că „imperiul” are un caracter mai puţin problematic decât „naţiunea” sau „naţionalismul”
(spre deosebire de acestea din urmă, imperiul este, sau ar trebui să fie, o formă de stat cu
anumite caracteristici bine definite), lucrurile nu stau deloc aşa (după cum vom vedea mai jos).
În al treilea rând, noţiunea de „imperiu” nu este nici pe departe una pur academică, ci este
încărcată de o mulţime de sensuri cotidiene care complică sarcina oricărui cercetător.
Delimitarea sensurilor „academice” (în mod ideal, neutre din punct de vedere semantic sau
emoţional) de cele cotidiene este, de altfel, o problemă universală a ştiinţelor socio-umane. În
acest context, distincţia dintre „categoriile analizei” şi „categoriile practicii” introdusă de
sociologul francez Pierre Bourdieu este extrem de importantă. Primele se referă la noţiunile
special elaborate în interiorul ştiinţelor sociale pentru a analiza şi explica realitatea socială care,
însă, nu este direct reductibilă la ele şi nu le influenţează valabilitatea euristică. Al doilea set de
categorii, dimpotrivă, se referă la practicile sociale imediate şi la dependenţa lor de subiectul
care le foloseşte (evident, această dependenţă nu se rezumă la nivelul pur individual, ci se referă
şi la diversitatea situaţiilor sociale în care sunt concepute şi rostite aceste noţiuni). Situaţia, însă,
se complică în cazul când aceeaşi noţiune (cele mai elocvente exemple sunt tocmai conceptele
de „naţiune” şi „imperiu”) este aplicată atât în mediul academic, cât şi în vorbirea curentă, ceea

8
ce creează confuzie şi suprapuneri de sensuri care limitează valoarea explicativă a acestor
concepte. După cum afirmă Dominic Lieven în cartea sa devenită deja o lucrare clasică a
genului, „ceea ce complică şi mai mult situaţia este că folosirea termenului de „imperiu” a fost
de multe ori extrem de polemizată. Atunci când orice formaţiune politică era numită „imperiu,”
aceasta semnifica, în diferite perioade, o etichetare, laudă sau condamnare directă şi imediată a
acestei entităţi statale.” (Lieven, 3). Nu ne vom opri acum asupra pluralităţii definiţiilor noţiunii
de „imperiu.” Pentru început, vom încerca să oferim o imagine a stadiului în care se află la
moment studierea naţionalismului (curentul rival, dar şi complementar al „studiilor imperiale”)
pentru a ne da seama mai bine de provocările şi dilemele comune ale ambelor direcţii de studiu.
Înainte de toate, credem că nu e relevant (şi nici fezabil) să comparăm studierea imperiilor
şi a naţiunilor ca atare. Fie că naţiunea a precedat naţionalismul sau, dimpotrivă, statele-naţiune
au fost cele care au creat „naţiunile” (după cum afirmă Ernest Gellner), ceea ce ne interesează
este confruntarea şi competiţia dintre statele imperiale şi diversele proiecte naţionaliste (fie că
acestea au reuşit să evolueze în mişcări/ state naţionale sau nu). Cu alte cuvinte, nu vom
compara imperiul şi naţiunea, ci imperiul şi naţionalismul (naţionalismele) care i s-au opus.
Numai o dată cu apariţia instrumentalizării politice a „naţiunii” în mişcările naţionaliste poate fi
vorba de competiţia dintre proiectele naţionale şi imperiale pentru acelaşi spaţiu politic.
Presupoziţia fundamentală a „studiilor imperiale” este, pe de o parte, respingerea oricăror
implicaţii teleologice a „prăbuşirii inevitabile” a imperiilor şi, pe de altă parte, studierea
imperiilor ca nişte „vestigii arheologice”, adică în sensul unor entităţi cu o existenţă finită în
timp şi, cel mai important, fără o existenţă „obiectivă” în lumea de astăzi. Aceasta nu înseamnă
nici ignorarea „moştenirilor imperiale” (dimpotrivă, studierea acestora este extrem de necesară
şi bine venită), nici negarea existenţei actuale ale unor formaţiuni politice importante care
posedă elemente comune cu imperiile din trecut sau chiar se pot transforma în mod potenţial în
nişte „imperii” de tip nou. Totuşi, criteriile conform cărora poate fi definit un imperiu în sensul
conferit de noi (discutate în următoarea lecţie) se deosebesc în mod radical de principiile de
auto-legitimare politică pe care se bazează toate statele contemporane. Dacă ar fi să facem o
paralelă „temporală” dintre epoca dinaintea primului război mondial (când au existat imperiile
„tradiţionale” de care ne ocupăm) şi cea imediat următoare, am putea contrasta „ritmul temporal
obişnuit” al imperiilor cu „ritmul temporal revoluţionar” care a urmat primei conflagraţii
mondiale. Am introdus cazul Uniunii Sovietice în calitate de „test” al acestei discrepanţe, pentru
a evidenţia mai bine atât continuităţile, cât şi deosebirile fundamentale pe care le-a provocat
trecerea la „timpul revoluţionar” la începutul secolului XX. Astfel, atât imperiile eurasiatice
continentale care s-au destrămat în timpul primului război mondial sau imediat după aceea, cât
şi imperiile maritime care au avut o perioadă de dezmembrare mai lungă trebuie privite nu din
punctul de vedere al triumfului statului-naţiune, ci ca posibile alternative, tot atât de viabile în
momentul existenţei lor ca şi statele naţionale care le-au urmat. Întrebarea care trebuie pusă nu
este „de ce s-au destrămat imperiile în secolul XX;” ci „de ce au rezistat ele atât de bine şi atât
de mult atacurilor naţionalismului şi modernizării,” care erau, în fond, profund antagoniste
structurilor politice şi sociale tradiţionale ale acestor entităţi politice?
Aşadar, în continuare vom căuta să evidenţiem problemele cu care se confruntă la ora
actuală teoriile naţionalismului pentru a releva mai bine caracterul comun şi complementar al
multor probleme similare, în esenţă, atât pentru „studiile naţionalismului,” cât şi pentru „studiile
imperiale.” Un argument de bază al cursului de faţă este că apariţia şi, mai ales, dinamica
mişcărilor naţionale din Europa şi, mai ales, din regiunea noastră, nu pot fi deloc înţelese fără a
lua în consideraţie rolul fundamental al contextului imperial în care s-au dezvoltat acestea. Spre
deosebire de narativele tradiţionale care accentuează rolul distructiv şi represiv al imperiilor în
raport cu „principiul naţionalităţilor,” noi vom accentua caracterul constitutiv şi creativ pe care l-

9
au avut practicile şi viziunile imperiale pentru cristalizarea „proiectelor naţionale,” precum şi
interdependenţa continuă dintre latura „naţională” şi imperială atât în cazul imperiilor
continentale (Rus, Otoman sau Habsburgic), cât şi al celor maritime (Britanic sau Spaniol).
Contextul imperial a influenţat nu numai „strategia şi tactica” mişcărilor naţionale, ci şi mediul
discursiv, retorica şi chiar categoriile mentale în care erau imaginate şi înfăptuite proiectele
naţionale.
Cunoscutul sociolog britanic şi unul dintre fondatorii „studiilor naţionalismului,” Anthony
D. Smith, oferă o imagine sintetică a dilemelor şi provocărilor caracteristice acestui domeniu,
care însă, în mod poate surprinzător, dar şi sugestiv, poate fi foarte bine transferată şi în sfera
„studiilor imperiale.” Conform autorului, laturile problematice ale teoriei naţionalismului pot fi
grupate în 5 categorii de bază: „1) Eşecul de a ajunge la un consens cu privire la delimitarea
domeniului; mai ales dezacordul (...) dintre paradigmele modernistă şi perenialistă (şi
primordialistă). 2) Dificultăţile terminologice notorii din domeniu şi eşecul de a ajunge chiar la
un acord preliminar cu privire la definiţiile principalelor concepte. (...). 3) Problemele definiţiilor
apar, în parte, datorită diviziunilor profunde dintre paradigmele elementare şi abordările
metodologice din domeniu. Încă o dată, nu există nici un acord cu privire la obiectivele teoretice
fundamentale şi cu atât mai puţin în ce priveşte elementele de substanţă sau explicaţiile.... 4) Din
aceste diferenţe apar numeroasele programe de cercetare şi interese divergente din domeniu.
Ţinând cont de o politică în plină evoluţie cu privire la etnicitate şi naţionalism, nu este de
mirare că cercetarea din domeniu trebuie să ţină cont de teme şi probleme foarte diferite din
cadrul vastului câmp de fenomene etnice şi naţionale... 5) În cele din urmă, există problema
diferitelor orientări axiologice în problema etnicităţii şi a naţionalismului.” (Smith, p. 228-229).
Aşadar, pluralitatea definiţiilor; confuzia terminologică; inconsistenţa metodologică; impactul
politicii practice; şi, în fine, judecăţile de valoare camuflate sub masca aprecierilor obiective
constituie piedici formidabile în calea oricărei cercetări care operează cu astfel de concepte sau
care încearcă formularea unor teorii plauzibile atât ale naţiunii/naţionalismului, cât şi ale
imperiului/imperialismului.
După părerea noastră, pentru a putea înţelege mai bine conexiunea dintre studierea
imperiilor şi a naţionalismului, sunt necesare două clarificări importante. În primul rând, cel
puţin în cadrul cursului de faţă, vom disocia clar conceptele de „imperiu” şi „imperialism.” Este
evident că aceste noţiuni sunt strâns legate între ele şi că mulţi dintre cei mai importanţi
cercetători ai fenomenului „imperial” văd în „imperialism” pur şi simplu ansamblul practicilor
imperiale, adică totalitatea acţiunilor centrului imperial în raport cu teritoriile dependente, sub
orice formă s-ar exprima acestea. Motivul pentru care suntem mai circumspecţi în a discuta cei
doi termeni împreună este „politizarea” accentuată a termenului „imperialism” şi, de asemenea,
conotaţiile sale istorice bine cunoscute. Termenul de „imperialism,” deşi este folosit în mod
curent doar din secolul XIX (şi are, astfel, o istorie intelectuală mult mai scurtă decât noţiunea
de „imperiu”) este, de la început, polemic prin excelenţă. Ne vom referi aici doar la două tradiţii
de critică anti-imperialistă care continuă să influenţeze sensurile acestui cuvânt până în prezent.
În primul rând, este vorba de gânditorii liberali din secolul XIX, adepţi ai liberului schimb şi ai
pieţelor deschise, care îşi exersau pana (de altfel, cu multă dexteritate) în a combate autarhia,
protecţionismul şi exploatarea nesăbuită şi sistematică a economiei coloniilor pentru a servi
cauza prosperităţii şi puterii metropolitane. În opinia unuia dintre cei mai reputaţi autori britanici
de la începutul secolului XX, John Hobson, autarhia (inerentă imperialismului) ducea la
intensificarea rivalităţii dintre state şi susţinea interesele elitelor aristocratice şi militariste pre-
moderne. Pe de altă parte, pentru Hobson era un lucru evident că „cooperarea industrială
complexă şi în continuă expansiune dintre naţiunile civilizate, prin intermediul comerţului, nu îi
permite nici unei naţiuni de a-şi păstra doar pentru sine câştigurile oricărei pieţe controlate de ea.

10
Protecţionismul este aliatul firesc al imperialismului,” iar pentru Hobson ambele sunt la fel de
iraţionale. El afirma cu convingere: „Comerţul nostru [britanic] cel mai profitabil şi avansat este
tocmai cel cu naţiunile industriale rivale.” O opinie similară era susţinută de faimosul economist
german Joseph Schumpeter, care era la fel de convins că protecţionismul, războiul, expansiunea
teritorială şi imperialismul erau strâns legate şi toate, în aceeaşi măsură, iraţionale în condiţiile
unei economii moderne.
A doua tradiţie intelectuală majoră care şi-a pus amprenta pe „încărcătura” politică a
acestui concept este marxismul, reprezentat atât de fondatorul său, cât şi, mai ales, de versiunea
simplistă, dar pe larg acceptată, oferită de Lenin în lucrarea sa Imperialismul: Stadiul suprem al
capitalismului. După cum apreciază Dominic Lieven, „Dumnezeu şi imperialismul erau cei mai
mari duşmani ai noii ordini mondiale pe care marxismul revoluţionar a încercat să o creeze pe
parcursul secolului XX.” Marx avea o poziţie destul de echivocă în problema imperiilor
maritime europene. Pe de o parte, el deplângea devastarea economiilor popoarelor indigene de
către forţele capitaliste, dar, pe de altă parte, el vedea în aceste forţe o şansă pentru progres,
pentru emanciparea colonizaţilor de sub presiunea „vieţii lor nedemne, stagnante şi vegetative”
şi pentru apariţia unor viitoare aspiraţii spre o existenţă cu adevărat umană şi raţională. Lucrarea
lui Lenin citată mai sus, în pofida faptului că autorul ei nu putea concura cu alţi discipoli ai lui
Marx pe tărâm filozofic, a devenit cea mai importantă operă dedicată imperialismului din
perspectivă marxistă. Lenin nega orice legătură dintre imperiile pre-capitaliste şi imperialismul
marilor puteri europene din vremea sa. Acesta din urmă s-ar fi datorat în exclusivitate naturii
economiei capitaliste moderne, care devenise monopolistă, fiind dominată de capitalul financiar.
Fiind confruntat cu scăderea profitului pe pieţele sale interne, capitalismul se afla în căutare de
noi pieţe pentru comerţ şi investiţii, noi surse de forţă de muncă ieftină şi materii prime în lumea
colonială. Ca urmare, „capitalul financiar monopolist” şi aparatul guvernamental au fuzionat în
principalele state imperialiste. De aici rezulta inevitabilitatea, în viziunea lui Lenin, a războaielor
pe scară largă dintre puterile imperialiste care, în final, trebuiau să ducă la declanşarea
proceselor revoluţionare. Atenţia lui Lenin era mereu concentrată asupra Europei şi a revoluţiei
europene, deşi existau unele semne că în ultimele luni ale vieţii sale active, pe măsură ce
dispărea speranţa unei revoluţii pan-europene, el începea să acorde o importanţă tot mai mare
lumii coloniale şi potenţialului acesteia pentru crearea viitoarei ordini socialiste mondiale. În a
doua jumătate a secolului XX, dezbaterile asupra imperialismului iniţiate de tradiţia marxistă (şi
continuate în Uniunea Sovietică pe parcursul anilor 1920, până la „revoluţia culturală” iniţiată
de Stalin) au continuat în două direcţii deosebit de interesante. În primul rând, este vorba de
diferitele versiuni ale „neo-colonialismului,” care încercau să analizeze controlul indirect
exercitat asupra ţărilor din lumea a treia de către puterea „invizibilă” economică şi financiară a
Occidentului. Cel mai fructuos (şi controversat) curent în acest context a fost cel iniţiat de
sociologul american Immanuel Wallerstein şi cunoscut sub numele de „teoria dependenţei”
(dependencia). Pornind de la premisele enunţate de Wallerstein în trilogia sa consacrată „lumii-
sistem” (world system), începând din secolul XVI, un grup de puteri capitaliste europene (mai
târziu şi americane) şi-au instaurat dominaţia asupra economiei mondiale şi au împărţit lumea în
3 zone distincte cu roluri bine definite în această „nouă ordine economică:” „nucleul” (core),
periferia (periphery) şi semi-periferia (semi-periphery). Nu vom relua aici întregul argument
wallersteinian, observând doar că, dacă în formularea iniţială această teorie admitea un oarecare
dinamism şi spaţiu de manevră măcar în cazul „semi-periferiei” (o zonă „intermediară” a acestei
scheme), în formulările mai radicale caracteristice unor savanţi sud-americani din anii 1960-70
(de exemplu, Andre Gunder Frank) această „dependenţă” era analizată din poziţia unui
determinism rigid care condamna ţările din „Lumea a Treia” la o înapoiere pe termen lung. În al
doilea rând, „imperialismul” a devenit un concept central pentru şcoala „studiilor culturale,”

11
inaugurată de lucrarea lui Edward Said Orientalism (1979). Argumentul de bază al lui Said şi al
epigonilor săi postulează subordonarea preocupărilor literare şi ştiinţifice privind societăţile şi
culturile „orientale” intereselor şi practicilor de dominaţie imperială prin care Occidentul îşi
impunea hegemonia asupra „Orientului” şi, prin extensie, a celorlalte părţi ale lumii. Construirea
mentală a „Orientului,” operată inclusiv la nivel subconştient, servea ca mijloc de legitimare şi
justificare a inegalităţii de putere dintre dominatori şi cei dominaţi (chiar dacă nu era vorba de
colonialismul propriu-zis). În lucrarea sa ulterioară, Culture and Imperialism (1994) Said
încearcă chiar o corelaţie directă dintre „experienţa imperială” şi tradiţia literară şi artistică vest-
europeană din secolul XIX şi începutul secolului XX. Chiar dacă această legătură pare uneori
exagerată, interdependenţa dintre „culturile înalte” ale metropolelor şi „construcţia imperială”
este o temă care merită toată atenţia. Vom discuta mai pe larg aceste probleme cu referinţă la
cazul concret al Imperiului Rus, care nu se încadrează total în schema lui Said, dar este un teren
fertil pentru studierea comparativă a interacţiunii dintre cultură/ştiinţă şi imperiu. Dacă noţiunea
de „imperialism” este atât de prezentă şi dezbătută în peisajul intelectual al ultimilor 50 de ani,
situaţia conceptului de „imperiu” este diametral opusă. Departe de a fi studiat ca un „obiect
istoric,” „imperiul” a ajuns a fi substituit prin noţiunea de „imperialism,” pierzându-şi astfel
legitimitatea ca o „categorie de analiză.” Scopul acestui curs este, printre altele, tocmai
reabilitarea conceptuală a cadrului „imperial” şi disocierea de amprenta polemică şi implicarea
în dezbaterile politice contemporane pe care o sugerează noţiunea de „imperialism.”
În al doilea rând, este necesară o reevaluare a „naţionalismului” care ar ţine cont de
caracterul instrumental şi universal al acestei doctrine începând din primele decenii ale secolului
XIX. Este evident că naţionalismul a fost principalul concurent al principiilor politice şi
ideologice pe care se bazau imperiile eurasiatice continentale care au existat înainte de primul
război mondial. Tot atât de clar este că relaţiile dintre „naţionalism” şi aceste entităţi imperiale,
deşi fundamental contradictorii, nu au fost neapărat sau continuu antagoniste. Dimpotrivă, către
începutul secolului XX elitele acestor state multinaţionale au încercat în diverse moduri să
ajungă la un compromis sau să manipuleze „principiul naţional” în propriile interese. Metodele
puteau fi foarte diferite, de la strategia „naţionalizantă” brutală a „tinerilor turci” din ultimul
deceniu de existenţă a Imperiului Otoman (culminând cu genocidul armean din 1916) până la
proiectele cvasi-federaliste din jumătatea austriacă a Imperiului Habsburgic care erau pe cale de
a fi implementate înainte de izbucnirea războiului. În alte cazuri (ca, de exemplu, în Imperiul
Rus sau în Regatul Ungariei) se încerca consolidarea unui „nucleu” al naţiunii imperiale pe o
porţiune cât mai însemnată a teritoriului. Această strategie presupunea, pe termen lung,
excluderea unor grupuri de populaţie din aceste „patrii ideale” şi chiar, cel puţin teoretic,
renunţarea la unele teritorii alogene. Vom discuta aceste subiecte mai pe larg în lecţiile
următoare. Întrebarea la care vom încerca să răspundem acum este: cum trebuie înţeles
naţionalismul în raport cu subiectul nostru?
Problemele fundamentale ale teoriei naţionalismului identificate de Anthony Smith, cât şi
diversele „paradigme” evidenţiate de el (modernismul, primordialismul, perenialismul,
etnosimbolismul, diversele curente „postmoderne”) ne dau o imagine cel puţin parţială a
divergenţelor profunde legate de însăşi esenţa „fenomenului naţional.” Multiplicitatea opiniilor
asupra acestei probleme variază de la perceperea naţionalismului ca o ideologie destul de
simplistă şi primitivă (Gellner) până la interpretarea naţionalismului ca un discurs dominant al
timpurilor noastre (Katherine Verdery). Această ultimă opinie, la care subscriem şi noi, se
bazează şi pe viziunea lui Benedict Anderson, care, deşi nu foloseşte noţiunea de „discurs”
(rezervată „postmoderniştilor”), priveşte naţionalismul ca pe un fel de sistem cultural sau
concepţie despre lume pe care o compară mai curând cu sistemele religioase sau dinastice decât
cu ideologiile „clasice,” de tipul liberalismului sau a socialismului. Verdery dezvoltă acest

12
argument şi afirmă că naţiunea este un fenomen care are valoare simbolică pentru membrii unei
comunităţi. Naţiunea, ca simbol., a „ajuns să legitimeze numeroase acţiuni şi mişcări sociale,
deseori având scopuri foarte diferite.” Astfel, naţionalismul este „utilizarea politică a simbolului
naţiunii prin discurs şi activitatea politică.” Ca urmare, „naţionalismul este, în esenţă, un discurs
care omogenizează, diferenţiază şi clasifică” (mai mult, naţionalismul exercită toate aceste
funcţii simultan). Aceasta înseamnă că naţionalismul „în sine” nu trebuie să fie privit ca un actor
social sau ca o ideologie. Întrebările de felul „este naţionalismul rău sau bun, compatibil sau nu
cu democraţia” îşi pierd valabilitatea. Întrebarea corectă ar fi: „Care este contextul global, social
şi instituţional în care diferite grupuri concurează pentru a controla acest simbol şi sensurile
sale? Care sunt programele concrete ale acestor grupuri diverse?” Astfel, în cadrul interpretării
discursive a naţionalismului, acesta trebuie interpretat ca o formă sau „acoperire” pentru diferite
construcţii psihologice sau ideologice, care este folosită pentru că s-a dovedit un instrument
eficient pentru introducerea unor asemenea construcţii în conştiinţa maselor. Naţionalismul nu
mai este o doctrină omogenă opusă „imperiului,” ci un câmp de forţe care înglobează diverse
tendinţe şi curente şi care poate intra în cele mai diverse combinaţii cu doctrinele politice
dominante la un moment dat. Această perspectivă depăşeşte opoziţia dintre naţionalismul
„civic” şi „etnic” şi admite pluralitatea „naţionalismelor” ca pe o evidenţă.
Teoria „discursivă” a naţionalismului nu înseamnă relativizarea totală a acestui domeniu
de cercetare. Mai curând, acest mod de a privi naţionalismul explică dinamica sa internă şi
diversele sale manifestări în contextul imperial în care s-a dezvoltat acesta mai ales în estul şi
sud-estul Europei. Aprecierea că naţionalismul este, în esenţă, „nemesis-ul” oricărui imperiu,
rămâne valabilă. Principiul suveranităţii populare enunţat de revoluţia franceză şi doctrinele
romanticilor germani formau un „material explozibil” extrem de periculos pentru baza
tradiţională a legitimării monarhice. Desigur, dilemele imperiilor continentale erau diferite de
cele ale imperiilor coloniale maritime, unde distincţia dintre metropolă şi colonii era mult mai
clară. Însă caracterul instrumental al naţionalismului a permis, bunăoară, formularea unor
proiecte de către cercurile tradiţionaliste şi conservatoare britanice şi germane, la sfârşitul
secolului XIX, care preconizau sinteza „imperiului” şi a „naţiunii” într-o nouă comunitate, deşi
situaţiile erau foarte diferite în cazul Imperiului Britanic (care poseda un teritoriu colonial
imens) şi al Imperiului German (în mod fundamental, un stat-naţiune cu ambiţii coloniale, dar
cu realizări mediocre în această privinţă). Astfel, interdependenţa dintre caracterul „imperial” şi
„naţional” al imperiilor maritime trebuie luată în consideraţie atunci când ele sunt comparate cu
entităţile continentale multinaţionale.
Aceste consideraţii, credem, au demonstrat cu prisosinţă caracterul interdisciplinar al
„studiilor imperiale.” Pe lângă aspectele istorice care ocupă un loc de frunte în orice demers
comparativ, multe dintre ideile care structurează cercetarea curentă a imperiilor continentale şi
maritime provin, în formulările lor iniţiale, din domeniile sociologiei, ştiinţelor politice, studiilor
literare etc. De altfel, abordarea „tematică” presupune depăşirea graniţelor dintre disciplinele
academice consacrate şi, uneori, chiar distanţarea de tendinţele dominante din prezent. De
exemplu, chiar dacă teoria relaţiilor internaţionale sau diversele teorii care încearcă să explice
apariţia şi dezvoltarea statelor sunt indispensabile pentru oricine care se interesează de acest
subiect, nu acelaşi lucru se poate spune despre teoria „alegerii raţionale,” (rational choice), care
ignoră aproape total dimensiunea istorică a fenomenelor politice şi încearcă să urmeze modelele
„ştiinţelor exacte” sau ale economiei. Noi vom încerca să urmăm o abordare strict istorică a
fenomenului imperial, concentrându-ne atenţia atât asupra genealogiei principalelor concepte,
cât şi asupra sistemului imperiilor continentale care au dominat o mare parte a Europei de la
începutul secolului XVIII până la primul război mondial.

13
 Lecţia 2

„Imperiu:” concept, evoluţii, interpretări. Imperiul în

tradiţia „Orientală” şi „Occidentală”: esenţă,
diferenţe şi asemănări
1. Cum poate fi definit conceptul de „imperiu”? Este oare posibilă
şi necesară o definiţie „obiectivă” a acestei noţiuni?

În cei peste 15 ani scurşi de la revoluţiile din 1989 şi destrămarea Uniunii Sovietice, a avut
loc o adevărată „explozie” a interesului pentru problematica „imperială” atât în mediul
istoricilor, cât şi, în termeni mai puţin spectaculoşi, printre reprezentanţii ştiinţelor sociale. Acest
fenomen pare a fi cauzat de trei factori fundamentali. În primul rând, este vorba de destrămarea
Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei. În al doilea rând, un factor deloc neglijabil a fost migraţia
masivă a foştilor supuşi din coloniile imperiilor „maritime” în fostele metropole europene şi în
America de Nord. A treia „forţă motrice” a acestei transformări poate fi găsită în intensificarea
mişcării anti-globalizare şi în tendinţa tot mai insistentă (şi tot mai convingătoare) de a eticheta
Statele Unite ale Americii drept un „imperiu” (problema mono-polarităţii în relaţiile
internaţionale). Atunci când aruncăm o privire asupra definiţiilor noţiunii de „imperiu” în
literatura de specialitate, găsim obişnuita anarhie conceptuală care însoţeşte termenii cu o
încărcătură emoţională şi politică deosebită. Totuşi, se poate identifica un anume nucleu
conceptual care permite o „circumscriere” a sensului „imperiului” în dezbaterile academice
contemporane. În continuare, vom enumera 7 definiţii „autorizate,” aparţinând fie unor
specialişti în sociologie comparată (primele trei), fie unor cercetători specializaţi în istoria
Rusiei. Definiţiile oferite de aceştia din urmă ne interesează din cauza includerii Uniunii
Sovietice în această categorie şi, astfel, a posibilităţii de a urmări continuităţile percepute între
imperiile tradiţionale şi statul sovietic, care reprezenta o entitate politică de tip nou.

1. „Un imperiu reprezintă un sistem politic compozit14 de mari dimensiuni, legat de o

oarecare putere centrală prin administrare indirectă (indirect rule). Puterea centrală
exercită, într-o oarecare măsură, controlul militar şi fiscal în fiecare segment important al
sferei sale imperiale, dar tolerează cele două elemente fundamentale ale administrării
indirecte: 1) păstrarea sau instaurarea unor instituţii (compacts) speciale, distincte pentru
guvernarea fiecărui dintre aceste segmente; şi 2) exercitarea puterii prin anumiţi
intermediari, care se bucură de o autonomie considerabilă în cadrul propriilor lor sfere de
responsabilitate, în schimbul asigurării subordonării şi loialităţii faţă de centru, a plăţii
tributului şi a colaborării militare cu puterea centrală” (Charles Tilly);
2. „Un imperiu este un stat foarte întins. Totuşi, dacă ar fi să aplicăm acest termen oricărui
stat foarte întins, aceasta ar sfida, de multe ori, sensul obişnuit şi curent în care se foloseşte
acest cuvânt... Nu este vorba pur şi simplu de dimensiunile statului, dar şi de definirea unei
alte trăsături caracteristice- a existenţei dominaţiei... De obicei, se consideră că imperiile au
fost create şi instituite prin cucerire, şi această credinţă are temeiuri foarte serioase, fiindcă
prin termenul de „imperiu” se subînţelege şi se presupune că un anumit grup etnic sau

14
A se vedea mai jos explicaţia acestei noţiuni.

14
 comunal, bine definit, şi/ sau o unitate teritorială centrală... exercită dominaţia şi controlul
asupra altor grupuri etnice, teritoriale sau comunale.” (S. E. Finer)
1.„Imperiul reprezintă un sistem de interacţiune dintre două entităţi politice, una dintre
care, numită metropolă dominantă, exercită controlul politic asupra politicii interne şi externe-
adică a suveranităţii efective- a celeilalte entităţi politice, numite periferie subordonată.”
(Michael Doyle)
2.„Eu definesc imperiul ca un sistem politic organizat în mod ierarhic, cu o structură
asemănătoare unui hublou- sau unei roţi fără spiţe-, în cadrul căruia o elită centrală şi un stat-
nucleu (core) domină societăţile şi elitele de la periferii prin faptul, că servesc ca intermediari
pentru interacţiunile semnificative ale acestora şi prin canalizarea fluxurilor de resurse de la
periferie spre centru şi de acolo- înapoi spre periferie.” (Alexander Motyl)
3.„Imperiul desemnează controlul exercitat de către o societate dominantă asupra
suveranităţii efective a două sau mai multe societăţi subordonate care sunt concentrate, în mod
substanţial, în anumite regiuni speciale sau „patrii etnice” (homelands) din cadrul imperiului...
imperiile se deosebesc de statele naţionale în virtutea faptului, că societăţile care constituie
imperiul nu sunt integrate într-o singură comunitate politică; ele (imperiile) se deosebesc de
alianţele dintre state şi de formele de hegemonie ale marilor puteri asupra statelor mici în
virtutea faptului, că centrul metropolitan domină atât afacerile interne ale societăţilor periferice,
cât şi legăturile externe ale acestora.” (Bruce Parrott)
4.„Un imperiu este, mai întâi şi înainte de toate, o foarte mare putere care şi-a lăsat
amprenta asupra relaţiilor internaţionale dintr-o întreagă epocă. De asemenea, prin acest termen
eu am în vedere un sistem politic (polity) care administrează teritorii întinse şi o multitudine de
popoare, fiindcă administrarea şi controlul spaţiului şi a multi-etnicităţii este una dintre marile şi
eternele dileme ale oricărui imperiu. Pentru mine, prin definiţie, un imperiu nu poate fi o
democraţie; cu alte cuvinte, imperiul nu reprezintă un sistem politic (polity) administrat cu
consimţământul explicit al popoarelor sale... cele mai interesante şi importante imperii (sub
aspect istoric, n.n.) au fost acelea, care erau legate de o oarecare religie mondială şi o mare
cultură (high culture), fiindcă datorită acestor legături ele au avut un impact semnificativ asupra
istoriei civilizaţiei mondiale.” (Dominic Lieven)
5.„Imperiul reprezintă o structură de stat compozită în cadrul căreia metropola este
distinctă şi diferită, într-un anume fel, de periferie; iar relaţiile dintre cele două părţi sunt
concepute sau percepute de către actorii din metropolă sau de la periferii în termenii unei
inegalităţi, subordonări şi/ sau exploatări justificate sau nejustificate.” (Ronald Grigor Suny)
Astfel, elementele citate frecvent în toate sau majoritatea definiţiilor de mai sus includ o
distincţie clară între un nucleu, centru sau metropolă şi o periferie sau mai multe „societăţi”
periferice (deseori această deosebire dintre singular şi plural este nesigură şi problematică) De
asemenea, unele definiţii insistă asupra identificării imperiului cu (anumite) state întinse,
puternice şi nedemocratice. Întreaga paletă a acestor definiţii presupune identificarea unor
caracteristici „obiective” ale entităţilor politice „imperiale” care le-ar deosebi, pe de o parte, de
statele naţionale, iar, pe de altă parte, ar permite delimitarea unei categorii de state similare fie
de-a lungul unei „axe istorice,” fie prin ignorarea completă a dimensiunii istorice, accentuându-
se doar anumite trăsături perene, „fundamentale” pentru orice imperiu. Caracterul complex şi
contradictoriu al acestui concept este evidenţiat foarte bine într-un articol de fond al unei reviste
de specialitate care îşi propune formularea unei noi agende de cercetare a problematicii
imperiale. Vom cita pe larg din acest fragment: „Conceptul de imperiu este atât de universal şi
atotcuprinzător, încât s-ar părea că el nu are în general vreun sens concret sau special. Într-
adevăr, imperiul întruchipează totalitatea întunecată a dominaţiei şi constrângerii nelimitate; în

15
acelaşi timp, această noţiune se dovedeşte a fi un sinonim pentru neologismul incomod al
„lumii-sistem” (world system)... imperiul evocă şi un principiu unificator pentru un univers
ordonat înconjurat de elementele distructive ale haosului şi barbariei. Imperiul este, în acelaşi
timp, asociat fie cu splendoarea trecută a claselor superioare din metropole, fie cu exploatarea şi
dominaţia exercitate de ele în colonii. Un imperiu este, simultan, un agresor şi un expansionist
neobosit şi de neînvins, dar şi un colos care stă pe picioare de lut... Imperiul este o „închisoare a
popoarelor,” dar tot imperiul reprezintă garantul păstrării originalităţii şi diferenţelor locale în
faţa proiectelor de standardizare (ale statelor naţionale). Care ar fi, în aceste condiţii, scopul
folosirii termenului de „imperiu”?” (AB IMPERIO, Nr. 1, 2005, p. 33).
Întrebarea pe care şi-o pun autorii este îndreptată spre definiţiile „obiective” ale
fenomenului imperial, reprezentate de curentele dominante din domeniul „studiilor imperiale.”
În pofida pluralităţii definiţiilor schiţate mai sus, tradiţia cercetării comparative a imperiilor
poate fi împărţită, în mod convenţional, în trei categorii sau tendinţe principale. Primul curent
include abordările care ar putea fi numite „sociologice” sau „anistorice.” Aceasta nu înseamnă
că autorii în cauză ignoră cu totul contextul istoric al apariţiei şi dezvoltării imperiilor.
Reprezentanţii acestui curent încearcă să identifice criterii obiective pentru delimitarea esenţei
„caracterului imperial” al statelor de care se ocupă. Această „esenţă imperială” coincide, practic,
cu întreaga istorie a umanităţii şi depinde doar de anumite „variabile experimentale” care sunt
constante şi nu fac decât să-şi schimbe periodic poziţia în diferite combinaţii de factori (astfel
este explicată latura dinamică a evoluţiei imperiilor). Curentul „sociologic” include lucrări foarte
diferite atât în privinţa stilului, cât şi al conţinutului, dar toate aspiră spre rigoare ştiinţifică sau
spre imagini totalizatoare ale evoluţiei „fenomenului imperial” pe parcursul istoriei umane. Ca
exemple, putem cita lucrările lui Shmuel N. Eisenstadt (The Political Systems of Empires, 1969,
ed. II: 1992), Michael Doyle (Empires, 1986) sau lucrarea colectivă editată de Maurice
Duverger (Le Concept d’Empire, 1980).
A doua tendinţă (nu neapărat opusă primului curent, ci, dimpotrivă, bazându-se în mare
măsură pe eşafodajul teoretic construit de sociologia şi politologia comparată) este concret-
istoric în orientarea sa şi se concentrează mai mult pe comparaţii aplicate şi detaliate dintre
statele imperiale din spaţiul eurasiatic care au existat în acelaşi segment temporal şi spaţial
(adică în epoca modernă) şi au avut legături directe sau indirecte care le influenţau politica
internă şi externă. Această abordare este, probabil, cel mai bine exemplificată de lucrarea
excelentă a lui Dominic Lieven consacrată Imperiului Rus şi „rivalilor” săi în context global
(Dominic Lieven. Empire: The Russian Empire and Its Rivals, 2000). Autorul adaugă o
importantă dimensiune geopolitică şi strategică argumentării sale şi plasează noţiunea de
„putere” în centrul interpretării fenomenului imperial modern pe care o propune. În acelaşi timp,
autorul ignoră (cel puţin în definiţia conceptului de „imperiu,” dacă nu şi în cuprinsul cărţii)
criteriul relaţiilor dintre „centru” şi „periferie” ca o trăsătură caracteristică a controlului imperial.
Ambele curente prezentate până acum se bazează pe o interpretare „obiectivă” a experienţei
imperiale şi încearcă, în ultimă instanţă, să găsească scheme explicative pentru natura şi evoluţia
imperiilor pe care le analizează. O viziune mai complicată este cea propusă de istoricul
american de la Harvard, Terry Martin, care accentuează interacţiunea factorilor „obiectivi” şi
„subiectivi” în cazul oricărui „proiect imperial.” El atribuie o importanţă deosebită „perceperii”
subiective a imperiului ca un indicator fundamental al existenţei sale. Martin se aliniază opiniei
exprimate de R. G. Suny (vezi definiţia nr. 7), conform căreia relaţia dintre centru şi periferie
depinde în cea mai mare măsură de percepţia reciprocă a statutului inegal ale celor două părţi.
Martin admite şi datoria intelectuală pe care o are faţă de interpretarea „constructivistă” şi
„subiectivistă” a fenomenului naţional a lui Rogers Brubaker. Totuşi, istoricul american nu este

16
pregătit să respingă în totalitate poziţia „obiectivistă,” avertizându-şi cititorul că „Definirea
fenomenelor imperiale şi naţionale ca nişte categorii ale percepţiei subiective, şi nu ca nişte
comunităţi sau forme statale „existente în realitate,” nu înseamnă nici pe departe o retragere
resemnată spre postmodernism şi „analiza discursului” (discourse analysis). Mai curând, această
abordare presupune un studiu empiric şi comparatist riguros al acelor factori „obiectivi” care,
într-un anumit mediu istoric universal, guvernează percepţiile subiective ale imperiului, naţiunii
şi ale altor categorii practice importante.” Astfel, „realitatea” factorilor obiectivi rămâne
neatinsă, deşi această realitate este mereu mediată de gândirea subiectului care o percepe.
Al treilea curent sau „şcoală” a studiilor imperiale este abia în stadiu de formare şi
cristalizare. Această tendinţă este reprezentată nu atât de reflecţiile critice ale lui Terry Martin
(care încă păstrează un oarecare echilibru între tendinţele structuraliste şi post-structuraliste), cât,
mai ales, de proiectul „noii istorii imperiale” propus şi elaborat de editorii revistei ruseşti „Ab
Imperio,” una dintre cele mai interesante publicaţii interdisciplinare din spaţiul post-sovietic.
Într-un volum recent al acestei reviste, editorii au inserat un „manifest” care pledează pentru o
reconceptualizare radicală a domeniului „istoriei imperiale” (adică a „studiilor imperiale”). Ei au
declarat că „noua istorie imperială apare în forma unei „arheologii a cunoaşterii” despre
imperiu.” (Ab Imperio, Nr. 1, 2005, p. 54). Pentru a-şi clarifica definitiv punctul de vedere, ei au
subliniat: „Noi înţelegem noţiunea de „arheologie” în sensul unei paradigme post-structuraliste,
urmându-l pe Foucault.15 Această paradigmă deconstruieşte conceptele normative şi
fundamentale ale ştiinţelor sociale şi umane.” Autorii acestui proiect post-structuralist de
„deconstrucţie” a narativelor naţionale, dar şi a versiunilor „normative” ale modernităţii, au fost
criticaţi din mai multe puncte de vedere. Criticile variază de la alegerea nefericită a denumirii de
„noua istorie imperială” pentru un proiect care se pretinde neutru sub aspect politic până la
scepticismul mai general faţă de aplicarea tehnicilor „postmoderne” în cercetarea concretă a
fenomenelor istorice. Totuşi, chiar virulenţa criticilor dovedeşte stadiul matur atins de „studiile
imperiale” şi perspectiva unor demersuri comparative în acest sens.
Clasificarea prezentată mai sus este, desigur, doar una dintre posibilităţile de delimitare a
diverselor tendinţe şi concepţii care se confruntă pe câmpul studiilor imperiale. Dominic Lieven,
bunăoară, face o distincţie clară între cercetătorii interesaţi în imperiile maritime coloniale şi cei
preocupaţi de imperiile militare continentale. Credem că prezentarea de mai sus a servit, totuşi,
mai bine drept o introducere sumară în problemă. Curentele contemporane reiau parţial
preocupările mai vechi ale unor istorici ai înfloririi sau decăderii Imperiului Roman (Edward
Gibbon sau Theodor Mommsen), sau uzează chiar de reflecţiile lui Tucidide asupra Imperiului
maritim atenian (de exemplu, Michael Doyle). Astfel, meditaţia asupra naturii şi sorţii
fenomenului imperial este tot atât de veche ca şi existenţa acestor formaţiuni politice. Pe noi,
însă, ne interesează fenomenul imperial în forma sa modernă, aşa cum s-a cristalizat el în
Europa de la mijlocul secolului XVIII până la primul război mondial. Pentru a înţelege modelele
şi reprezentările elitelor imperiilor eurasiatice rivale, vom urma a abordare genealogică a
conceptului de „imperiu,” încercând să trasăm evoluţia acestuia de la modelul „arhetipal” roman
până în pragul epocii moderne. De asemenea, vom examina posibilele paralele şi diferenţe între
modelul imperial roman/european şi cel chinez pentru a contrasta două „tradiţii” deosebite de
construcţie politică şi ideologică.

