Rezumatul monografiei „Invaziile barbare” de Perre Riche

Elaborat de: Ceapchi Nicolae, student în anul II la fac. De Istorie și

Geografie, U.P.S.C „Ion Creangă”

Barbarii și romanii înaintea marilor invazii

I. Barbarii germanici
Pentru romani, toți cei care vorbeau limbă străină de a lor, erau considerați barbari. Popoarele
care au fost absorbite de romani nu erau considerate barbari, precum Perșii ssanizi, însă celelalte,
precum nomazii din Africa, alanii din Marea Neagră și celții din Britania erau barbare. Cei mai
periculoși barbari pentru romani erau germanicii, de dincolo de Dunăre și Rin. Invaziile
germanicilor are o importanță majoră, deoarece premerg toate celelalte invazii.
1. Originea
Cercetările naziste au propus idea conform căreia germanicii provin de la poporul de origine
caucaziană Urvolk, însă cercetările recente au demonstrat că de fapt germanicii își au originea în
sec. V î.H, fiind un rezultat a fuziunii dintre populația culturii Grand Marais, specifică Europei
de Nord, și populațiile culturii ceramicii liniare, dintre Marea Neagră și Oceanul Atlantic. La fel,
se menționează și influența din partea civilizației megalitice, din zona Mediteranei orientale.
Între 2000-1800 cultura protogermanică se transformă datorită contactului cu cultura Hache de
Combat. Aceasta vinde din Europa orientală și a adus cu sine o serie de schimbări, precum
metalurgia bronzului, ceramica lineară, economia pastorală și structura socială patriarhală. În
acea apare prima civilizație germanică, pe teritoriul Scandinaviei meridionale și Danemarcei. Î
prima jumătate a mileniului I î.Hr, germanicii cunosc un declin, ce se datorează ascensiunii
celților. Invaziile germanice încep în secolul al VI, odată cu topirea ghețarilor scandinavi.
2. Formarea Germaniei
Migrarea începe spre sud și sud-est. Aceștia se împărțeau în două germanicii orientali și
occidentali. Germanicii occidentali, precum cimbirii și suevii, au contactat cu romanii primii (sf.
secolului II î.Hr). În continuare aceștia au fost opriți la limes de către Caesar și Augustus, iar prin
secolul III d.Hr, eu constituiai mici triburi, care nu reprezentau vreun pericol serios pentru
romani (Caesar și Tacitus scriu despre ei). Germanicii mai periculoși erau cei Orientali, precum
burgunzii, vandalii și goții. Aceștia erau bine echipați, având lănci lungi, căști, cuirase, scuturi
rotunde etc. Romanii nu cunoșteau de aceste triburi, dar când au cunoscut eu deja avansase în
Dacia și limesul dunărean). În ajunul invaziilor, Dacia era stăpânită de goți, ambele părți ale
Niprului de vizigoți și ostrogoți, care erau cei mai bine înarmate și periculoase triburi pentru
Roma.
3. Civilizația germanică
Reieșind din descoperirile arheologice și scrierile latine s-au identificat anumite trăsături ale
civilizației germanice, ceea ce și a demonstrat existența acesteia.
Viața socială – Germanicii nu au avut stat și nici orașe. Societatea germanică era structurată în
neamuri, triburi și familii. Aceștia se împărțeau în grupuri de oameni, ce formau un ținut, numit
„gau”. Aceste grupe se adunau odată pe an, într-un loc sacru, precum vreun arbore sau munte,
pentru a discuta problemele, precum alegerea șefilor sau medierea problemelor dintre triburi.
Triburile erau formate din mai multe familii, care constituiau aristocrația, cei care dețineau cel
mai mult pământ. După ei se află oamenii liberi, iar mai apoi sclavii, prizonierii de război.
Familia germanică are similitudini cu ce Romană, fiind patriarhală. Fetele până la căsătorie și
băieții până la doisprezece ani trăiesc în sânul familiei și îndeplinesc lucrurile casnice, precum
cultivarea etc. După atingerea vârstei de doisprezece ani băieții sunt înarmați cu o suliță lungă și
scut, fiind trimiși la ucenicia militară. Femeile, la rândul său, după ce se căsătoresc primesc din
partea bărbatului animale și arme. Aceste trăsături sunt caracteristice pentru majoritatea
germanilor. Însă la germanicii orientali se prezintă o ierarhizare mai accentuată decât la cei
occidentali, care se caracterizează prin instituții monarhice dezvoltate.
Viața militară și economică – Germanii erau înarmați cu lănci (farmee), săbii lungi și topoare,
mereu gata să înainteze în luptă. Grupul de soldați pe câmpul de luptă era format din șeful, care
stătea pe centru, iar tinerii îl încunjurau. Se menționează că dacă pierdeau bătălia se sinucideau.
Războaiele se întrerup de recoltă, deoarece această activitate era principala activitatea de
subzistență, precum și creșterea animalelor. Casa acestora era construită din lemn sau piatră,
având un nivel și o odaie. Se menționează o tehnică importantă de confecționare a armelor,
precum întărire oțelului cu azot, identificat de către E. Sali.
Viața religioasă – Puține lucruri se cunosc despre viața religioasă a germanicilor, din sursele
cunoscute se prezintă scrierile lui Tacitus și Caesar, care sunt prea timpurii pentru o caracterizare
generală, sau colecția de legende mitologice Edda. Precum și familia germanică, zeitățile la fel
au similitudini cu cele romane. Astfel, se identifică zeii: Wotan – comerțul, Tiwas – cerul și
adunările, Donar – fulgerul, Nerthus – zeița fecundității, Freya – dragostea. Germanicii practicau
sacrificiul animal și uman, care se producea la solstiții, la lună nouă. Aceștia nu credeau în
moarte, iar riturile funerare constituiau incinerațiile și inhumațiile.
Viața culturală – la capitolul vieții culturale cea mai solidă informație îi revine descoperirilor
arheologice, pe când restul informației este obținută din Edda, în sagas scandinave și în saxonul
Beowulf. Printre principalele manifestări artistice ale germanilor por fi enumerate fibulele
rotunde sau aviforme, acoperite cu sticlă, decorate cu figuri stilizate de animale. Astfel,
predomină un decor zoomorf.