15
Michel Foucault (1926-1984), reputat filozof francez contemporan, unul dintre fondatorii
direcţiei post-structuraliste în ştiinţele sociale, autor a numeroase lucrări consacrate apariţiei
categoriilor modernităţii (sub aspect epistemologic) şi rolului pe care l-au avut „practicile
disciplinare” în acest proces.

17
 2. „Imperium-ul” roman şi moştenirile acestuia

Este un lucru bine cunoscut că noţiunea de „imperiu” provine din cuvântul latin imperium.
Această etimologie se păstrează în toate limbile romanice, precum şi în engleză şi în limbile
slave. Singura excepţie notabilă este mediul lingvistic german, unde s-a încetăţenit noţiunea
germanică de Reich pentru a desemna statul imperial, sub orice formă s-ar fi manifestat acesta.
Totuşi, deloc întâmplător, tocmai mediul politic „german” a pretins, pe tot parcursul Evului
Mediu, o poziţie privilegiată în raport cu tradiţia imperială romană. Vom discuta aceste
probleme în secţiunea următoare. Acum este suficient să observăm, că toate imperiile europene,
inclusiv cele de la est de Ural, ca şi cele formate de statele succesoare ale coloniilor europene
din cele două Americi (Brazilia, Mexic), îşi aveau aţintită privirea spre Roma clasică atât ca o
inspiraţie pentru posibile modele simbolice sau administrative, cât şi ca o aspiraţie spre
universalismul şi eficienţa atinse de Imperiul Roman în perioada sa de apogeu. Imperiul Roman
s-a transformat în mod spectaculos dintr-o simplă aşezare care ar fi fost fondată de refugiaţii
troieni pe malurile Tibrului mai întâi într-o putere regională din nordul Italiei, iar mai târziu a
devenit stăpânul dacă nu al întregii lumi cunoscute (deoarece unele părţi din Asia, Africa,
precum şi Britania, Irlanda şi Europa Nordică au rămas în afara controlului său, dacă nu şi al
influenţei sale), atunci cu siguranţă al întregii lumi care merita să fie cunoscută. În momentul
când a atins maxima extindere teritorială, Imperiul Roman cuprindea întreaga „lume
mediteraneană” (oikoumene) definită de către geografii greci drept întregul univers terestru. În
acest sens, Roma a fost primul (şi poate unicul) imperiu universal. Nu e de mirare că acest stat
exercita o fascinaţie uneori obsesivă asupra generaţiilor următoare de conducători ai statelor
multietnice din Europa, care încercau să-i imite cel puţin grandoarea, dacă nu şi eficienţa.
Ce însemna, totuşi, termenul de imperium în contextul său iniţial? În accepţiunea sa din
perioada republicană a Romei, imperium-ul semnifica autoritatea acordată unui magistrat al
Republicii de a acţiona din numele Romei şi al cetăţenilor săi în vreme de pace sau război, după
cum o cereau circumstanţele. „Imperium-ul” se distingea conform criteriului spaţial: el putea fi
exercitat fie în interiorul oraşului (imperium domi), fie peste hotarele Romei (imperium militiae).
Pe măsura creşterii teritoriale a Romei, acest termen a ajuns să însemne pur şi simplu
„autoritate” sau „dominaţie,” în mod abstract, fiind detaşat de orice persoană particulară care îl
exercita. Distincţia, anterior foarte rigidă, dintre imperium domi şi imperium militiae, a dispărut
treptat, iar Roma şi toate teritoriile sale dependente au început să fie privite ca formând o singură
unitate teritorială, Imperium Romanum. Totuşi, această „transferare” a sensului spre
dimensiunea teritorială a avut loc destul de târziu, abia în timpul lui Iuliu Cezar şi Octavian
August. Etapa târzie a aplicării teritoriale a termenului în context roman împiedică orice
comparaţie pripită a Romei cu imperiile europene de mai târziu, mai ales din cauză că versiunile
„vernaculare” ale cuvântului imperium şi-au păstrat sensul de „autoritate politică” cu mult după
ce termenul a început să fie folosit în sens spaţial. Transferul de la „imperium-ul” juridic la cel
teritorial s-a făcut prin analogie, de la dreptul magistratului de a da ordine şi a cere ascultare de
la cei care îi erau subordonaţi ajungându-se la argumentarea dreptului Romei de a pretinde
supunere şi subordonare de la popoarele pe care le cucerise. Conform tradiţiei „juridice”
romane, conceptul iniţial de „imperium” era foarte bine definit, având un sens exclusiv juridic şi
politic. Acest sens îngust şi-a lăsat amprenta asupra concepţiilor de mai târziu, imperiul fiind
deseori privit ca un anumit stat cu un teritoriu foarte bine delimitat, exercitând o autoritate
suverană asupra supuşilor săi care sunt direct supravegheaţi de aparatul administrativ. Totuşi,
această definiţie pur politică nu ţine cont de factorii economici, militari, culturali şi religioşi care
au o influenţă hotărâtoare asupra configuraţiei de putere dintr-o anumită epocă.

18
 Romanii îşi percepeau imperiul ca o monarhie universală. Barbarii din afara limesului
imperial erau priviţi cu acelaşi sens de superioritate cu care îi priveau coloniştii europeni din
secolul XIX pe „aborigenii” in colonii. Chiar şi singurul vecin cu adevărat „imperial” al Romei,
Regatul Parţilor, era considerat un simplu „despotism oriental, un popor barbar, lăudăros şi
neorganizat.” Acest sens roman al universalismului provenea, desigur, din cultura greacă, care
oferea atât un model sub forma imperiului lui Alexandru Macedon, cât şi o doctrină
„universalistă” elaborată de filozofii greci, mai ales de stoici. Aceştia priveau întreaga omenire
ca o singură comunitate bazată pe raţiunea universală. Sub influenţa unor asemenea idei, elita
politică şi intelectuală a Romei a început treptat să confunde noţiunile de orbis terrarum
(oikoumene) şi imperium, iar către secolul I e.n. aceste noţiuni au început să fie considerate
absolut identice. Acest universalism de sorginte imperială a fost cu siguranţă intensificat de
adoptarea creştinismului ca religie de stat în secolul IV. Combinaţia dintre tradiţia imperială
anterioară şi răspândirea noii religii monoteiste universale a creat un nou tip de imperiu care a
influenţat toate încercările şi proiectele de „construcţie imperială” în Europa. În comparaţie cu
imperiile politeiste din trecut, noua rigiditate doctrinară introdusă de monoteismul iudeo-creştin
era atât o potenţială sursă de solidaritate, cât şi un factor de diviziune. Pe de o parte, religia
comună oferea un liant solid care putea depăşi diferenţele etnice sau culturale. Pe de altă parte,
însă, dacă politeismul oferea o varietate de opţiuni pentru credincioşi, monoteismul insista
asupra uniformităţii credinţei religioase, stimulând controversele şi conflictele şi exercitând
presiuni care duceau, inevitabil, la fragmentarea comunităţii creştine.
Tema „moştenirii imperiale” romane este, poate, chiar mai fascinantă decât cea a esenţei
acestui sistem imperial. După cum a observat unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti britanici
în istoria „antichităţii târzii,” A. H. M. Jones, „cauzele căderii Imperiului [Roman] de Apus în
secolul al cincilea au fost discutate la nesfârşit încă din vremea lui Augustin, dar cei care au
discutat această chestiune au fost toţi occidentali, şi aveau tendinţa să uite că Imperiul Roman de
Răsărit nu a căzut decât multe secole mai târziu.” Imperiul Roman de Răsărit a fost unul dintre
cei trei moştenitori ai Imperiului Roman, creştin şi monoteist din secolul IV, care şi-a atins
apogeul sub Teodosiu I (379-395). Cunoscut mai târziu sub denumirea (dată de occidentali) de
Imperiul Bizantin, acest stat a devenit unul dintre succesorii tradiţiei imperiale romane, alături
de Califatul Islamic şi de creştinătatea occidentală. În secolul al VII-lea, invazia forţelor islamice
a slăbit enorm Imperiul Roman de Răsărit şi a transformat în mod dramatic cultura, societatea şi
instituţiile sale guvernamentale. Până atunci, însă, Bizanţul nu era, de fapt, „moştenitorul”
Romei, ci pur şi simplu continuarea Imperiului Roman pe o parte a fostului său teritoriu. Gallia,
Hispania şi Britania s-au numărat întotdeauna printre cele mai puţin importante şi bogate
provincii ale Imperiului Roman. Nucleul teritorial, cultural şi economic al acestui stat se muta
treptat pe malurile sudice şi estice ale Mării Mediterane, şi anume în această zonă s-a consolidat
Imperiul Roman în secolul al V-lea. Un secol mai târziu, sub Iustinian I (527-565), Imperiul a
recucerit cea mai mare parte a Italiei. După secolul al VII-lea, Bizanţul se deosebea de
creştinătatea occidentală în multe domenii fundamentale. În ceea ce priveşte latura specific
„imperială,” cea mai importantă diferenţă era că împăratul bizantin putea controla patriarhul din
Constantinopol şi biserica orientală mult mai uşor şi mai sigur decât putea orice împărat din
Occident să-l pună sub ascultarea sa pe papa de la Roma. În afară de asta, creştinătatea
occidentală a ajuns treptat sub dominaţia aristocraţiei teritoriale ereditare. Aceasta din urmă a
reuşit să impună o serie de limite pentru puterea imperială şi regală nu numai de facto, dar şi în
termeni strict legali. Contractul feudal era un acord obligatoriu pentru ambele părţi, încălcarea
căruia de către monarh făcea legitimă rezistenţa din partea vasalilor săi. Ca şi în cazul oricărei
monarhii autocrate din istorie, puterea pretins absolută a împăratului bizantin era, în realitate,

19
limitată de o mulţime de factori. Dar ea nu era îngrădită de lege sau concepută în termeni
contractuali, şi în această privinţă exista o distincţie fundamentală între estul şi vestul Europei.
Islamul, evident, nu putea fi un „moştenitor” al tradiţiei imperiale romane în acelaşi sens în
care Bizanţul creştin îi era un succesor direct. Imperiul din perioada califatului timpuriu era
fondat, înainte de toate, pe baza unei noi religii, în jurul căreia s-a format o civilizaţie nouă şi
distinctă. Totuşi, într-un anumit sens, califatul timpuriu al Omeiazilor (661-750) şi Abbasizilor
(750-1258) era unul dintre succesorii Romei. Noua religie islamică era monoteistă şi
universalistă, conform tradiţiei inaugurate de Roma creştină. Islamul îşi accepta descendenţa din
creştinism şi da dovadă de o toleranţă considerabilă faţă de „popoarele Cărţii.” În plus, califatul
ocupase multe dintre fostele zone centrale ale Imperiului Roman, dar dominaţia sa se extindea
cu mult peste acest nucleu, întinzându-se până în Mesopotamia, platoul iranian, întregul Orient
Apropiat şi ajungând până în nordul Indiei. Cu timpul, dificultăţile de guvernare a unui teritoriu
atât de vast cu ajutorul unor comunicaţii pre-moderne, dar şi disputele doctrinare provocate de
natura monoteismului au dus la destrămarea unităţii politice a califatului. În urma sa, Califatul a
lăsat o moştenire care a permis cristalizarea unei comunităţi islamice dezbinate politic, dar
bazate pe o istorie, cultură, limbă şi religie comună, ceea ce a dus şi la apariţia unor elemente
comune ale cotidianului şi ale sensibilităţii colective. Totuşi, în secolele XV şi XVI, o mare
parte din teritoriul fostului califat a fost reunit sub autoritatea unui nou imperiu, creat de dinastia
turcă a Otomanilor. Cazul otoman este deosebit de interesant tocmai din cauza fuziunii
elementelor de legitimare islamică cu unele trăsături ale tradiţiei romane. Pe de o parte, otomanii
se revendicau de la tradiţia „războinicilor pentru credinţă” (ghazi) şi se erijau în lideri legitimi ai
comunităţii islamice universale (umma). Pe de altă parte, ei nu căutau să stabilească nici o
continuitate directă între dinastia lor şi profetul Muhamed, spre deosebire de succesivele dinastii
ale califilor. În plus, otomanii au cucerit atât Balcanii creştini, cât şi, mai ales, Constantinopolul-
oraşul imperial, capitala Imperiului Roman creştin, pe care islamul urmărise s-o captureze de la
apariţia sa. Arogându-şi titlul de „Sultani ai Rumului” (adică ai Romei) şi stabilindu-şi reşedinţa
în capitala „Romanilor,” Otomanii se considerau, în mod evident, ca succesori legitimi nu
numai ai Imperiului Roman, dar şi, în general, ca nişte continuatori ai tradiţiei imperiale
mediteraneene, legate de Orientul Apropiat. Cel puţin în primii 150 de ani după cucerirea
Constantinopolului în 1453, eficienţa, toleranţa şi securitatea relativă pe care o oferea Imperiul
Otoman supuşilor săi păreau să justifice această pretenţie.

Lecţia 3

Imperiul în tradiţia „Orientală” şi „Occidentală”:

esenţă, diferenţe şi asemănări
1. Variaţii vest-europene pe tema „imperială” în Evul Mediu
şi semnificaţia lor

Deşi creştinătatea occidentală, al treilea moştenitor al tradiţiei romane, prezenta, pe

parcursul celei mai mari părţi a Evului Mediu, o imagine mult mai puţin impresionantă decât
Bizanţul sau Califatul Arab în perioadele lor de glorie, anume conceptele dezvoltate în această
parte a lumii au influenţat în cel mai înalt grad fenomenul imperial modern. De aceea, evoluţia
noţiunii de „imperium” în tradiţia europeană occidentală prezintă un interes deosebit. Deşi

20
cuvântul „imperiu” avea mai multe sensuri diferite şi parţial suprapuse în epoca medievală,
numai trei dintre ele s-au dovedit a fi de o importanţă istorică majoră.
Prima dintre aceste concepţii ar putea fi numită „germanică.” În acest context, „imperiul”
însemna o structură politică specifică, şi anume aşa-numitul „Sfântul Imperiu Roman (Reich) de
Naţiune Germană.” Viziunea imperială elaborată în acest cadru întruchipa instituţiile, idealurile,
interesele şi amintirile comune asociate cu această formaţiune politică. Deşi acest stat se putea
revendica de la mai multe încercări de restabilire a „Imperiului Roman” în Europa, cele mai
importante fiind legate de numele lui Carol cel Mare şi a dinastiei ottoniene din secolul al X-lea,
versiunea exclusiv „germană” şi modernă a „Reich-ului” îşi are rădăcinile doar în secolul al
XIV-lea. Anume în această perioadă Imperiul şi-a elaborat propria constituţie, eliberându-se,
într-o mare măsură, atât de amestecul papalităţii în treburile sale interne, cât şi de „problema
italiană” care fusese atât de importantă până la mijlocul secolului al XIII-lea. Totuşi, chiar şi
după secolul XIV, Reichul nu a devenit vreodată o formaţiune statală exclusiv germană,
incluzând, de exemplu, teritoriile cehe şi olandeze. În pofida acestui fapt, Imperiul era
preponderent german atât sub aspectul populaţiei, cât şi al culturii şi ale preocupărilor sale
politice. El includea marea majoritate ale comunităţilor germanofone din Europa. În secolul
XIX şi la începutul secolului XX, în spaţiul circumscris de teritoriul fostului Imperiu a început o
competiţie acerbă între diferitele curente politice care căutau să-şi însuşească „adevărata”
moştenire imperială. În realitate, desigur, Reich-ul fusese o confederaţie fragilă a unor
suveranităţi multiple şi suprapuse, păstrând o autonomie maximă pentru comunităţile şi micii
principi locali. În situaţii extreme, însă, acest conglomerat s-a dovedit uneori capabil să se
unească împotriva pericolelor externe. Acei germani care se opuneau unui stat german
naţionalist şi centralizat, invocând moştenirea vechiului Imperiu, erau mult mai aproape de
adevăr decât adversarii lor naţionalişti. Însă, din cauza amprentei pe care naţionalismul german
şi-a lăsat-o asupra istoriografiei din a doua jumătate a secolului XIX, această tendinţă
„federalistă” a fost marginalizată. Imperiul German creat de Bismarck şi-a luat denumirea de
„cel de-al doilea Reich,” considerându-se singurul moştenitor direct al Sfântului Imperiu
Roman. Această pretenţie a fost susţinută nu numai de către propagandiştii care urmăreau să
profite de pe urma victoriei „modelului prusian” al unităţii germane, ci şi de o mare parte a elitei
academice germane. Vechiul Reich de la care se revendicau aceşti apologeţi ai noului Imperiu
German era, înainte de toate, cel al dinastiei Saxone şi al Hohenstaufenilor. În viziunea acestor
istorici în majoritate protestanţi, eforturile eroice ale acestor dinastii medievale de a crea un stat
german naţional şi imperial între secolele X şi XIII au fost zădărnicite mai ales de către
maşinaţiunile papalităţii.
A doua viziune imperială importantă apărută în mediul creştinătăţii occidentale în Evul
Mediu (cu repercusiuni până în prezent) s-ar putea numi „Europeană,” sau, mai precis,
„Carolingiană.” Fondatorul acestei tradiţii a fost Carol cel Mare, rege al francilor (768-814) şi
primul monarh (din anul 800) al Imperiului Roman „restaurat” din Occident. Carol se considera,
însă, întâi de toate rege al francilor. Titlul său imperial contribuia la creşterea prestigiului său şi
îl consacra drept suveranul cel mai important al creştinătăţii şi drept protector principal al
bisericii occidentale. Însă Carol cel Mare nu a fost niciodată atras de ambiţii sau iluzii
universaliste. El nu a pretins drepturi de suveran asupra regatelor din Peninsula Iberică şi
Anglia. Pe de altă parte, el a evitat mereu să intre în conflict cu Imperiul Bizantin în legătură cu
titlul său imperial sau cu o posibilă luptă pentru hegemonie în regiunea mediteraneană. Nucleul
statului carolingian (Franţa, Germania şi Italia de astăzi) au constituit în secolul XX şi nucleul
Uniunii Europene. Această paralelă este mult mai mult decât o comparaţie fantezistă. Partizanii
proiectului unei Europe unite invocă deseori numele lui Carol cel Mare şi exemplul Sfântului

21
Imperiu Roman fondat de el nu atât din cauza teritoriilor controlate de ele, cât din cauza
organizării politice a acestor state. Atât statul carolingian, cât şi, mai ales, Reichul de mai târziu,
nu erau imperii birocratice sau centralizate. Chiar şi în perioadele sale de maximă consolidare,
Reichul rămânea un regat feudal, cu o delegare maximă a puterii la nivel local. Instituţiile sale şi
deţinătorii de putere de toate rangurile erau limitaţi în exercitarea ei de către codurile feudale,
obiceiuri istorice şi ordinea morală a creştinătăţii latine. Cel mai bun exemplu al „dimensiunii
europene” a Sfântului Imperiului Roman este oferit chiar de dinastia care l-a guvernat aproape
neîntrerupt începând din secolul al XV-lea- Habsburgii. Aceşti suverani erau nu numai împăraţi
ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, dar şi conducători ai unui conglomerat de
popoare (maghiari, slavi, italieni, români etc.) care se aflau „în afara” Imperiului propriu-zis.
Aceşti descendenţi ai lui Carol Quintul întruchipau perfect ideea supranaţională şi imperială
europeană.
A treia formă (şi cea mai „pură”) a concepţiei imperiale din Europa de Vest medievală este
teoria „monarhiei universale” sau concepţia „papală” a suveranităţii. Această concepţie reieşea
din supremaţia papei asupra tuturor monarhilor creştini (fie din Occident sau din Orient),
legitimată post-factum de falsa „donaţie a lui Constantin.” Chiar şi adversarii convinşi ai acestor
pretenţii universaliste papale, de felul lui Thomas Hobbes, admiteau o oarecare continuitate între
tradiţia imperială romană şi papalitate. Hobbes afirma cu un sarcasm nedisimulat: „Papalitatea...
nu este nimic altceva decât stafia decedatului Imperiu Roman, care tronează, încoronată, pe
mormântul acestuia.” Pe de altă parte, susţinătorii dominaţiei papale din secolele XII şi XIII
respingeau orice graniţe teritoriale ale „creştinătăţii,” spre deosebire de Carol cel Mare sau de
Reichul de mai târziu. Dreptul papei de a consfinţi autoritatea monarhilor creştini sau de a-i
detrona pe suveranii care ofensau biserica lui Hristos şi doctrinele ei îl transformau, în principiu,
în conducătorul suprem al creştinătăţii occidentale. În plus, catolicismul a rămas, cel puţin
teoretic, dar uneori şi în practică, o religie universală şi evangelică. Papalitatea tindea, în ultimă
instanţă, să-i convertească la creştinism pe păgânii, „schismaticii” (ortodocşi) şi chiar pe
musulmanii din regiunea mediteraneană, din Estul Europei şi, mai târziu, pe „aborigenii”
americani. În secolul al XIV-lea, proiectele universaliste ale papalităţii au suferit un eşec total,
inclusiv din cauza luptelor continue dintre papi şi împăraţii germani, singurul „instrument” al
realizării proiectelor papale. În plus, politica regilor Franţei de a-şi subordona papalitatea a dus
la slăbirea considerabilă a influenţei acesteia. În aceeaşi perioadă legiştii francezi de la curtea lui
Filip al IV-lea cel Frumos au formulat principiul „Rex in regno suo est imperator” (Regele este
împărat în propriul său regat), care părea să transfere definitiv proiectele „monarhiei universale”
în domeniul utopiei. Totuşi, o ultimă încercare de a reînvia aceste proiecte datează din prima
jumătate a secolului XVI şi este legată de numele lui Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu
Roman (1519-1556) şi rege al Spaniei (1516-1556). Unirea teritoriilor habsburgice din Europa
cu imperiul american al Spaniei a creat un potenţial „imperiu universal” mai întins chiar decât
Imperiul Roman, care nu trecuse peste Atlantic. Totuşi, cele două titluri (imperial şi regal) ale lui
Carol au rămas distincte. Existenţa Sfântului Imperiu Roman a împiedicat transformarea
Monarhiei Spaniole într-un „Imperiu Spaniol.” În pofida aşteptărilor mesianice provocate de
descoperirea Americii, chiar şi cei care salutau monarhia „universală” a lui Carol nu includeau,
de obicei, în componenţa ei posesiunile spaniole din Lumea Nouă. Principalul dintre apologeţii
imperiali ai Habsburgilor, cancelarul lui Carol, Mercurino Gattinara, care îşi îndemna suveranul
să reînvie viziunea lui Dante- cea a unei monarhii pan-europene (adică universale) cu centrul în
Italia, rămânea ancorat în tradiţia „europeană” şi nu lua în calcul cuceririle americane ale
Spaniei. Singura excepţie notabilă este reprezentată de teoria originală a lui Hernan Cortes, care
îi promisese suveranului său că aceasta ar putea „fi monarhul lumii.” Acelaşi Cortes îi scria lui

22
Carol din Mexic în 1519 că acesta „[s-ar] putea numi împărat al acestui regat [aztec] cu tot atâta
glorie ca şi împărat al Germaniei, pe care, prin graţia lui Dumnezeu, Maiestatea Voastră o
posedaţi deja.” Această teorie presupunea existenţa a mai multe imperii pentru gloria lui Carol,
unul primit prin alegere de la principii germani, iar celălalt- fie „dăruit” de credinciosul său vasal
aztec, fie cucerit de servitorul său, Cortes. Spectrul monarhiei universaliste habsburgice din
Europa, alimentată de aurul Indiilor şi comerţul înfloritor din Sevilla, a provocat o reacţie pe
măsură. Doctrina „echilibrului puterilor” (balance of power), care justifica „agresiunea
defensivă” contra oricărei puteri cu potenţiale aspiraţii „imperiale” în Europa, a dus la
transformarea radicală a teoriei politice moderne. În secolul XVI are loc o evoluţie clară de la
teoria „providenţialistă” a imperiului, rădăcinile căreia se găseau în procesul creştinării
Imperiului Roman sub Constantin cel Mare, la interpretarea economică a hegemoniei, care stă la
baza teoriilor moderne ale imperialismului. Această mutaţie în domeniul teoriilor politice a
semnificat o transformare la fel de spectaculoasă în domeniul politicii practice, făcând posibilă
apariţia imperiilor coloniale maritime, care porneau de la nişte premise foarte diferite în
legitimarea dreptului lor de posesiune asupra „teritoriilor de peste mări.” Perioada dintre urcarea
lui Carol Quintul pe tronul imperial (1519) şi până la Uniunea dintre Anglia şi Scoţia (1707) s-a
dovedit fundamentală în această privinţă. Cei care au elaborat noile concepţii ale suveranităţii,
relaţiilor internaţionale, cuceririi sau posesiunii (Hugo Grotius, Juan de Solorzano, Thomas
Hobbes sau James Harrington) au inaugurat o tradiţie nouă a gândirii politice care a trebuit să
rezolve dificultăţile conceptuale legate de trecerea de la doctrinele medievale ale „monarhiei
universale” la dilemele moderne ale imperialismului global.

2. Poate fi identificată o tradiţie imperială „orientală”?

Pe lângă tradiţia imperială „occidentală” (aici trebuie inclusă, cu toate rezervele de rigoare,
şi experienţa islamică), o comparaţie deosebit de instructivă ar fi cea cu tradiţia imperială
chineză. La începutul mileniului I d. Hr., Imperiul Roman şi Imperiul Chinez al dinastiei Han
dominau cele două părţi ale Eurasiei într-un mod autoritar şi necontestat. Ambele sisteme
politice se încadrează perfect în orice definiţie a noţiunii de „imperiu” pe care am selecta-o.
Ambele imperii erau formaţiuni vaste, multi-etnice şi dominau regiunile respective ale globului
sub aspect economic şi cultural. Popoarele care trăiau în afara graniţelor lor erau privite ca
barbare şi lipsite de multe trăsături esenţial „umane.” Fiecare dintre aceste imperii se considera
egal cu întreaga lume civilizată, sau cel puţin era centrul indubitabil al acesteia. Ambele imperii
au moştenit civilizaţii „clasice” care s-au format înainte de cristalizarea unităţii politice, dar au şi
modificat aceste civilizaţii în mod fundamental. Atât Imperiul Roman, cât şi China erau, prin
excelenţă, imperii asimilaţioniste şi, spre deosebire de imperiile coloniale europene, nu aveau
nici un sentiment al superiorităţii rasiale faţă de popoarele incluse în componenţa lor. Factorul
cel mai important al integrări era asimilarea culturii dominante. Totuşi, atât în cazul roman, cât
şi în cel chinez această tendinţă asimilaţionistă era însoţită de o aroganţă culturală evidentă.
Construcţia „superiorităţii culturale” este unul dintre indicatorii cei mai clari ai statutului
imperial pe care şi l-au asumat în mod conştient elitele ambelor state. În pofida acestor
asemănări izbitoare, diferenţele dintre contextul civilizaţional pe care l-au creat şi promovat
Roma şi China în sferele lor respective de influenţă sunt la fel de profunde. Elementele
fundamentale ale culturii romane care au avut un impact puternic asupra civilizaţiei europene
ulterioare sunt, printre altele: modul raţionalist şi logic de argumentare moştenit de la filozofii şi
retorii greci; sistemul dreptului roman; accentul pe care îl punea cultura greacă pe valoarea
individului şi pe tragedia existenţială a omului; şi tradiţia greco-romană a auto-guvernării şi

23
autonomiei locale. La aceste trăsături, trebuie adăugat impactul istoriei creştine şi a dramei vieţii
şi învierii lui Hristos; credinţa în sufletul individual, în esenţa sa păcătoasă şi în posibilitatea de
mântuire finală; precum şi importanţa monoteismului şi a mentalităţii exclusiviste şi dogmatice
pe care o dezvoltă acesta. Majoritatea acestor elemente sunt absolut străine atât tradiţiei
confucianismului, cât şi influenţelor budiste mai târzii care au modificat mediul cultural din
China. Tradiţia chineză are viziuni fundamental diferite referitoare la rolul individului în
societate şi în ordinea cosmică, la relaţia dintre sferele cereşti şi terestre, şi la formele adecvate
ale organizării politice. Cultura chineză se caracterizează printr-un interes mult mai scăzut
pentru credinţă, dogmă şi logică şi o atenţie mult mai mare faţă de comportarea formală şi ritual.
Aceste distincţii sunt, desigur, mult prea simpliste şi rigide, dar deosebirile în cauză au marcat
profund traiectoria politică a regiunilor din vestul şi estul extrem al continentului eurasiatic.
La nivel politic, diferenţa fundamentală între Imperiul Chinez şi orice imperiu european
(cel puţin înainte de secolul XVIII) consta în gradul diferit de birocratizarea a administraţiei.
Atât imperiile continentale, cât şi cela maritime create de puterile europene se bazau, într-o
foarte mare măsură, pe administrarea indirectă a provinciilor, adică pe colaborarea activă cu
elitele locale cărora le încredinţată administrarea efectivă a teritoriilor periferice. Imperiile, de
obicei, se confruntau cu o penurie acută de resurse materiale şi umane pentru a investi în aparate
birocratice numeroase şi eficiente, chiar şi în perioada modernă. China, pe de altă parte, a avut
un succes remarcabil printre imperiile pre-moderne în crearea şi controlul unei birocraţii
organizate. Sistemul de guvernare chinez era mult mai direct, centralizat şi birocratizat decât
sistemul roman chiar pe parcursul primelor secole ale erei creştine. Imperiul Roman, în
comparaţie cu cel chinez, era extrem de „sub-guvernat;” după unele aprecieri, numărul
birocraţilor chinezi era, proporţional, aproape de douăzeci de ori mai mare ca al celor romani.
Chiar şi după reformele lui Diocleţian, numărul funcţionarilor romani atingea abia un sfert din
cel al omologilor lor chinezi. Administraţia romană funcţiona graţie sistemului de oraşe
autonome, ceea ce permitea o delegare semnificativă a puterii la nivel local. Controlul asupra
birocraţiei era cea mai complicată sarcină pentru oricare monarh chinez, atât datorită numărului
şi organizării acesteia, cât şi din cauza spiritului corporatist al acestei pături. Funcţionarii chinezi
aveau sarcini atât de administratori, cât şi de „gardieni morali” ai societăţii, care în Europa erau
divizate între birocraţi şi cler. Alte diferenţe fundamentale sunt legate de relaţiile dintre puterea
civilă şi militari. Dacă în Imperiul Roman factorul militar avea o importanţă fundamentală, în
China statutul social al păturii militare era extrem de scăzut. Atât armata în general, cât şi corpul
de ofiţeri în special, erau privite cu dispreţ de elitele chineze pe aproape întreaga durată a
existenţei imperiului. Această situaţie este incomparabilă cu oricare caz european, unde elitele
militare se bucurau de un prestigiu mult mai mare.
Întrebarea care se impune, în acest context, priveşte nu atât cauzele căderii Imperiului
Roman în Occident (Imperiul Han s-a destrămat aproximativ în aceeaşi perioadă), cât, mai ales,
factorii care au permis restabilirea Imperiului Chinez în Asia de Est şi eşecul constant al acestor
încercări în Europa Occidentală. Cele mai importante cauze care au favorizat restabilirea unităţii
politice în China sunt: 1) păstrarea unui singur alfabet standardizat şi a unei limbi unice a culturii
înalte şi a administraţiei pe întreg cuprinsul Chinei, acestea fiind acceptate şi înţelese de toţi
chinezii educaţi. Această realizare a unităţii culturale se datorează, în primul rând, politicii
autoritare a „Primului Împărat,” Qin Shi-huang-di, care a reuşit să impună o singură ortografie
pentru întregul teritoriu. 2) cultura religioasă monoteistă a Europei Occidentale, care facilita
apariţia unor explozii ideologice, spre deosebire de cultura politică confucianistă care era mult
mai tolerantă faţă de cultele locale şi accentua mai ales conformitatea externă în dauna celei
spirituale. În acest sens, se poate vorbi de „ciclicitatea” culturii chineze, care tindea mereu să se

24
reîntoarcă la starea de „normalitate” simbolizată de unitatea imperială, care nu era decât
reflectarea armoniei cosmice. 3) China era ameninţată de invaziile barbare numai din direcţia
nordică şi vestică, pe când Occidentul era vulnerabil nu numai din direcţia estică, ci şi din cea
sudică, unde avea loc confruntarea dintre creştinism şi islam; deşi câmpia Chinei de Nord era
mult mai vulnerabilă în acest sens decât Europa Occidentală, densitatea uriaşă a populaţiei
chineze, potenţialul ei colonizator şi posibilitatea de folosire a resurselor provinciilor sudice
pentru recucerirea centrului imperial condiţionau forţa şi durabilitatea integrării politice şi
economice. În plus, chiar expunerea la invaziile barbare s-a dovedit, în ultimă instanţă, crucială
pentru păstrarea unităţii imperiale, deoarece cucerirea Chinei de către mongoli în secolul al
XIV-lea a creat, în linii mari, configuraţia politică a statului chinez centralizat care se păstrează
până astăzi. Atât cuceritorii mongoli, cât şi manciurienii au combinat asimilarea voluntară a
culturii chineze cu resursele militare necesare pentru a susţine unitatea politică a imperiului. 4)
Existenţa elitei dominante confuciene a savanţilor-funcţionari (mandarinilor), care formulau şi
implementau concepţiile chineze ale legitimităţii politice şi ordinii sociale corecte. Pentru aceşti
funcţionari, singura formaţiune politică legitimă şi conformă tradiţiei era reprezentată de statul
imperial, care trebuia să cuprindă toate teritoriile locuite de chinezi. Atât idealurile, cât şi
interesele birocraţiei erau indisolubil legate de existenţa acestui stat imperial, în cadrul căruia ei
ocupau poziţiile superioare ale ierarhiei sociale. Recrutarea membrilor elitei prin intermediul
sistemului de examinare a funcţionarilor era un instrument formidabil pentru definirea şi
omogenizarea valorilor şi aspiraţiilor societăţii chineze. Spre deosebire de cazul chinez, în
creştinătatea occidentală puterea laică era foarte clar separată de autoritatea religioasă. Clerul,
singurul grup care se putea compara cu elita chineză, fiind supus autorităţii papei, nu putea juca
un rol similar. Deşi era unul dintre exponenţii proiectelor restabilirii unităţii creştine, papalitatea
a limitat, după cum s-a văzut, pretenţiile universaliste concurente ale „Sfântului Imperiu
Roman.” Cristalizarea treptată a unor formaţiuni statale independente faţă de papă şi împărat a
permis formarea unor centre de putere alternative şi, în perspectivă, chiar a unor identităţi
colective care se opuneau tendinţelor hegemonice ale acestora. Europa, astfel, a devenit o
comunitate a mai multor state aflate în competiţie permanentă pentru supravieţuire, putere şi
preeminenţă pe continent. Această situaţie, consfinţită după 1648 prin doctrina „echilibrului de
putere,” a dus la un dinamism politic şi economic necunoscut imperiilor centralizate, dar şi la
frecvente ciocniri militare între statele europene. Este foarte interesantă aprecierea lui Mao
Zedong, în multe privinţe continuatorul tradiţiilor Chinei imperiale, despre diferenţele dintre
societatea chineză şi cea europeană: „Unul dintre lucrurile bune din Europa este că toate ţările ei
sunt independente. Fiecare dintre ele se specializează într-un anumit lucru, şi aceasta face
posibilă dezvoltarea economiei europene într-un ritm rapid. De când China a devenit un
imperiu, după instaurarea dinastiei Qin, ţara noastră a rămas, în temei, unificată. Unul dintre
defectele acestei unificări a fost birocratizarea excesivă şi controlul prea rigid. Localităţile şi
regiunile nu s-au putut dezvolta în mod independent.”
Astfel, tradiţia imperială neîntreruptă din Asia de Est ne explică multe lucruri despre
evoluţia istoriei europene şi despre factorii care contribuie la unitatea sau dezbinarea
formaţiunilor imperiale . Deosebirile dintre modelul imperial roman şi cel chinez sunt evidente
la nivel politic, cultural, religios, demografic, geopolitic, militar, economic etc. Totuşi, trăsăturile
comune prezente în ambele cazuri ne dau o imagine despre dilemele cu care orice formaţiune
politică imperială se confruntă pe parcursul existenţei sale. Dintre acestea, factorii geopolitici,
culturali-religioşi şi ideologici nu trebuie să lipsească, cum se întâmplă prea des în diversele
interpretări de origine marxistă sau în imaginile teleologice ale imperiilor ca nişte structuri
politice anacronice, învechite sau inevitabil sortite eşecului.

25
 Lecţia 4

Imperii continentale şi imperii maritime. Relaţia

dintre metropolă şi „colonii” în cadrul acestora:
trăsături comune şi deosebiri
Distincţia şi opoziţia dintre „imperiile coloniale maritime” şi „imperiile continentale” este
un subiect extrem de controversat printre cercetătorii preocupaţi de „studiile imperiale.” Din
punct de vedere spaţial, diferenţele sunt evidente. Dacă în cazul imperiilor coloniale (de
exemplu, Imperiul Britanic, Spania, Olanda, Franţa) există o deosebire clară şi percepută ca
atare dintre metropolă (situată în Europa) şi posesiunile coloniale de pe alte continente, în cazul
imperiilor continentale (Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic) expansiunea
dinspre centru spre periferie a avut un caracter treptat, iar integrarea teritoriilor subordonate în
sistemul imperial a necesitat abordări diferite din partea elitelor. Această opoziţie, însă, se referă
nu numai la administrarea spaţiului, ci şi la natura regimului din metropolă. Astfel, este
obişnuită opoziţia dintre caracterul liberal şi comercial al imperiilor maritime şi esenţa
militaristă şi autoritară a imperiilor continentale, care tind spre autarhie economică şi
centralizare politică. Un exemplu concret al unei astfel de comparaţii este contrastul dintre
Imperiul Britanic şi Imperiul Rus. Pornind de la importanţa factorului financiar şi comercial în
cazul britanic şi de la caracterul militar şi dinastic al „imperiului tradiţional” al Romanovilor, s-a
ajuns la concluzia că diferenţa dintre un imperiu maritim şi unul continental s-ar exprima, cu
necesitate, în existenţa unei colecţii de colonii dispersate pe un teritoriu enorm, în primul caz, şi
formarea unui sistem politic care ar presupune apariţia unui stat unic sau chiar consolidarea unui
stat-naţiune, în cel de al doilea. Totuşi, se pare că este vorba de o confuzie conceptuală nedorită.
Pe de o parte, ar fi logic să presupunem că un imperiu care îşi bazează puterea şi resursele pe
comerţ, finanţe şi industrie ar trebui să fie mai puţin represiv decât un stat, puterea căruia
depinde de colectarea taxelor şi recruţilor de la o ţărănime orientată spre o economie de
subzistenţă. În afară de asta, comerţul pe distanţe lungi exercita o oarecare influenţă asupra
circulaţiei mai libere a ideilor. Pe de altă parte, ar fi foarte pripită punerea semnului de egalitate
dintre un imperiu maritim şi un „imperiu liberal.” În pofida dependenţei de comunicaţiile
maritime, nici Imperiul Spaniol, nici cel japonez nu se încadrează sub nici o formă în categoria
imperiilor liberale. Istoria acestor două imperii, de asemenea, nu confirmă ipoteza că un imperiu
maritim trebuie neapărat să fie descentralizat, pe când unul continental dă naştere unui sistem
politic centralizat. În secolul XVI, de exemplu, Castilia îşi guverna imperiul de peste ocean într-
un mod mult mai centralizat decât o putea face în cazul provinciilor spaniole din metropolă. Pe
de altă parte, Imperiul Habsburgic „continental” din secolul XIX era, într-un anume sens, un
prototip al unei federaţii multietnice contemporane.
În continuare, vom descrie pe scurt două modele teoretice de abordare a problematicii
imperiale propuse de Shmuel N. Eisenstadt şi Michael Doyle, doi dintre sociologii care s-au
preocupat îndeaproape de studierea imperiilor. Dacă Eisenstadt şi-a concentrat atenţia asupra
imperiilor birocratice centralizate (limitându-se aproape exclusiv la cazurile „imperiilor
continentale), Doyle a preferat să-şi bazeze expunerea pe exemplele imperiilor coloniale
maritime. Această diferenţă rezultă din schema conceptuală elaborată de cei doi autori.
Eisenstadt continuă tradiţia teoriei sistemelor politice, iniţiată de Talcott Parsons, iar Doyle
foloseşte mai ales noţiunile de „suveranitate” şi „control,” care pentru el semnifică realitatea

26
puterii exercitate de către un stat („societate politică”) asupra uneia sau mai multor „societăţi
subordonate.” Pentru început, Eisenstadt propune o listă a acelor sisteme politice, care, în opinia
sa, ar corespunde definiţiei „imperiilor istorice birocratice.” El include în această listă
următoarele exemple: 1) Imperiile lumii antice- mai ales Imperiul Egiptean, cel babilonian şi,
posibil, statele aztecilor şi incaşilor din America; 2) Imperiul Chinez, începând din perioada Han
(206 î.Hr.- 220 d. Hr.) şi până în perioada Ch’ing (1644-1911); 3) diferitele imperii din spaţiul
persan/iranian, mai ales Imperiul Sasanid (220- 637) şi, într-o măsură mai mică, Regatul Parţiei
(247 î. Hr.- 220 d. Hr.) şi Imperiul Ahemenid (550-330 î. Hr.); 4) Imperiul Roman şi imperiile
elenistice (Egiptul, Siria, Macedonia etc.); 5) Imperiul Bizantin; 6) Câteva dintre vechile state
din subcontinentul indian, printre care: Imperiul Maurya (324- 180 î. Hr.), Imperiul Gupta (sec.
IV-VI d. Hr.) şi Imperiul Marilor Moguli (1526-1858); 7) Califatul Arab, mai ales începând cu
instaurarea dinastiilor Abbasizilor şi Fatimizilor (750/969), precum şi statele arabe musulmane
din Mediterana (Maroc, emiratul Cordobei), Iranul şi, în fine, Imperiul Otoman; 8) statele din
vestul, centrul şi estul Europei în epoca modernă timpurie, adică de la căderea sistemelor
feudale până în epoca absolutismului; 9) imperiile formate prin cucerire (adică diversele sisteme
politice instaurate în ţinuturi non-europene ca urmare a expansiunii, colonizării şi cuceririi
militar europene, mai ales imperiile americane ale Franţei şi Spaniei şi Imperiul Britanic
colonial din India). Autorul, însă, nu se referă aproape deloc la ultimul tip identificat de el, care,
de obicei, coincide cu definiţia obişnuită a „imperiilor maritime coloniale.” Pe de altă parte,
dându-şi seama de problemele enorme pe care le presupune compararea unor societăţi şi epoci
atât de diferite, autorul se justifică, afirmând că „din punctul de vedere al analizei sociologice
comparative, aceste sisteme politice par să aparţină aceluiaşi tip de societăţi, care prezintă câteva
caracteristici fundamentale comune. Aceste caracteristici, desigur, nu elimină diferenţele
culturale şi istorice dintre ele, dar cel puţin unele din aceste diferenţe pot fi privite ca variaţii ale
acestor calităţi comune, sau ca factori care influenţează aceste variaţii.” (Eisenstadt, p. 12).
Autorul identifică câteva trăsături de bază caracteristice sistemelor politice ale imperiilor
birocratice. Principala dintre aceste trăsături este autonomia limitată a sferei politice. Acest fapt
se manifestă prin: 1) dezvoltarea scopurilor politice autonome (faţă de contextul social) de către
conducători şi de unele grupuri care participă în lupta politică; 2) dezvoltarea unei diferenţieri
minime între activităţile şi rolurile politice; 3) încercări de a organiza comunitatea politică într-o
unitate politică centralizată; 4) dezvoltarea unor organizaţii specifice specializate în administrare
şi lupta politică. Formularea, urmărirea şi implementarea scopurilor politice autonome
presupunea, că acestea erau parţial independente de interesele şi valorile societăţii şi reieşeau din
imperative specific politice. Autonomia scopurilor politice era, însă, limitată de mai mulţi
factori, printre care modul de legitimare a puterii şi mecanismul responsabilităţii conducătorilor.
Legitimarea conducătorilor din aceste societăţi se baza pe combinaţia dintre religie, morală şi
tradiţie. Monarhii erau fie membri ai grupurilor tradiţionale ereditare, fie persoane carismatice
care întruchipau valorile şi simbolurile „sacre” ale societăţii. Deşi monarhii posedau, în mod
teoretic, dreptul exclusiv de a formula scopurile politice ale societăţii şi nu erau formal
responsabili în faţa nimănui, de fapt multe grupuri cu interese politice specifice- de exemplu,
elitele religioase şi intelectuale, birocraţia sau aristocraţia,- considerau că monarhul era
responsabil faţă de ele şi încercau să instituţionalizeze aceste pretenţii. O altă trăsătură
fundamentală se referă la crearea organelor speciale de administraţie birocratică. Deşi aceste
organe birocratice deseori evoluau din instituţiile anterioare ale sistemelor politice feudale sau
patrimoniale, ele posedau un şir de calităţi care le distingeau de ale grupuri sociale. Cela mai
importante erau: 1) organizarea activităţilor specifice de administrare, deosebite de ale activităţi
politice; 2) un sistem de recrutare care nu era, de obicei, legat de statutul social sau teritorial al

27
individului, ci se baza într-o mare măsură pe criteriile de abilitate, bogăţie, merite personale sau
loialitate politică faţă de conducători; 3) profesionalizarea crescândă a funcţionarilor, birocraţii
devenind, treptat, un fel de personal salariat recrutat pe baza unora dintre criteriile menţionate
mai sus; 4) formarea unei ideologii profesionale sau semi-profesionale care accentua faptul, că
deţinătorii poziţiilor birocratice erau nu numai servitori ai monarhului, ci „funcţionari publici”
care deserveau întregul organism politic condus de monarh.
În viziunea lui Eisenstadt, sistemele politice ale imperiilor birocratice pre-moderne se
caracterizau prin dezvoltarea, oricât de limitată, a unui oarecare grad de autonomie a
subsistemului politic, exprimat, în primul rând, prin tendinţa către centralizare şi dezvoltarea
scopurilor politice independente, şi, în al doilea rând, prin autonomia organizatorică relativ
înaltă a unor activităţi politice. Aceşti factori contribuiau la cristalizarea unui nivel semnificativ
de „putere generalizată” în societăţile date. Atât diferenţierea activităţilor şi scopurilor politice,
cât şi impactul puterii „generalizate” asupra societăţii erau limitate de câteva trăsături specifice.
Prima limitare consta în baza tradiţională a legitimării conducătorilor. A doua limitare se
exprima prin faptul, că rolul politic al supuşilor nu era complet despărţit de alte roluri sociale
fundamentale, ca, de pildă, statutul de membru al comunităţilor locale. Deseori, latura politică
era subsumată exercitării altor roluri sociale, iar supuşii sau cetăţenii nu puteau exercita drepturi
politice directe printr-un sistem de reprezentare. În al treilea rând, multe unităţi sociale
tradiţionale (clanuri, comunităţi tribale sau teritoriale) îndeplineau roluri specific politice şi
serveau ca unităţi de reprezentare politică. Ca urmare, participarea politică era mult mai limitată
decât în societăţile moderne. Astfel, în cadrul acestor sisteme tipurile tradiţionale, nediferenţiate
de activitate şi organizare politică coexistau în legătură strânsă cu tipuri mai complicate şi
„autonome.” Din acest punct de vedere, imperiile birocratice premoderne ocupă un loc
intermediar între sistemele politice feudale şi patrimoniale, pe de o parte, şi societăţile
birocratice moderne, pe de altă parte.
Michael Doyle propune o definiţie foarte diferită a practicii imperiale, preferând un
concept „relaţional,” adică bazat pe ipoteza, că fenomenul imperial există numai în cazul, când
este prezent factorul „controlului efectiv” al unei societăţi asupra alteia. Dilema principală în
acest caz nu mai rezidă în gradul de „diferenţiere” al activităţilor politice, ci în distincţia dintre
controlul „formal” sau anexarea teritorială (suveranitate formală) şi controlul „informal”
(suveranitate efectivă). După părerea lui Doyle, imperiile combină aspecte ale politicii interne şi
ale relaţiilor internaţionale. Imperiul, din acest punct de vedere, nu poate constitui o comunitate
politică, fiind format din mai multe „societăţi” distincte care se află în relaţii inegale de putere.
Societăţile din componenţa unui imperiu, ca şi indivizii dintr-o comunitate politică integrată, se
supun unei singure puteri suverane- guvernului imperial. Totuşi, societăţile care compun
imperiul sunt foarte slab integrate în domeniul interacţiunii sociale şi a valorilor culturale
comune. Cu alte cuvinte, guvernul imperial are toate atributele suveranităţii, dar îi lipsesc
calităţile unei comunităţi politice. Statul imperial, spre deosebire de federaţii sau confederaţii, nu
este organizat pe baza egalităţii politice dintre societăţi sau indivizi. Doyle distinge cinci criterii
de bază ale controlului imperial: 1) „domeniul” (domain), adică acea comunitate etnică sau
politică care este supusă controlului centrului de putere; 2) „extensia” (scope), adică procesele şi
rezultatele politice pe care metropola le controlează în colonii sau la periferii. Machiavelli a
exprimat această dilemă clasică a metropolei imperiale în următorii termeni: „Atunci când
statele care au fost cucerite sunt obişnuite să trăiască în libertate sub propriile lor legiuiri, există
trei metode de a le păstra sub control. Prima cale este să le jefuieşti; a doua este să mergi şi să
trăieşti acolo în persoană; a treia este să le permiţi să trăiască în continuare sub propriile legi,
luând de la ele un anumit tribut şi creând înăuntrul ţării un guvern compus din câteva persoane

28
care îl vor face prietenos şi loial faţă de tine.”(Machiavelli, Principele, cap. 5, p. 18). Anume
aceasta este distincţia fundamentală între „imperiul formal” (anexare) şi „imperiul informal”
(controlul evoluţiilor politice locale fără exercitarea directă a forţei). 3) „raza” (range), adică
diferenţa dintre cea mai mare recompensă pentru loialitate şi cea mai mare pedeapsă pentru
nesupunere (exprimată prin presiuni „morale,” convingere, constrângere sau forţă militară); 4)
„greutatea” (weight), adică probabilitatea obţinerii de către metropolă a unui rezultat dorit la
periferie sau în colonii. Gradul diferit al „greutăţii” puterii imperiale distinge controlul imperial
de noţiuni precum „suzeranitatea” sau „dependenţa.” Suzeranitatea este, în esenţă, o relaţie pur
formală care, de cele mai multe ori, nu reflectă relaţia curentă dintre cele două părţi. Suzeranul
are doar drepturi teoretice, care nu sunt concretizate în controlul efectiv al vasalului decât în
cazuri rare. Dependenţa este o noţiune foarte largă, care se deosebeşte de controlul imperial mai
ales prin posibilitatea de a înăbuşi rezistenţa activă a „periferiei” faţă de metropolă (absentă în
cazul „dependenţei” şi prezentă în cel al controlului imperial efectiv). 5) „durata” (duration),
adică deosebirea dintre impunerea unui control imperial stabil şi ocupaţiile militare temporare
(ca exemplu, s-ar putea invoca ocupaţia Irakului de către coaliţia de sub egida SUA). Deşi
aceste distincţii între „imperiu” şi alte forme de relaţii politice „inegale” au caracterul unui tip
ideal weberian, ele contribuie la circumscrierea cazurilor care pot fi comparate, cât şi la
depăşirea dihotomiei rigide dintre imperiile maritime şi cele continentale. Doyle afirmă că,
pentru a explica existenţa unui imperiu, mai întâi este necesar să se demonstreze existenţa
controlului metropolitan asupra periferiei; în al doilea rând, să se explice de ce una dintre părţi
(metropola) se extinde şi îşi instaurează controlul asupra periferiei; în al treilea rând, să se
explice de ce cealaltă parte (colonia sau periferia) se supune acestui control sau nu reuşeşte să
organizeze o rezistenţă eficientă.
Astfel, distincţia dintre imperiile continentale şi maritime nu este decât un instrument de
lucru comod pentru clasificare. Această opoziţie nu reflectă în nici un caz vreo diferenţă
esenţială între două tipuri diferite de organizare politică. Cazul fiecărui imperiu în parte este
mult mai complex şi multilateral decât ar putea sugera o astfel de opoziţie. Care au fost, totuşi,
temeiurile persistenţei acestei opoziţii dintre imperiile coloniale şi cela continentale? Una dintre
diferenţele accentuate în mod constant se referă la relaţia dintre „nucleul”/ statul naţional şi
experienţa colonială. În mod curent, se admite că imperiile maritime din perioada modernă nu
sunt altceva decât simple „state naţionale” (în curs de formare sau deja constituite) care s-au
angajat în expansiunea colonială fără a schimba în mod fundamental caracterul societăţilor din
metropole. În această interpretare, procesul construcţiei naţionale era absolut independent, dacă
nu chiar opus, faţă de procesul construcţiei imperiului. În acelaşi context, imperiile continentale
eurasiatice s-ar fi confruntat cu problema controlului asupra spaţiului în condiţii absolut diferite.
Se argumentează că această diferenţa în procesul şi metodele expansiunii imperiale ar fi dus, în
cazul ultimelor state, la blocarea sau întârzierea apariţiei unui „nucleu naţional” bine definit care
ar fi fost capabil să consolideze măcar o parte a statului multi-etnic într-o naţiune omogenă.
Drept exemple „clasice” ale acestui proces întârziat de „naţionalizare” se aduc cazurile
germanilor austrieci din Imperiul Habsburgic, turcilor anatolieni din Imperiul Otoman sau al
ruşilor din Imperiul Ţarist. Deşi aceste cazuri sunt într-adevăr revelatoare (le vom discuta în
lecţiile următoare), acceptarea necritică a acestei scheme poate duce la simplificări extreme.
Astfel, se ignoră „anomaliile” evidente care nu se încadrează în această dualitate între
„naţiunile” omogene vest-europene şi imperiile multietnice din Est. De exemplu, cazul Irlandei
în componenţa Regatului Unit sau al Algeriei în cadrul Imperiului Francez complică distincţia
care se părea aşa de clară între „metropolă” si „colonie.” Atât Algeria, cât şi Irlanda erau teritorii
administrate în manieră tipic „colonială,” prin cooptarea elitelor locale, dar şi prin constrângere

29
şi forţa armelor. În acelaşi timp, ambele teritorii erau considerate ca făcând parte din „nucleele
naţionale” ale statelor respective, atât din cauza modului în care au fost cucerite, cât şi datorită
proximităţii faţă de centrul imperial şi prezenţei unui număr mare de colonişti, singurii care
beneficiau de drepturi cetăţeneşti. După cum vom vedea în cazul Angliei, „problema irlandeză”
risca chiar să submineze ordinea constituţională britanică care proclama dreptul coloniştilor albi
la auto-guvernare (principiu aplicat fără şovăire „dominioanelor” din America şi Australasia).
Tot atât de elocvent este şi cazul Rusiei, „imperiul continental” prin excelenţă. Într-o oarecare
măsură Caucazul şi, cu siguranţă, Asia Centrală erau administrate e funcţionarii ţarişti într-un
mod specific colonial. Mai mult, chiar demnitarii imperiali de rang înalt recunoşteau că Asia
Centrală, Caucazul sau Extremul Orient se încadrau perfect în experienţa colonială europeană.
Unii guvernatori ţarişti încercau să imite, în mod conştient, tehnicile de administrare britanice
din India în cazul Asiei Centrale (de exemplu, primul guvernator al „Turkestanului,” K. P. Von
Kaufman, între 1867-1881). Aceste excepţii complică tabloul obişnuit al „expansiunii organice”
şi paşnice a Imperiului Rus, elaborat în secolul XIX de istoriografia rusă şi perpetuat de o mare
parte a elitei politice şi intelectuale ruse până la prăbuşirea finală din 1917 (şi chiar după aceea).
În afară de anomaliile indicate mai sus, o altă problemă conceptuală legată de opoziţia
„continental-maritim” se referă chiar la procesul de construcţie naţională. După cum au arătat
mai multe studii recente, practicile imperiale ale statelor coloniale au apărut în strânsă legătură
cu procesele de construcţie naţională care aveau loc simultan sau anterior începutului
expansiunii acestora pe alte continente. Procesele de „consolidare” a nucleului naţional (care
presupuneau omogenizarea diferenţelor etnice, lingvistice şi culturale din interiorul statelor
europene moderne) au creat atât categoriile intelectuale, cât şi practicile guvernamentale care au
fost folosite mai târziu în colonii. În plus, procesul „construcţiei imperiale” a influenţat şi el, în
mod evident, politica din interiorul metropolelor. A doua problemă majoră legată de dihotomia
„continental-maritim” constă în caracterul teleologic al unei părţi din tradiţia academică de
studiere a imperiilor. Acest fapt se explică prin modurile foarte diferite în care s-au destrămat
imperiile continentale şi cele coloniale. În timp ce primele au fost distruse de război şi revoluţiile
care i-au urmat, celelalte s-au dezintegrat, aparent, în mod mult mai „organic” şi într-un interval
de timp mult mai îndelungat (cazul Franţei şi Marii Britanii, dar şi al Spaniei, în prima fază).
Caracterul teleologic al acestei distincţii rezultă şi din curentele de opinie naţionaliste răspândite
la începutul secolului XX care postulau „inevitabilitatea” destrămării celor trei imperii
continentale eurasiatice (Habsburgic, Rus şi Otoman) care erau asociate frecvent cu
„înapoierea” economică şi culturală şi cu „vechiul regim” aristocratic şi autoritar în domeniul
social şi politic. Agendele „naţionalizante” ale statelor succesoare apărute după Primul război
mondial au avut un impact important asupra evoluţiei atitudinii faţă de imperiile continentale
europene în cercurile academice. Această percepţie, deşi bazată parţial pe unele diferenţe în
gradul de modernizare şi de integrare a maselor în viaţa politică, era în mare parte şi o
construcţie intelectuală care minimaliza trăsăturile comune pe care le aveau imperiile
continentale cu cele maritime şi, dimpotrivă, accentua similitudinile dintre cele trei imperii care
erau, în multe privinţe, foarte diferite. Totuşi, imperiile Rus, Habsburgic şi Otoman constituiau,
într-adevăr, un caz aparte printre statele multietnice europene în sensul că politica internă a
fiecăruia dintre ele faţă de anumite grupuri etnice sau sociale „comune” afecta în mod direct
relaţiile lor externe. Cu alte cuvinte, gradul de interacţiune şi interdependenţă al acestor trei
formaţiuni politice era mai mare decât în cazul altor imperii similare. Acest lucru, însă, nu
justifică identificarea unui grup de imperii continentale în opoziţie cu cele maritime. Comparaţia
dintre ele trebuie să pornească la fel de mult de la dilemele comune pe care le aveau în
administrarea şi controlul „spaţiului imperial” ca şi de la diferenţele datorate contextului istoric,

30
geografic, cultural şi politic în care a evoluat fiecare dintre ele. Rezervele exprimate până acum
cu privire la valabilitatea acestei dihotomii nu înseamnă dezavuarea totală a utilităţii unei
asemenea categorizări, ci cheamă numai la recunoaşterea caracterului instabil şi problematic al
oricărei clasificări de acest fel. Fiecare dintre imperiile europene moderne este comparabil cu
toate celelalte în anumite privinţe şi imposibil de comparat- în altele. Istoricul trebuie să fie
foarte atent la fiecare caz concret şi să stabilească numai acele paralele, care sunt specifice unui
anumit cadru temporal şi spaţial determinat. Metodele şi provocările guvernării unui imperiu
continental sunt, desigur, altele decât cele ale unui imperiu maritim, însă nu peste tot şi nu
întotdeauna. Asumarea relativităţii şi complexităţii experienţei istorice este prima cerinţă care se
impune pentru oricine este interesat de un proiect comparativ de anvergura „studiilor imperiale.”

Lecţia 5

Frontiere, zone contestate şi „sistemul imperiilor

continentale:” o nouă paradigmă în studierea imperiilor?
Frontiere, graniţe, ţinuturi de graniţă: un labirint terminologic
sau categorii distincte?

Una dintre preocupările fundamentale ale imperiilor pre-moderne şi moderne din spaţiul
Eurasiei era administrarea, controlul şi securitatea frontierelor şi spaţiilor de graniţă. În pofida
aparentei simplităţi a acestor noţiuni, evoluţia şi interpretările la care au fost supuse demarcările
spaţiului pe parcursul istoriei umane sunt multiple şi, deseori, contradictorii. De la cele mai
timpurii demarcări ale „graniţelor sacre” în Egiptul Antic până la presupusele linii de clivaj ale
civilizaţiilor contemporane postulate de Samuel Huntington, eforturile de a fixa limitele
exterioare ale societăţilor şi structurilor politice individuale şi colective reflectă tendinţele umane
fundamentale spre identitate colectivă, stabilitate şi securitate. Totuşi, chiar procesul demarcării
creează „alteritatea” de cealaltă parte a liniei reale sau imaginare, această „alteritate” constituind
mereu un potenţial pericol. Astfel, construirea şi menţinerea graniţelor este un proces ambiguu.
În plus, în realitate liniile de graniţă, fie ele teritoriale sau sociale, tind să devină penetrabile.
Nomazii, pelerinii, migranţii, tâlharii, contrabandiştii trec mereu peste graniţele spaţiale, după
cum o fac convertiţii, parveniţii sau emigranţii în cazul celor sociale. Pentru a include aceste
trăsături ambigue şi instabile în construirea demarcărilor sociale de către grupurile umane, este
foarte util conceptul de „frontiere.” Spre deosebire de graniţele liniare dintre state sau
comunităţi, frontierele reprezintă o zonă intermediară de contact între două sau mai multe culturi
sau sisteme politice distincte. Existenţa graniţelor şi a frontierelor este tot atât de veche ca şi
existenţa statului în sine. Istoria frontierelor, într-un anumit sens, poate fi urmărită în trecut până
în vremea lui Herodot sau a cronicarilor din China Antică. Chiar şi atunci, frontierele aveau un
sens simbolic. Însă doar în secolul al XIX-lea frontiera a început să fie interpretată ca o trăsătură
definitorie a unei naţiuni sau civilizaţii. Sensul conceptului de „frontieră” a evoluat, desigur,
foarte mult pe parcursul secolelor.
În Europa cuvântul „frontieră” apare pentru prima dată în limba franceză în secolul al
XIV-lea pentru a denumi un anumit fel de faţadă în arhitectură sau o formaţie militară de bătălie.
Numai treptat acest termen ajunge să desemneze limitele teritoriale ale jurisdicţiei unui stat. Mai
târziu, această noţiune a fost asimilată de limba engleză, iar în secolul al XVI-lea varianta

31
engleză (frontier) se folosea frecvent pentru a desemna o barieră împotriva unui atac. În secolul
al XIII-lea, cuvântul de origine slavă grenitz sau granitsa (graniţă) era folosit, mai ales de
cavalerii Ordinului Teuton, pentru a denumi zona de contact dintre germani şi statele sau
triburile slave, înlocuind în această calitate vechiul termen gotic mark (marcă). Pe parcursul
secolului al XVIII-lea, numeroşi savanţi din Franţa şi Marea Britanie erau obsedaţi de marele
proiect de clasificare a universului inaugurat de Linnaeus. Început în cadrul „istoriei naturale,”
acest proiect s-a extins în domeniul geografiei terestre, pregătind scena pentru marea
transformare a conceptului de „frontiere” în timpul şi imediat după Revoluţia Franceză. Pe
parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, literatura de specialitate a clarificat şi detaliat treptat
distincţia dintre graniţe şi frontiere. Astfel, s-a făcut deosebirea dintre conceptul liniar şi spaţial
al „frontierelor” şi s-a accentuat constituirea frontierei nu atât ca un anumit „loc,” cât mai ales ca
un proces continuu. De asemenea, s-au introdus treptat în analiza fenomenelor frontierei noi
dimensiuni simbolice şi mitologice, pe măsură ce noi discipline academice (în special
antropologia şi studiile culturale) au început să vină în contact cu geografia şi istoria. Această
transformare epistemologică, desigur, nu a avut loc în mod uniform şi absolut, nefiind unanim
acceptată. Rezistenţa cea mai serioasă împotriva acestor tendinţe inovatoare vine din partea
adepţilor doctrinelor geopolitice, care au rămas ferm ataşaţi ideei, că frontierele constituie, în
primul rând, o reţea de transmisie şi manifestare a puterii.
Cea mai cunoscută contribuţie în domeniul „teoriei frontierelor” a fost teza istoricului
american Frederick Jackson Turner, lansată cu peste o sută de ani în urmă, în 1893, în faimosul
şi influentul său eseu despre „frontieră în istoria americană.” Teza lui Turner, în esenţă, se
reduce la afirmaţia că „existenţa unei zone de pământuri libere, retragerea sa continuă şi
avansarea aşezărilor americane în direcţie vestică explică dezvoltarea [civilizaţiei] americane.”
Marea forţă explicativă a viziunii turneriene se găsea în încercarea aparent reuşită a acesteia de a
discerne motivul principal pentru caracterul unic al civilizaţiei americane. Totuşi, aplicarea
comparativă a acestui concept este paradoxală. Însuşi F. J. Turner credea că „frontiera
americană este net deosebită de frontiera europeană, care reprezintă o linie de graniţă fortificată
trecând printre populaţii cu o densitate mare.” În afară de asta, Turner sugera că avansarea
frontierei americane „a însemnat o îndepărtare continuă de influenţele europene şi o creştere
continuă a independenţei conform modelelor americane.” Astfel, „frontiera,” în sensul preferat
de Turner, este un concept valabil numai în limitele contextului american care a creat-o. Totuşi,
această noţiune a devenit un model pentru cercetătorii care încearcă să aplice schema turneriană
la cazurile unor societăţi foarte diferite, care, însă, se caracterizau prin existenţa unei frontiere în
continuă mişcare. Viziunea lui Turner rămâne şi în prezent cadrul privilegiat pentru abordările
comparative ale istoriei frontierelor. Ca urmare a numeroaselor critici şi revizuiri a tezei sale
iniţiale, s-au cristalizat trei direcţii principale de cercetare. În afară de tradiţia continuatorilor lui
Turner, care definesc frontiera ca un loc sau proces care desparte civilizaţia de „sălbăticie,” o
altă concepţie provine din tradiţia franceză şi este legată de dezvoltarea şi consolidarea statului
centralizat care a dominat experienţa franceză începând din Evul mediu. Modelul conceptual
francez al esenţei, semnificaţiei şi dinamicii „graniţelor” şi „frontierelor” este mult mai static şi
„etatist” decât echivalentul său nord-american. Preponderenţa pe care o are interpretarea
frontierelor ca „locuri” (şi nu zone) în tradiţia franceză este evidentă, printre altele, în lucrările
savantului francez Michel Foucher. Prima diferenţă notabilă între „şcoala americană” şi cea
franceză este aparentă la nivel lexical. Foucher observă că „această opoziţie lexicală [între
„frontieră” ca zonă şi ca linie] are o origine semantică anglo-americană, „frontiera” [frontier]
fiind opusă „graniţei” [boundary].” (Foucher, p. 45). Foucher consideră că distincţia dintre
„graniţă” şi „frontieră” a fost „foarte mult influenţată de o anumită interpretare a formării
teritoriale ale Statelor Unite,” pe care el o identifică, desigur, cu „textele prea bine cunoscute ale

32
lui Turner” (p. 45). Principiile şcolii franceze sunt foarte bine exprimate de Foucher într-un alt
fragment al lucrării sale El afirmă: „Distincţia anglo-americană dintre „graniţe” şi „frontiere”
este incomodă mai ales fiindcă ea consideră frontierele [les frontieres] ca pe nişte obiecte „în
sine.” De fapt, acestea sunt, de la apariţia lor, doar nişte fenomene liniare care circumscriu
totalităţile spaţiale de natură politică în cadrul cărora se va decide dacă... frontiera va fi deschisă
sau închisă, [şi dacă] această linie va deveni permeabilă sau impermeabilă.” Astfel, statul este
singura instituţie care poate decide asupra legitimităţii frontierelor. Foucher îşi dă seama de
funcţiile multiple pe care poate să le exercite frontiera, dar el respinge orice latură dinamică a
acesteia, funcţia de coordonare revenind în exclusivitate centrului. Definiţia generală pe care o
dă frontierelor este foarte sugestivă sub acest aspect: „Frontierele sunt structuri spaţiale
elementare care au o formă liniară şi îndeplinesc o funcţie de discontinuitate geopolitică, precum
şi o funcţie de demarcare, de fixare a limitelor, la cele tei niveluri [registres] ale realului,
simbolicului şi imaginarului.” Frontiera este, pentru Foucher, doar vizualizarea limitelor
suveranităţii, chiar dacă el admite funcţiile ei de delimitare a sferelor simbolice. Concepţia lui
Foucher se inspiră şi din interpretările „şcolii Analelor,” mai ales cea a lui Lucien Febvre, care
insista că studierea frontierelor se putea face doar în legătură cu natura statului care defineşte
sensul politic şi militar al acestui termen.
O a treia direcţie în studiul frontierelor este reprezentată de cercetarea „geografiilor
simbolice,” adică ale construcţiilor graniţelor imaginare pe baza evaluărilor normative ale
alterităţii. În mod implicit sau explicit, frontierele simbolice sau „mentale” au fost folosite încă
din timpuri străvechi pentru a face diferenţa dintre lumea civilizată şi barbarii din afara ei.
Aceste diviziuni geografico-simbolice s-au manifestat de atunci în multe forme diferite. Unele
dintre ele aveau forma unor opoziţii binare, dualiste (ca, de exemplu, Europa opusă Asiei, sau
opoziţia dintre Occident şi Orient). Altele au fost concepute sub forma unor triade, ca, de
exemplu, cele „trei lumi” ale Războiului Rece (Occidentul, blocul comunist şi „lumea a treia”).
Astfel de frontiere simbolice au fost, de asemenea, invocate pentru a servi drept distincţii mult
mai subtile, ca, de exemplu, cele dintre Europa de Vest şi Europa de Est, sau dintre Orientul
Apropiat, Orientul Mijlociu şi Extremul Orient. Majoritatea acestor categorizări au fost făcute
de savanţii din Europa Occidentală sau America de Nord. Ele au fost criticate vehement de cei
din afara „cercului magic” al civilizaţiei occidentale sau de către noile abordări disciplinare din
mediile academice occidentale.
Pornind de la aceste tradiţii de cercetare, istoricul american Alfred J. Rieber identifică
patru tipuri fundamentale de „frontiere” (înţelese ca zone, spre deosebire de graniţele liniare din
tradiţia franceză), şi anume: 1) frontiere consolidate ale statelor (care apar în epoca modernă,
deşi se cunosc unele antecedente din epoca antică, cum ar fi limesul roman); 2) frontiere
dinamice ale aşezărilor umane care avansează (de tipul frontierei americane sau frontierelor
colonizării ruseşti din stepa eurasiatică); 3) frontiera de tip islamic, care este mobilă şi, teoretic,
„provizorie” (până la înglobarea întregii lumi în umma islamică), împărţindu-se în 3 zone: dar-al
Islam (Casa Islamului, adică teritoriile subordonate califului); dar al- ahd (Casa Tratatului, adică
regiunile care s-au supus benevol protecţiei califatului/imperiului islamic); şi dar- al harb (Casa
Războiului, adică teritoriile controlate de „necredincioşi”); 4) frontiere simbolice (sfera
„geografiei mentale”). Desigur, trăsăturile a două sau chiar a toate trei dintre aceste tipuri pot
coincide. Chiar dacă distincţia dintre frontiere şi graniţe trebuie menţinută, cele două fenomene
sunt deseori extrem de apropiate. Graniţele formale pot fi incluse în zonele de frontieră într-un
grad mai mare sau mai mic. Delimitarea politică şi teritorială poate coincide cu trăsăturile
geografiei fizice sau ale diviziunilor etno-lingvistice sau, dimpotrivă, graniţele teritoriale pot să
nu aibă nici o legătură cu geografia sau cultura zonelor de frontieră, desemnând doar limitele
cuceririlor militare.

33
 Lecţia 6

Imperiile continentale eurasiatice între interacţiune

şi concurenţă: frontiere contestate
şi comunităţi de frontieră
Comparaţia dintre imperiile continentale eurasiatice şi evoluţia competiţiei pentru zonele
de frontieră dintre ele este doar una dinte posibilităţile studierii comparative a fenomenelor
imperiale. Există cel puţin patru abordări posibile a problemelor generale ale studiilor imperiale.
Prima abordare presupune compararea imperiilor care aveau o existenţă simultană în timp şi
erau vecine din punct de vedere spaţial, ca, de exemplu, a imperiilor Otoman, Habsburgic şi Rus
din perioada modernă. A doua variantă a studiilor imperiale comparative presupune
identificarea paralelelor dintre imperiile- „moştenitoare” ale vechilor state multinaţionale, care
au apărut ca urmare a transformărilor structurale şi ideologice profunde ale vechiului regim,
cum este cazul URSS şi al Chinei din a doua jumătate a secolului XX, care au trecut de la
sistemul politic dinastic la cel comunist. A treia versiune a studiilor comparative ale imperiilor
accentuează trăsăturile comune ale „imperiilor liberale,” în majoritate maritime, în cazul cărora
puterea aparţine unui guvern reprezentativ în metropolă, dar este exercitată în mod autoritar în
colonii. Exemplele unor astfel de imperii sunt oferite de sistemele coloniale francez, belgian,
olandez, şi, parţial, de modelul britanic şi chiar cel american (avându-se în vedere expansiunea
maritimă a SUA din secolul XIX şi începutul secolului XX). În fine, a patra posibilitate este
compararea selectivă (deseori chiar eclectică) ale formaţiunilor imperiale caracteristice celor trei
tipuri enumerate mai sus. Deşi în cadrul acestui curs este urmat ultimul model (cu toate riscurile
evidente), în cazul dimensiunilor „frontaliere” cel mai nimerit ni se pare contextul „eurasiatic”
lărgit, care corespunde cadrului teoriei „regiunilor complexe de frontieră” propuse de Alfred J.
Rieber. Cercetătorul american pledează chiar pentru lărgirea contextului comparativ prin
includerea cazului persan/iranian şi a celui chinez, pe lângă cazurile invocate deja ale imperiilor
Habsburgic, Rus şi Otoman. Această alegere este justificată de trei circumstanţe importante. În
primul rând, toate aceste cinci puteri imperiale au interacţionat pe parcursul unei perioade
similare- aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea până la sfârşitul Primului război
mondial. În al doilea rând, sub aspect spaţial ele aveau cel puţin o frontieră comună cu cel puţin
unul dintre celelalte state (Imperiul Rus avea graniţe comune cu toate celelalte patru formaţiuni).
În fine, aceste imperii intrau periodic în conflict pentru controlul asupra zonelor de frontieră,
care delimitau sferele influenţei lor culturale necontestate. Situarea geografică a acestor imperii
eurasiatice, spre deosebire de coloniile dispersate ale imperiilor maritime, contribuia la apariţia
unor probleme specifice legate de securitatea şi integrarea frontierelor în spaţiul imperial. De
obicei, ca urmare a expansiunii sale treptate în diverse direcţii, un imperiu eurasiatic crea un cerc
de formaţiuni etno-teritoriale dependente şi neomogene în jurul unui nucleu statal bazat pe un
anumit grup etnic (nu neapărat omogen din acest punct de vedere). În cazul Habsburgilor
austrieci, acest „cerc exterior” al stăpânirii lor era format din cehi, slovaci, unguri, sârbi, italieni,
români, sloveni etc.; în cazul turcilor otomani zonele de „frontieră” îi cuprindeau pe arabi, kurzi,
armeni, greci, slavi de sud, români etc.; în cazul Imperiului Rus „cercul” era format din
finlandezi, polonezi, ucraineni, grupurile etnice din zona baltică, diversele popoare din Caucaz şi
Asia Centrală; în cazul perşilor aceste zone îi includeau pe azeri, kurzi, turcmeni şi diversele
grupuri tribale din zona sud-vestică a Podişului Iranian, iar în cazul Imperiului Chinez- pe

34
„barbarii” din nordul frontierelor chineze, adică popoarele zhurzhen (manciurienii), mongoli,
uiguri, diferite popoare islamice mai mici din zona nord-vestică a Chinei, dar şi triburile din
provincia sudică Iunnan. În toate aceste cazuri periferia imperială era un focar de instabilitate
continuă, principala cauză a acestui fapt reprezentând-o diferenţele culturale profunde dintre
diversele grupuri care o populau sau, în unele cazuri, chiar istoria originii şi a cristalizării statelor
lor înainte de cucerirea de către aceste imperii. Spre deosebire de punctele strategice sau bazele
întărite ale imperiilor maritime din colonii, regiunile periferice ale imperiilor continentale, fiind
cucerite de adversari externi sau rebeli interni, se transformau într-un pericol direct pentru
centrul sau metropola imperială. Răscoala din coloniile britanice din America de Nord în 1775
sau din colonia franceză Haiti între 1791-1803 putea duce, în cel mai rău caz, la pierderi umane
considerabile sau la scăderea prestigiului militar şi a puterii financiare a metropolei. Rebeliunile
de acest fel nu ameninţau, însă, deloc bazele sistemului politic din metropolă şi, desigur, nu
provocau vreo invazie străină în teritoriile centrale ale imperiilor maritime. Dimpotrivă, aproape
orice rebeliune de la periferiile imperiilor continentale- spre exemplu, din Polonia, Ungaria,
Serbia, Bulgaria sau Turcmenia- aveau consecinţe majore, inclusiv căderea guvernelor, a
dinastiilor domnitoare, sau, cel puţin, crearea condiţiilor pentru o posibilă destrămare a
imperiului.
Pe lângă integrarea simbolică şi culturală a spaţiului imperial şi asigurarea unui aparat
birocratic eficient pentru administrarea statului (inclusiv găsirea unor mecanisme adecvate de
cooperare cu elitele locale), al treilea factor fundamental pentru stabilitatea şi longevitatea
imperiilor continentale îl constituia controlul efectiv asupra zonelor de frontieră. Administrarea
graniţelor nu se limita doar la apărarea poziţiilor deja asigurate, ci includea o paletă largă de
mecanisme de control. Printre acestea figurau atât mijloace „paşnice” de presiune (relaţii
comerciale sau plata tributului), cât şi măsuri represive împotriva populaţiei acestor zone şi a
liniilor fortificate din cuprinsul lor. Frontierele imperiilor eurasiatice prezintă câteva tipuri
intermediare care se încadrează, în general, în tipurile de bază menţionate mai sus. Graniţele
monarhiei Habsburgice şi cele ale Imperiului Rus erau divizate în două tipuri principale,
conform direcţiilor lor de expansiune. Frontierele acestora cu statele din Vestul Europei erau
caracteristice sistemului occidental al liniilor clar delimitate şi confirmate prin acorduri
internaţionale. Însă în direcţia sud-estică Imperiul Habsburgic se mărginea timp de mai multe
secole cu lumea islamică, ceea ce provoca conflicte militare şi culturale frecvente şi necesita
mobilizarea locuitorilor acestei zone pentru paza graniţelor. Ruşii aveau, în direcţia estică şi
sudică, o frontieră „dinamică,” în cadrul căreia populaţia agricolă sedentară se deplasa treptat
spre regiunile ocupate de nomazi. Imperiul Otoman şi cel Persan aveau frontiere de tip
„islamic,” ceea ce presupunea existenţa unei tradiţii războinice şi ale „avanposturilor” întărite.
Această stare de lucruri a persistat până în secolul al XVIII-lea, când aceste state au fost nevoite
să-şi definească graniţele în raport cu imperiile europene. China avea un tip „dinamic” de
frontieră faţă de „barbarii” din nord, iar interacţiunea sa multiseculară cu nomazii stepelor s-a
încheiat doar în epoca modernă, odată cu strămutarea populaţiei agricole chineze în regiunile de
stepă şi stabilirea unei frontiere fixe, de tip „vest-european,” cu Imperiul Rus. Astfel,
configuraţia frontierelor imperiale se schimba nu numai ca răspuns la factorii militari, ci şi ca
urmare a mutaţiilor ecologice (cauzate de interacţiunea populaţiilor sedentare cu cele nomade) şi
a migraţiilor populaţiei. Aceste transformări dovedesc adaptabilitatea şi plasticitatea structurilor
politice imperiale, care au reuşit mult timp nu numai să administreze zonele de frontieră, ci şi să
le modifice sub aspect cultural şi demografic.
În pofida diferenţelor marcante între tipurile amintite de zone frontaliere, imperiile
continentale aveau un şir de trăsături culturale şi ecologice comune care au apărut odată cu

35
formarea lor şi au continuat să funcţioneze până la destrămarea acestora în secolul XX. Aceste
trăsături includeau: 1) zone de frontieră contestate, situate fie între imperiile rivale, fie între
teritorii cu un nucleu cultural omogen, care erau înconjurate de o periferie neomogenă şi
multietnică; 2) localităţi şi regiuni populate de grupuri sedentare, seminomade şi nomade şi
amestecate sub aspect etno-lingvistic şi religios; 3) interacţiune transfrontalieră continuă: de la
tranzacţii comerciale şi plata tributului până la contrabandă, invazii şi războaie; 4) un grad înalt
de mobilitate a populaţiei, exprimat prin migraţii, colonizări voluntare, dar şi deportări
organizate de autorităţi; 5) loialitatea îndoielnică ale popoarelor din zonele de frontieră faţă de
conducătorii lor suverani din metropolă, subminată şi de existenţa unor legături culturale sau
chiar politice importante cu coreligionarii sau co-etnicii lor de cealaltă parte a graniţei; 6)
politica inconsecventă şi schimbătoare a puterii centrale faţă de zonele de frontieră, variind de la
ofensiva activă până la apărare, de la încheierea unor acorduri de compromis cu elitele ocale
până la represiuni militare în scopul menţinerii securităţii şi stabilităţii în aceste zone.
Examinarea interacţiunii şi conflictelor dintre imperiile continentale necesită identificarea
unor zone contestate cu un potenţial conflictual ridicat. A. Rieber propune de a vedea această
problemă prin prisma concepţiei „regiunilor complexe de frontieră,” unde trei sau mai multe
dintre imperiile eurasiatice îşi disputau controlul sau hegemonia. Aceste regiuni pot fi definite
sub aspect geografic astfel: 1) Balcanii de Vest, unde principalii adversari timp de trei secole
erau Imperiul Habsburgic, Republica veneţiană şi Imperiul Otoman. 2) stepa din nordul Mării
Negre (unde poate fi inclusă şi Basarabia), care era un teren de competiţie între Republica
nobiliară polonă, Rusia şi Imperiul Otoman de la începutul epocii moderne, moştenirea acestor
conflicte afectând statele din regiune şi în secolul XX; 3) „nodul Caucazului,” unde Imperiile
Otoman, Iranian şi Rus se confruntau pe tot parcursul secolelor XVIII şi XIX; 4) Asia Centrală,
care era obiectul de contestare a Imperiului Rus, Chinei şi Hanatului Djungariei în secolul XVIII
şi XIX şi a statelor succesoare ale acestora în secolul XX; 5) regiunea Extremului Orient, care se
transformase la sfârşitul secolului XIX şi în secolul XX într-un „măr al discordiei” dintre ruşi,
chinezi şi japonezi. În afară de desfăşurarea competiţiei militare şi diplomatice între statele
imperiale, aceste zone se caracterizau şi prin conflictele periodice dintre diversele grupuri ale
populaţiei autohtone. Ca urmare a acestui fapt, dar şi ca reacţie la modificările periodice ale
frontierelor, la diversitatea tradiţiilor etnolingvistice şi religioase şi ca o condiţie elementară de
supravieţuire în aceste regiuni complexe, printre populaţia locală a apărut un tip specific de
cultură de frontieră. De exemplu, în Balcanii de Vest principalul grup de acest fel erau aşa-
numiţii „uskoki,” în spaţiul nord-pontic acest rol era îndeplinit de cazaci, care exercitau aceeaşi
funcţie şi în regiunea caucaziană împreună cu unele triburi autohtone din acea zonă, iar în
Extremul Orient un grup echivalent era format din aşa-numiţii „purtători de drapele” mongoli şi
manciurieni. Aceste societăţi complexe din zonele de frontieră se caracterizau printr-un grad
înalt de interacţiune şi împrumuturi culturale din cealaltă parte a graniţei, precum şi printr-o
loialitate politică cel puţin precară faţă de centru.
În continuare, ne vom referi la un caz deosebit de interesant de „administrare a
frontierelor”- cel al Imperiului Rus, căutând să urmărim paralelele cu celelalte experienţe
imperiale din spaţiul eurasiatic. Principala particularitate a Imperiului Rus în raport cu evoluţia
celorlalte state multietnice continentale era rolul ambiguu al statului şi poporului în expansiunea
frontierelor: exista, bineînţeles, o expansiune organizată, chiar sistematică, planificată din centru,
dar şi una spontană, pe care centrul o coordona cu dificultate. Alte două probleme importante în
acest domeniu erau comune pentru Imperiile Rus şi Otoman, şi anume: 1) varietatea
extraordinară a culturilor şi etniilor care înconjurau regiunile-nucleu ale imperiilor (zonele
locuite de velicoruşi şi turcii anatolieni) şi 2) caracterul uşor penetrabil al zonelor de frontieră.

36
Printre factorii ce contribuiau la expansiunea activă a graniţelor Imperiului Rus erau necesitatea
creşterii bazei sale de materii prime, precum şi migraţiile permanente ale populaţiei în zonele
„deschise” ale stepei (fie din cauza eschivării de la îndeplinirea obligaţiilor impuse de stat, fie
din motive economice). Pentru a rezolva aceste probleme, statul a încercat să îşi impună
controlul asupra gurilor principalelor râuri care jucau rolul de artere de transport interne (Volga,
Nipru şi Dvina de Vest). De asemenea, statul sprijinea sau asigura expansiunea în direcţie sudică
şi estică în scopul instaurării controlului asupra resurselor agricole (soluri fertile), dar şi a
creşterii venitului obţinut din alte surse (blănuri, peşte, sare, metale preţioase, cărbune etc.). În
regiunile sudice şi estice ale Imperiului ruşii s-au ciocnit de o mare varietate de comunităţi
tribale care se aflau în situaţii sociale foarte diferite: de la vânătorii şi culegătorii din Siberia
până la păstori nomazi (tătarii nogai şi kalmâci) şi popoare seminomade cu o organizare politică
superioară (tătarii din Crimeea).
În secolul al XVIII-lea frontierele Imperiului Rus nu erau bine delimitate şi erau deseori
încălcate sau penetrate chiar şi acolo, unde statul crease linii fortificate de apărare. Distanţele
imense, lipsa unor linii de demarcaţie naturale sau etnolingvistice clare, densitatea mică a
populaţiei şi valorile culturale ale comunităţilor nomade şi seminomade contribuiau la deplasări
de populaţie frecvente şi masive peste frontierele oficiale (atât dinspre regiunile silvostepei ruse,
cât şi dinspre stepă). Însă, imediat ce expansiunea rusă a atins „regiunile complexe de frontieră”
identificate mai sus, a început o competiţie tripartită complicată între „jucătorii” interesaţi în
dominarea acestora. Locuitorii zonelor de frontieră situate între centrele de putere concurente
erau neomogeni sub aspect etnic şi înclinaţi spre ceea ce antropologul american Owen Lattimore
numea „tendinţa către loialitate dubioasă,” adică preferau tabăra învingătorilor în momentele de
criză. Posibilitatea izbucnirii războaielor de proporţii care reieşea din aceste conflicte
permanente constituia o problemă serioasă pentru elitele imperiale. Nu poate fi vorba de o
strategie continuă a acestor elite pentru administrarea regiunilor de frontieră. Dimpotrivă, erau
propuse şi implementate o mulţime de strategii care, de cele mai multe ori, nu erau consecvente
sau coordonate, dar trebuiau să servească la prelungirea existenţei imperiului. Autorul unei
lucrări recente pe această temă afirma chiar că longevitatea imperiilor se poate explica prin
insuficienţa sistemului de administrare a periferiilor, care impunea elaborarea şi aplicarea unor
metode de control specifice fiecărei situaţii sau regiuni şi, deci, o elasticitate mai mare în
cooptarea elitelor locale. O altă concepţie este propusă de istoricul american Michael
Khodarkovsky într-o lucrare consacrată relaţiilor dintre Imperiul Rus şi nomazii stepelor până la
începutul secolului al XIX-lea. Autorul demonstrează, că politica Rusiei era „un proces bine
gândit, desigur cu motive şi justificări aflate în continuă schimbare, dar consecvent în ceea ce
priveşte scopurile expansiunii imperiale şi a colonizării de noi regiuni şi popoare.” Analiza
făcută de el strategiilor folosite de centrul imperial pentru a submina comunităţile tribale ale
nomazilor din stepa eurasiatică poate fi, în general, sintetizată în 7 puncte fundamentale.
Acestea sunt: 1) principiul „divide et impera,” sau varianta chineză a stimulării conflictelor
dintre „barbari,” inclusiv prin combinaţia dintre expulzarea unor grupuri etnice pentru a crea
presiuni demografice şi primirea altora sub protecţie imperială „privilegiată;” 2) crearea unei
reţele de relaţii clientelare, cum a fost cazul cazacilor de pe Don, al kazahilor nomazi sau al
hanatelor din Asia Centrală, prin încheierea unor acorduri sau acceptarea jurământului de
credinţă faţă de ţar, ceea ce permitea interpretări ambigue ale actelor respective şi deschidea
calea unor manipulări din partea Moscovei şi Petersburgului. 3) Folosirea cazacilor ca o forţă
militară de avangardă în ciocnirile de la frontieră. Însă această tactică includea un anumit
potenţial de nesiguranţă, din cauza loialităţii dubioase ale acestora. 4) Sprijinirea activă a
politicii de colonizare în două direcţii concrete: mai întâi, prin construirea forturilor şi a liniilor

37
fortificate, iar mai târziu prin colonizarea directă şi transformarea păşunilor în terenuri arabile. 5)
Convertirea la creştinism, care era promovată prin metode foarte diferite: de la aplicarea forţei
extreme în perioada domniei împărătesei Elizaveta Petrovna până la iniţierea politicii de
toleranţă religioasă în timpul Ecaterinei a II-a. 6) Folosirea pentru administrarea frontierelor a
unor membri ai elitelor locale convertiţi la creştinism sau rusificaţi din punct de vedere cultural.
7) Incorporarea administrativă şi juridică definitivă a zonelor de frontieră în sistemul imperial,
care era însoţită de modificarea reprezentărilor despre alteritate, influenţate de curentele
intelectuale ale epocii respective.
Pe măsură ce Imperiul Rus se transforma dintr-o societate de „frontieră” într-un imperiu
multietnic cu graniţe bine delimitate şi periferii imperiale specifice, se schimba şi politica
centrului imperial faţă de aceste periferii. Pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea,
eforturile guvernului se concentrau tot mai mult pe ultimul punct al programului de mai sus,
adică pe asimilarea administrativă (mai apoi şi culturală) a periferiilor. Instrumentul de bază al
acestei politici îl constituia rusificarea. După cum vom vedea mai târziu, această politică, însă,
nu a fost niciodată sistematică şi deseori ducea la rezultate contradictorii În Caucaz şi Asia
Centrală, de exemplu, introducerea limbii ruse era unanim condamnată ca un fenomen al
„imperialismului cultural.” În acelaşi timp, limba dominantă era privită ca un mijloc de
transmitere a ideilor occidentale care negau ideologia şi instituţiile imperiului autoritar al
Romanovilor. În plus, politica rusificatoare provoca mai curând rezistenţă decât unitatea dorită
de guvernanţi. În majoritatea cazurilor, ca, de exemplu, în Finlanda sau Armenia, aparenţele
naţionalizante ale rusificării îi înstrăinau pe unii dintre cei mai loiali partizani ai ideii imperiale
din regiunile periferice. Nu este de mirare că anume la periferiile imperiale au avut loc cele mai
masive, puternice şi deschise manifestări politice în timpul revoluţiei din 1905. Cu toate acestea,
chiar şi după Revoluţia din februarie 1917 majoritatea absolută a periferiilor (cu excepţia
notabilă a Poloniei) încă mai doreau un statut de autonomie în cadrul unui stat unificat,
multicultural, dar nu şi imperial.
Vulnerabilitatea mai mare a centrului imperial al imperiilor continentale în comparaţie cu
cele maritime explică într-o mare măsură modul şi cauzele destrămării acestora. Proiectele
constituţionale implementate în aceste state la începutul secolului al XX-lea, combinate cu
răspândirea generală a doctrinelor naţionaliste şi cu tendinţele naţionalizante care influenţau tot
mai mult chiar şi mentalitatea elitelor imperiale au dus la creşterea tendinţelor autonomiste la
periferii. Chiar dacă adaptabilitatea imperiilor le-a permis să supravieţuiască un timp îndelungat,
tocmai lipsa unităţii aparatului administrativ şi caracterul neuniform al comunităţii politice
imperiale sunt şi explicaţii parţiale pentru prăbuşirea lor. Competiţia inter-imperială pentru
controlul ţinuturilor de graniţă a contribuit şi ea la subminarea reciprocă a statelor continentale
multietnice. Frontierele au rămas până la sfârşit o provocare majoră pentru elitele imperiilor
eurasiatice, dar şi pentru structurile politice de talie continentală care le-au moştenit.

Lecţia 7

Între naţiune şi Imperiu: Marea Britanie în context global

(de la „dominaţia mărilor” până la Comunitatea Britanică)
Imperiul Britanic este unul dintre cele mai fascinante cazuri de construcţie (şi declin)
imperial din istoria umanităţii. În perioada sa de apogeu, el cuprindea diverse teritorii situate în

38
toate zonele climatice, toate continentele locuite şi includea reprezentanţi ai tuturor religiilor şi
civilizaţiilor importante de pe Terra. Întinderea maximă a acestui imens conglomerat era, către
începutul secolului al XX-lea, de 34,6 milioane km2, adică de două ori teritoriul actualei Rusii.
De aceea, nu e de mirare că Imperiul Britanic a variat enorm atât în spaţiu, cât şi în timp. După
standardele imperiale obişnuite, acest stat nu a fost foarte longeviv. De la fondarea primelor
colonii britanice din America la începutul secolului al XVII-lea şi până la destrămarea definitivă
a imperiului au trecut circa 350 de ani (drept punct iniţial se poate accepta anul 1607- fondarea
primei colonii- Jamestown- în America de Nord, iar drept punct final s-ar putea accepta „criza
Suezului” din 1956, deşi decolonizarea a continuat până în anii 1980). Totuşi, în ultimii 400 de
ani lumea s-a schimbat cu o viteză uimitoare, iar britanici au fost mult timp în avangarda acestui
proces.
În comparaţie cu multe alte imperii, Imperiul Britanic era extrem de descentralizat şi
eterogen în sistemul său de guvernare. Imperiul nu a beneficiat vreodată de ceva ce ar fi amintit
măcar de o lege sau administraţie unică pe întregul său teritoriu. Regatul Angliei a rămas mereu
nucleul incontestabil al imperiului. Resursele sale constituiau baza materială a politicii coloniale,
iar capitala sa era centrul întregului imperiu. Către 1900, totuşi, întreaga periferie celtică a
arhipelagului britanic fusese integrată într-un stat unitar. Dimpotrivă, în coloniile britanice
populate de descendenţii emigranţilor anglo-saxoni a avut loc un proces opus. Către începutul
secolului XX ele nu mai erau sub nici o formă parte a Regatului Unit. Ca şi Anglia, aceste
colonii erau democraţii parlamentare, însă, spre deosebire de fosta metropolă, multe dintre ele
erau federaţii. În flagrant contrast cu ambele cazuri de mai sus, cea mai importantă posesiune
britanică din Asia, India, era un stat autoritar, centralizat, birocratic, care avea mai multe
similitudini sub aspect constituţional cu „despotismul luminat” tradiţional din Europa
continentală decât cu concepţiile anglo-saxone ale libertăţii politice şi guvernării reprezentative.
Totuşi, India nu era guvernată într-un mod uniform. Aproximativ două treimi ale
subcontinentului erau administrate direct de Serviciul Civil Indian, compus în majoritate din
funcţionari britanici. Porţiunea rămasă era guvernată indirect, prin intermediul principilor
indieni. Nici o colonie „de culoare” nu beneficia de auto-guvernare către începutul secolului XX
şi toate erau administrate de regimuri autoritare. Unele dintre aceste teritorii erau controlate prin
aşa-numita „conducere indirectă” (indirect rule), adică cu ajutorul elitelor locale supravegheate
de rezidenţi britanici. Deşi în termeni juridici diferenţa dintre „administrarea directă” şi cea
indirectă era însemnată şi mult discutată, în realitate controlul central în toate coloniile „de
culoare” depindea enorm de colaborarea elitelor locale. „Conducerea indirectă” însemna, pur şi
simplu, o autonomie mai mare şi un statut privilegiat pentru aceşti colaboratori locali. În plus,
după cum a demonstrat istoricul britanic David Cannadine, atitudinea britanicilor faţă de
„vârfurile” societăţii locale era de multe ori extrem de favorabilă şi se baza pe valorile
tradiţionale conservatoare şi ierarhice pe care aristocraţia britanică le împărtăşea cu „notabilii”
din colonii. Aceste valori comune marginalizau frecvent diferenţele rasiale atât de vizibile în alte
condiţii. Pe lângă coloniile „formale,” imperiul includea „protectoratele,” formaţiuni statale
teoretic suverane, dar cu politica externă controlată, în mare măsură, de Marea Britanie. În
secolul XX, de exemplu, atât Egiptul, cât şi Irakul s-au aflat în această situaţie un timp
îndelungat. Dincolo de acest statut de dependenţă formală sau neformală, existau zone întinse
ale globului unde Anglia exercita o influenţă enormă datorită puterii sale financiare şi
economice şi graţie preponderenţei flotei regale. Exemplul clasic al unei asemenea situaţii este
America de Sud, unde, deşi teritoriul colonial britanic era extrem de neînsemnat, influenţa
„neformală” a intereselor engleze era vizibilă pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Către
începutul secolului XX, însă, viabilitatea acestui imperiu informal a început să fie pusă sub

39
semnul întrebării din cauza concurenţei navale şi economice ale celorlalte mari puteri, mai ales a
SUA şi Germaniei.
În coloniile britanice incluse oficial în componenţa Imperiului, aproape singurul principiu
comun de legitimare politică valabil în toate perioadele era fidelitatea faţă de coroană. Monarhia
şi imperiul erau strâns legate şi dependente reciproc. La începutul secolului XX, pe măsură ce
alţi factori unificatori slăbeau sau dispăreau, importanţa monarhiei pentru unitatea imperială a
crescut şi mai mult. Măsura în care monarhia domina imaginaţia şi loialitatea politică a
locuitorilor din posesiunile de peste mări era uneori uimitoare. Astfel, guvernatorul general al
Australiei, lordul Northcote, observa, în 1904, atât atitudinea echivocă a australienilor faţă de
Imperiul Britanic, cât şi afecţiunea extraordinară a lor pentru un monarh pe care aproape nimeni
dintre ei nu-l văzuse vreodată. Desigur, rolul monarhului devenise pur simbolic către mijlocul
secolului al XIX-lea, mai ales ca urmare a reformelor administrative de la începutul secolului şi
în urma lărgirii electoratului după reforma din 1832, ca şi a consolidării partidelor politice.
Acceptarea responsabilităţii ministeriale şi a democraţiei parlamentare a deschis calea
transformării radicale a imperiului prin acordarea autonomiei şi autoguvernării coloniilor „albe”
din America şi Australia, proces început la mijlocul secolului al XIX-lea.
Care au fost motivele care i-au îndemnat pe britanici să întreprindă cucerirea şi colonizarea
unor teritorii atât de variate? Unul dintre motivele tradiţionale, caracteristice atât imperiilor
europene, cât şi altor state de acest tip, era dominaţia aristocraţiei militare care urmărea
extinderea stăpânirilor sale în scopul de a acapara noi pământuri şi a exploata ţăranii aşezaţi pe
ele. Cel mai tipic exemplu al acestui tip de stăpânire din cadrul Imperiului britanic este, desigur,
cazul Irlandei. Aristocraţii anglo-normanzi au debarcat în secolul XII în Irlanda cu scopul de a
cuceri şi exploata atât populaţia autohtonă, cât şi pământurile ei, aşa cum făcuseră strămoşii lor
în Anglia propriu-zisă cu numai un secol în urmă. În secolele XVI şi XVII acapararea
pământurilor irlandeze a fost reîncepută, de astă dată într-un mod mult mai sistematic şi
devastator pentru cei afectaţi. Ca urmare, către începutul secolului al XVIII-lea, vechile elite
funciare catolice- celtice şi anglo-normande- deţineau doar 5% din pământurile arabile. Pentru a
perpetua această situaţie defavorabilă catolicilor, au fost introduse „legile penale” care au
consfinţit discriminarea economică pe baze religioase. Monopolizarea resurselor funciare şi a
puterii politice de către „noua” aristocraţie protestantă trebuie privită în contextul conflictelor
religioase care bântuiau Europa secolelor XVI şi XVII. Un caz similar cu cel irlandez este soarta
Boemiei în cadrul Imperiului Habsburgic. Acolo, victoria Habsburgilor şi a catolicismului a dus
la expulzarea unei mari părţi a vechii aristocraţii şi la înlocuirea ei cu o clasă conducătoare
exclusiv catolică, în majoritate „de import” şi foarte variată din punct de vedere etnic. Totuşi, în
Boemia, ca şi în restul Europei, monarhul victorios a impus cu succes uniformitatea religioasă
nu numai în cazul aristocraţiei, ci şi a restului populaţiei. Irlanda era un exemplu neobişnuit al
coexistenţei unei aristocraţii în majoritate protestante cu o ţărănime care rămăsese în masa ei
catolică. În acelaşi timp, în multe regiuni (mai ales în Ulster) a existat un număr suficient de
emigranţi protestanţi pentru adâncirea conflictelor şi a resentimentului cauzat de pierderea
pământurilor strămoşeşti de către irlandezi. Aceşti factori au contribuit la caracterul deosebit de
vulnerabil al puterii britanice din Irlanda secolului al XIX-lea. Astfel, influenţele naţionaliste au
fost în mod aproape firesc combinate cu resentimente de ordin social-economic. Acest fapt le-a
permis intelectualilor naţionalişti să mobilizeze foarte uşor sprijinul maselor pentru cauza lor.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea britanicii încercau să rupă această legătură explozivă prin
răscumpărarea claselor funciare protestante şi căutarea unui modus vivendi cu pătura înstărită a
ţărănimii catolice. Însă către acea perioadă problema funciară contribuise deja la consolidarea
naţionalismului printre masele irlandezilor.

40
 Cucerirea britanică a Indiei a fost, în mare măsură, o „variaţie asiatică” pe aceeaşi temă a
cuceririlor teritoriale iniţiate de o elită militară rapace. Deşi Compania britanică a Indiilor
Orientale începuse ca o întreprindere comercială, deja către sfârşitul secolului al XVIII-lea ea se
transformase într-un adevărat stat în Bengalia. Mai mult, priorităţile şi metodele de guvernare
ale acestui stat erau în multe privinţe conforme tradiţiilor indiene. India secolului al XVIII-lea
nu cunoştea noţiunea de „proprietate funciară absolută” în sens european. Împăratul din dinastia
Marilor Moguli nu acorda servitorilor săi drepturi de proprietate funciară, ci dreptul de a colecta
taxele de pe un anumit teritoriu (sistemul zamindarilor). Odată cu declinul total al imperiului
Marilor Moguli în secolul al XVIII-lea, Compania Indiilor Orientale a obţinut dreptul respectiv
pentru zona Bengaliei începând din 1765. Bengalia a devenit baza geopolitică pentru cucerirea
restului Indiei. Armata uriaşă a companiei, cea mai puternică armată din Asia acelui timp, a
asigurat instrumentul expansiunii teritoriale, iar ofiţerii acesteia au devenit principalii ei
beneficiari. Diversele teritorii erau cucerite mai ales pentru a asigura veniturile funciare care
erau mai târziu folosite pentru a finanţa armata cuceritoare (iarăşi conform tradiţiei locale
indiene). Unii dintre cei care au coordonat şi condus această expansiune, mai ales lordul
Wellesley, proveneau din aristocraţia militară a regiunilor celtice ale insulelor britanice. Această
pătură a avut un rol foarte important şi în „a doua cucerire a Irlandei” din secolul al XVI-lea.
Tradiţiile familiale ale acestei pături erau foarte potrivite pentru oportunităţile imperiale care
apăreau odată cu cucerirea Indiei. Un alt model de exploatare colonială era cel instaurat în
coloniile din Caraibe şi în partea de sud a posesiunilor nord-americane. Acest sistem era bazat
pe „economia de plantaţie.” Elita funciară care domina în aceste regiuni căuta să-şi împrumute
modelele culturale de la nobilimea engleză, însă baza sa economică era foarte diferită, fiind
formată din sclavii negri importaţi din Africa. Această „economie sclavagistă” a avut o
importanţă crucială pentru dezvoltarea imperiului colonial britanic, dar şi a economiei globale
moderne. Caracterul deosebit de necruţător şi costurile uriaşe pe care le presupunea această
practică ies în evidenţă dacă facem o paralelă între sclavia americană şi echivalentul ei cel mai
apropiat din Europa- sistemul şerbiei din Imperiul Rus. Evident, cea mai clară diferenţă între
cele două sisteme constă în distanţa rasială dintre sclavi şi stăpâni în cazul imperiilor occidentale
şi inexistenţa acestei distanţe în Rusia imperială. Sclavia era o formă de exploatare mult mai
dură decât orice formă de şerbie europeană, chiar şi în forma ei extremă existentă în Imperiul
Rus, mai ales în secolul al XVIII-lea. În plus, o proporţie mare a ţărănimii ruse (probabil, mai
mult de jumătate către 1861) nu mai erau şerbi, ci aşa-numiţi „ţărani ai statului,” care plăteau o
rentă în bani statului pentru dreptul de folosire a pământului. Aceasta era şi situaţia multor şerbi
nobiliari, care plăteau o rentă în bani stăpânilor lor, lucrând în afara moşiei, ca meşteşugari sau
muncitori în oraşe. Chiar şi situaţia muncitorilor agricoli ruşi nu putea fi comparată cu cea a
sclavilor din America, fiindcă primii aveau, de obicei, propriul lot de pământ şi erau nevoiţi să
lucreze la proprietar în mod suplimentar, pe când sclavii erau total dependenţi material de
proprietari. Ţăranii ruşi aveau instituţii comunale proprii şi un sentiment de solidaritate care erau
complet absente în cazul sclavilor americani. Obiceiurile locale jucau un rol mult mai mare în
reglarea relaţiilor dintre şerbi şi moşierii ruşi decât era posibil pe plantaţiile din America de Nord
sau în Caraibe. Cea mai importantă diferenţă era că ţăranii ruşi nu fuseseră îndepărtaţi din
propriul mediu cultural: dimpotrivă, cultura ţărănească domina în zonele rurale, iar moşierii
„absenteişti” şi vechilii acestora erau elemente de „suprafaţă” care nu îi afectau substanţa. Cel
mai apropiat echivalent în cazul rus al gradului de constrângere folosit de plantatorii britanici
pentru a-şi completa şi controla forţa de muncă era sistemul arbitrar şi brutal de recrutare
militară în vigoare din timpul lui Petru I până la introducerea serviciului militar obligatoriu în
1874. Însă nivelul moral, eroismul şi gradul de identificare cu propriii conducători arătat de-a

41
lungul generaţiilor de către soldaţii-ţărani ai armatei ţarului ar fi fost de neconceput într-o armată
de sclavi coloniali.
Pe lângă acapararea resurselor funciare şi de altă natură oferite de colonii, alte motive
tradiţionale ale expansiunii imperiale aveau un rol mai modest în experienţa britanică. De
exemplu, singurul teritoriu important obţinut printr-o căsătorie dinastică (un factor de primă
mărime în formarea posesiunilor habsburgice) a fost Bombay, ca urmare a căsătoriei lui Carol II
Stuart cu Caterina de Braganza în 1661. Pe de altă parte, uniunea anglo-scoţiană, fundamentală
pentru crearea Imperiului Britanic, s-a datorat şi unui „accident biologic” care l-a transformat pe
regele Scoţiei în monarh englez. Factorul religios a avut şi el un rol ambiguu în expansiunea
britanică. Spre deosebire de fervoarea prozelită a Califatului Arab sau a Spaniei în America,
britanicii nu au investit vreodată un efort substanţial în convertirea masivă la creştinism a
popoarelor cucerite (în pofida retoricii din epoca Elisabetei I sau a unor iniţiative particulare).
Din alt punct de vedere, însă, protestantismul a fost vital pentru sentimentul englez al misiunii
imperiale. Din secolul al XVI-lea până în secolul XX, majoritatea englezilor considerau că
mentalitatea şi etica protestantă erau nucleul oricărui progres. Dimpotrivă, în ierarhia valorilor
britanice catolicii erau percepuţi ca sclavi ai sentimentelor, tradiţiei, ritualului şi ignoranţei.
Musulmanii erau, desigur, priviţi cu o rezervă şi mai mare, iar hinduiştii şi budiştii ocupau
treptele inferioare ale acestei categorizări mentale. În afară de asta, multe dintre stereotipurile
caracteristice pentru colonizatorii britanici din epocile ulterioare s-au cristalizat în procesul
colonizării Irlandei din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ceea ce demonstrează
interacţiunea dintre consolidarea „nucleului” imperial britanic şi expansiunea pe alte continente.
Stereotipurile de felul „aborigenilor şireţi, imorali şi leneşi,” care trebuie forţaţi să muncească
spre binele lor, erau valabile atât în cazul africanilor negri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cât
şi în cazul celţilor irlandezi de la mijlocul secolului al XVI-lea. Astfel de atitudini puteau chiar
persista neschimbate timp de 300 de ani, după cum o dovedeşte cazul unui profesor din Oxford,
care aprecia în 1882 că „celţii din Irlanda nu sunt încă apţi pentru guvernare parlamentară...
Lăsaţi de capul lor, fără ceea ce ei numesc „abuzuri englezeşti,” ei ar deveni aproape sigur
sclavii benevoli ai vreunui despot ereditar, reprezentantul şefilor lor tribali din vechime, cu o
preoţime la fel de dogmatică şi obscurantistă ca şi druizii.” Pentru a legitima aceste viziuni de
superioritate culturală şi misiune civilizatoare printre populaţiile autohtone, instrumentul de bază
era aşa-numita doctrină „terra nullius,” expusă pentru prima dată tot în legătură cu expediţiile
din Irlanda în secolul al XVI-lea. Această concepţie justifica exproprierea şi exploatarea
resurselor unei ţări sau regiuni de către un popor invadator cu o civilizaţie superioară, în cazul
când societăţile indigene înapoiate nu erau capabile să folosească cum se cuvine resursele
umane şi naturale de care dispunea regiunea dată. Într-o asemenea situaţie, pământurile erau
declarate „libere” şi deschise colonizării britanice, chiar dacă pe ele exista populaţie autohtonă.
Desigur, această teorie se aplica nu numai resurselor economice, ci şi valorilor culturale ale
acestor grupuri, care trebuiau, teoretic, eradicate în numele progresului (totuşi, modalităţile şi
metodele atingerii acestui scop erau nesigure şi discutabile). Astfel, Imperiul Britanic avea şi o
dimensiune ideologică foarte bine articulată, chiar dacă, mai ales în primele două secole ale
existenţei sale, era, înainte de toate, un imperiu comercial.
Dintre dilemele şi aspectele vulnerabile ale statutului imperial britanic, câţiva factori au
contribuit în mod decisiv la destrămarea Imperiului la mijlocul secolului al XX-lea. În afară de
schimbarea poziţiei economico-financiare şi geopolitice a Marii Britanii (concurate în Europa de
Germania lui Bismarck, în America de Sud- de consolidarea poziţiei SUA, iar în Pacific- de
potenţiala rivalitate japoneză), alte două probleme s-au dovedit fundamentale. Prima dintre
acestea era „dilema participării democratice.” Impactul lărgirii corpului electoral în urma

42
reformei din 1832, precum şi principiile constituţionale britanice conform cărora coloniile
locuite de „albi” aveau drepturi de auto-guvernare au pregătit, în mare parte, terenul pentru
emanciparea treptată a „dominioanelor” (Canada, Australia, Noua Zeelandă, dar şi Africa de
Sud) de sub tutela Londrei. Chiar dacă o mare parte din elita conservatoare britanică privea cu
nelinişte aceste tendinţe, precum şi democratizarea vieţii politice din metropolă, aceste grupări
nu concepeau folosirea forţei pentru menţinerea imperiului. Impactul democratizării vieţii
politice a fost deosebit de subversiv în cazul Irlandei şi a coloniilor britanice „de culoare.” În
anul 1801 fostul Regat al Irlandei, separat sub aspect juridic de restul Marii Britanii, a fost
integrat în Regatul Unit, mai ales pentru a evita posibile ameninţări pentru securitatea insulelor,
de tipul celor apărute în timpul răscoalei din 1798. În multe alte imperii (inclusiv Imperiul Rus)
teritorii administrate de o manieră colonială erau deseori integrate în statul unitar metropolitan.
În cazul britanic, exemplul irlandez demonstrează dificultăţile pe care le avea în acest sens o
metropolă care se declara (şi în mare parte era) liberală şi democratică. Principalul sprijin pentru
uniunea cu Londra venea din partea comunităţii protestante irlandeze, care, în afara Ulsterului,
era o minoritate elitară dominată de proprietari funciari şi membri ai claselor profesionale.
Democratizarea vieţii politice a subminat poziţia acestor forţe în parlamentul britanic şi în
guvernarea locală, transferând puterea în mâinile noii clase de mijloc majoritar catolice. Această
pătură a ajuns să domine nu numai viaţa politică, ci şi educaţia şi viaţa culturală a Irlandei.
Identitatea irlandeză pe care o cultivau reprezentanţii ei era în mod clar catolică şi se definea
prin opoziţie faţă de Anglia, care era acuzată de abuzurile istorice comise sub dominaţie
britanică. Ca răspuns, comunitatea protestantă din Ulster s-a mobilizat şi ea împotriva cererilor
de autonomie irlandeză venite de la Dublin. Acest început al „politicii maselor” împiedica
controlul efectiv din partea Londrei. Dimpotrivă, conjunctura politică permitea chiar uneori
deputaţilor irlandezi din Parlament să deţină balanţa puterii la Londra şi să-şi impună agenda
asupra politicii guvernului. După cum afirma un general-guvernator al Canadei, „existenţa a 72
de voturi în Camera Comunelor care aveau mereu în vedere slăbirea Imperiului” era o sursă de
alarmă pentru toţi partizanii săi. În cazul coloniilor britanice, principiul democraţiei era şi mai
periculos pentru supravieţuirea Imperiului. O ţară care se proclama centrul mondial al
democraţiei trebuia, eventual, să se confrunte cu dificultatea de a justifica administrarea a sute
de milioane de supuşi fără consimţământul acestora. Problema putea fi amânată prin argumentul
că aceşti supuşi nu erau încă pregătiţi pentru auto-guvernare şi că trebuie să fie „educaţi” în
subtilităţile acestui proces. Dar, pe termen lung, singurul mod de a justifica regimul autoritar de
dominaţie a coloniilor era de a invoca principii de superioritate rasială. Această dilemă a creat
condiţiile pentru izbucnirea „problemei rasiale” în Imperiul Britanic la începutul secolului XX.
Această problemă era evidentă cu acuitate mai ales în cazul Indiei. Acolo britanicii creaseră o
pătură numeroasă de intelectuali autohtoni, vorbitori de engleză şi uneori foarte bine
familiarizaţi cu civilizaţia europeană şi ideile „progresiste” ale acesteia. Aceşti oameni, desigur,
erau frustraţi când li se interzicea accesul la posturi însemnate şi prestigioase în administraţia
propriei lor ţări. De asemenea, ei se simţeau umiliţi de către aroganţa rasială brutală manifestată
de britanici atât în India, cât şi, mai ales, în dominioanele autonome ale coroanei. Ca exemplu,
se poate invoca Mahatma Gandhi, poziţia căruia faţă de Imperiul Britanic a fost profund afectată
de experienţa sa sud-africană. Cultura populistă şi egalitară din dominioane se baza pe excluderi
rasiale rigide. Desigur, nu toţi membrii elitei britanice împărtăşeau aceste viziuni. Nu numai
guvernatori, dar chiar şi monarhi şi prim-miniştri se declarau îngroziţi de tratamentul
discriminatoriu la care erau supuşi indienii atât în India propriu-zisă, cât şi în colonii. Cu toate
acestea, atitudinile rasiste erau evidente nu numai la nivel cotidian, dar chiar şi în literatura
începutului de secol XX (un exemplu clasic ar fi opera lui Rudyard Kipling). Deşi britanicii îşi

43
comparau frecvent imperiul cu Roma Antică, ei recunoşteau că diferenţa fundamentală între
cele două state era politica rasială şi asimilaţionistă. După cum nota unul dintre partizanii
discriminării rasiale, Sir Charles Lucas, romanii erau indiferenţi în privinţa culorii pielii şi au
reuşit să creeze un sentiment autentic al cetăţeniei imperiale universale, domeniu în care
britanicii au eşuat. Totuşi, diversitatea culturală enormă a supuşilor Imperiului Britanic
transforma orice proiect de acest fel într-o utopie, mai ales în condiţiile epocii moderne şi al
transformărilor sociale rapide care o caracterizau.
Dacă Imperiul Britanic era, în esenţă, un fenomen global, în sens geopolitic Marea Britanie
era o putere periferică a „concertului european,” de unde cointeresarea permanentă a elitelor
britanice pentru „echilibrul puterilor” în Europa. În acest context, paralela cea mai interesantă ar
fi cea cu Imperiul Rus, şi el o putere periferică a civilizaţiei europene. Într-o anumită măsură,
situarea ambelor state la extremităţile Europei a canalizat expansiunea lor în afara continentului
şi a condiţionat rivalitatea dintre cele două imperii care a dominat politica globală din secolul al
XIX-lea. Aceeaşi situare geografică a determinat opoziţia constantă a celor două puteri faţă de
orice pretenţii hegemonice venite din centrul continentului european (acest interes comun ar
explica şi alianţa anglo-rusă/sovietică din cele două războaie mondiale).
„Moştenirile imperiale” continuă să aibă un anumit rol în situaţia actuală a Marii Britanii.
Unele dintre cele mai importante sunt: existenţa monarhiei „post-imperiale” cu simbolismul ei
aferent şi uneori inadecvat statutului prezent al dinastiei; alianţa anglo-americană, care continuă
să funcţioneze chiar în pofida opoziţiei unei mari părţi a electoratului britanic (cazul războiului
din Irak); instituţiile Comunităţii Britanice, care continuă să opereze ca un „club informal” care
reuneşte metropola şi fostele colonii; numărul mare de imigranţi din fostele colonii care au
schimbat semnificativ structura societăţii britanice; problema Irlandei de Nord; modelul
economic „liberal” (datorat nu numai lui Margaret Thatcher, ci şi ideologiei „free trade” din
secolul XIX) pe care Regatul Unit încearcă să-l impună noii Uniuni Europene etc. Aceste
continuităţi demonstrează încă o dată că, în multe privinţe, experienţa imperială este „înscrisă”
în textura societăţilor contemporane.

Lecţia 8

Imperiul Otoman între tradiţie şi modernitate:

dilemele unui declin imperial
Discutarea evoluţiei şi declinului Imperiului Otoman ar putea fi începută de la o
comparaţie sugestivă cu cazul rus. La originile lor, atât Imperiul Rus, cât şi Imperiul otoman
aveau un şir de asemănări importante. Nucleele iniţiale ale dinastiei otomane şi a celei
moscovite erau situate la frontierele marilor ansambluri teritoriale şi culturale pe care vor ajunge
să le domine mai târziu. Moscova era un avanpost al Rusiei Kievene, care, la rândul său,
reprezenta una dintre ultimele şi cele mai îndepărtate „cuceriri” ale civilizaţiei creştine bizantine.
Turcii din Asia Centrală, regiunea de unde au provenit otomanii, erau tot atât de marginali în
lumea islamică. Ca şi convertirea slavilor de est la creştinism, trecerea turcilor la islam a avut loc
în secolul al X-lea. Invazia turcilor în Anatolia a început într-un ritm susţinut după bătălia de la
Manzikert din 1071, când armata bizantină a fost învinsă în mod decisiv; în acelaşi timp,
imigranţi slavi au început să se aşeze masiv în regiunile nord-estice ale Rusiei, viitorul nucleu al
statului moscovit. În epoca medievală, religia supusului de rând al Imperiului otoman şi al

44
Marelui Ducat la Moscovei era foarte departe de ortodoxia proclamată de liderii religioşi urbani
ai creştinătăţii orientale sau ai islamului. Ţărănimea Rusiei nord-estice poate fi considerată
creştină în mod foarte convenţional cel puţin până în secolul al XIV-lea. Religia populară
otomană din aceeaşi perioadă era un amestec de elemente musulmane creştine şi păgâne, după
cum era de aşteptat într-o regiune de frontieră influenţată de o varietate de culturi, civilizaţii şi
tradiţii politice. Primii conducători otomani, ca şi omologii lor din statul moscovit, erau lideri
militari pragmatici. O mare parte a legitimităţii lor politice era bazată pe succesele militare care
le permiteau să-şi recompenseze trupele, să-şi consolideze prestigiul şi să stimuleze fervoarea
religioasă ale supuşilor lor în luptele cu creştinii. Un factor decisiv pentru reuşita otomană în
construcţia imperiului a fost controlul asupra emiratului cu centrul în cetatea Gallipoli, prin care
treceau detaşamentele turceşti din Anatolia în Tracia şi mai departe spre Balcani. În pofida
diferenţelor instituţionale, controlul puterii centrale asupra bazei lor militare (spahiii în cazul
otoman şi boierii în cazul rus) era mult mai puternic decât în cazul Europei Occidentale
Atât dinastia moscovită, cât şi otomanii s-au dezvoltat în umbra moştenirii imperiale
mongole, în regiuni controlate indirect de statele succesoare ale Imperiului Mongol. Pe măsură
ce acest imperiu se retrăgea, moscoviţii şi otomanii avansau în spaţiul lăsat liber de cuceritorii
mongoli. Otomanii, de exemplu, au anexat în secolul al XV-lea litoralul nordic al Mării Negre,
având o poziţie dominantă de-a lungul ţărmurilor acesteia. Începând de la mijlocul secolului al
XVI-lea, expansiunea rusă în direcţia stepelor sudice a dus la ciocnirea directă cu Otomanii şi,
mai ales, cu statul clientelar al acestora, hanatul Crimeii. În acest moment, relaţiile dintre cele
două state, în trecut sporadice, dar în general amicale, s-au deteriorat brusc. Începând din secolul
al XVIII-lea şi până la Primul război mondial, Rusia a devenit cel mai periculos duşman al
Imperiului Otoman, iar victoriile acesteia asupra rivalului său au fost, în mare parte, determinate
de factori geopolitici. Contrastul dintre poziţiile geopolitice ale Rusiei şi otomanilor este
deosebit de clar dacă se ia în consideraţie dinamica expansiunii lor spre est. Începând de la
cucerirea Kazanului şi Astrahanului în 1552 şi 1556, statul moscovit avea deschisă calea spre
cucerirea altor teritorii din regiunile estice. În termeni teritoriali, Rusia a devenit principalul
moştenitor al Hoardei de Aur. Dimpotrivă, expansiunea otomană spre est a fost blocată în
secolul al XVI-lea de apariţia puternicului stat al dinastiei Safavide din Iran. Acest stat a fost nu
doar o stavilă în calea unei avansări spre est, dar a şi întrerupt legătura dintre centrul puterii
otomane şi baza etnică şi militară a turcilor otomani din Asia Centrală. Acest factor a dus la
micşorarea, în termeni relativi, a proporţiei populaţiei turceşti printre locuitorii imperiului şi a
limitat posibilităţile de colonizare a regiunilor cucerite în Europa. În afară de asta, existenţa
statului safavid a cauzat un permanent pericol al izbucnirii unui război pe două fronturi, nu
numai împotriva creştinilor din nord, ci şi contra unei puteri la fel de ostile pe flancul estic.
Faptul că Iranul reprezenta curentul şiit al Islamului, această „erezie” fiind împărtăşită de un
mare număr de supuşi otomani, nu făcea decât să crească pericolul.
În cazul otoman, nu este oportun să vorbim despre distincţia dintre o „metropolă” şi
„periferii,” şi cu atât mai puţin despre dominaţia vreunei „naţiuni imperiale” asupra unor
popoare colonizate. Imperiul avea un singur centru necontestat- Constantinopolul, care avea un
statut şi prestigiu incomparabil cu oricare alt oraş sau regiune ale imperiului. Constantinopolul a
rămas un mare centru cosmopolit până în momentul prăbuşirii sale. Dar acest oraş era mai
curând un simbol al imperiului şi nu aparţinea nici unei regiuni sau naţiuni specifice. Chiar şi în
anii 1850, musulmanii formau numai 44% din populaţia oraşului, iar turcii formau un număr şi
mai nesemnificativ al locuitorilor. Anatolia nu era, sub nici o formă, metropola Imperiului
Otoman. Cu toate că această regiune era baza etnică a populaţiei turceşti, până la pierderea
Balcanilor Anatolia nu a reprezentat nucleul strategic, economic, politic sau fiscal al statului

45
otoman. Dimpotrivă, această regiune era una dintre cele mai sărace şi puţin dezvoltate provincii
imperiale. Către anul 1800, densitatea populaţiei anatoliene ajungea abia la o cifră situată între
33% şi 50% din densitatea populaţiei provinciilor balcanice. Chiar dacă turcii anatolieni erau
scutiţi de plata capitaţiei (djizie) impuse populaţiei nemusulmane, aceasta decurgea din
principiile sistemului de „millete” constituite pe criterii religioase (astfel, toţi creştinii erau
incluşi în „milletul grec,” iar arabii erau şi ei scutiţi de această taxă). Musulmanii nu au constituit
niciodată mai mult de o treime din populaţia Balcanilor otomani. Aproximativ jumătate dintre ei
erau descendenţi ai coloniştilor, iar cealaltă jumătate- a populaţiei autohtone convertite la islam.
În afara numărului neînsemnat de copii recrutaţi pentru a servi în corpul de ieniceri şi în „cercul
interior” al palatului (sistemul devşirme), otomanii nu au urmat o politică sistematică de
convertire forţată la islam, atât din cauze datorate toleranţei faţă de „popoarele cărţii,” cât şi din
cauze fiscale. Totuşi, în Albania şi anumite părţi din Bosnia şi Bulgaria au avut loc convertiri
voluntare masive ale creştinilor la islam. În regiunea balcanică, concentrări importante ale
populaţiei musulmane erau prezente în provinciile din jurul capitalei (Tracia, Bulgaria,
Macedonia şi unele regiuni ale Greciei).
Balcanii erau centrul geopolitic al imperiului nu numai datorită bogăţiei lor relative în
comparaţie cu provinciile asiatice, ci şi din considerente strategice, deţinând controlul asupra
căilor de acces spre capitala imperială. În ultimele trei secole ale existenţei imperiului, pericolul
central pentru securitatea şi integritatea acestuia venea din direcţia nordică, mai întâi din partea
austriecilor şi apoi a ruşilor. Faptul că musulmanii erau o minoritate în provinciile balcanice s-a
dovedit fatal pentru supravieţuirea Imperiului Otoman. De fapt, otomanii s-au confruntat cu o
dilemă insurmontabilă în această regiune. Pe de o parte, ei nu dominau teritorii coloniale pe care
le-ar fi putut ceda uşor sau fără prea mare regret în cazul unei înfrângeri militare. Pe de altă
parte, rata insuficientă a colonizării nu le-a permis integrarea acestor teritorii într-un nucleu
imperial durabil. Această colonizare parţială a dus la apariţia unor probleme serioase mai ales
pentru coloniştii musulmani din aceste zone, dar şi pentru statul otoman care a fost nevoit să
recurgă la schimburi masive de populaţii ca urmare a apariţiei statelor independente în această
regiune.
Imperiul Otoman poate fi divizat, din punct de vedere teritorial, în trei blocuri distincte. În
primul rând, este vorba de provinciile anatoliene, care cuprindeau, către anul 1500 în majoritate
o populaţie musulmană turcă. Al doilea bloc era compus din regiunea balcanică (în cadrul
acesteia se pot distinge zonele incluse direct în sistemul administrativ otoman- Tracia,
Macedonia, Grecia, Serbia şi Bulgaria) şi teritoriile creştine administrate de propriile elite, dar
dependente de Constantinopol (Principatele Române, Ragusa). În fine, al treilea ansamblu
teritorial era compus din provinciile predominant arabe şi musulmane din Asia şi Africa,
cucerirea cărora a început în timpul domniei lui Selim I, între 1512 şi 1520. Chiar dacă aceste
din urmă teritorii nu au fost vreodată colonizate de turci, achiziţia lor a schimbat în mod radical
caracterul imperiului. În primele două secole de existenţă a statului otoman, teritoriile din
Europa şi Asia se aflau într-un echilibru relativ. Între 1481 şi 1566, proporţia lor a scăzut la circa
un sfert din teritoriul imperiului. În plus, provinciile arabe includeau „Locurile Sfinte” ale
islamului şi unele dintre oraşele musulmane cele mai prestigioase, ca, de exemplu, Cairo,
Damasc şi Ierusalim. Astfel, imperiul a devenit centrul lumii musulmane, de unde şi pretenţiile
(neoficiale) la statutul de calif ale sultanilor otomani, începând din secolul al XVI-lea.
O problemă fundamentală a istoriei otomane între încheierea Păcii de la Karlowitz şi
prăbuşirea definitivă a Imperiului este natura declinului acestui stat şi multiplicitatea
explicaţiilor oferite pentru acest proces. Declinul economic este, de obicei, explicat prin
impactul asupra Imperiului otoman a economiei globale dominate de marile puteri capitaliste.

46
Acest proces, de obicei, era legat de acapararea comerţului maritim cu mărfuri de lux pe distanţe
lungi de către europeni. Evoluţia în această direcţie a început în secolul al XVI-lea, când
portughezii i-au înlocuit pe negustorii otomani ca intermediari ai comerţului dintre Europa şi
Asia. Aceste schimbări ar fi culminat cu dominaţia completă a pieţelor şi finanţelor otomane de
către puterile europene către mijlocul secolului al XIX-lea. Sub aspect militar, se considera că,
după epoca de apogeu asociată cu perioada de domnie a lui Suleiman Magnificul, armata
otomană ar fi intrat într-un proces de declin inexorabil, cauzat de înfrângerile în războaiele cu
Austria şi Rusia, şi culminând în dezastrul final din 1918. În domeniul politic, expunerea
tradiţională se concentrează pe o succesiune de sultani incompetenţi şi lipsiţi de autoritate care
au dus la distrugerea eficienţei administrative de către corupţie şi apariţia facţiunilor rivale.
Această situaţie ar fi persistat până în epoca reformatoare a „Tanzimatului” (1839-1876), când
au fost făcute primele încercări sistematice de a redresa situaţia, însă fără prea mare succes.
Această imagine a fost relativizată de istoriografia din ultimele două decenii, care a accentuat
caracterul treptat şi neuniform al „declinului imperial” în cazul otoman. În domeniul militar,
situaţia s-a deteriorat la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar s-a ameliorat din nou în secolul al
XVII-lea, fapt demonstrat de asediul Vienei din 1683. Chiar dacă războiul care a urmat a
zdruncinat forţa militară otomană, până la mijlocul secolului al XVIII-lea imperiul a putut
menţine un anume echilibru în rivalitatea cu Austria şi Rusia. Situaţia s-a schimbat radical doar
o dată cu înfrângerea din 1774, când o parte dintre elitele otomane au perceput pericolul
destrămării imperiului ca o realitate. Pe de altă parte, criza politică de la începutul secolului al
XVII-lea a fost parţial rezolvată de marii viziri din dinastia Koprulu la mijlocul acestuia prin
mijloacele tradiţionale de restaurare a eficienţei administrative care se dovediseră eficiente până
atunci. Totuşi, declinul Imperiului Otoman a fost o evidenţă pe parcursul întregului secol al
XVIII-lea. Printre motivele de bază ale acestuia se pot menţiona: 1) scăderea drastică a eficienţei
fiscale a statului (aproximativ 20% din taxele şi impozitele colectate reveneau în vistieria
centrală); 2) scăderea rolului sipahi-lor, care îndeplineau funcţii militare şi administrative
fundamentale la nivel local; 3) lipsa impulsului modernizator caracteristic formaţiunilor politice
europene din secolul al XVIII-lea (inclusiv impactul „cameralismului” şi modelelor vest-
europene asupra rivalilor otomani, Imperiile Habsburgic şi Rus, şi lipsa oricăror împrumuturi de
acest fel în cazul otoman); 4) modul de succesiune la tronul otoman, care presupunea fie
masacrarea pretendenţilor rivali, fie închiderea lor în harem până la urcarea pe tron, ceea ce
afecta, desigur, calitatea umană a sultanilor; 5) rolul crescând al ortodoxiei conservatoare
sunnite, care se opunea oricăror legături sistematice cu statele creştine care ar fi putut dinamiza
statul otoman prin acceptarea împrumuturilor tehnice şi inovaţiilor occidentale (spre deosebire
de secolele XV şi XVI, când astfel de împrumuturi erau foarte frecvente); 6) factorii geopolitici
deja menţionaţi şi dezavantajarea Imperiului Otoman în această privinţă, în comparaţie cu rivalii
săi ruşi şi austrieci.
În afara factorilor menţionaţi, un motiv fundamental pentru declinul eficienţei puterii
centrale a fost schimbarea radicală a relaţiei centrului cu elitele locale ale Imperiului Otoman în
ultimele trei secole ale istoriei sale. Istoria elitelor locale în ultima perioadă a existenţei
Imperiului este determinată de erodarea concepţiei tradiţionale otomane cu privire la
diferenţierea rigidă între elita militară conducătoare (recrutată pe bază de merit) şi plătitorii de
taxe şi impozite. De asemenea, o altă cauză a slăbirii puterii imperiale era conflictul firesc dintre
centrul imperial şi interesele provinciale, acutizat de slăbirea legitimităţii militare a elitei. Către
începutul secolului al XVII-lea, sistemul tradiţional al timarelor (adică ale feudelor acordate în
proprietate condiţionată trupelor de spahii (sipahi) se afla în criză profundă. Înlocuirea acestui
sistem prin cel al proprietăţilor individuale taxabile a asigurat creşterea puterii elitelor locale. În

47
sânul acestora se remarcau grupurile aristocraţiei urbane, ayyanii (aristocraţii locali din
provincii), mutesellim-ii (guvernatori care îi reprezentau pe înalţii funcţionari otomani la nivel
local, recrutaţi din familiile provinciale proeminente), precum şi şefii tribali din zonele
îndepărtate. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se caracterizau prin descentralizarea accentuată
a sistemului administraţiei civile, fiscale şi militare. În acele condiţii, oraşele provinciale erau
guvernate de consiliile locale, iar ayyanii asigurau colectarea taxelor, securitatea relativă a
populaţiei şi ordinea publică în numele puterii centrale. Pe de altă parte, tendinţele autonomiste
sau separatiste erau curmate prin sprijinirea de către puterea centrală a competiţiei şi rivalităţii
dinte diverse clanuri locale, precum şi prin favorizarea ayyanilor mai tineri care ar fi putut arăta
o loialitate mai mare faţă de centru până la consolidarea poziţiei lor. Acest echilibru precar a fost
încălcat după războiul ruso-turc din 1768-1774, când trupele guvernamentale de pe linia
frontului s-au dovedit extrem de ineficiente în comparaţie cu trupele mobilizate de aristocraţii
locali în provincii. Ayyanii provinciali şi-au conştientizat propria importanţă şi slăbiciunea
puterii Constantinopolului, ceea ce i-a încurajat să adopte o postură mult mai agresivă în relaţiile
cu centrul. Ca răspuns, Sublima Poartă a decis să creeze o nouă armată care ar fi asigurat
independenţa centrului faţă de trupele învechite şi „pretoriene” ale ienicerilor, dar şi faţă de
trupele potenţial neloiale ale ayyanilor. Selim III (1789-1807) şi, mai ales Mahmud II (1808-
1839) doreau să formeze o armată modernă şi eficientă pentru a neutraliza influenţa ayyanilor şi
a lichida corpul ienicerilor. Cu toate acestea, încercările întreprinse în acest sens de către Selim
III au suferit eşec şi au dus la detronarea sa şi la dizolvarea armatei create de el, iar în ultimă
instanţă chiar la ocuparea capitalei de către trupele ayyanilor, conduse de Alemdar Mustafa
Paşa. Aşa-numitul „Act al concilierii,” un document semi-constituţional semnat de principalii
ayyani anatolieni şi de noul sultan Mahmud II pe 7 noiembrie 1808 prevedea limitarea
semnificativă a puterii centrale în favoarea autorităţilor provinciale. Acest eveniment a marcat
apogeul puterii ayyanilor în Imperiul Otoman. Însă „Actul concilierii” nu a mai fost aplicat,
fiindcă Mahmud II era hotărât să consolideze controlul central asupra provinciilor. Puterea
politică a conducătorilor provinciali a fost subminată treptat între 1808 şi 1822, iar lichidarea
ienicerilor în 1826 i-a permis sultanului să formeze armata modernă loială centrului proiectată
de Selim III. Însă Mahmud II nu a conştientizat pe deplin că forţele provinciale reflectau o
anumită realitate social-economică şi politică. Lichidarea influenţei ayyanilor a transferat
populaţia provincială sub autoritatea deseori arbitrară şi despotică a guvernatorilor numiţi de
Constantinopol. Perioada domniei lui Mahmud II s-a deosebit printr-o presiune extremă a
puterii centrale asupra provinciilor, ceea ce a dus la pierderea legitimităţii centrului în multe
dintre provinciile imperiului. Ca urmare, atunci când guvernatorul Egiptului, Mehmet Ali Paşa,
a început o rebeliune împotriva suveranului său, o parte din populaţia Anatoliei s-a răsculat
contra sultanului şi i-a sprijinit pe rebelii egipteni (1831-1833).
Noua elită birocratică din anii 1830, condusă de Mustafa Reşid Paşa, aprecia mai bine
situaţia critică a imperiului. Imediat după venirea la putere a noului sultan Abdul-Megid (1839-
1861) a fost emis aşa-numitul „rescript de la Gulhane,” care a inaugurat epoca reformatoare a
„Tanzimatului.” Acest document garanta securitatea vieţii, proprietăţii şi demnităţii personale a
tuturor supuşilor imperiului, indiferent de afiliere religioasă sau statut social. Un alt articol
prevedea lichidarea gospodăriilor taxabile. Eforturile reformatorilor de a instaura o administraţie
civilă regulată în provincii au dus la abolirea privilegiilor aristocraţiei locale. Acest document,
rămas oficial în vigoare până la lichidarea monarhiei, în 1922, asigura un anume echilibru între
necesităţile unei guvernări centralizate şi drepturile fundamentale ale populaţiei provinciale.
Între 1839 şi Primul război mondial controlul administraţiei provinciale de către centru era
însoţit de integrarea parţială a elitelor locale în noua structură. Principalul mijloc pentru

48
atingerea acestui scop erau consiliile locale, care includeau atât funcţionari numiţi de centru, cât
şi reprezentanţi ai populaţiei locale musulmane şi creştine aleşi de comunităţile locale. Acest
proces a întâlnit o rezistenţă serioasă mai ales în provinciile mărginaşe (de exemplu, Bosnia,
Albania, Kurdistan şi ţinuturile arabe), unde persistau vechile privilegii. În restul imperiului,
această politică funcţiona cu condiţia respectării intereselor elitelor locale. O etapă radical
diferită a relaţiilor dintre centru şi provincii este marcată de revoluţia din 1908 şi venirea la
putere a „Comitetului Uniunii şi Progresului” („junii turci”). Aceşti reformatori radicali au
încercat să impună o schemă raţională şi „iacobină” a unificării administraţiei provinciale.
Orientarea spre modernizarea socială era însoţită de ideologia naţionalismului turc, ceea ce
exacerba conflictele la nivel local. Caracterul multietnic al Imperiului Otoman era o piedică
formidabilă în calea politicii „junilor turci.” Tensiunea crescândă dintre guvern şi regiunile
periferice a dus la izbucnirea unor răscoale în Albania, Siria şi Yemen (1910-1911) şi, mai ales,
la rebeliunea generală a arabilor din 1916, susţinută de britanici. Neconcordanţa structurală
dintre politica „junilor turci,” orientată spre crearea unui stat-naţiune pe baze civice sau chiar
etnice, şi realitatea unui imperiu compus din diverse regiuni şi populaţii variate cu niveluri
diferite de dezvoltare şi culturi neomogene, cuplată cu impactul devastator al Primului război
mondial, au grăbit destrămarea statului otoman după 1918.
Dilema neconcordanţei dintre naţiune şi imperiu era deosebit de acută în cazul Imperiului
Otoman. Odată cu cucerirea Constantinopolului şi apoi ale marilor centre islamice elementul
turc a început să joace un rol tot mai neînsemnat în politica şi ideologia imperială. Pe de o parte,
atât diversitatea curţii sultanului, cât şi recrutarea înalţilor birocraţi din rândul sclavilor de
origine creştină nu favorizau identificarea puterii imperiale cu elementele etnice turceşti. Pe de
altă parte, cultura elitelor otomane datora mai mult surselor arabe, persane şi chiar europene
decât culturii populare ale maselor turceşti. Chiar termenul de „turc” avea pentru aceste elite o
conotaţie peiorativă şi înjositoare, desemnând poporul înapoiat din desişurile anatoliene. În
ultimele decenii ale existenţei imperiului, s-a dezvoltat o mişcare naţionalistă turcă, dar
problema acesteia consta în caracterul nebulos al definirii esenţei naţiunii turce şi a graniţelor ei.
Etnicii turci erau majoritari în Anatolia, dar circa o treime din populaţia ei nu erau musulmani (şi
nu toţi musulmanii erau turci). În plus, un număr însemnat de turci trăiau în provinciile
balcanice ale Imperiului. Provinciile arabe erau şi ele considerate un „patrimoniu” al naţiunii
turce, din cauza loviturii pe care pierderea acestora ar fi cauzat-o prestigiului şi statutului
internaţional al statului turc. Un factor care complica situaţia şi mai mult era numărul mare al
popoarelor de origine turcică care trăiau în afara Imperiului Otoman, majoritatea dinte ei fiind
supuşi ai ţarului Rusiei. Mulţi dintre cei mai cunoscuţi publicişti naţionalişti turci proveneau din
Imperiul Rus, unde ei şi-au elaborat doctrinele după modelul sau ca reacţie la naţionalismul rus
şi la politica imperială rusă faţă de cultura lor. Pentru aceşti partizani ai „pan-turcismului,”
naţiunea turcă trebuia să se extindă mult în afara Anatoliei. Mulţi dintre conducătorii otomani
împărtăşeau aceste opinii la izbucnirea Primului Război mondial. Acest lucru este evident din
declaraţia otomană de război, care afirma: „idealul naţiunii şi al poporului nostru ne conduce
spre distrugerea duşmanului nostru moscovit, pentru a obţine în urma acestei victorii o frontieră
naturală pentru Imperiul nostru, care ar trebui să includă şi să unească toate ramurile rasei
noastre.” În timpul războiului această viziune a unui Imperiu turcic în Orient explică
concentrarea trupelor otomane pe frontul rusesc în dauna apărării provinciilor arabe de invazia
britanică. Politica centralizatoare şi naţionalizantă a „junilor turci” între 1908 şi 1913 era
determinată atât de doctrina lor modernizatoare radicală şi „iacobină,” cât şi de faptul, că baza
lor iniţială se afla în Macedonia, unde sentimentul lor naţional turc s-a format şi ca reacţie la
acţiunile violente ale grupurilor naţionaliste bulgare din această regiune. Importanţa acestei

49
tradiţii politice pentru regimul de mai târziu al lui Kemal Ataturk este evidentă, deşi baza
ideologică a kemalismului era mult mai clar orientată spre un „naţionalism etnic” limitat
teritorial, spre deosebire de proiectele imperiale ale unor grupuri din componenţa „Comitetului
Uniunii şi Progresului.”
O viziune alternativă celei radical naţionaliste a „junilor turci” a fost construită de
redutabilul lor rival, sultanul Abdul-Hamid II (1876-1909). Regimul acestuia se caracteriza
printr-o reacţie autoritară şi conservatoare faţă de reformele epocii anterioare a Tanzimatului.
Nutrind o profundă suspiciune pentru aparatul birocratic modern civil şi militar, sultanul a
încercat să concentreze maximul posibil de putere în cadrul cancelariei sale personale. El se
confrunta, în esenţă, cu aceeaşi dilemă dintre rolul personal al monarhului şi funcţionarea
aparatului birocratic care era caracteristică multor monarhii pretins „absolute” din epoca
modernă. Chiar dacă agenda politică a sultanului a suferit până la urmă un eşec total, bazele sale
ideologice sunt destul de interesante. Sultanul se considera întruchiparea şi purtătorul ideii
imperiului islamic. În acest sens, el era fidel tradiţiei dinastiei sale, care reprezenta civilizaţia
islamică şi se definea ca o alternativă lumii occidentale. Abdul-Hamid era convins (pe bună
dreptate) că islamul însemna pentru supuşii săi mult mai mult decât oricare dintre naţionalismele
„seculare” moderne, fie ele turceşti sau nu. În plus, el împărtăşea resentimentele supuşilor săi
musulmani faţă de reformele şi valorile importate din Europa şi impuse de presiunea puterilor
europene. Sultanul nu pierdea nici o ocazie să reafirme identitatea islamică a dinastiei sale şi să
accentueze poziţia sa de calif, lider spiritual al tuturor musulmanilor lumii. În acest fel, el încerca
să consolideze legitimitatea dinastiei şi să înalţe statutul monarhului în ochii supuşilor mult peste
cel al unor simpli politicieni laici. Un aspect şi mai important al strategiei sale era apelul lansat
de el către toţi musulmanii să sprijine singurul imperiu islamic rămas contra presiunii crescânde
a creştinilor. În acest sens, succesul său a fost palpabil. Atât Imperiul Rus, cât şi cel Britanic au
început să aibă temeri serioase în privinţa loialităţii pe care supuşii lor musulmani ar fi putut-o
demonstra faţă de calif. Totuşi, scopul principal al acestei strategii era consolidarea internă a
imperiului. Între 1876 şi 1913, pe măsura pierderii ultimelor posesiuni din regiunea balcanică,
supravieţuirea statului otoman a început să depindă tot mai mult de reconcilierea turco-arabă din
interiorul său. Islamul era singurul mijloc de a încerca o apropiere dintre cele două comunităţi.
Abdul-Hamid a recurs şi la atragerea unor notabili arabi la curtea sa şi în aparatul administrativ
pentru a-şi demonstra ataşamentul faţă de „simbioza” turco-arabă pe baze islamice. Regimul
„junilor turci” a recurs la represiuni împotriva acestor elemente din birocraţia centrală, ceea ce a
cauzat proteste în provinciile arabe. Desigur, Abdul-Hamid II a încercat şi crearea unor noi
simboluri ideologice ale unităţii otomane (de tipul unor „memoriale” ale gloriei militare din
trecut), dar aceste proiecte nu au supravieţuit după detronarea sa din 1909.
Astfel, conducătorii otomani se confruntau cu dilemele imperiale într-o formă deosebit de
acută, atât din cauze interne, cât şi externe. Problemele altor state imperiale se manifestau în
acest caz într-o formă exacerbată. Războiul mondial nu a făcut decât să grăbească
deznodământul de mult timp prevăzut. În pofida potenţialului unificator al islamului,
naţionalismul turc kemalist s-a dovedit singura forţă capabilă să reziste presiunii internaţionale şi
să asigure transformarea nucleului etnic turc al Anatoliei într-un stat modern şi viabil. Preţul
plătit pentru acest proces a fost enorm în comparaţie cu cel pretins de fostul imperiu, moştenirea
căruia a fost mult timp neglijată sau respinsă, dar nicidecum absentă în Turcia republicană.

50
 Lecţia 9

Imperiul Rus: geopolitică şi geografii simbolice

Poziţionarea Rusiei pe harta simbolică a lumii este mai mult decât o simplă chestiune
academică. Dezbaterile provocate de controversele pe această temă au structurat discursul
elitelor imperiale ruse şi a succesorilor lor sovietici începând din secolul al XVIII-lea şi până în
a doua jumătate a secolului XX. Poziţia ambiguă a statului şi a civilizaţiei ruse între „Orient” şi
„Occident” şi-a pus amprenta pe autopercepţia elitelor ruse şi pe noţiunile de „misiune
civilizatoare” şi „purtător al progresului” pe care le propaga imperiul în sânul supuşilor săi şi a
elitelor subordonate centrului. De aceea, discutarea problemei diviziunilor geografice dintre
Europa şi Asia din perspectiva rusă şi a implicaţiilor lor simbolice pentru auto-definirea
imperiului Romanovilor este extrem de relevantă. Noţiunea că suprafaţa uscatului este împărţită
în mase teritoriale separate şi bine definite îşi are originea în lucrările geografilor din Grecia
Antică, care au identificat pentru prima dată cele trei „continente”- Europa, Asia şi Africa,
reprezentând entităţi geografice naturale care ar fi fost despărţite una de alta de bazine de apă
imense. În timp ce Nilul şi Marea Mediterană erau uşor identificabile ca graniţe care separau
Europa de Africa, frontiera dintre Europa şi Asia era mult mai problematică. Grecii cunoşteau
bine diviziunea acvatică care se întindea în direcţia nord-estică începând de la Marea Egee,
trecând prin Dardanele şi Bosfor până la Marea Neagră, dar pământurile care erau situate
dincolo de ţărmurile nordice ale Mării Azov erau abia cunoscute. Această insuficienţă a
cunoştinţelor geografice s-a dovedit destul de comodă pentru geografii medievali, care puteau
astfel menţine o reprezentare simetrică a suprafeţei celor trei continente. Suprafaţa Mării Azov
era mult exagerată, iar teritoriul uriaş dintre ea şi coasta arctică era micşorat până la un simplu
istm dintre Europa şi Asia. Acest teritoriu limitat era apoi perfect traversat de râul Tanais (Don),
care era reprezentat ca un fluviu uriaş izvorând din Oceanul Arctic şi vărsându-se în Marea
Azov. Această fantezie geografică permitea o delimitare perfectă dintre cele două continente şi
păstra autonomia geografică a fiecăruia dintre ele. În Evul Mediu noţiunea de „Europa” a primit
şi importante conotaţii culturale şi politice, fiind identificată cu regiunea ocupată de creştinătate.
Ca urmare, frontiera dintre Europa şi Asia a fost transformată într-o categorie ontologică şi
inflexibilă, delimitând lumea civilizată şi ordonată de barbaria şi haosul caracteristic Asiei.
Odată cu erodarea frontierei clasice greceşti circumscrise de marea de Azov şi Don, s-au căutat
alţi candidaţi convenabili pentru a îndeplini aceeaşi funcţie de demarcare geografică şi
civilizaţională (printre care cele mai importante erau râurile Volga, Kama, Dvina, Peciora sau
Obi). Se pare că Rusia moscovită din secolele XVI şi XVII a rămas neatinsă de noua dogmă a
superiorităţii europene. Chiar dacă influenţele occidentale asupra diverselor aspecte ale vieţii
ruseşti erau deja clar perceptibile, moscoviţii dădeau, în general, dovadă de ceea ce Vasilii
Kliucevskii numea „o antipatie inveterată” faţă de lumea occidentală. Cu puţine excepţii,
moscoviţii nu aveau nici o înclinaţie spre imaginile europene ale superiorităţii civilizaţiei
occidentale faţă de toate celelalte. Cea mai clară dovadă a acestui fapt era atitudinea ruşilor faţă
de problema graniţei dintre Europa şi Asia. Literaţii moscoviţi erau familiarizaţi cu literatura
geografică occidentală, iar traducerile lucrărilor cosmografice ale lui Pomponius Mela, Gerhard
Mercator sau a polonezului Martin Bielski circulau în formă manuscrisă printre aceşti cărturari.
Diviziunea clasică între cele trei continente consacrată de scriitorii antici nu a fost pusă vreodată
la îndoială de moscoviţi, din cauză că în epoca premergătoare lui Petru I această problemă era
una pur academică şi nu avea nici un impact asupra politicii practice a statului, care nu

51
manifesta vreo tendinţă de „curiozitate geografică.” Indiferenţa totală a ruşilor din această epocă
faţă de „geografiile simbolice” este dovedită de acceptarea necritică a graniţei de pe Don, care
lăsa astfel cea mai mare parte a statului moscovit în afara Europei. Dimpotrivă, călătorii
occidentali care vizitau Rusia în secolele XVI şi XVII nu uitau să remarce mereu acest lucru.
Viziunea rusă asupra acestor probleme s-a schimbat total în primul sfert al secolului al
XVIII-lea, datorită reformelor radicale ale statului şi societăţii ruse întreprinse de Petru I. Noua
ideologie a lui Petru I admitea acum în mod explicit importanţa excepţională a continentului
european şi superioritatea indiscutabilă a civilizaţiei europene la nivel mondial. Mai mult,
monarhii ruşi între Petru I şi Alexandru III se reprezentau în calitate de „cuceritori” şi
europenizatori ai supuşilor lor, după cum remarcă istoricul american Richard Wortman. Noua
concepţie cu privire la poziţia Rusiei în Europa a fost expusă, printre alţii, de talentatul ideolog
al regimului lui Petru, Vasilii Tatişcev, care afirma în anii 1730 că Europa, „în virtutea
abundenţei sale materiale, a ştiinţei, puterii şi gloriei sale, precum şi datorită climatului său
moderat... domină fără nici o îndoială” asupra altor regiuni ale lumii. Unul dintre actele cele mai
importante ale „europenizării” Rusiei în sens politic a fost chiar proclamarea Imperiului în 1721,
care era menită atât să consfinţească noul statut de mare putere al statului lui Petru, cât şi să
confirme ruptura cu tradiţia politică anterioară a statului moscovit. Această imitare a modelului
roman, dar şi a imperiilor maritime coloniale europene necesita şi o repoziţionare geopolitică a
Rusiei. Faptul, că Rusia cuprindea atât ţinuturi europene, cât şi „asiatice” a avut o importanţă
crucială în acest sens. Această dihotomie a fost pentru prima dată conceptualizată tot de
Tatişcev. Acesta a criticat lucrările geografice anterioare, care, concentrându-se asupra părţilor
vestice, mai bine cunoscute, ale statului rus, ar fi prezentat un tablou incomplet. El afirma că
„Imperiul Rus este situat nu numai în Europa, dar şi într-o parte însemnată a Asiei,” prezentând
distincţia dintre aceste două regiuni în termenii unei simetrii geografice clare. În acest context,
vechea problemă „scolastică” a graniţelor dintre Europa şi Asia a devenit de o importanţă
politică acută. Europenizarea Rusiei necesita identificarea fără echivoc a frontierei dinte părţile
„europene” şi „asiatice” ale statului, care corespundea deosebirii dintre „metropolă” şi „colonii.”
Soluţia durabilă a acestei probleme a fost oferită tot de Tatişcev. Respingând diversele versiuni
ale frontierelor acvatice, el găsea că „ar fi mult mai potrivit şi conform cu configuraţia naturală a
reliefului” să se accepte drept frontieră principală lanţul munţilor Urali, care se extindea din
regiunile arctice spre sud. Graniţa lui Tatişcev continua de-a lungul râului Ural (Iaik) până la
Marea Caspică, unde aceasta era deviată spre sud-vest, urmând lanţul munţilor Caucaz până la
Marea Azov şi Marea Neagră. O versiune întrucâtva modificată a acestei variante a fost
elaborată în acelaşi timp de Philipp-Johann von Strahlenberg, un ofiţer suedez luat prizonier în
timpul Războiului Nordic, care a petrecut peste un deceniu în Siberia de Vest. Ca şi Tatişcev,
Strahlenberg accepta munţii Ural drept principal fragment al frontierei euro-asiatice, însă în
porţiunea sudică el deplasa graniţa spre vest, de-a lungul râurilor Samara şi Volga până la
punctul din împrejurimile oraşului Ţariţân (Volgograd) unde Volga se apropie de Don. De aici,
graniţa urma cursul acestui din urmă râu până la vărsarea sa în Marea Azov şi de acolo până în
Marea Neagră.
Presupoziţia fundamentală care afirma că Rusia era împărţită în mod firesc într-o secţiune
europeană şi una asiatică a devenit una dintre bazele ideologiei imperiale dezvoltate pe parcursul
secolului al XVIII-lea. Această distincţie a devenit general acceptată către sfârşitul acestui secol,
deşi controversele cu privire la graniţa „reală” dintre Europa şi Asia au mai continuat un timp
(unii geografi preferau să o fixeze mai la est, de-a lungul fluviilor Obi sau chiar Enisei). Această
concepţie geografică- sintetizată cel mai bine de afirmaţia Ecaterinei a II-a că „Rusia este o
putere europeană”- a dominat gândirea elitei ruse cel puţin până la Revoluţia din 1917. Totuşi,

52
deşi această viziune era dominantă pe parcursul existenţei imperiului, ea nu a fost general
acceptată. Primii contestatari indirecţi ai acestei viziuni au fost slavofilii din anii 1830-1850,
care au elaborat doctrina unicităţii şi non-europenităţii civilizaţiei ruse (civilizaţia europeană
fiind identificată de ei cu cea a „popoarelor romano-germanice”). Factorii geografici nu erau
priviţi „în sine,” ci constituiau metonimii ale includerii (sau excluderii) statului rus din sfera
modernităţii. În acest sens, slavofilii, deşi opuşi „modelului occidental” de dezvoltare, nu au
enunţat nici o doctrină alternativă a poziţiei geografice a Rusiei care ar fi legitimat pretenţiile ei
universaliste sau mesianice. Tradiţiile intelectuale propriu-zise care pot fi grupate sub eticheta
unor viziuni geografice alternative a Rusiei în perioada imperială se pot împărţi în trei categorii.
Cea mai timpurie concepţie care discuta însemnătatea „spaţiilor deschise” şi a frontierelor în
istoria rusă îi aparţine renumitului istoric Serghei Soloviov. Viziunea lui Soloviov a fost
analizată în mod exhaustiv de geograful şi istoricul american Mark Bassin, care o compară cu
teoria „frontierei americane” a lui Frederick Jackson Turner. Al doilea grup al gânditorilor
preocupaţi de problema poziţiei geografice a Rusiei în legătură cu situaţia ei în raport cu Europa
Occidentală este reprezentat de lucrările „neo-slavofile” sau „pan-slaviste” ale lui Nikolai
Danilevskii şi Vladimir Lamanskii. În fine, un al treilea grup interesat de „misiunea” Rusiei în
Asia şi legat de interesele „orientale” ale lui Nikolai II este reprezentat, la nivel politic, de
ministrul de finanţe dintre 1892 şi 1903, S. Iu. Vitte, iar la nivel intelectual- de anumiţi apropiaţi
ai ţarului, în primul rând de E. E. Uhtomskii, care încerca să depăşească perspectiva tradiţională
a elitelor imperiale asupra Asiei ca o zonă „secundară” de activitate a Imperiului Rus. De
asemenea, în această categorie pot fi incluşi partizanii unei expansiuni coloniale energice a
Rusiei în Asia (de tipul exploratorului Prjevalski) sau opinii mai pesimiste care accentuează
potenţialul „pericolului galben” pentru existenţa posesiunilor asiatice ruseşti (cum este cazul
generalului Kuropatkin, şef al statului major şi ministru de război în timpul ultimului ţar).
Aceste curente pot fi sintetizate sub denumirea destul de generală şi aproximativă de
„orientalişti” (vostociniki). În fine, o a patra tradiţie intelectuală care a încercat o reevaluare
totală („ştiinţifică” şi filozofică) a poziţiei şi „misiunii mondiale” a statului rus în contextul de
după Primul Război mondial şi o diferenţiere „ontologică” radicală de lumea europeană este
reprezentată de doctrina „eurasiatică” (evraziistvo), apărută în mediile emigraţiei ruseşti şi
remarcată mai ales în operele lui N. Trubeţkoi, P. Saviţkii, G. Vernadskii, R. Jakobson etc.
Toate aceste tradiţii, deşi separate cronologic şi tematic (iar deseori chiar opuse sub aspect
ideologic) pot fi privite, într-un context mai larg, ca propuneri ale unei „modernităţi” alternative
pentru Imperiul Rus. Doctrina „eurasiatică,” deşi enunţată în formă definitivă după prăbuşirea
imperiului, avea drept ultim scop restaurarea unităţii geopolitice a „spaţiului rus.” De aceea,
celelalte trei viziuni pot fi înţelese mai bine prin prisma comparaţiei cu opiniile exprimate de
gânditorii „eurasiatici” din exilul post-revoluţionar. De fapt, atât teoria lui Soloviov, cât şi
părerile „orientaliştilor” exemplificate de Uhtomskii nu au avut vreun impact direct asupra
„eurasiaticilor.” Situaţia este complet diferită în cazul lui Danilevskii şi Lamanskii, pe care
eurasiaticii îi revendicau drept precursori direcţi. În continuare, ne vom opri pe scurt asupra
concepţiei lui Danilevskii, cea mai bine articulată dintre aceste viziuni geografice alternative.
Ideile lui Danilevskii au fost expuse în cartea sa Rossiia i Evropa, apărută în 1871. În acest
volum, Danilevskii a atacat cu pasiune ideea că Europa ar reprezenta cea mai înaltă expresie a
dezvoltării sociale, culturale şi intelectuale ale umanităţii. Dimpotrivă, el identifica drept
trăsături fundamentale ale culturii europene violenţa, individualismul exagerat şi nociv şi o
tendinţă incontrolabilă spre obţinerea profiturilor materiale. El proclama, că ruşii aveau tot
dreptul să dispreţuiască Europa şi că ar trebui să fie satisfăcuţi pentru că sunt separaţi de ea
printr-o enormă distanţă istorică şi culturală. Rusia, astfel, nu era sub nici o formă parte a

53
Europei. Danilevskii a enunţat o teorie destul de complicată a existenţei unor „tipuri cultural-
istorice” separate şi antagoniste care ar determina trăsăturile opuse ale marilor civilizaţii antice şi
contemporane. Rusia şi lumea slavă era pentru el tocmai un astfel de „tip cultural-istoric”
distinct, opus „tipului romano-germanic” al Occidentului. Danilevskii a fost primul dintre
gânditorii ruşi care a elaborat o viziune alternativă a frontierelor dintre Europa şi Asia şi a
„deconstruit” geografia simbolică care prevala în rândul elitei imperiale ruse. Primul pas făcut
de Danilevskii în această direcţie a fost negarea validităţii definiţiei geografice obişnuite a
Europei ca un „continent.” Filozoful rus a propus un „nihilism geografic îndrăzneţ care este o
trăsătură fundamentală a gândirii sale. Europa pur şi simplu nu exista ca un continent separat. În
sens geografic, Europa nu reprezenta un continent, ci era pur şi simplu un apendice teritorial sa o
peninsulă a Asiei.” Această premisă de „deconstrucţie” a Europei era necesară, dar nu şi
suficientă pentru Danilevskii. În scopul înlocuirii vechii dihotomii pe care o respingea atât de
hotărât, gânditorul rus a construit o imagină absolut inedită a Rusiei. El insista că Rusia
reprezintă o „lume geografică auto-suficientă şi independentă,” diferită atât faţă de Europa, cât şi
faţă de Asia. Conceptul unei „lumi geografice distincte” a fost, probabil, cea mai importantă
moştenire intelectuală pe care a lăsat-o Danilevskii succesorilor săi din „şcoala eurasiatică.” El
folosea datele topografiei şi a geomorfologiei pentru a legitima tendinţa sa spre „obiectivitate”
(pseudo)ştiinţifică care se manifestase deja în cazul controversei dintre slavofili şi „occidentali”
(zapadniki) în primele decenii ale secolului al XIX-lea şi va fi continuată de „eurasiatici,” care
combinau militantismul politic cu activitatea ştiinţifică. O explicaţie a concepţiei sale este
influenţa exercitată asupra lui Danilevskii (biolog de profesie) de unele teorii anti-evoluţioniste
şi anti-darwiniste, construite pe baza noţiunii deja menţionate a „tipurilor cultural-istorice.”
Danilevskii a proiectat construcţiile teoretice pe care le folosea pentru a demonstra lipsa de
viabilitate a teoriilor darwiniste ale evoluţiei asupra realităţii social-istorice. Aceasta era o
diferenţă majoră între teoria sa şi opiniile „eurasiaticilor,” care, deşi propagau necesitatea
diversităţii culturale şi se opuneau activ oricărei încercări de uniformizare a civilizaţiilor
(principala acuzaţie adusă Occidentului), evitau, totuşi, astfel de analogii biologizante simpliste
şi foloseau mai mult limbajul moralităţii şi al relativismului cultural. Poziţia morală a lui
Danilevskii era unul dintre multiplele exemple ale ambiguităţii sale (printre alte opinii de acest
fel, se poate numără şi atitudinea sa extrem de negativă faţă de „orientali,” iarăşi o deosebire
importantă faţă de doctrina „eurasiatică.”). Totuşi, viziunea lui Danilevskii nu poate fi apreciată
ca „geopolitică.” Elementele prezumtiv „geopolitice” ale ideilor sale au fost identificate de unii
critici deja după apariţia şcolii geopolitice germane de la începutul secolului XX. Această
interpretare riscă să creeze nişte legături anacronice între astfel de exemple ale „anti-
europenismului” rus şi o tradiţie intelectuală „geopolitică” foarte diferită în originea şi esenţa sa.
Deşi contextul intelectual european este foarte prezent în scrierile sale, teoria lui Danilevskii are
mai mult în comun cu reacţiile neo-romantice şi anti-evoluţioniste din vremea sa decât cu
„geopolitica” pură. În acest context, mişcarea „eurasiatică” datora mult atât precursorilor săi
ruşi, cât şi situaţiei de după Primul Război mondial, caracterizate de activizarea curentelor anti-
coloniale şi de propaganda în favoarea auto-determinării popoarelor colonizate. Următoarea
definiţie redă perfect, după părerea noastră, esenţa doctrinei „eurasiatice” şi influenţa contextului
rus şi european asupra cristalizării ei. Un cercetător al temei afirmă: „O combinaţie dintre critica
colonialismului european şi tendinţa de a limita forţa nivelatoare a modernităţii prin crearea unei
linii de demarcaţie compuse din regiuni culturale auto-suficiente pentru a rezista expansiunii
coloniale europene poate fi, desigur, etichetată în mod diferit. Unii cercetători o percep ca o
utopie socială şi culturală a reprezentanţilor claselor privilegiate ale vechiului regim prăbuşit,
care încercau să păstreze integritatea ultimului imperiu continental din Europa... Sub altă formă,

54
această doctrină poate fi privită ca o încercare de a-şi imagina imperiul într-o epocă a statelor
naţionale. Alţi cercetători văd în această mişcare un model bine cunoscut, în contextul european
mai larg, al unei critici a modernităţii într-o perioadă de criză acută a capitalismului şi a
democraţiei parlamentare [după Primul război mondial].” Dilemele imperiale, astfel, aveau o
importanţă fundamentală în cristalizarea curentelor intelectuale „alternative” proiectului
modernizator al statului creat de Petru I. Termenii geografici pe care îi foloseau gânditorii de
acest tip arătau atât importanţa factorilor spaţiali şi a „geografiei simbolice” pentru auto-
percepţia şi definirea statului imperial rus, cât şi limitele influenţei lor.
Un caz deosebit de interesant în acest sens, care ne sugerează multe lucruri despre
mecanismele construirii „spaţiului imperial,” este cel al Siberiei. Locul pe care îl ocupa această
regiune în proiectele „geopolitice” ruse la începutul secolului XX merită o atenţie deosebită,
însă noi ne vom referi pe scurt doar la cele mai importante momente ale evoluţiei acestor
proiecte. După cum am văzut, ideologii imperiali ruşi se inspirau din doctrinele politice
occidentale pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Problemele numite mai târziu „geopolitice” au
devenit o preocupare serioasă pentru publiciştii şi savanţii ruşi din această perioadă, care
foloseau factorul geografic pentru a explica istoria şi politica imperială rusă. Cercetătorul rus V.
L. Ţâmburski vorbeşte chiar despre „hipertrofierea simbolismului geografic în istoria” rusă. Am
văzut că necesitatea distincţiei dintre o „metropolă” şi o „periferie” după model colonial era
înscrisă în proiectul modernizator al lui Petru I. Însă Rusia avea o relaţie „triadică” specifică cu
Occidentul, fiind percepută acolo ca o parte a „Orientului.” Acest statut ambiguu a determinat,
desigur, existenţa unui „orientalism intern” în cazul Imperiului Rus. Discursul siberian includea
nu numai necesitatea unei auto-identificări naţionale a „nucleului” statului rus, ci şi căutarea în
sens „civilizaţional” a frontierei dintre Europa şi Asia în nord-estul continentului eurasiatic.
Renumitul geograf rus P. P. Semionov Tian-Şanskii scria că în urma colonizării ruse a „graniţei
etnografice” dintre Europa şi Asia, aceasta se deplasează tot mai mult spre est. Reprezentările
„geopolitice” de inspiraţie slavofilă şi panslavistă la care ne-am referit mai sus sunt exprimate
deosebit de clar în teoria antropogeografică a lui V. I. Lamanskii. În cadrul tipologiei elaborate
de Lamanskii, el delimitează aşa-numita „Lume de mijloc” (Sredinnyi mir) (în mare parte
coincizând cu frontierele Imperiului Rus, mai ales în Asia, unde frontierele politice se
transformă în graniţe etnografice şi naturale), care este opusă „Lumii europene” şi celei
„asiatice.” Pe urmele lui Danilevskii, Lamanskii defineşte această „lume” sub forma unui „tip
istorico-cultural” specific, în cadrul căruia elementul dominant este format din poporul rus,
limba rusă şi statalitatea rusă (respectiv în domeniile etnic, cultural şi politic). Însă partea „rusă”
a Asiei devine rusă nu numai pentru că este locuită de etnia rusă, ci mai ales din cauza că ea este
continuarea organică a „Europei ruse.” În „Rusia Asiatică” (adică Siberia), spre deosebire de
posesiunile coloniale ale statelor europene, proporţia populaţiei propriu-zis „asiatice” este
minimă. Pe de altă parte, colonizarea rusă este mult mai durabilă, în opinia lui Lamanskii. El
schiţa perspectiva formării unei noi viziuni a spaţiului imperial rusesc în următorii termeni: „În
acest sens [al colonizării] se poate vorbi, în prezent chiar, despre o „Rusie asiatică,” dar încă nu
se poate vorbi, şi probabil nici nu se va putea vreodată vorbi, despre o Anglie, Franţă, Olandă,
Spanie sau Portugalie asiatice.”
În cursul discutării, în 1908, la o şedinţă a Consiliului de Stat, a chestiunii privind
construcţia Căii Ferate din regiunea Amurului, viitorul ministru rus al comerţului şi industriei,
V. I. Timiriazev, le amintea celor prezenţi cuvintele vestitului geograf şi orientalist F. von
Richthofen, care afirma că „în sensul stăpânirilor coloniale, Rusia se află în condiţiile cele mai
prielnice printre celelalte state, fiindcă toate posesiunile sale coloniale se află în cadrul aceloraşi
frontiere cu metropola şi reprezintă nişte zone accesibile şi foarte preţioase.” În acelaşi sens, P.

55
P. Semionov Tian-Şanskii opina că nu mai era oportună împărţirea Rusiei într-o zonă
„europeană” şi alta „asiatică.” El delimita în cadrul imperiului o „unitate cultural-economică
specifică,” anume „Eurasia Rusă” (care cuprindea spaţiul dintre Volga la vest şi Enisei la est şi
de la Oceanul Arctic la nord până la frontierele sudice ale imperiului). El sugera că această zonă
nu mai trebuie considerată o periferie. Dimpotrivă, ea trebuie privită ca un „ţinut rusesc autohton
[korennoi] şi absolut egal în drepturi cu restul pământului rus.” Această regiune, în opinia sa,
poate şi trebuie să fie construită pe baza aceluiaşi tip economic şi cultural ca şi Rusia Europeană
şi trebuie să devină un fundament politic şi economic tot atât de solid pentru întregul Imperiu
Rus. Aceste mutaţii ar permite deplasarea centrului cultural şi economic al statului din regiunile
occidentale spre adevăratul său centru geografic. Renumitul chimist şi publicist rus D. I.
Mendeleev, remarcând că centrul teritorial şi cel demografic al Imperiului Rus nu coincid
aproape deloc, demonstra că în viitor, datorită fluxurilor migraţioniste, centrul demografic al
imperiului se va deplasa din direcţie vestică spre est şi de la nord spre sud. În acelaşi timp, însă,
el era îngrijorat de faptul că, din punct de vedere geografic, Rusia ar fi mai mult asiatică decât
europeană. După părerea sa, misiunea istorică a Rusiei era găsirea unei căi de a „împăca, lega şi
contopi Europa şi Asia.” Împărţirea Rusiei în două părţi (europeană şi asiatică) era considerată
artificială mai ales din considerentul „unităţii poporului rus (velicoruşii, maloruşii şi bieloruşii).”
În acelaşi timp, însă, Mendeleev încerca să găsească o formă de reprezentare cartografică a
Imperiului Rus care ar fi reflectat importanţa primordială a „Rusiei Europene.”
Un alt personaj important pentru proiecţia mentală a Siberiei de la începutul secolului XX
era distinsul orientalist rus N. V. Kuener, care lua ca bază sugestiile lui Mendeleev. El afirma că
Siberia reprezintă „un apendice uriaş la nucleul istoric şi cultural fundamental al Rusiei
Europene, unde au fost puse bazele existenţei noastre politice şi culturale, ale sistemului nostru
economic şi financiar.” Aceste idei au fost preluate şi amplificate de gânditorii „eurasiatici”
menţionaţi deja, care negau orice deosebire dintre Rusia „europeană” şi „asiatică,” postulând
existenţa unei totalităţi geografice, culturale şi istorice pe întreaga întindere a frontierelor
fostului Imperiu Rus. Deja în 1926 un intelectual rus emigrat în China scria că „frontiera
geografică a Siberiei şi frontiera ei politico-istorică nu coincid în nici un fel.” Siberia reprezenta
pentru el o extensiune firească spre est a statului moscovit. El includea în aşa-numitul „tip
cultural siberian” nu numai Siberia Orientală şi regiunea lacului Baikal, ci şi guberniile
Arhanghelsk, Vologda, Viatka, Perm, Kazan, Ufa, precum şi toate guberniile dintre Volga şi
Ural mai la nord de gurile Volgăi. El afirma: „În aceste gubernii şi regiuni „siberiene” găsim o
însemnată unitate culturală la nivel cotidian, ele păstrează în formă nealterată esenţa culturii
noastre ruseşti.” Anume în aceste regiuni era situată, în opinia sa, adevărata „Rusie Nouă.”
Ambiguitatea poziţiei Siberiei pe „hărţile mentale” ale Imperiului Rus s-a păstrat până la
prăbuşirea regimului imperial în 1917. Această regiune avea două ipostaze simultane în
imaginile construite de elite. Pe de o parte, ea era o regiune „colonială,” periferică, o versiune
rusă a coloniilor spaniole din America sau a Indiei britanice. Pe de altă parte, ea reprezenta o
parte integrantă a nucleului Imperiului Rus, datorită prezenţei covârşitoare a elementului slav.
Deşi tendinţa generală pe parcursul întregului secol al XIX-lea era spre o integrare tot mai mare
a Siberiei cu „Rusia europeană,” statutul ambiguu al regiunii nu a dispărut niciodată cu
desăvârşire. Pretinsele proiecte separatiste ale intelectualilor locali, imaginea Siberiei ca o
„colonie penală” sau pericolul (uneori real) al asimilării coloniştilor în rândurile populaţiei
autohtone ne-ruse erau invocate constant în cercurile conducătoare ale Imperiului. Această
ambiguitate simbolică inerentă chiar şi cazului siberian, care reprezintă, fără îndoială, cel mai
reuşit exemplu de integrare a unei periferii ne-ruse în nucleul imperial, sugerează dilemele cu
care se confrunta construcţia imperială rusă. Chiar dacă erau exprimate în termeni geografici,
aceste dileme se refereau, de fapt, la locul statului rus în modernitate şi la metodele de
supravieţuire şi consolidare a imperiului creat de Petru I.

56
 Lecţia 10

Imperiul Rus: multi-etnicitate, moşteniri imperiale

şi provocările modernităţii
Această lecţie va examina două aspecte fundamentale, în opinia noastră, pentru înţelegerea
fenomenului imperial rus din perioada de apogeu a statului dinastic din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. În primul rând, vom discuta
procesul de formare a Imperiului Rus până în secolul al XVIII-lea şi metodele de integrare a
noilor teritorii în componenţa acestuia, precum şi moştenirile imperiale care au influenţat
caracterul acestui stat multietnic. În al doilea rând, vom încerca să arătăm complexitatea relaţiei
dintre naţiune şi imperiu în cazul rus prin discutarea noţiunii de „rusificare” şi a sensurilor ei
multiple şi instabile din perioada imperială.
Dacă ar fi să comparăm titlul marelui cneaz al Moscovei de la mijlocul secolului al XV-lea
şi titlul adoptat de Petru I o dată cu proclamarea imperiului în 1721, vom observa imediat câteva
deosebiri şi adăugiri esenţiale, printre care: 1) adoptarea noţiunii de „autocrat” (самодержец),
caracteristică anterior doar împăratului bizantin; 2) noţiunea de „ţar,” aplicată, pe de o parte, cu
privire la totalitatea pământurilor ruse, şi, pe de altă parte, hanatelor Kazanului, Astrahanului şi
Siberiei, adică celor trei state succesoare ale Hoardei de Aur; 3) titlul de „împărat,” adoptat în
1721 după modelul împăraţilor romani şi occidentali. Astfel, numai din această perioadă putem
vorbi în mod oficial despre „Imperiul Rus,” deşi, de fapt, statul rus avea un caracter imperial
încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, odată cu cucerirea, în 1552, a hanatului de Kazan; 4)
denumirile multor regiuni şi ţinuturi care au intrat în componenţa statului rus pe parcursul
secolelor XV-XVIII. Începuturile „proiectului imperial” rus datează de la mijlocul secolului al
XV-lea, când ordinea politică a Eurasiei a suferit schimbări radicale. Au căzut două dintre
imperiile care au dominat, în diferite perioade, regiunea dată sub aspect politic- Imperiul
Bizantin şi Hoarda de Aur. Aceste două state reprezentau, totodată, două modele fundamentale
politice şi spirituale pentru statul moscovit şi alte cnezate din Rusia de Nord-Est. Imediat după
aceste evenimente a început lupta pentru moştenirea imperială a Hoardei de Aur între statele
succesoare ale acesteia, cele mai importante fiind cnezatul moscovit, Hanatul Crimeii şi Hanatul
Kazanului. Victoria Moscovei în această luptă a consacrat transformarea acestui stat într-un
imperiu continental eurasiatic. Caracterul paradoxal al acestei situaţii provenea din faptul, că
statul care a succedat Imperiului Bizantin ortodox era un imperiu islamic (Imperiul Otoman), iar
statul succesor al Hoardei de Aur era un cnezat ortodox situat în Europa de Est. Totuşi, marele
cneaz moscovit rămăsese singurul suveran ortodox independent după căderea
Constantinopolului în 1453. Astfel, apare întrebarea: avea oare cneazul rus pretenţii faţă de
moştenirea imperială bizantină? Multă vreme în istoriografie a dominat un răspuns afirmativ la
această întrebare, invocându-se ca dovadă aşa-numita doctrină a „Moscovei- cea de-a treia
Romă.” Într-adevăr, atât căsătoria cneazului Ivan III, în 1472, cu nepoata ultimului împărat
bizantin, Zoe (Sofia) Paleolog, cât şi scrierile unor călugări moscoviţi din aceeaşi perioadă (cel
mai cunoscut caz fiind „epistola” călugărului Filotei din Pskov din 1511) păreau să confirme
importanţa acestei teorii. Totuşi, concepţia despre teoria „celei de-a treia Rome” ca bază a
ideologiei politice moscovite s-a dovedit eronată şi anacronică. Nu există absolut nici un temei
pentru a afirma că suveranii moscoviţi sau succesorii lor s-ar fi perceput ca moştenitori ai
împăraţilor bizantini şi ar fi emis pretenţii asupra teritoriilor stăpânite de ei. Dimpotrivă, pentru
crearea statului imperial rus din secolul al XVI-lea a fost mult mai importantă rivalitatea pentru

57
„moştenirea” tătară a Hoardei de Aur, fapt dovedit şi de atitudinea extrem de favorabilă faţă de
aristocraţia tătară existentă în statul rus până în secolul al XVIII-lea. Desigur, este important să
nu exagerăm importanţa „factorului tătaro-mongol” (după cum au făcut-o gânditorii
„eurasiatici,” mai ales Nikolai Trubeţkoi şi G. Vernadskii), însă ar trebui reevaluată şi aprecierea
absolut negativă a acestei „moşteniri” din istoriografia sovietică.
Caracterul dogmatic şi „mitologizat” al istoriografiei sovietice nu a permis studierea
profundă a imperiului multinaţional rus, care se află încă în fază incipientă. Expansiunea
Imperiului Rus trebuie privită în context mult mai larg şi în strânsă legătură cu competiţia
continuă dintre statul rus şi rivalii săi continentali, printre care cei mai importanţi erau Imperiul
Otoman, statul polono-lituanian, Suedia şi Iranul. Se poate vorbi despre cinci etape de
expansiune a statului rus înainte de cristalizarea imperiului în secolul al XVIII-lea. 1) Prima
etapă a creării statului imperial rus a început încă în timpul aflării cnezatului moscovit sub
dominaţia Hoardei de Aur. După războiul civil din prima jumătate a secolului al XV-lea,
prioritatea cnezilor Moscovei a devenit „adunarea pământurilor ruse,” adică cucerirea
formaţiunilor statale ruse independente. Între 1471 şi 1521, toate aceste ţinuturi au fost incluse în
componenţa statului moscovit. Cel mai important succes în acest sens a fost anexarea
Novgorodului, atât din cauza teritoriului enorm al acestuia, cât şi datorită caracterului multietnic
al populaţiei din această zonă. Legitimarea expansiunii era posibilă în această perioadă graţie
statutului privilegiat conferit de hanul Hoardei de Aur cneazului moscovit în raport cu ceilalţi
suverani ruşi. În aceeaşi perioadă au început războaiele dintre Moscova şi regatul polono-
lituanian, care au durat trei secole şi s-au încheiat cu victoria totală a statului rus. 2) A doua
etapă coincide cu lupta pentru moştenirea Hordei de Aur în Europa de Est. O dată cu cucerirea
Hanatului de Kazan, statul rus a anexat pentru prima oară un stat suveran cu o populaţie ne-
slavă (tătari, ciuvaşi, mordvini, mari şi udmurţi) şi necreştină (păgână/animistă şi musulmană).
Deoarece justificările tradiţionale ale expansiunii (invocarea dreptului „legitim” asupra
pământurilor ereditare) nu mai funcţionau în acest caz, cuceririle erau legitimate prin
intermediul unei „cruciade împotriva necredincioşilor” musulmani, dar şi drept măsuri de
apărare contra invaziilor tătare. Acest eveniment este fundamental pentru schimbarea esenţei
statului rus, care a devenit multietnic şi multiconfesional. În plus, ţarul rus a preluat titlul
„imperial” al dinastiei lui Cinghis-Han şi a fost recunoscut ca atare atât de nomazii stepei, cât şi
de statele islamice vecine (Iran, Buhara). Procesul de integrare definitivă a „pământurilor
Hoardei de Aur” în Imperiul Rus a durat până în secolul XIX şi a fost posibil doar începând cu
schimbarea definitivă a raportului de forţe dintre societăţile sedentare şi nomade în favoarea
celor dintâi în secolul al XVIII-lea. 3) A treia etapă a expansiunii ruseşti o reprezintă penetrarea
treptată în nord-estul Asiei (cucerirea Siberiei), proces care a ocupat întregul secol XVII.
Expansiunea rusă în această direcţie nu a întâmpinat rezistenţă organizată şi a fost oprită doar în
anii 80 ai secolului XVII la graniţa chineză. Principalul scop al cuceririi acestei regiuni a fost
unul economic, cauzat, iniţial, de extinderea comerţului cu blănuri scumpe (cea mai importantă
sursă de export a statului rus în această perioadă) şi posibilitatea exploatării aproape nelimitate a
acestor resurse. Din cauza inexistenţei unei rezistenţe organizate, Moscova nu necesita justificări
speciale pentru expansiunea în această direcţie, limitându-se la acceptarea „faptelor împlinite” şi
a iniţiativelor particulare. 4) A patra etapă este marcată de depăşirea crizei interne de la
începutul secolului al XVII-lea şi de rivalitatea polono-rusă pentru ţinuturile „ucrainene” care
au acceptat protecţia ţarului în 1654. Deşi erau invocate şi obişnuitele argumente ale „adunării
pământurilor ruseşti,” legitimarea confruntării militare cu Polonia provenea din actul voluntar al
elitei căzăceşti. Problema era sensul diferit în care era interpretat acest act de ambele părţi. Dacă
statul moscovit definea acordul de la Pereiaslav drept o acceptare definitivă a suveranităţii

58
ţarului, cazacii, conform tradiţiilor „diplomaţiei stepei,” îl considerau un simplu acord
provizoriu de protectorat şi alianţă militară. 5) În fine, a cincea etapă de formare a Imperiului
Rus este reprezentată de domnia lui Petru I, care a proclamat Imperiul în 1721. În această
perioadă are loc separarea noţiunii de „stat” de persoana monarhului, această noţiune devenind
un principiu abstract al totalităţii instituţiilor guvernamentale care funcţionează pentru „binele
comun.” Petru I, justificându-şi regimul absolutist în termeni similari cu statele occidentale,
considera cuceririle teritoriale drept o sarcină „firească” a monarhului şi îşi propunea
transformarea statutului internaţional al Rusiei în cel de mare putere europeană. Cea mai
importantă achiziţie teritorială din această perioadă au reprezentat-o provinciile baltice (Estlanda
şi Livonia), care au asigurat imperiul cu o pătură aristocratică bine instruită care va forma un
element de birocraţi loiali şi eficienţi până la căderea regimului imperial în 1917.
Structura multietnică a Imperiului Rus poate fi clasificată cel mai bine conform criteriului
proporţiei numerice pe care o aveau „ruşii mari” în diverse regiuni. Dincolo de importanţa pur
statistică, această proporţie avea o importanţă primordială pentru modul în care îşi construia
centrul relaţiile cu elitele locale. Din acest punct de vedere, Imperiul Rus poate fi divizat în
următoarele regiuni: 1) regiunile periferice autonome sub aspect administrativ în care elementul
rus era aproape inexistent. Populaţia rusă era reprezentată aici mai ales de funcţionarii şi
garnizoanele militare trimise de centru. Această categorie includea: a ) Marele Ducat al
Finlandei (în 1834 finlandezii constituiau 86% din populaţie, suedezii- 12% şi ruşii- circa 2%
din populaţie); b) provinciile baltice ale Estoniei şi Livoniei (unde ruşii formau în 1795 doar
1,1% din populaţia totală); c) Bielorusia, Lituania şi teritoriul ucrainean de pe malul drept al
Niprului, incluzând guberniile Vitebsk, Mogilev, Minsk, Vilna, Grodno, Kiev, Volânia, Podolia
(adică pământurile anexate de la Polonia în timpul împărţirii statului polonez de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea); în această regiune nobilimea poloneză, deşi minoritară sub aspect
numeric, domina societatea, politica şi cultura locală. Chiar dacă statul rus a încercat schimbarea
situaţiei în favoarea elementului rus pe tot parcursul secolului al XIX-lea, caracterul „ne-rus” al
acestor regiuni a rămas în mare parte intact. Trăsătura comună a structurii etno-sociale din
aceste regiuni era că elitele ne-ruse au reuşit, în general, să-şi menţină poziţiile dominante, iar
ţăranii care aparţineau unui alt grup etnic continuau să fie dependenţi de aceste elite. 2) a doua
categorie include: a) Regatul Poloniei, autonom până în 1831, unde exista o congruenţă şi
omogenitate socială mai mare, deoarece atât nobilimea, cât şi ţăranii erau etnici polonezi. Deşi
oraşele şi unele regiuni periferice erau mai diverse sub aspect etnic, în general această zonă era
mai omogenă decât cele discutate mai sus; b) Ucraina de pe malul stâng al Niprului, unde
ucrainenii formau peste 90% din populaţie către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Populaţia
ucraineană locală era compusă din nobilime (1,3 % din numărul populaţiei), clasa de mijloc
rurală a cazacilor, majoritatea absolută a ţăranilor (care au fost parţial înşerbiţi după dizolvarea
Hetmanatului în 1775), dar şi o mare parte a populaţiei urbane. Totuşi, această zonă şi-a pierdut
treptat omogenitatea etnică. Clasele superioare ale căzăcimii au fost treptat rusificate, iar
numărul ţăranilor ruşi din gubernia Harkov („Slobodskaia Ukraina”) a crescut treptat. c)
Basarabia de nord şi centrală, unde aproape 80% din populaţie era românească (compusă din
boieri şi ţărani), iar componenţa etnică a zonelor urbane era mult mai variată. 3) nomazii,
vânătorii şi culegătorii din zonele de sud-est, est şi nordul extrem al imperiului aveau şi ei o
structură socială închistată sub aspect etnic. Deşi regiunile vaste ale stepelor din nordul câmpiei
eurasiatice, precum şi Siberia şi regiunile nordice erau colonizate tot mai intens de ruşi, triburile
autohtone care s-au retras în zonele de tundră, taiga şi stepă au păstrat structurile tradiţionale
tribale şi de clan. În cadrul acestui tip de structură etno-socială, ruşii şi popoarele ne-ruse
interacţionau la nivel economic, administrativ şi fiscal, deşi trăiau în societăţile lor separate şi

59
omogene în sens etnic. 4) o structură socială mixtă exista şi în regiunile în care coloniştii ruşi au
migrat după includerea lor în cadrul statului rus medieval. Aceste teritorii erau situate în nordul
„Rusiei europene” (populate de kareli şi alte popoare ugro-finice) şi erau mult mai integrate în
nucleul statului rus decât îndepărtatele zone siberiene. 5) o zonă deosebit de complicată de punct
de vedere etnic şi social era regiunea de pe cursul mijlociu al Volgăi. Aici colonizarea rusă era
deosebit de activă, astfel încât ruşii constituiau majoritatea populaţiei încă de la începutul
secolului al XVIII-lea. Clasa nobiliară era compusă din ruşi şi tătari, iar populaţia urbană era şi
ea predominant rusă şi (mai puţin) tătară. Pe de altă parte, grupurile etnice autohtone (ciuvaşii,
ceremisii/mari şi votiacii/udmurţi) constituiau o mare parte a populaţiei rurale, locuind în zone
compacte, spre deosebire de mordvini şi tătari, care erau dispersaţi pe o arie mai largă. În secolul
al XVIII-lea nobilimea tătară a fost în mare măsură eliminată prin politica centrală de
„uniformizare” socială, iar grupurile rurale (ruse şi ne-ruse) au fost standardizate. 6) regiunea
Uralilor sudici, locuită în majoritate de başkiri, constituie a categorie specială. Elitele başkire şi
tătare din această regiune au reuşit în mare parte să-şi păstreze poziţia socială privilegiată, dar,
din cauza răscoalelor frecvente din secolul al XVIII-lea, au devenit o minoritate în sens numeric.
7) zonele periferice ale stepei, care au devenit aria predilectă de colonizare spontană şi
organizată de stat după expulzarea nomazilor de pe aceste teritorii. Aceste regiuni includeau:
stepele de pe cursul inferior al Volgăi; stepele din zona Caucazului de Nord; stepele din
regiunea nord-pontică, care au fost colonizate deosebit de masiv cu elemente etnice ucrainene şi
ruse, dar şi cu colonişti germani, greci, români sau sud-slavi. Principalele teritorii din această
categorie erau provinciile viitoarei „Noii Rusii” (Новороссия), precum şi Bugeacul sau
Basarabia de Sud şi peninsula Crimeea. Această foarte sumară privire asupra situaţiei socio-
etnice a periferiilor Imperiului Rus de la începutul secolului al XIX-lea prezintă o imagine foarte
complexă. Grupurile etnice nu corespund unor categorii sociale bine definite. Această constatare
este valabilă mai ales în cazul ruşilor, care, deşi frecvent trataţi ca „naţiune” sau „popor
dominant,” de fapt aveau un statut foarte incert. Ocupând o poziţie socială privilegiată mai ales
în regiunile sudice şi estice, în acelaşi timp o mare parte a populaţiei ruse era inclusă în categoria
şerbilor, care erau exploataţi mai intens decât ţăranii ne-ruşi. Situaţia în cauză dovedeşte că
criteriile etnice şi religioase aveau o importanţă redusă în compoziţia socială a statului rus cel
puţin până la începutul secolului al XIX-lea.
Caracterul eterogen şi neuniform al acestei structuri multietnice s-a păstrat, în esenţă, pe tot
parcursul existenţei Imperiului Rus, în ciuda eforturilor unificatoare şi centralizatoare ale
Petersburgului în secolul al XIX-lea. Acest fenomen are trei explicaţii de bază: 1) dezvoltarea
economică şi educaţională inferioară a ruşilor în comparaţie cu multe dintre comunităţile ne-ruse
ale Imperiului, ceea ce deosebea în mod clar Imperiul Rus de alte imperii multi-etnice europene;
2) tradiţiile durabile de simbioză multi-etnică care constituiau o trăsătură a statului rus încă din
perioada medievală. Atitudinea pragmatică faţă de alte religii şi culturi care a dominat politica
centrală până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a permis supravieţuirea tradiţiilor locale
pe o mare parte a teritoriului imperial în pofida elenului modernizator al statului; 3) dinamica
dintre rezistenţa activă şi acomodarea popoarelor ne-ruse. Toate aceste trăsături demonstrează că
eticheta unui „imperiu colonial” nu este potrivită pentru a descrie politica rusă înainte de secolul
al XIX-lea. Chiar dacă se poate vorbi de anumite elemente coloniale în relaţiile centrului cu
unele periferii (de exemplu, Siberia, nomazii stepelor sau Hetmanatul ucrainean), prioritatea
factorilor strategici şi politici asupra celor economici şi nesiguranţa „auto-percepţiei” imperiale a
ruşilor nu justifică aplicarea schemei „coloniale” în cazul Imperiului Rus timpuriu. Desigur,
această situaţie se schimbă o dată cu anexarea Caucazului şi a Asiei Centrale în secolul XIX.

60
 Legătura extrem de problematică dintre politica imperială şi „proiectul naţional rus” a
influenţat modul, în care elitele Imperiului au conceput compoziţia multietnică a acestui stat pe
parcursul secolului al XIX-lea. Caracterul neuniform, instabil şi inconsecvent al imaginării
„spaţiului imperial” în interiorul statului rus este demonstrat de pluralitatea practicilor şi
proiectelor care se ascund sub termenul general de „rusificare.” Noţiunea de „rusificare” face
parte dintr-un şir de concepte generale care mai curând împiedică o cercetare atentă a
fenomenelor imperiale decât o facilitează (alte exemple ar fi termenii de „deznaţionalizare” sau
„opresiune.”). Desigur, istoricii care se ocupau de periferiile imperiale ruse erau demult
conştienţi de multiplicitatea şi varietatea proceselor care erau camuflate de acest concept. Spre
exemplu, istoricul american Edward C. Thaden, într-o lucrare consacrată „provinciilor vestice”
ale Imperiului Rus, distingea între „rusificarea spontană” a elitelor; „rusificarea administrativă”
ca parte a politicii centralizatoare a statului absolutist, inaugurate în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea; şi, în fine, „rusificarea forţată” (adică efortul de a impune limba rusă şi ortodoxia
în teritoriile ne-ruse, mai ales în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX). Mulţi alţi istorici au scris despre diferitele tipuri şi funcţii ale naţionalismului rus sau
despre varietatea interpretărilor conceptului „naţiunii ruse.” (îi putem menţiona pe Andreas
Kappeler, Andreas Renner, Dietrich Geyer, Liah Grrenfeld, Vera Tolz, Geoffrey Hosking etc.).
Într-o lucrare recentă, istoricul american Robert Geraci remarca, totuşi, natura extrem de vagă a
termenului de „rusificare.” El identifică mai multe „câmpuri conceptuale” care, în opinia sa, ar
putea oferi un răspuns la problemele create de această noţiune. În primul rând, el sugerează
recurgerea la metoda Begriffsgeschichte, adică la analiza evoluţiei sensurilor acelor termeni,
care erau folosiţi în Imperiul Rus pentru a desemna procesele de identificare colectivă.
Cercetătorul enumeră chiar o serie de astfel de vocabule: „creştinare,” „asimilare,” ,”apropiere,”
„fuziune,” civilizare,” „rusificare.” Această soluţie, deşi productivă, nu permite neapărat ieşirea
din acest labirint conceptual. În al doilea rând, Geraci cheamă la o studiere atentă a metodelor
definirii categoriei de „rusitate” (russkost’) şi a criteriilor politice, psihologice, rasiale, lingvistice
şi de altă natură care se foloseau în acest proces. Această problemă este studiată cu succes de
mai mulţi istorici preocupaţi de „provinciile vestice,” adică de guberniile poloneze, ucrainene şi
bieloruse ale Imperiului Rus (printre care se remarcă Theodore Weeks, Leonid Gorizontov,
Aleksei Miller, Mihail Dolbilov sau Darius Staliunas). În plus, încărcătura ideologică a
termenului „rusificare” şi judecăţile de valoare emise pe baza acestuia nu contribuie la o privire
echilibrată asupra problemei. „Rusificarea” este văzută fie ca un plan diabolic de înstrăinare a
popoarelor subjugate de rădăcinile lor spirituale naţionale (în istoriografiile ne-ruse din spaţiul
post-sovietic), fie ca un proces „progresist” şi „civilizator” (în istoriografia rusă).
În tradiţia lingvistică pre-revoluţionară rusă existau două cuvinte diferite pentru a descrie
procesul de rusificare (обрусение). Atunci când era scris în forma sa actuală, cu –e, cuvântul
desemna un proces forţat şi chiar violent aplicat faţă de un individ sau un grup pentru a-i
transforma în ruşi. Însă, atunci când era scris sub forma „обрусъние” (cu –ъ), el semnifica
procesul de acceptare voluntară de către un individ sau grup a anumitor trăsături caracteristice
„esenţei ruse,” aşa cum se interpreta aceasta la un moment dat. În realitate, desigur, situaţiile de
diferenţă clară între procesul „voluntar” de asimilare a culturii ruse şi impunere forţată a acesteia
erau foarte rare. În majoritatea cazurilor, promotorii proiectelor rusificatoare încercau, pe lângă
măsurile coercitive, să folosească şi motivaţii pozitive. Mai important, în unele regiuni ale
imperiului rusificarea era percepută în termenii modernizării şi putea servi pentru elitele locale
ca un simplu „instrument” de culturalizare, orientat, în ultimă instanţă, contra centrului imperial
Un exemplu foarte interesant în acest sens este intelectualitatea musulmană de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, care percepea „rusificarea” anume ca un mijloc de a se inspira direct din

61
sursele ideologice occidentale şi un mod de a-şi apăra mai bine interesele comunitare locale în
relaţiile cu autorităţile. Este important să se renunţe la ideea interacţiunii, în procesul rusificării,
dintre un „obiect” pasiv şi subordonat şi un „centru” unitar şi atotputernic. Cele două părţi ale
acestei ecuaţii, deşi aflate în relaţii inegale, se puteau influenţa reciproc în foarte multe privinţe.
Diferenţa dintre o „convertire” sinceră la valorile pretins ruseşti şi o acceptare pur instrumentală
a limbii oficiale a imperiului este enormă şi trebuie luată în consideraţie în studierea oricărui caz
individual sau colectiv de „rusificare.” În afară de asta, motivaţiile sau obiectivele „rusificării”
puteau fi foarte diferite, de la creşterea eficienţei birocraţiei până la promovarea „elementului
rus” în scopul „re-asimilării” unei populaţii căzute sub influenţă străină, dar „ruse” în esenţa ei
(cum era cazul în teritoriile ucrainene sau bieloruse contestate de „proiectul naţional polonez”).
„Rusificarea spaţiului” (prin colonizare) şi prezenţa proiectelor rusificatoare în „geografiile
simbolice” ale elitelor ruse este o altă temă posibilă de cercetare. După cum am văzut în cazul
Siberiei, un anumit teritoriu perceput iniţial ca „străin” şi „periculos” pentru nucleul imperial
putea cu timpul intra ca element indispensabil în „proiectul naţional rus.” Procese similare
cazului siberian aveau loc şi în alte regiuni ale Imperiului, de exemplu în Crimeea, regiunea
Donului, Kuban, Extremul Orient, Volga sau Urali. Autorităţile, desigur, puteau stimula sau
bloca acest proces prin schimbarea statutului administrativ al anumitor regiuni şi prin integrarea
lor oficială cu „centrul.” Astfel s-a procedat în cazul separării guberniei Stavropol din provincia
Caucazului în secolul XIX sau al detaşării regiunii Kholm din componenţa Regatului Poloniei la
începutul secolului XX. Şi, dimpotrivă, prin lichidarea instituţiilor pan-siberiene şi prin evitarea
folosirii termenului de „Малороссия” (cu referinţa la Ucraina) în structura administrativă a
Imperiului târziu centrul încerca să blocheze formularea unor proiecte sau veleităţi separatiste.
Dacă ne vom referi la „agenţii” rusificării, şi în acest domeniu vom găsi aceeaşi inconsecvenţă şi
rivalitate. S-a observat că exista o coordonare extrem de slabă între politica statului şi iniţiativele
publice din domeniul rusificării. Mulţi contemporani remarcau potenţialul asimilator foarte
scăzut al societăţii ruseşti din secolul al XIX-lea. Absenţa unităţii dintre stat şi societatea cultă în
privinţa strategiei, tacticii sau chiar a necesităţii „rusificării”, dar şi rivalitatea şi şovăirile
constante din interiorul birocraţiei oficiale erau o trăsătură caracteristică a întregii perioade
imperiale. O analiză a opiniilor funcţionarilor ţarişti de la sfârşitul secolului XIX dă la iveală, în
fiecare caz individual, un amestec bizar de percepţii tradiţionaliste şi idei naţionaliste moderne
chiar şi în cazul aceleiaşi persoane. Dinastia Romanovilor s-a opus, probabil, cel mai vehement
tendinţelor „naţionalizante” pe care au trebuit să le accepte până la urmă celelalte monarhii
europene. Dezbaterile privind esenţa „rusităţii,” limitele teritoriale posibile sau dezirabile ale
naţiunii ruse în formare, relaţia acestei naţiuni cu imperiul au fost foarte vehemente până în
momentul prăbuşirii imperiului, iar aceste dileme au rămas nerezolvate. Ca standard principal al
„esenţei ruse,” unii publicişti acceptau ortodoxia, alţii puneau în prim plan limba şi cultura, iar o
altă tendinţă dădea prioritate „rasei” şi sângelui. Aceste divergenţe se răsfrângeau şi asupra
mijloacelor şi scopurilor rusificării. Partizanii conceptului „rasial” al naţiunii ruse propagau un
concept foarte limitat al „rusificării” şi negau posibilitatea unei asimilări complete. Pe de altă
parte, dacă se accepta ortodoxia ca principiu de bază, rusificarea lingvistică era amânată sau
stopată în favoarea activităţii misionare şi prozelite, cum a fost cazul proiectului lui Nikolai
Ilminskii din regiunea Volgăi. În plus, criteriul religios îi excludea din naţiunea rusă pe
schismaticii de rit vechi şi pe sectanţii de toate felurile.
Graniţele etnice ale naţiunii ruse de asemenea erau tratate în mod diferit. Doctrina
dominantă a „naţiunii pan-ruse” (общерусская) care îi includea pe toţi slavii de est (bieloruşi şi
ucraineni) din imperiu privea foarte diferit rusificarea „maloruşilor”/ucrainenilor şi polonezilor.
În primul caz era vorba despre consolidarea „corpului naţiunii” şi eradicarea influenţelor străine.

62
În cazul polonezilor rusificarea era privită nu ca un proiect de lungă durată, ci ca o pedeapsă
pentru comportament neloial şi, deci, nu era o chestiune de principiu. La fel, partizanii unei
concepţii „înguste” a naţiunii ruse, limitată la „velicoruşi,” priveau mai pozitiv mişcările
naţionale ale ucrainenilor şi bieloruşilor, fiindcă în cazul lor aceştia nu mai apăreau drept
„renegaţi,” ci drept naţiuni distincte. Cei câţiva susţinători ai conceptului unei „naţiuni ruse”
politice, civice şi multi-etnice care ar fi trebuit să cuprindă tot imperiul (mai ales Piotr Struve)
puneau accentul pe extinderea participării politice şi educarea unei „loialităţi civice” printre
supuşii imperiului. Acest proiect transforma masele ţărăneşti ale ruşilor într-un obiect principal
de „rusificare [россиизация] politică.” Chiar distincţia bine cunoscută dintre denumirea etnică a
ruşilor (russkii) şi numele statului şi a structurilor politice (rossiiskii) arată relaţia extrem de
complexă şi ambiguă dintre proiectele naţionale ruseşti şi statul imperial. Desigur, nu se poate
nega că dinastia imperială încerca să elaboreze propriul proiect de „naţionalizare” a imperiului,
însă elementul specific „rus” al acestui proiect este greu de apreciat. După cum a arătat Richard
Wortman, la nivelul „ritualurilor puterii” elementele naţionalizante capătă o pondere tot mai
mare în timpul domniei ultimilor doi ţari, Alexandru III şi Nicolae II. Însă impactul pe care le
aveau „scenariile” elaborate de centru asupra supuşilor cărora li se adresau este imposibil de
măsurat exact.
În concluzie, caracterul contestat şi instabil al relaţiei dintre naţiune şi imperiu s-a reflectat
şi în domeniul „rusificării.” Nu a existat o singură politică a rusificării la scară imperială. Nu a
existat nici o singură dinamică a eforturilor rusificatoare, a proceselor de asimilare şi a
dezvoltării naţionalismelor locale. Astfel, este imposibilă elaborarea unei teorii, periodizări şi a
unui model „general” al „politicii naţionale” ruse. Admiterea caracterului ei multiplu şi variabil
este un prim pas spre cercetarea atentă a practicilor imperiale la „periferiile” statului rus.

Lecţia 11

„Chestiunea ucraineană:” naşterea unei naţiuni

„improbabile” şi concurenţa inter-imperială
Statul ucrainean în forma sa actuală datează doar din 1954, când Peninsula Crimeea a fost
transferată de sub jurisdicţia RSFSR sub cea a RSS Ucrainene. Până astăzi, este bine cunoscută
şi larg acceptată opinia despre diferenţele majore şi chiar „ireconciliabile” existente între
regiunile vestice (orientate spre Occident) şi cele estice (rusificate sau cel puţin orientate spre
Rusia în sens economic sau politic). Aşadar, este naţiunea ucraineană şi astăzi doar un „proiect”
în devenire sau o „naţiune improbabilâ”? Şi dacă da, de ce? În continuare, vom încerca să
răspundem la aceste întrebări prin examinarea ambiguităţilor şi incertitudinilor „construcţiei
naţionale” ucrainene. Mai întâi, câteva precizări geografice şi terminologice. Înainte de anul
1648, aproape toată populaţia care va fi definită mai târziu drept „ucraineană” trăia în cadrul
Regatului Polono-Lituanian, frontiera orientală a căruia se întindea până la est de râul Nipru.
Numai în urma războiului ruso-polonez din 1654-1667, izbucnit după acordul ruso-cazac de la
Pereiaslav, o parte din acest vast teritoriu- actualele regiuni Poltava şi Cernigov, precum şi
oraşul Kiev- au intrat în componenţa statului rus. Chiar şi după 1667, Polonia includea mai
multe teritorii „ucrainene” decât Imperiul Rus. Ţinuturile din dreapta Niprului au fost anexate de
Rusia abia ca urmare a împărţirilor Poloniei, în 1793-1795. Înainte de aceste evenimente, în
1772, regiunea cunoscută de atunci sub numele de „Galiţia” a fost ataşată posesiunilor

63
Habsburgice, devenind un câmp de rivalitate între „proiectele naţionale” ucrainean şi polonez.
Regiunea transcarpatică făcea parte încă din timpuri medievale din Regatul Ungariei, având
multe particularităţi faţă de posesiunile ruse şi austriece. Situaţia era iarăşi complet diferită în
ceea ce este acum sudul Ucrainei. Acest teritoriu a fost anexat de Rusia la 1792 şi era cunoscut
sub numele de „Noua Rusie” (Novorossiia), fiind anterior populat de nomazi tătari şi de un
număr neînsemnat de colonişti slavi. Impactul dominaţiei islamice şi dinamica colonizării
stepelor nord-pontice au dominat istoria acestui teritoriu pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Peninsula Crimeea nu a fost vreodată asociată cu „proiectul naţional” ucrainean înainte de
mijlocul secolului XX, fiind „alipită” la Imperiul Rus în 1783 şi făcând parte în primele decenii
de existenţă ale URSS din Republica Rusă. În fine, nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi) şi
sudul Basarabiei au fost atribuite RSS Ucrainene abia în 1940, ca urmare a influenţei lobby-ului
ucrainean din partidul şi statul sovietic, dar şi din cauza percepţiei lui Stalin privind loialitatea
mai sigură a elitelor ucrainene faţă de centru.
Pentru a înţelege conflictele şi controversele din jurul cristalizării „identităţii ucrainene”
din Imperiul Rus în secolul al XIX-lea, trebuie să observăm, că imaginea rusă a teritoriului
naţional sau a „patriei ideale” s-a format, iniţial, prin antagonism cu „proiectul naţional”
polonez. În cazul polonez, „patria ideală” era reprezentată de statul polonez în frontierele sale
din 1772. Astfel, „geografia simbolică” poloneză includea în limitele viitoarei Polonii o mare
parte a teritoriului locuit de o populaţie preponderent est-slavă (Bielorusia şi o parte a actualei
Ucraine). Această suprapunere a „patriilor ideale” determina caracterul deosebit de acut al
rivalităţii ruso-poloneze. Concepţia „marii naţiuni ruse,” care ar fi trebuit să includă teritoriul
Rusiei Mari, Rusiei Mici (Ucrainei), „Rusiei Albe” (Bielorusiei) şi „Rusiei Roşii” (Червоная
Русь), adică Galiţia austriacă, reprezenta poziţia majorităţii intelectualilor ruşi în acest conflict.
Ca urmare, teritoriul actualei Ucraine s-a transformat, în secolul al XIX-lea, într-un obiect al
unui adevărat „război terminologic.” Polonezii numeau pământurile ocupate de Imperiul Rus în
urma împărţirilor Poloniei din secolul al XVIII-lea „kresy wschodnie” („mărci sau periferii
orientale”). În Imperiul rus aceste teritorii erau cunoscute sub numele oficial de „ţinuturi sau
provincii vestice” (Западный край). În acest sens, se făcea distincţia între „ţinuturile sud-
vestice” (incluzând guberniile Podolia, Volânia şi Kiev) şi „ţinuturile nord-vestice,” cuprinzând
guberniile Vilno (Vilnius), Kovno (Kaunas), Moghiliov, Minsk şi Vitebsk. Pământurile de pe
malul stâng al Niprului erau numite „Малороссия” (Rusia Mică), iar regiunea nord-pontică era
cunoscută sub numele de „Новороссия” (Rusia Nouă). Întregul teritoriu al Ucrainei de astăzi
era deseori numit „Rusia Sudică” (Южная Русь). După cum am arătat, Galiţia era numită şi
„Rusia Roşie.” O situaţie la fel de confuză exista în cazul termenilor care desemnau populaţia
ortodoxă şi greco-catolică de pe teritoriul ucrainean. Polonezii îi numeau, de obicei, „rusini,” pe
când în cazul ruşilor era folosit termenul „moskali.” Până la mijlocul secolului al XIX-lea
majoritatea polonezilor considerau că rusinii erau pur şi simplu o parte a poporului polonez cu
un specific regional mai pronunţat, asemănători mazurilor. Însă treptat o mare parte a
intelectualităţii poloneze începe să susţină proiectul naţional ucrainean din cauza potenţialului
său subversiv pentru duşmanul principal al mişcării naţionale poloneze- Imperiul Rus. În
Moscova şi Petersburg strămoşii ucrainenilor de astăzi erau cunoscuţi, în general, sub numele de
„maloroşi” sau „malorosieni,” iar uneori- sub denumirea generică de „ruşi” sau „russini” (cu
doi de –s). Primul dintre aceşti termeni a căpătat cu timpul, pentru mişcarea naţională
ucraineană, un sens peiorativ şi chiar jignitor. Totuşi, din punctul de vedere al partizanilor „marii
naţiuni ruse,” care dominau elitele imperiale, acest termen semnifica un simplu specific regional
din cadrul acestei unităţi.

64
 Care era poziţia „ucrainenilor” (acest termen este convenţional înainte de începutul
secolului al XX-lea) în ierarhia etnică a Imperiului Rus? După cum am văzut, în Imperiul Rus
factorii etnici (limba, cultura sau chiar religia) aveau un rol subordonat. Cele peste 100 de
grupuri etnice numărate în timpul singurului recensământ general din Imperiul Rus în 1897 erau
clasificate într-o ierarhie neoficială care era foarte importantă pentru politica şi reprezentările
autorităţilor ţariste. Cercetătorul austriac Andreas Kappeler identifică trei criterii fundamentale
pentru construcţia acestei ierarhii. Primul criteriu era cel al loialităţii politice, al doilea se baza pe
structura socială formată in „stări” (sosloviia), iar al treilea lua în consideraţie factorii culturali,
ca, de exemplu, religia, viaţa cotidiană sau limba. Aceste trei ierarhii nu erau statice şi se
modificau de-a lungul secolelor. Loialitatea supuşilor faţă de monarh şi dinastie era un pilon de
bază al ideologiei imperiale ruse. Astfel, din perspectiva centrului, grupurile etnice ale
imperiului erau diferenţiate conform nivelului loialităţii existente sau percepute. Cei mai mulţi
dintre nomazi, precum şi Polonezii şi evreii erau priviţi ca „supuşi neloiali.” Dimpotrivă,
germanii, popoarele baltice, finlandezii şi armenii erau priviţi, cel puţin până în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, ca servitori credincioşi ai ţarului. În secolul al XVII-lea, după includerea
statului cazacilor ucraineni în componenţa Rusiei, ucrainenii erau percepuţi de către Moscova ca
nişte cazaci neloiali (cherkasy). Cazacii erau trataţi, în mare măsură, ca nişte locuitori ai stepei şi
erau incluşi în aceeaşi categorie ca şi kalmâcii sau tătarii din Crimeea, reprezentând astfel nişte
potenţiali rebeli sau trădători. Frecventele oscilaţii politice ale lui Bogdan Hmelniţki şi a
succesorilor săi între Rusia, Polonia, Hanatul Crimeii sau Imperiul Otoman au intensificat
această neîncredere. Această atitudine circumspectă şi-a atins apogeul o dată cu „trădarea” lui
Ivan Mazepa din timpul Războiului Nordic. Acesta din urmă era privit în Rusia ca prototipul
trădătorului. Începând din secolul al XVIII-lea centrul îi privea cel puţin pe unii ucraineni ca pe
nişte „separatişti” sau „mazepişti” (mazepintsy). Totuşi, integrarea treptată a straturilor
superioare ale nobilimii cazace în elitele ruse a redus neîncrederea centrului în reprezentanţii
acesteia. Începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, mulţi nobili ucraineni (de exemplu,
Kyrylo Rozumovsky, Oleksandr Bezborodko, Petro Zavadovsky sau Viktor Kociubei) au intrat
în serviciul statului rus. Treptat, cazacii şi „mazepiştii” rebeli s-au transformat în „maloruşi” şi
servitori loiali ai dinastiei. În prima jumătate a secolului al XIX-lea domina o imagine pozitivă şi
chiar idealizată a „maloruşilor,” care erau priviţi ca o variantă pitorească şi mai
„temperamentală” a poporului rus (conform proiectului „marii naţiuni ruse”). În pofida integrării
aproape totale a elitei Hetmanatului în aristocraţia rusă, stereotipul „mazepistului trădător” a fost
repus pe tapet la sfârşitul secolului al XIX-lea. De această dată, etichetarea în cauză se aplica
reprezentanţilor mişcării naţionale ucrainene, care erau asociaţi cu „intriga poloneză” şi cu
planurile subversive austro-ungare care porneau din „capul de pod” galiţian. În ultimul sfert al
secolului al XIX-lea, de rând cu scăderea încrederii centrului în loialitatea germanilor,
finlandezilor şi a altor grupuri anterior foarte utile centrului imperial, a scăzut din nou şi statutul
ucrainenilor în ierarhia etnică. Această mutaţie a fost cauzată de avansarea primelor cerinţe
politice de către mişcarea naţională ucraineană şi de asocierea constantă a acesteia cu „intriga
poloneză,” care a devenit un element retoric important al politicii ţariste în „provinciile vestice.”
Principiul central de funcţionare a Imperiului Rus începând din secolul al XVI-lea era
reprezentat de cooptarea elitelor locale în nobilimea rusă. În ierarhia etnică elaborată de
funcţionarii ruşi factorul cel mai important era prezenţa unei elite consolidate, gradul de
loialitate al acesteia faţă de monarhie, precum şi conformarea structurii ei sociale modelului de
bază a nobilimii ruse. Dacă o astfel de elită deţinea proprietăţi funciare cu ţărani dependenţi şi
avea o cultură avansată recunoscută ca autonomă, aceştia erau priviţi ca egali ai nobililor ruşi şi
li se acorda un loc de frunte în cadrul ierarhiei menţionate. Acestor elite locale privilegiate li se

65
garantau privilegiile juridice, proprietatea funciară şi libertatea religioasă. Ca şi nobililor ruşi, li
se cerea să servească în armată şi birocraţie şi să garanteze stabilitatea social-politică în regiunile
lor. Din această primă categorie făceau parte: szlachta polonizată din regiunea Smolensk;
nobilimea germană din regiunea baltică; nobilimea polonă; nobilimea suedeză din Finlandă;
boierimea românească din Basarabia; nobilimea georgiană şi (cu unele restricţii) nobilii tătari
din Crimeea. Acest criteriu a funcţionat până la mijlocul secolului al XIX-lea, când impactul
tendinţelor „naţionalizante” a schimbat percepţiile centrului faţă de elitele locale. Totuşi, primul
exemplu de măsuri represive a fost cazul nobilimii polone, „pedepsită” pentru rolul ei în
răscoalele din 1830-31 şi 1863-64. A doua categorie socială era compusă din grupurile etnice
care aveau elite neconforme cu modelul nobilimii ruse. Unele privilegii şi drepturi de auto-
guvernare erau păstrate, totuşi, şi în acest caz, însă aceste elite nu erau privite ca egale ale
nobililor ruşi, iar cooptarea în birocraţia centrală se făcea doar în cazuri individuale. Grupul dat
includea mai ales locuitorii nomazi ai regiunilor periferice din sudul şi estul Imperiului (başkiri,
kalmâci, buriaţi, kazahi). Totuşi, elitele cazace ucrainene din Hetmanat erau şi ele privite ca
„locuitori ai stepelor,” astfel că în secolul al XVII-lea ele erau incluse în a doua categorie.
Aristocraţia căzăcească avea, în principiu, două variante de integrare în sistemul rus: fie
recunoaşterea ca nobili (cu preţul transformării treptate în „maloruşi”), fie transformarea în
ţărani ai statului sau chiar „străini” (инородцы). A treia categorie cuprindea comunităţile etnice
care nu dispuneau de elite autohtone, dar erau importante pentru regimul imperial din cauza
rolului lor economic deosebit. Din acest grup făceau parte evreii, armenii, grecii şi tătarii de pe
Volga. Toate aceste etnii compensau absenţa unei aristocraţii indigene prin existenţa unei
importante „clase de mijloc” urbane şi prin instituţiile religioase independente. În fine, a patra
categorie era formată din două subgrupuri distincte. Pe de o parte, era vorba de unele grupuri
etnice din estul imperiului care, deşi nu aveau aristocraţii proprii şi erau în esenţă comunităţi de
ţărani, nu erau dependente de proprietari funciari de origine străină, având un statut echivalent
cu cel de „ţărani ai statului.” În această situaţie erau ciuvaşii, mordvinii, mari, udmurţii, komi,
iakuţii, alte popoare siberiene, precum şi câteva popoare din Caucaz, de exemplu, cecenii. Pe de
altă parte, existau un şir de grupuri etnice care erau de asemenea, predominant ţărăneşti, însă
erau dependenţi de elitele de altă origine etnică. Conform clasificării lui Miroslav Hroch, aceste
comunităţi pot fi numite „popoare mici” sau „tinere,” care nu posedau elite autohtone, o tradiţie
neîntreruptă a statalităţii, o limbă standard sau o cultură „înaltă” dezvoltată. În Imperiul Rus din
această categorie făceau parte finlandezii, estonienii, letonii, lituanienii, bieloruşii, dar şi
ucrainenii care se aflaseră sub dominaţie poloneză până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Iniţial, centru nu recunoştea aceste comunităţi ţărăneşti ca grupuri etnice distincte, identificându-
le cu nobilimea care le controla (fie ea suedeză, germană sau polonă). Astfel, ucrainenii se aflau
din acest punct de vedere într-o situaţie paradoxală, fiind incluşi simultan în două categorii: cei
din teritoriile Hetmanatului- în a doua „treaptă,” iar cei care au fost anexaţi în 1793 şi 1795- în
categoria a patra, având un statut inferior în ierarhia etno-socială a Imperiului. Către sfârşitul
secolului al XVIII-lea, elita căzăcească fusese aproape complet integrată în nobilimea imperială
şi astfel putea avansa treptat spre treapta superioară a ierarhiei. Însă asimilarea culturală care
însoţea acest proces însemna că maloruşii nu mai erau priviţi de centru ca un grup etnic distinct.
Pe măsură ce nobilimea acestei regiuni era percepută tot mai mult ca identică cu cea rusă, toţi
ucrainenii din fostul Hetmanat s-au transformat într-o simplă variantă regională a poporului rus
şi, astfel, au fost excluşi complet din ierarhia etnică a „periferiilor,” făcând parte din nucleul sau
centrul imperial. În acelaşi timp, pe parcursul secolului al XIX-lea atât ţăranii ucraineni din zona
Hetmanantului, cât şi, mai ales, cei aflaţi sub dominaţia szlachtei polone, au început să fie priviţi
de intelectualitatea rusă ca nişte „modele” ale unor mase necultivate şi ignorante, care erau

66
desemnate prin noţiunea peiorativă de „hoholi” (хохлы). Astfel, masele ucrainene nu mai erau
percepute ca un obiect direct al politicii ţariste, ci erau tratate în funcţie de relaţiile lor cu elitele
polone sau ruse/rusificate care îi dominau sub aspect economic.
Începând din secolul al XVIII-lea, factorii „culturali” (mai ales religioşi şi lingvistici)
devin tot mai importanţi în ierarhizarea etnică din interiorul Imperiului Rus. În plus, tendinţele
„naţionalizante” care erau dominante în rândurile multor intelectuali ruşi, dacă nu şi în politica
guvernamentală (cel puţin până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea) îşi puneau amprenta
asupra percepţiei „alterităţii” din Imperiul Rus. Ierarhia culturală din secolul XIX poate fi
reprezentată sub forma unui sistem de cercuri concentrice, care se extindeau treptat începând din
interior (reprezentat de „adevăraţii ruşi”) spre exterior, incluzând popoare tot mai îndepărtate de
modelul rus. Acest sistem era structurat sub forma a cinci astfel de cercuri. 1) Prima opoziţie era
reprezentată de distincţia juridică dintre supuşii „naturali” sau „autohtoni” ai ţarului
(природные) şi aşa-numiţii „străini” (инородцы). Iniţial, ultima categorie includea doar
populaţiile nomade din imperiu, principalul criteriu fiind modul de viaţă al acestor comunităţi.
Aceste grupuri aveau drepturi, dar şi obligaţii limitate faţă de statul imperial (de exemplu, nu
plăteau taxe şi nu erau supuşi recrutării în armată). Totuşi, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea criteriile de definire a „străinilor” nu se mai limitau la diferenţe culturale, ci includeau şi
criterii etno-rasiale (astfel, populaţia sedentară din Asia Centrală a fost şi ea inclusă în rândul
„străinilor”). Fiind izolate şi discriminate în comparaţie cu alţi supuşi ai Imperiului, acest
comunităţi erau mai puţin supuse presiunii asimilatoare a statului. 2) Următorul „cerc” era
definit de opoziţia dintre creştinii şi ne-creştinii din cadrul imperiului. Deşi criteriul religios avea
o importanţă fundamentală încă din secolul al XVIII-lea, din timpul Ecaterinei a II-a nu se mai
făceau încercări de convertire forţată a grupurilor ne-creştine. Dimpotrivă, diversitatea religioasă
a fost instituţionalizată şi pusă sub controlul statului. Acest al doilea „cerc” era compus din
comunităţi predominant musulmane, ale căror elite se integraseră parţial în clasele superioare ale
societăţii ruse (tătarii de pe Volga, başkirii, tătarii din Crimeea şi musulmanii din Caucaz). 3) Al
treilea „cerc” al ierarhiei culturale consta din creştinii neortodocşi (catolici sau luterani) ai
Imperiului. Centrul imperial garanta, teoretic, practicarea nestingherită a cultelor creştine şi
recunoştea instituţiile acestora. Totuşi, exista o limitare clară asupra activităţii misionare a
acestor culte. Politica statului faţă de catolici şi luterani era destul de tolerantă înainte de ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea, când neîncrederea crescândă a centrului faţă de loialitatea
periferiilor a dus la încercări de a impune restricţii şi a creşte presiunea asimilatoare a centrului.
O politică deosebit de dură avea ca obiect comunităţile greco-catolice ale bieloruşilor şi
ucrainenilor, care erau priviţi ca nişte „eretici” care trebuiau reîntorşi prin orice mijloace la
ortodoxie (această politica s-a exprimat prin dizolvarea bisericii unite în 1839 şi abolirea ei
completă în 1875). 4) Următorul „cerc,” apropiat de „centrul” ierarhiei, era compus din
grupurile etnice ortodoxe ne-slave din Imperiu. Acesta includea, la rândul său, trei categorii:
georgienii, românii din Basarabia şi animiştii creştinaţi de pe Volga, din Urali şi Nordul Rusiei
europene. Identitatea lor confesională îi lega mai strâns de monarh, dinastie şi imperiu. Statutul
oficial şi privilegiat al bisericii ortodoxe era un factor de creştere a presiunii asimilatoare a
autorităţilor. Confesiunea ortodoxă era deseori privită ca un element de bază a identităţii ruse, de
unde şi tendinţa de a privi aceste comunităţi ca potenţiali membri ai unei „naţiuni” ruse. Deşi
această politică a eşuat în cazul maselor româneşti şi georgiene, ea a avut un succes mult mai
mare în rândurile elitei basarabene, care a fost parţial rusificată încă de la mijlocul secolului al
XIX-lea. 5) În centrul acestui sistem de „cercuri” se aflau slavii de est ortodocşi, adică, în primul
rând, ucrainenii şi o parte a bieloruşilor. Conform doctrinei dominante a „marii naţiuni ruse,”
limbile şi culturile scrise ale acestor grupuri nu erau considerate independente, ci simple variaţii

67
ale culturii ruse. Relaţiile dintre ruşi şi ucraineni au devenit o problemă acută abia în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, când au apărut primele elemente ale mişcării naţionale
ucrainene. Eforturile de „construcţie naţională” ale ucrainenilor erau deosebit de periculoase
pentru concepţia „marii naţiuni ruse,” deoarece o sabotau „din interior.” Acest fapt explică
persecuţia deosebit de intensă a activităţilor lingvistice şi culturale ucrainene, întruchipate de
cele două decrete din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „circularul lui Valuev” din 1863 şi
edictul din Ems din 1876, care interziceau aproape în totalitate orice publicaţie în „dialectul
malorus.” În pofida acestor măsuri represive şi atitudinii net ostile pe care o aveau autorităţile
faţă de mişcarea „ucrainofilă” a unor intelectuali ucraineni, percepţia maselor ucrainene nu s-a
schimbat în cercurile oficiale cel puţin până la începutul secolului al XX-lea. Aceste mase erau
privite fie ca „maloruşi” loiali statului şi dinastiei, fie ca „hoholi” inofensivi care se deosebeau
de „ruşii mari” doar printr-o oarecare indolenţă şi unele aspecte ale vieţii cotidiene. Guvernul rus
considera, în general, că „ucrainenii” nu erau capabili să elaboreze un „proiect naţional” prin
propriile eforturi. Cauzele mişcării ucrainene erau explicate fie prin „rătăcirile” unor intelectuali
(de felul lui Nikolai Kostomarov sau Mihail Dragomanov), fie prin „intrigile” puterilor străine
(mai ales ale Austro-Ungariei) şi a „elementelor polone,” care căutau să submineze Imperiul
Rus cu ajutorul acestor tendinţe „ucrainofile.”
În timp ce ucrainenii şi bieloruşii erau supuşi unei represiuni dure ca grupuri etnice, la
nivel individual nu exista nici o discriminare în privinţa reprezentanţilor acestor etnii, ei fiind
percepuţi ca membri ai „naţiunii imperiale.” Din aceeaşi cauză, le erau deschise, în principiu,
toate nivelurile aparatului birocratic, cu condiţia cunoaşterii şi folosirii limbii ruse. Nu exista nici
un impediment în cazul căsătoriilor mixte ruso-ucrainene (care nici nu erau privite ca atare). În
calitatea lor de slavi de est ortodocşi, ucrainenii nu erau discriminaţi nici pe baza criteriilor
confesionale sau rasiale. În schimb, era împiedicată orice exprimare a identităţii lor colective ca
grup etnic, din cauza potenţialului exploziv pe care o aveau aceste tendinţe pentru doctrina
„marii naţiuni ruse.” Astfel, acest sistem ierarhic al „cercurilor concentrice” avea un efect dublu.
Cu cât mai departe se afla un anumit grup etnic de centrul „rus ortodox” al acestei scheme, cu
atât mai mare era discriminarea juridică, socială şi politică împotriva membrilor săi, dar cu atât
mai puţin era afectat modul tradiţional de viaţă sau identitatea etnică a acestuia. Şi invers,
ucrainenii, care se aflau cel mai aproape de acest „centru,” erau supuşi unei politici de asimilare
intense, dar nu erau discriminaţi aproape deloc ca indivizi. Acest fapt explică atracţia puternică
pe care o exercita posibilitatea de avansare socială prin asimilare asupra multor etnici ucraineni
pe parcursul secolului al XIX-lea. Însă cel mai important este să reţinem două momente. În
primul rând, în Imperiul Rus era posibilă suprapunerea unor identităţi multiple, astfel că un
„malorus” nu trebuia neapărat să se identifice ca „rus” şi să nege identitatea sa regională
specifică. Dimpotrivă, cazurile de „suprapunere” a identităţilor erau foarte frecvente şi sunt
evidente în cazul unor intelectuali de marcă, de tipul lui Taras Şevcenko (care este revendicat
atât de tradiţia literară rusă, cât şi de cea ucraineană) sau a lui Nikolai Gogol (care se simţea
legat de rădăcinile sale ucrainene, deşi este unanim considerat un mare scriitor rus). În al doilea
rând, trebuie să admitem alte două particularităţi ale auto-identificării populaţiei ucrainene din
secolul al XIX-lea: 1) până la intensificarea mişcării naţionale ucrainene la sfârşitul secolului al
XIX-lea, numai o minoritate neînsemnată a populaţiei de pe acest teritoriu se identifica ca
„ucraineni” în sens naţional, adică aşa cum era înţeles acest termen de „ucrainofili;” 2) pe
parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, procesele de formare ale identităţilor colective la
slavii de est erau „deschise” mai multor scenarii care nu erau deloc fixate sau determinate.
Aceste procese puteau decurge în mod foarte diferit şi puteau avea rezultate absolut opuse
situaţiei actuale. Înţelegerea caracterului alternativ al construcţiei naţionale ucrainene (exprimat

68
prin multiplicitatea auto-definirilor şi denumirilor date de centrul imperial) este importantă nu
numai în cazul Imperiului Rus, dar şi al Galiţiei habsburgice. După cum arată cercetătorul
ucraineano-canadian John-Paul Himka, în cazul Galiţiei se poate vorbi de o multitudine de
„zboruri ale lui Icar” în toate direcţiile posibile ale construcţiilor identitare (de la „polonofili”,
care propagau asimilarea în cultura şi naţiunea poloneză, mai ales în perioadele mai timpurii,
până la „rusofilii” care urmau, în diferite forme doctrina „marii naţiuni ruse,” şi, desigur,
„ucrainofilii” care au învins în cele din urmă). Suntem, desigur, de acord cu Himka, care afirmă:
„în pofida complexităţii şi varietăţii factorilor care intră în procesul construcţiei identitare,
factorul determinant în construcţia culturii naţionale [ucrainene] a fost aspectul politic.” Acest
fapt trebuie să ne facă circumspecţi în faţa încercărilor narativelor naţionale de a prezenta drept
„inevitabilă” victoria mişcărilor de emancipare, dar să ne şi încurajeze să studiem factorii care
au determinat rezultatul final.
O comparaţie interesantă ar fi paralela între politica ţaristă în privinţa Ucrainei şi politica
britanică în Scoţia. Din această perspectivă, s-ar părea că eforturile centrului de a suprima
sentimentul identităţii separate a Ucrainei au fost atât inutile, cât şi contra-productive. În secolul
al XVIII-lea distanţa culturală dintre Londra şi Edinburgh era aproape similară cu cea dintre
Sankt-Petersburg şi Kiev, deşi instituţiile politice ale Regatului Scoţiei erau mult mai vechi şi
consolidate decât cele ale Hetmanatului ucrainean, care apăruse numai la mijlocul secolului al
XVII-lea, după lichidarea supremaţiei poloneze din centrul Ucrainei. În afară de asta, Scoţia
avusese o lungă experienţă de rivalitate şi conflicte cu Anglia, ceea ce nu se regăseşte sub nici o
formă în relaţiile ruso-ucrainene. Atât elitele scoţiene, cât şi cele ucrainene au avut mari
beneficii de la incorporarea teritoriilor lor în imperiile respective şi au adus o contribuţie enormă
la guvernarea şi crearea culturii moderne a acestora. Diferenţa fundamentală constă, probabil, în
faptul, că tocmai în anii 1840, atunci când scoţienii erau extrem de satisfăcuţi de condiţiile
uniunii cu Anglia, în Ucraina a apărut o mişcare naţionalistă modernă. Această mişcare era
bazată pe concepţia unei limbi şi etnicităţi separate (o astfel de problemă nici nu se punea în
Scoţia acelei perioade). Este greu de crezut că turnura radicală şi strident anti-ţaristă pe care a
afişat-o această mişcare naţională în secolul al XIX-lea nu era legată de caracterul centralizator,
birocratic şi autoritar al regimului lui Nicolae I. Dimpotrivă, scoţienii se bucurau nu numai de
drepturi civile depline, dar şi de existenţa unei biserici proprii, precum şi de un sistem juridic şi
educaţional separat. Astfel, această paralelă trebuie făcută cu multă precauţie, deşi chiar unii
dintre gânditorii ucraineni cu tendinţe federaliste din secolul al XIX-lea făceau astfel de
comparaţii. Cel mai elocvent exemplu este sociologul şi publicistul ucrainean Myhailo
Drahomanov, care compara situaţia Ucrainei şi a Scoţiei în 1891 în termeni destul de favorabili
pentru politica ţaristă (deşi comparaţia sa se referea la perioada represivă a politicii britanice în
Scoţia din secolul al XVIII-lea). Totuşi, în cazul reuşitei proiectului „marii naţiuni ruse” nu se
poate exclude apariţia unei identităţi naţionale „sintetice,” ruso-ucrainene, aşa cum s-a întâmplat
cu formarea identităţii britanice, care există „deasupra,” dar nu şi „contra” identităţii engleze,
scoţiene sau galeze.
Un ultim aspect care merită atenţia cercetătorilor la etapa actuală este cel al „statutului
colonial” al teritoriilor ucrainene în cadrul Imperiului Rus. În istoriografia ucraineană recentă
teza „statutului colonial” al Ucrainei este promovată în mod destul de insistent, fie aceasta sub
formă „clasică” (cazul distinsului istoric literar ucraineano-american George Grabowicz) sau
prin prisma studiilor literare de inspiraţie post-colonială (una dintre cele mai interesante
încercări este cea a lui Myroslav Shkandrij). Se pare, totuşi, că o asemenea schemă cognitivă nu
este potrivită în cazul Ucrainei. Imperiul Rus, în general, avea unele trăsături de putere colonială
în relaţiile cu unele dintre periferiile sale (Siberia până în secolul al XIX-lea sau Asia Centrală

69
după aceea). Statutul social inferior şi distanţa culturală enormă care separa populaţiile acestor
teritorii de centrul imperial justifică o astfel de poziţie. Dimpotrivă, periferiile vestice ale
Imperiului Rus (Finlanda, provinciile baltice sau Polonia) erau, desigur, controlate de centru şi,
parţial, de birocraţia de origine străină, dar erau mult mai dezvoltate decât regiunile centrale ale
imperiului sub aspect economic şi cultural, şi, astfel, se potrivesc cu greu definiţiei unei relaţii
„coloniale.” Basarabia ocupă în această privinţă o situaţie intermediară, însă chiar şi în cest caz
„paradigma colonială” trebuie folosită cu maximă precauţie. În afară de asta, o deosebire
importantă a Imperiului Rus faţă de imperiile coloniale occidentale era absenţa distincţiei clare
dintre o pătură conducătoare de etnie rusă şi populaţiile subordonate ne-ruse. După cum am
văzut, principiile ierarhiei sociale de „stări” ale Imperiului Rus nu favorizau în nici un fel
populaţia rusă. Deşi elitele ruse dominau imperiul sub aspect politic (chiar şi în acest domeniu
preponderenţa lor era doar relativă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), „naţiunea
imperială” nu era privilegiată din punct de vedere juridic, economic sau social. Cazul particular
al Ucrainei demonstrează că aceasta nu era o colonie „clasică” a Imperiului Rus. Ucraina nu era
separată geografic, cultural sau rasial de nucleul statului rus, iar ucrainenii nu erau discriminaţi
juridic în comparaţie cu ruşii. Mai mult, concepţia „marii naţiuni ruse” excludea o astfel de
relaţie, Ucraina fiind percepută ca parte a „centrului imperial.” Totuşi, în anii 1920 a fost
elaborată teoria „colonialismului intern,” care a fost aplicată mai ales Ucrainei. Termenul de
„colonie internă,” lansat de Lenin, a fost adoptată de un şir de economişti ucraineni, printre care
Myhailo Volobuev, Myhailo Slabcenko şi Matvii Iavorski. Aceeaşi teză a fost preluată în anii
1970 de istoricul britanic Michael Hechter pentru a explica poziţie Ţării Galilor şi a ţinuturilor
celtice în cadrul Imperiului Britanic. Toţi aceşti cercetători îşi axau argumentele pe aspectul
economic, accentuând dependenţa economică a comunităţilor etnice de la periferii şi exploatarea
şi instrumentalizarea acestora de către centrul politic dominant. Totuşi, chiar şi această schemă
mai subtilă este inadecvată pentru a descrie relaţiile dintre centrul imperial rus şi periferia
ucraineană. Deşi existau elemente de dependenţă economică, exploatare a resurselor locale şi
discriminare culturală, prezenţa acestora poate fi urmărită în toate periferiile Imperiului Rus, dar
nu înseamnă neapărat instaurarea unei relaţii „coloniale.” Acceptarea necritică a termenului de
„colonie” nu face decât să submineze valoarea euristică a acestei noţiuni, care poate fi şi trebuie
aplicată în anumite contexte situaţionale bine definite.
În concluzie, naţiunea ucraineană, deşi o realitate în prezent, reprezintă doar una dintre
potenţialele soluţii de „construcţie naţională” a slavilor de est. Existenţa mai multor centre ale
formulării „proiectului naţional” (Ucraina rusă şi Galiţia) a contribuit la consolidarea mişcării
naţionale ucrainene, dar nu a determinat definitiv succesul acestui proiect. Contextul diferitelor
imperii în care a apărut şi s-a dezvoltat această mişcare este la fel de important ca şi dinamica ei
internă.

Lecţia 12

Uniunea Sovietică-„ultimul imperiu”? Consideraţii asupra

aplicabilităţii „modelului imperial” la experienţa sovietică
A fost oare Uniunea Sovietică un imperiu? Atât pentru conducătorii săi, cât şi pentru
majoritatea populaţiei sale această întrebare era lipsită de sens şi chiar ofensatoare. În cel mai
bun caz, răspunsul ar fi fost un „nu” categoric. Liderii săi înţelegeau noţiunile de „imperiu” şi

70
„imperialism” în sensul leninist al acestor termeni, adică în calitate de ultim refugiu al lumii
capitaliste din ajunul revoluţiei socialiste mondiale. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
era marele inamic al acestei lumi capitaliste, avangarda şi forţa conducătoare a „lagărului
socialist.” Din acest punct de vedere, eticheta de „imperiu” era cel mult un instrument de
propagandă primitivă a puterilor capitaliste în timpul Războiului Rece. Însă, dacă pornim de la
premisele definiţiilor „imperiului” pe care le-am schiţat la începutul acestui curs, Uniunea
Sovietică, desigur, era un imperiu. Acest stat reprezenta cea mai întinsă ţară din lume sub aspect
teritorial şi era a treia după numărul populaţiei. Ea conţinea o varietate uriaşă de popoare cu
religii, etnicităţi, culturi şi niveluri de dezvoltare economică foarte diferite. În timpul extinderii
sale teritoriale maxime, între 1945 şi 1991, URSS cuprindea toate teritoriile fostului Imperiu
Rus, cu excepţia Finlandei şi a celei mai mari părţi a Poloniei. În plus, URSS administra direct
câteva provincii pe care ţarii nu le anexaseră vreodată, adică vestul Ucrainei (Galiţia), Bucovina,
o mare parte a Prusiei Orientale şi Tuva. Şi mai semnificativ, regimul sovietic controla în mod
indirect o întreagă reţea de state clientelare într-un „imperiu neformal” din Europa de Est şi
centrală, ceea ce depăşea chiar şi cele mai îndrăzneţe planuri pan-slaviste din secolul al XIX-lea.
În afară de asta, Uniunea Sovietică a fost, un timp, liderul necontestat al unei mari mişcări
mondiale revoluţionare care putea, la nevoie, invoca sprijinul activ al partidelor comuniste de pe
tot globul. În fine, exista, fără îndoială, un centru imperial, reprezentat de organele centrale de
partid şi (mai puţin) de stat sovietice, care controlau o periferie constituită din mai multe
republici, birocraţia cărora se afla în strictă subordine puterii centrale. În plus, sub aspect
geopolitic dilemele politicii externe sovietice erau, în mare parte, reminiscenţe ale epocii ţariste,
mai ales în cazul poziţiei strategice a URSS în al doilea Război Mondial. Mai mult decât atât,
Stalin percepea deseori scena internaţională în termeni foarte apropiaţi de reprezentările
tradiţionale ale elitelor Rusiei Imperiale, deşi finalitatea politică a proiectelor sale era, desigur,
cu totul alta. În cazul de faţă, totuşi, credem că nu este potrivit să comparăm experienţa sovietică
cu cea a imperiilor „tradiţionale,” aşa cum o face, bunăoară, Dominic Lieven în de altfel
excelentul său studiu. Sistemul politic şi economic sovietic era, desigur, absolut diferit de
realitatea existentă înainte de Primul război mondial în Imperiul Rus sau oricare alt stat
multietnic de pe continentul european. Într-un anumit sens, toate cazurile examinate până acum
aveau mult mai mult în comun între ele decât ar fi putut avea oricare cu statul sovietic. Rolul
fundamental al ideologiei, bazele identităţii colective „sovietice” sau schema relaţiilor dintre
centru şi periferii era şi ea foarte diferită de cea a imperiilor care se prăbuşiseră ca urmare a
conflagraţiei mondiale începute în 1914. Dacă ar fi să ne reamintim metafora diferitelor
„ritmuri” sau „timpuri” istorice în care funcţionau imperiile tradiţionale şi statele moderne,
Uniunea Sovietică aparţinea, fără îndoială, tipului „modern” de structură politică, chiar dacă
proiectul modernizator sovietic era o „pervertire” sau o aberaţie a modelului occidental. În multe
privinţe, pe care le-am schiţat doar aici, URSS era, într-adevăr, foarte diferită de ceea ce am
întâlnit în cazul altor imperii. În această lecţie, ne vom opri asupra problemei „politicii
naţionale” sovietice, care arată că URSS era, totuşi, un „imperiu,” însă unul foarte diferit de
înţelesul anterior al acestui termen. Paradigma imperială poate fi aplicată în cazul sovietic, însă
cu condiţia ca termenii acesteia să fie alteraţi în mod radical pentru a conceptualiza proiectul
sovietic al „construcţiei naţionale.”
Întrebarea de la care ar trebui să pornească analiza noastră este cea pe care şi-o pune
cercetătorul american Terry Martin într-un articol dedicat tocmai aplicabilităţii „modelului
imperial” la experienţa sovietică. Această întrebare este: „de ce, în 1991, era Uniunea Sovietică
stigmatizată ca un „imperiu,” spre deosebire de alte state multinaţionale existente în acel
moment?” În opinia lui Martin, care preferă folosirea termenului de „imperiu” doar în sensul

71
unei „categorii subiective” de analiză, totul se reduce la percepţia colectivă a caracterului
„imperial” al statului sovietic, existentă atât la periferii, cât şi în centru. În acelaşi sens, este
relevantă următoarea remarcă a politologului american Mark Beissinger, care scrie: „adevărata
problemă care trebuie explicată este: de ce o structură politică care era cândva aproape în mod
universal percepută ca un „stat” a ajuns să fie condamnată, în mod tot atât de generalizat, ca un
„imperiu.” Întrebarea crucială la care trebuie să răspundă cei interesaţi în a înţelege procesul
dezintegrării statului sovietic este nu dacă prăbuşirea URSS a fost inevitabilă, ci, mai curând,
cum destrămarea Uniunii a ajuns să fie privită ca inevitabilă de către o populaţie care, cu foarte
puţin timp înaintea evenimentelor în cauză, abia de îşi putea imagina un astfel de rezultat.” În
opinia lui Terry Martin, percepţia subiectivă a imperiului ca o formă politică nelegitimă a fost un
rezultat logic al experienţei sovietice, spre deosebire, de exemplu, de cazul Imperiului
Habsburgic. Fondatorii statului sovietic, Lenin şi Stalin, căutau cu febrilitate un răspuns la
ameninţarea naţionalismului separatist care era pe cale să submineze restaurarea statului unic pe
spaţiul fostului Imperiu Rus după 1917. Ei înţelegeau perfect, că noul stat sovietic, moştenind şi
recucerind teritoriul multietnic al statului ţarist, era susceptibil de a fi etichetat drept „imperiu”
(un termen folosit tot de ei în sens exclusiv negativ). Pentru a rezolva această dilemă, Lenin şi
Stalin au adoptat strategia inovatoare şi ostentativ anti-imperială a „politicii naţionale” pe care
Terry Martin o numeşte „Imperiul Acţiunii Afirmative” (Affirmative Action Empire). Care este
esenţa acestui proiect sovietic care a dominat „politica naţionalităţilor” în primele decenii de
existenţă a statului comunist?
Bolşevicii ruşi, veniţi la putere în 1917, nu aveau, iniţial, o „politică naţională” coerentă.
Aceasta a fost formulată pe măsură ce guvernul sovietic se confrunta cu mişcările naţionale tot
mai intense de pe teritoriul fostului Imperiu Rus. Concepţia strategiei sovietice de „rezolvare a
problemei naţionale” s-a cristalizat către anul 1923. Această strategie se baza pe trei premise
fundamentale: 1) „premisa marxistă;” 2) „premisa modernizării;” 3) „premisa colonială” şi
principiul „pericolului mai mare.” „Premisa marxistă” se baza pe percepţia pe care o aveau
bolşevicii despre rolul şi impactul ideologiei naţionaliste. În viziunea lui Lenin, naţionalismul
reprezenta o ideologie mobilizatoare deosebit de periculoasă pentru succesul revoluţiei fiindcă
avea potenţialul de a crea o alianţă „deasupra claselor” care ar fi putut urmări scopuri de
emancipare naţională. Mobilizarea naţională avea succes fiindcă prezenta problemele sociale
legitime într-o „formă” naţională. Ernest Gellner a parodiat acest argument sub denumirea de
„teoria adresei greşite:” „Aşa precum musulmanii şiiţi extremişti cred că Arhanghelul Gavriil a
făcut o greşeală, transmiţându-i mesajul lui Mohamed atunci când, de fapt, acesta era intenţionat
pentru Ali, tot aşa marxiştilor le place să creadă că spiritul istoriei sau conştiinţa umană a făcut o
mare trăsnaie. Mesajul deşteptării trebuia să ajungă la clase, dar, printr-o groaznică eroare
poştală, a ajuns la naţiuni.” Bolşevicii, astfel, percepeau naţionalismul ca o „ideologie de
camuflaj.” Această atitudine negativă faţă de naţionalism a dus la următorul raţionament al lui
Lenin şi Stalin: acordând popoarelor ne-ruse formele naţionalităţii, statul sovietic putea apoi
distruge „alianţa naţională” prin exploatarea diviziunilor de clasă care vor apărea în mod
inevitabil în interiorul noilor „naţiuni.” Deci, atracţia naţionalismului putea fi lichidată prin
acordarea formelor naţionalităţii. Aceasta era premisa marxistă.
A doua premisă fundamentală a politicii naţionale sovietice era „premisa modernizării,”
care susţinea: conştiinţa naţională era o fază istorică inevitabilă prin care trebuiau să treacă
toate popoarele în calea lor spre victoria finală a internaţionalismului. Lenin şi Stalin insistau
că naţionalitatea va persista un timp îndelungat chiar şi sub regimul socialist. În versiunea lui
Stalin, argumentul suna astfel: „Noi promovăm dezvoltarea maximă a culturii naţionale astfel
încât aceasta să se estompeze definitiv şi, astfel, să se creeze bazele pentru organizarea culturii

72
internaţionale socialiste.” Se pare că doi factori fundamentali au contribuit la crearea acestei
percepţii de „inevitabilitate” a fazei naţionale de dezvoltare. În primul rând, prăbuşirea
Imperiului Austro-Ungar şi mişcările naţionale puternice din cuprinsul fostului Imperiu Rus au
mărit mult respectul şi îngrijorarea bolşevicilor faţă de forţa şi prezenţa ubicuă a naţionalismului.
În al doilea rând, această etapă naţională de dezvoltare a căpătat pe parcurs o conotaţie mai
pozitivă, fiind asociată nu numai cu capitalismul, ci şi cu modernizarea, în general. Această
tendinţă va atinge apogeul în timpul „revoluţiei culturale,” când propaganda sovietică se va
lăuda că în Extremul Nord procesul milenar de formare a naţiunilor a fost „concentrat” într-un
singur deceniu. Astfel, formarea naţiunilor a ajuns să fie privită ca o fază inevitabilă şi pozitivă
în modernizarea Uniunii Sovietice. Aceasta era „premisa modernizării.” A treia şi ultima
premisă afirma că naţionalismul popoarelor ne-ruse era, în primul rând, un răspuns la
opresiunea ţaristă şi era motivat de o „neîncredere” (nedoverie) justificată istoric faţă de
velicoruşi. Acest argument era promovat cu insistenţă mai ales de Lenin, îngrijorarea căruia în
privinţa „şovinismului velicorus” se exprima în afirmaţia sa, că naţionalismul celor oprimaţi
avea un „caracter democratic” care trebuie sprijinit, pe când naţionalismul opresorului nu avea
nici o valoare pozitivă. Acest concept a intrat în retorica bolşevică sub forma distincţiei dintre
naţionalismul „ofensiv” (наступательный) a poporului dominant şi naţionalismul local,
„defensiv” (оборонительный) a popoarelor mici, acesta din urmă fiind privit ca o reacţie
justificată faţă de cel dintâi. Această viziune, la rândul ei, a dus la enunţarea importantului
„principiu al pericolului mai mare,” care suna astfel: şovinismul poporului dominant (sau,
uneori, şovinismul velicorus) reprezenta un pericol mai mare pentru statul sovietic decât
naţionalismul local. Aceasta era „premisa colonială.” Stalin era mai echivoc în a susţine acest
principiu, însă l-a aplicat consecvent din 1923 până în decembrie 1932. Totalitatea acestor
premise a format eşafodajul teoretic pentru „politica naţională” sovietică pe care Lenin şi Stalin
au impus-o unui partid bolşevic recalcitrant prin rezoluţiile adoptate la congresele partidului din
1919, 1921 şi 1923.
Interacţiunea dintre „politica naţională” şi politica externă a fost un al patrulea factor care a
influenţat formarea Imperiului Acţiunii Afirmative. Această legătură dintre politica internă în
domeniul naţional şi scopurile politice externe ale regimului era foarte frecventă în regiunile
estice în timpul războiului civil. Însă, după înfrângerea din războiul sovieto-polonez din 1921, în
urma căreia milioane de bieloruşi şi ucraineni au fost incluşi în statul polonez, atenţia
bolşevicilor s-a îndreptat spre vest. Graniţa de vest a Uniunii Sovietice trecea acum prin
interiorul teritoriului etnografic al finlandezilor, bieloruşilor, ucrainenilor şi românilor. Se spera
că atitudinea ostentativ binevoitoare faţă de aceste etnii în URSS îi va atrage pe co-etnicii lor din
Finlanda, Polonia sau România. Cel mai important obiectiv al acestei strategii era, desigur,
populaţia ucraineană din Polonia. În aprilie 1924, principalul ziar al Ucrainei sovietice scria:
„Existase un timp când Galiţia a servit în calitate de „Piemont” al culturii ucrainene. Acum,
când cultura ucraineană este sufocată în Polonia „civilizată,” „europeană,” centrul acesteia s-a
deplasat în mod firesc spre RSS Ucraineană.” Astfel, Ucraina sovietică era privită ca un
„Piemont” pentru viitoarea unitate culturală, iar apoi şi politica a populaţiei ucrainene din
Polonia, Cehoslovacia şi România (Bucovina). Astfel, încercările sovietice de a exploata
legăturile etnice transfrontaliere în scopul de a-şi răspândi influenţa politică în statele vecine
pot fi definite drept „principiul piemontez.” Acest principiu nu a fost vreodată motivarea
principală a politicii naţionale sovietice, însă, în unele cazuri, a jucat un rol primordial în
„teritorializarea etnicităţii.” Un caz deosebit de interesant pentru noi este, desigur, cel al RASS
Moldoveneşti, poate singurul exemplu din Uniunea Sovietică când acest principiu a fost un

73
criteriu principal în crearea unei „entităţi naţionale.” În plus, „Principiul piemontez” va juca un
rol deosebit în revizuirea politicii „Imperiului Acţiunii Afirmative” de la sfârşitul anului 1932.
Conţinutul „politicii naţionale” sovietice a fost consfinţit de două rezoluţii, adoptate în
1923. Aceste rezoluţii, împreună cu discursurile lui Stalin care le susţineau, au devenit textele
„standard” pentru politica naţională bolşevică din epoca stalinistă. Aceste texte afirmau că statul
sovietic va sprijini pe deplin acele „forme” ale naţionalităţii care nu intrau în conflict cu
existenţa statului centralizat unitar (astfel, se excludeau soluţiile „federaliste” autentice). Această
politică însemna angajamentul de a promova următoarele patru „forme naţionale:” teritoriile
naţionale, limbile naţionale, elitele naţionale şi culturile naţionale. Primul aspect susţinea
existenţa acelor „regiuni naţionale” care fuseseră deja formate şi respingea categoric abolirea
lor. Problema fundamentală era cea a minorităţilor naţionale dispersate teritorial. Autorităţile
sovietice respingeau atât asimilarea acestora, cât şi proiectele „autonomiei culturale” de sorginte
austro-marxistă. Această dilemă a fost, aparent, rezolvată prin crearea unor „teritorii naţionale”
tot mai mici şi prin extinderea sistemului naţional-teritorial până la nivelul raioanelor şi chiar a
satelor. Principalul accent al noii politici naţionale sovietice se punea pe următoarele două
aspecte, adică promovarea limbilor şi a elitelor naţionale. În fiecare teritoriu naţional, limba
„naţionalităţii titulare” trebuia să fie recunoscută drept limbă oficială. Elitele naţionale trebuiau
să fie instruite şi promovate în posturi de conducere în organele de partid şi guvernamentale,
precum şi în domeniul economic şi educaţional din fiecare „teritoriu.” Aceste practici au fost în
curând numite „korenizatsiia” (indigenizare) sau „naţionalizatsiia” (naţionalizare) şi au devenit
pilonul central al „politicii naţionale” sovietice din anii 1920 şi 1930. Rezoluţiile din 1923 au dat
prioritate explicită politicilor de „indigenizare.” Conform interpretării „psihologizante” a
naţionalismului, preferate de Lenin şi Stalin, au fost accentuate efectele subiective ale
„indigenizării.” Această politică urma să transforme percepţia puterii sovietice, care trebuia să
devină „autohtonă,” „apropiată,” „populară” sau „comprehensibilă.” În fine, rezoluţiile în cauză
reafirmau recunoaşterea de către partid a culturilor naţionale distincte şi promiteau sprijinul
maxim al statului pentru dezvoltarea lor. Este faimoasă definiţia stalinistă a „culturilor
naţionale” sovietice ca fiind „naţionale după formă şi socialiste după conţinut,” deşi el a păstrat
mereu o ambiguitate intenţionată cu privire la sensul exact al acestor termeni. Desigur, planurile
bolşevice ale transformărilor sociale radicale nu admiteau existenţa unor trăsături distinctive
reale în domeniul religios, juridic, ideologic sau cotidian. Traducerea care redă cel mai bine
sensul noţiunii de „национальная культура” ar fi, mai curând, „identitate naţională” sau
„etnicitate simbolică.” Politica sovietică a promovat, într-adevăr, identitatea şi conştiinţa
„naţională” a populaţiilor sale ne-ruse. Aceasta se exprima nu numai prin „indigenizare,” ci şi
prin insistenţa asupra trăsăturilor simbolice ale identităţii naţionale, cum ar fi folclorul, muzeele,
îmbrăcămintea şi mâncarea „naţională,” promovarea poeţilor şi a „clasicilor” naţionali sau
comemorarea evenimentelor istorice „progresiste.” Scopul pe termen lung, însă, era coexistenţa
identităţilor naţionale distincte cu o „cultură socialistă unională” care ar fi înlocuit, până la urmă,
fostele „culturi naţionale.” Astfel, identitatea naţională ar fi fost de-politizată şi „neutralizată”
prin respectul formal, chiar ostentativ, arătat faţă de „culturile naţionale” ale popoarelor ne-ruse.
Statul sovietic în primele decenii ale existenţei sale promova, astfel, un fel de „naţionalism
internaţionalist” sau un „naţionalism al discriminării pozitive” care era, desigur, subordonat
politicii centralizatoare şi represive a partidului. Terry Martin foloseşte termenul de „Imperiu al
Acţiunii Afirmative” pentru a distinge esenţa statului sovietic ca „entitate naţională” de alte
„tipuri ideale” de sistem politic, ca, de exemplu, statul-naţiune, oraşul-stat, federaţie,
confederaţie sau imperiu tradiţional. Termenul de „Acţiune Afirmativă” se referă, în această
definiţie, nu numai la programele specifice de promovare a unui anumit grup etnic, ci, mai ales,

74
la sprijinul statului sovietic pentru teritoriile, limbile, elitele şi identităţile naţionale ale acestor
etnii. Formarea URSS în 1922 şi 1923 a consfinţit numai forma teritorială a naţionalităţii, dar nu
şi crearea unei federaţii constituite pe baza teritoriilor naţionale autonome. Terry Martin
defineşte „Imperiul Acţiunii Afirmative” drept „constituţia naţională nescrisă” a URSS, în
sensul britanic al acestui cuvânt (adică „un ansamblu de reguli fundamentale care structurează
viaţa politică a unui stat”). În continuare, cercetătorul american afirmă: „termenul Imperiul
Acţiunii Afirmative reprezintă o încercare de a cuprinde natura paradoxală a Statului sovietic
multietnic: un stat extraordinar de autoritar, centralizat şi violent, structurat în mod formal ca o
federaţie de naţiuni suverane; statul succesor al Imperiului Rus destrămat, care a recucerit cu
succes cele mai multe dintre fostele sale periferii naţionale, dar apoi a procedat, în mod
sistematic, la construirea şi consolidarea naţiunilor sale ne-ruse, chiar şi acolo unde ele existau în
stadiu incipient.” Această definiţie permite înţelegerea caracterului inedit al experimentului
sovietic, în pofida unor continuităţi care existau, fără îndoială, cu statul ţarist care l-a precedat.
Astfel, Martin nu este de acord cu tendinţa de a defini statul sovietic pe baza criteriilor folosite
pentru imperiile tradiţionale (aşa cum au încercat s-o facă mai mulţi sociologi şi istorici
americani, de exemplu Karen Dawisha, Bruce Parrott, Karen Barkey sau Mark von Hagen).
Problema comparării URSS cu imperiile europene multietnice rămâne deschisă, dar schema
propusă de Terry Martin pare să reprezinte mai adecvat realităţile şi motivaţiile „politicii
naţionale” sovietice în anii 1920 şi 1930. Politica „Imperiului Acţiunii Afirmative” a fost
abandonată pe parcursul anilor 1932-33 în favoarea unei noi scheme a relaţiilor naţionale în
interiorul statului sovietic, numită de Martin „concepţia prieteniei popoarelor.” Tendinţele
anterioare de „indigenizare” au fost fie stopate, fie continuate într-o formă latentă. Principala
schimbare s-a produs în ceea ce priveşte statutul culturii şi naţionalităţii ruse în cadrul URSS.
Acestea au fost complet reabilitate şi, mai mult, au devenit elementele centrale ale noii
„constituţii naţionale” sovietice, care a funcţionat sub forma doctrinei „prieteniei popoarelor”
până la prăbuşirea finală din 1991. Această schimbare s-a produs treptat, în intervalul 1933-
1938, şi a culminat cu Marea Teroare din 1937-38, care a semnificat renunţarea totală la
„Imperiul Acţiunii Afirmative.” Totuşi, mecanismele şi formele de organizare a „sistemului
naţional” din statul sovietic iniţiate în această perioadă au continuat, în mare parte, să
funcţioneze.
O problemă foarte importantă care este discutată de alţi doi autori de pe poziţii
asemănătoare concepţiei lui Terry Martin este „teritorializarea etnicităţii” în Uniunea Sovietică,
adică impactul „neintenţionat,” dar palpabil al politicii naţionale sovietice asupra creării unui
cadru instituţional în republicile URSS care a transformat aceste „teritorii naţionale” în nişte
proto-state cu elite proprii. Primul dintre aceşti autori este istoricul german Gerhard Simon, care
urmăreşte în lucrarea sa cum structura pseudo-federalistă a Uniunii Sovietice s-a transformat
într-o bază a independenţei republicilor periferice. După cum am văzut, „construcţia naţională”
nu era un scop în sine, ci doar un instrument de „sovietizare.” (ţelul pe termen lung fiind cel de
„contopire (слияние) a naţiunilor „titulare” într-un singur „popor sovietic”). Totuşi, Simon
afirmă, că programul de „indigenizare” enunţat în 1923, deşi a fost subminat în a doua jumătate
a anilor 1930, a pus în mişcare anumite tendinţe care au supravieţuit atât terorii staliniste, cât şi
războiului. Aceste tendinţe erau deosebit de vizibile în domeniul formării elitelor autohtone în
republicile unionale. O dată cu destalinizarea lui Hruşciov, politica „indigenizării” a fost reluată,
deşi într-o formă atenuată. Toate acestea au dus la creşterea opoziţiei elitelor naţionale faţă de
politica centrului în anii 1980 (mai ales în Ţările Baltice, Ucraina şi Caucaz). Punctele mai
vulnerabile ale abordării lui G. Simon se referă la atenţia minimă pe care o acordă formării
„poporului sovietic,” precum şi la ignorarea conţinutului naţionalismelor locale din republicile

75
sovietice. Totuşi, concluzia sa centrală merită toată atenţia: politica sovietică era orientată nu atât
spre suprimarea naţiunilor, cât spre cultivarea lor (desigur, într-un sens specific, arătat mai sus).
Prin aceste afirmaţii, Simon a contribuit la revizuirea tezelor istoricilor naţionali din exil, precum
şi a unor istorici occidentali (de exemplu, Richard Pipes) care vedeau „politica naţională”
sovietică în termenii unei represiuni continue. Un alt autor, care merge chiar mai departe decât
Simon în aceeaşi direcţie, este Yuri Slezkine. Rămânând în acelaşi cadru al rolului de „creator al
naţiunilor” pe care ar fi avut-o imperiul sovietic, Slezkine readuce în atenţie caracterul deschis şi
indecis al dezbaterilor din anii 1920 cu privire la criteriile pentru definirea naţionalităţii şi
determinarea statutului de „naţiune” al unei comunităţi. Spre deosebire de Pipes, Slezkine arată
că şi după proclamarea sa formală în 1922 Uniunea Sovietică era un proiect în construcţie, nu o
schemă rigidă. El arată, de asemenea (la fel ca Terry Martin) că sub dominaţia stalinistă
politicile de indigenizare nu au fost peste tot revăzute, ci consolidate. Autorul explică:
„Grupurilor etnice care posedau deja propriile republici... li s-a spus să-şi dubleze eforturile de
construcţie a culturilor naţionale distincte,” dând în acest sens exemplul Uzbekistanului.
Conform metaforei pline de subînţeles pe care o foloseşte Slezkine, Uniunea Sovietică a devenit
un fel de „apartament comunal” în care toate naţionalităţile „importante” au primit camere
separate, împărţind doar anumite spaţii şi facilităţi comune (adică supunându-se guvernului
central în chestiunile „prioritare”). Conform concluziei lui Slezkine, „forma” naţională a înlocuit
treptat „conţinutul,” iar gradul de control al elitelor locale asupra republicilor era, în majoritatea
cazurilor, consolidat în ajunul izbucnirii crizei regimului din anii 80 ai secolului al XX-lea. În
plus, existenţa unui mare număr de „antreprenori intelectuali” care erau instruiţi pentru a
promova „culturile naţionale” a dus la faptul, că, o dată cu dispariţia limbajului „marxist-
leninist,” singura alternativă de mobilizare a maselor era limbajul naţiunii şi a naţionalismului.
Deoarece guvernul sovietic nu a încercat vreodată să construiască o „naţiune sovietică” în sens
etnic sau să transforme URSS într-un stat-naţiune al ruşilor, atunci când acest stat ne-naţional şi-
a dovedit eşecul, singurii moştenitori ai săi puteau fi „pseudo-statele” naţionale create tot de
regimul „imperial” sovietic. Acest paradox este deseori ignorat când se încearcă înţelegerea
situaţiei politice din spaţiul post-sovietic. Desigur, perspectiva lui Slezkine are şi unele lacune
importante. Ca şi Simon, el nu are multe de spus despre chestiunea extrem de complexă a
„poporului sovietic.” În plus, el nu discută structura centralizată a economiei planificate şi
problema impunerii controlului unional asupra resurselor republicane. Autorul poate fi acuzat şi
de minimalizarea caracterului expansionist şi xenofob al politicii autorităţilor centrale, mai ales
în primele decenii de existenţă a URSS. În pofida acestor carenţe, Slezkine a demonstrat
„modernitatea” (parţial neintenţionată) a statului represiv sovietic. Astfel, în comparaţie cu
„politica naţională” a Imperiului Rus, experimentul sovietic includea elemente fundamental noi.
Această apreciere este confirmată şi dacă comparăm politica sovietică cu atitudinea faţă de
minorităţi a statelor naţionale est-europene din perioada interbelică, inclusiv cu cazurile unor
foste provincii ale Imperiului Rus devenite state independente.
O ultimă problemă care trebuie atinsă aici este poziţia ambiguă a comunităţii etnice şi
structurilor politice ruse în cadrul URSS. Într-un anumit sens, statutul incert al naţiunii ruse este
una dintre cele mai importante trăsături comune dintre statul sovietic şi imperiul ţarist.
Necoincidenţa dintre „centrul imperial” şi nucleul etnic (sau naţiunea dominantă) a statului este
şi mai clară în cazul sovietic decât în cel imperial rus. În timpul dezbaterilor premergătoare
formării URSS, „chestiunea rusă” a fost unul dintre punctele nevralgice ale divergenţelor dintre
schemele pseudo-federaliste propuse de Lenin şi Stalin. În viziunea bolşevicilor, naţiunea rusă
prezenta, potenţial, cel mai mare pericol pentru unitatea statului sovietic, tocmai pentru că, spre
deosebire de republicile „naţionale” periferice, Republica Rusă putea deveni un centru alternativ

76
de putere care era capabil să submineze guvernul „unional.” Pentru liderii bolşevici, nu a existat
niciodată un loc potrivit pentru naţionalitatea rusă în schema „pseudo-federalistă” sovietică din
perioada „Imperiului Acţiunii Afirmative.” Ruşii erau, în această etapă a construcţiei
„naţionale” sovietice, „naţionalitatea incomodă” din componenţa URSS, prea mare pentru a fi
ignorată, dar şi prea periculoasă pentru a i se acorda un statut egal cu cel al altor naţionalităţi
importante. Dându-şi seama de ameninţarea deosebită pe care o avea existenţa unei naţiuni ruse
„oficializate” pentru unitatea statului „supranaţional” sovietic, bolşevicii au refuzat iniţial să
creeze o republică naţională rusă cu o structură instituţională completă sau să acorde acestei
republici aceleaşi privilegii „naţionale” care erau promovate cu insistenţă la periferii. Totuşi,
după 1933 conducerea sovietică a conchis că această strategie de „discriminare” a ruşilor a
eşuat. Ca urmare a ei, partidul crease tensiuni şi resentimente nedorite în rândurile membrilor
ruşi ai PC(b)U, consolidând în acelaşi timp sentimentele naţional-comuniste ale populaţiei ne-
ruse. Între 1933 şi 1938, dar mai cu seamă după al doilea război mondial, autorităţile sovietice
au întreprins o serie de reforme fundamentale pentru a restructura statutul fostei „naţionalităţi
incomode.” La nivel central, existase întotdeauna o percepţie că nucleul şi baza statului sovietic
erau formate în primul rând din ruşi, de aceea restricţiile oficiale ale exprimării lor „naţionale”
nu puteau fi decât temporare şi parţiale. Astfel, „reabilitarea” culturii ruse, precum şi locul
central pe care îl ocupa limba şi tradiţia literară rusă în crearea „identităţii sovietice” erau, din
punctul de vedere al Moscovei, nu numai explicabile, dar şi salutare. Totuşi, până la sfârşitul
existenţei URSS naţiunea rusă avea un statut ambiguu. Această ambiguitate se exprima prin
absenţa unui partid comunist specific rus şi prin caracterul federal (oricât de formal) al RSFSR,
care constituiau deosebiri fundamentale în raport cu celelalte republici sovietice. Ambiguitatea
provenea din acelaşi potenţial exploziv pe care l-ar fi avut izbucnirea naţionalismului rus pentru
existenţa URSS. Identificarea ruşilor cu instituţiile unionale era o compensare a absenţei
propriului centru de putere şi nu era o problemă atâta timp cât URSS îşi păstra legitimitatea
politică în ochii populaţiei ruse. Însă, imediat ce această legitimitate a fost subminată, „visul
urât” al liderilor sovietici a devenit realitate: în 1991, sub Boris Elţin, Rusia şi-a reclamat
calitatea de „centru alternativ,” iar aceste pretenţii s-au dovedit fatale pentru URSS. Aceste
consideraţii ar trebui să ne reamintească importanţa incertitudinii construcţiei naţionale ruse atât
pentru experienţa imperială rusă, cât şi pentru cea sovietică. Însă, dacă în primul caz caracterul
„nefinisat” al naţiunii ruse era, poate, o carenţă a proiectelor imperiale, în cazul URSS aceasta
era o necesitate pentru păstrarea unităţii „federaţiei” sovietice.
Astfel, cazul sovietic este un exemplu fascinant de îmbinare a caracteristicilor „imperiale”
tradiţionale şi a trăsăturilor moderne şi chiar revoluţionare. Din această cauză, alăturarea URSS
de imperiile prăbuşite după 1914 este, poate, neproductivă, însă analiza experienţei sovietice ne
poate spune foarte multe despre situaţia actuală din „spaţiul post-sovietic.” „Modernitatea”
experimentului sovietic, oricât de aberantă şi parţială, are consecinţe multiple şi la 15 ani după
prăbuşirea finală a „primului stat al muncitorilor şi ţăranilor.”

Bibliografie selectivă

1. Lieven, Dominic. Empire: The Russian Empire and Its Rivals. New Haven: Yale
University Press, 2000.
2. Eisenstadt, Shmuel. The Political Systems of Empires. Transaction Publishers>
New Brunswick, 1992.

77
3. Duverger, Maurice (ed.). Le concept d’Empire. PUF: Paris, 1980.
4. Muldoon, J. Empire and Order. The Concept of Empire. Macmillan: Houndmills,
1999.
5. Doyle, Michael. Empires. Cornell University Press: Ithaca, 1986.
6. Pagden, Anthony. Lords of All The World: Ideologies of Empire in Spain, Britain
and France c. 1500-c. 1800. New Haven, Conn.: Yale University Press, 1995.
7. Armitage, David, ed. Theories of Empire, 1450-1800. Aldershot [England]:
Ashgate, 1998.
8. Lieven, Dominic. “Empire on Europe’s Periphery: Russian and Western
Comparisons,” in: Rossiiskaia imperiia v sravnitelinoi perspective. Sbornik statei.
Moskva: Novoe Izdatelistvo, 2004, pp. 71-93
9. Fieldhouse, D. K. The Colonial Empires. A Comparative Survey from the
Eighteenth Century. Macmillan: Houndmills, 1982.
10. Riber A. [Rieber, Alfred J]. “Izuchaia imperii” [Approaches to Empires]. // In:
Istoricheskie Zapiski. T. 6(124), pp. 86-131.
11. Rieber, Alfred J. “Sravnivaia kontinental’nye imperii” [Comparing Continental
Empires], in: Rossiiskaia imperiia v sravnitelinoi perspective. Sbornik statei.
Moskva: Novoe Izdatelistvo, 2004, pp. 33-70
12. Khodarkovsky, Michael. “Was Russia a Colonial Empire? Frontiers and
Borderlands in Eighteenth-Century Russia.” Available at:
www.saratov.iriss.ru/empires , Internet.
13. McNeill, William H.. Europe’s Steppe Frontier. Chicago University Press:
Chicago, 1964.
14. Canny, Nicholas. “The Ideology of English Colonization: From Ireland to
America,” in: William and Mary Quarterly, 3rd Series, Vol. XXX< 1973, pp. 575-
598. Reprinted in: Armitage, David, ed. Theories of Empire, 1450-1800. Aldershot
[England]: Ashgate, 1998, pp. 178-202
15. McKettrick, Rosamond, and Roland Quinault, eds. Edward Gibbon and Empire.
Cambridge: Cambridge University Press, 1997.
16. Colley, Linda. Britons. Forging the Nation. 1707-1837. Yale University Press:
New Haven, 1992.
17. Kearney, Hugh. The British Isles. A History of Four Nations. Cambridge:
Cambridge University Press, 1989.
18. Balfour, Sebastian. “Riot, Regeneration and Reaction: Spain in the Aftermath of the
1898 Disaster,” in: The Historical Journal, Vol. 38, Nr. 2, (June 1995), pp. 405-423
19. Blinkhorn, Martin. “Spain: The ‘Spanish Problem’ and the Imperial Myth,” in:
Journal of Contemporary History, Vol. 15, 1980, pp. 5-25
20. Balfour, Sebastian. „The Spanish Empire and Its End: A Comparative View In
Nineteenth and Twentieth Century Europe.” Available at:
www.saratov.iriss.ru/empires , Internet
21. Balfour, Sebastian. The End of the Spanish Empire. 1898-1923. Clarendon Press:
Oxford, 1997.

78
22. Costelloe, M. P. Responses to Revolution. Imperial Spain and the Spanish
American Revolutions (1810-1840). Cambridge: Cambridge University Press,
1986.
23. Inalcik, Halil, and D. Quataert. An Economic and Social History of the Ottoman
Empire (1300-1914). Cambridge: Cambridge University Press, 1994.
24. Sugar, Peter F. South-Eastern Europe under Ottoman Rule (1354-1804). University
of Washington Press: Seattle, 1993.
25. Findley, C. V. Bureaucratic Reform in the Ottoman Empire. The Sublime Porte
(1789-1922). Princeton University Press: Princeton, 1980.
26. Somel, Selcuk Aksin. “Osmanskaia Imperiia: mestnye elity I mehanizmy ih
integratsii, 1699-1914” [Imperiul Otoman: elitele locale si mecanismele integrarii
lor intre 1699 si 1914], in: Rossiiskaia imperiia v sravnitelinoi perspective. Sbornik
statei. Moskva: Novoe Izdatelistvo, 2004, pp. 177-204
27. Sugar, Peter F. Nationality and Society in Habsburg and Ottoman Europe.
Brookfield, Vt: Variorum, 1997
28. Ingrao, Charles. The Habsburg Monarchy. 1618-1815. Cambridge University
Press: Cambridge, 1994.
29. Evans, R. J. W. The Making of the Habsburg Monarchy (1551-1700). Oxford
University Press: Oxford, 1979.
30. Jaszi, Oszkar. The Dissolution of the Habsburg Monarchy. University of Chicago
Press: Chicago, 1977.
31. Kappeler, Andreas. The Russian Empire: A Multiethnic History. Translation by
Alfred Clayton. Harlow, England: Pearson Education, 2001.
32. Seton-Watson, Hugh. The Russian Empire. 1801-1917. Oxford University Press:
Oxford, 1967.
33. Ragsdale, Hugh, ed. Imperial Russian Foreign Policy. Cambridge University Press:
Cambridge, 1993.
34. LeDonne, John. The Russian Empire and the World, 1700-1917: the Geopolitics of
Expansion and Containment. New York : Oxford University Press, 1997.
35. Bassin, Mark. Imperial Visions: Nationalist Imagination and Geographical
Expansion in the Russian Far East (1840-1865). Cambridge University Press:
Cambridge, 1999.
36. Khodarkovsky, Michael. Russia's Steppe Frontier: The Making of a Colonial
Empire, 1500-1800. Bloomington : Indiana University Press, 2001.
37. Hosking, Geoffrey. Russia, People and Empire, 1552-1917. Cambridge, Mass. :
Harvard University Press, 1997.
38. Riasanovsky, Nicholas. A Parting of Ways: Government and the Educated Public
in Russia, 1801-1855. Oxford : Clarendon Press, 1976.
39. Walicki, Andrzej. The Slavophile Controversy: History of a Conservative Utopia in
Nineteenth-Century Russian Thought. Oxford: Oxford University Press, 1975.
40. Miller, Alexei. “Ukrainskii vopros” v politike vlastei I russkom obshchestvennom
mnenii (vtoraia polovina XIX v.). [The “Ukrainian Question” reflected in the state

79
 policy and the Russian public opinion (second half of the XIX century)]. St.-
Petersburg: Aleteia, 2000.
41. Kohut, Zenon. Russian Centralism and Ukrainian Autonomy. Imperial Absorption
of the Hetmanate. 1760-1830's. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1988.
42. Saunders, David. The Ukrainian Impact on Russian Culture (1750-1850).
Edmonton: Canadian Institute for Ukrainian Studies, 1988.
43. Himka, John Paul. “The Construction of Nationality in Galician Rus’: Icarian
Flights in Almost All Directions,” in: Ronald Grigor Suny and Michael D.
Kennedy, eds. Intellectuals and the Articulation of the Nation. The University of
Michigan Press: Ann Arbor, 1999, pp. 109-164
44. Szporluk, Roman. “Ukraine: From an Imperial Periphery to a Sovereign State,” in:
…, pp. 85-119
45. Chirot, Daniel, ed. The Origins of the Backwardness in Eastern Europe. Economics
and Politics from the Middle Ages Until the Early Twentieth Century. Berkley &
London: University of California Press, 1989.
46. Chirot, Daniel. Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan
Colony. New York, 1976.
47. Janos, Andrew C.” Modernization and Decay in Historical Perspective: The Case
of Romania”, in: Jowitt, Kenneth, ed. Social Change in Romania, New York:
Academic Press, 1976, p. 72-116.
48. Antohi, Sorin. “Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic
Ontology,” in: TR@NSIT. Europaische Revue, Nr. 21, 2002. Available at:
http://www.iwm.at/t-21txt8.htm; Internet.
49. Mitu, Sorin. National Identity of Romanians in Transylvania. New York: CEU
Press, 2001.
50. Cioranesco, George. Bessarabia: Disputed Land between East and West.
Munich: Editura Ion Dumitru, 1985
51. Manoliu-Manea, Maria, ed. The Tragic Plight of a Border Area: Bessarabia and
Bucovina. Los Angeles, Calif.: Humboldt State University Press, 1983.
52. Dima, Nicholas. From Moldavia to Moldova: The Soviet-Romanian
Territorial Dispute. Boulder, Colo.: East European Monographs, 1991
53. King, Charles. The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture.
Stanford, CA: Hoover Institution Press, 2000.
54. Negru, Gheorghe. Tsarismul shi mishcarea natsionala a romdnilor din Basarabia
[The Tsarist Regime and the National Movement of the Romanians from
Bessarabia]. Chisinau: Prut International, 2000.
55. Jelavich, Charles, and Barbara Jelavich. The Establishment of the Balkan Nation
States. 1804-1920. Seattle: University of Washington Press, 1977
56. Martin, Terry. The Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism in the
Soviet Union (1923-1939). Ithaca & London: Cornell University Press, 2001.
57. Martin, Terry. „The Soviet Union as Empire: Salvaging a Dubious Analytical
Category,” in: AB IMPERIO, 2002, Nr. 2, p. 91-105

80
58. Simon, Gerhard. Nationalism and Policy towards the Nationalities in the Soviet
Union. Westview: Boulder, 1991.
59. Suny, Ronald Grigor. The Revenge of the Past. Stanford University Press: Stanford,
1993.
60. Slezkine, Yuri. ”The USSR as a Communal Apartment, or How a Socialist State
Promoted Ethnic Particularism,” in: Slavic Review, Vol. 53, Nr. 2, 1994, pp. 414-
452
61. Pipes, Richard. The Formation of the Soviet Union. Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1964.
62. Kotkin, Stephen. “1991 and the Russian Revolution: Sources, Conceptual
Categories, Analytical Frameworks,” in: The Journal of Modern History, Vol. 70,
June 1998, pp. 384-425

81