II. Imperiul Roman în secolul al IV-lea

În secolul al III-lea granițele Imperiului nu se mai schimbau. Dioclețian a împărțit provinciile
în dioceze. La sud – provincia proconsulară Africa. La est, dioceza Orientului, cu limesul Sirian.
La nord est – diocezele ce înconjurau Marea Neagră. Dunărea rămânea frontiera între Imperiu și
barbari. Sunt menționate și dioceza Britania și Hispania.
Împărații iliri Dioclețian și Constantin au creat Imperiul târziu, după situația anarhică din
secolul al III-lea. Principalele caracteristici a Imperiului din perioada respectivă sunt caracterul
monarhic, cu principala autoritate – Senatul, și caracterul totalitar cu o birocrație excesivă.
La nivel de economie această perioadă este caracterizată prin epuizarea tot mai ascensivă a
resurselor obținute în urma câștigurilor precedente. Astfel, Imperiul se află în fața problemei,
care constă în faptul dezvoltării slabe a meșteșugurilor, cumpărând de la negustorii greci și
egiptieni, aceștia nu aveau nimic să ofere în schimb, pentru vânare. Totodată se evidențiază
fenomenul de patronaj, care consta în oferirea protecției în situații extreme pentru țărani în
schimbul proprietății lor.
Deși mult timp se considera că civilizația romană se afla în decădere în acea perioadă,
cercetările recente demonstrează că totuși nu este așa, ci chiar se poate spune că putea fi o
reînnoire literară și artistică, care a fost întreruptă de invaziile barbare din secolul al V-lea, care a
distrus multe capodopere. Una din reînnoiri este emanciparea literelor latine. Totodată, se atestă
și un interes deosebit pentru sculptură și arhitectură, astfel se pot enumera: busturile enorme ale
personalităților notorii și mozaicul.

III. Romanii și barbarii în secolele III și IV

Roma a renunțat la cucerirea Germaniei, deoarece nu a reușit să supună pe barbarii de pe
malurile Elbei și s-au retras pe malul drept al Rinului. În continuare se realizează o fortificare a
limes-urilor deoarece deja s-a aflat de pericolul barbar.
Secolele III-IV se caracterizează prin oprirea atacurilor de către Severi, ce a provocat o serie
de invazii, precum cele a alamanilor și francilor, care au distrus și pusteit Galia și Spania,
precum și Italia de nord. Dioclețian și Constantin au reușit să soldeze situația, prin
profesionalizarea armatei, întărirea și formarea trupelor de frontieră, restabilind astfel echilibrul.
Roma realizează schimburi economice cu barbarii, ce se deduce din descoperirile
arheologice. Principalele obiecte care au circulat sunt: denarii, solidii, statuete de bronz, fibule,
stofe, cărămizi cu ștampilele legiunilor romane. S-au realizat și anumite schimburi culturale,
precum preluarea Evangheliei de către goți și inventarea alfabetului runic.
În perioada următoare barbarilor li se permite să pătrundă în Imperiu. Mai întâi, pe timpul lui
Marc Aureliu care a fost nevoit să primească barbarii, deoarece aceștia puteau servi drept brațe
de muncă sau rezerve de soldați pe timpuri de crize. Deja mai târziu, barbarii au fost primiți la
posturi de consuli etc. ceea ce a dezmembrat conducerea Romană și a pus temeliile unei
civilizații romano-barbare.

IV. Cauzele sfârșitului Imperiului de Apus

Dificultățile economice, precum inflația monetară și trecerea de la economie monetare la
economie naturală a dus la depopularea Imperiului. La nivel social, se accentuează inegalitatea
dintre clasele bogate, care puteau să reziste în fața crizei, și clasele mai sărace. Acestea din urmă
au provocat, în mod firesc, o serie de revolte.
În continuare, pentru a încerca să trezească cetățenii împotriva amenințării barbare s-au
realizat o serie de schimbări radicale, precum „Edictul de la Milano”, însă toate acestea erau în
zădar, deoarece era prea târziu deja „nici o mare forță morală nu putea ridica Roma împotriva
barbarilor”
Occidentul, care se barbariza tot mai mult, a fost dezmembrat de la Imperiul Roman, prin
intermediul secesiunii din 395. Aceasta a slăbit mult Roma, care nu mai era centrul economic al
„lumii”. Totodată, tot mai accentuat se manifesta și atitudinea indiferentă a conducerii centrale,
ceea ce a provocat invazii și războaie civile.
Germanizarea armate se observă tot mai accentuat, ceea ce deloc nu era în favoare armatei
romane, astfel încât aceasta nu mai era acea armată puternică și disciplinată de pe timpuri.
 Hunii, popor contrar opus germanilor, prin modul său nomad și „călăreț” de viază. Aceștia
înaintează tot mai mult spre Europa, alungând ostrogoții, mai apoi vizigoții, deschizând prin
aceasta marile invazii.

CAPITOLUL II MARILE INVAZII

I. Ierușul barbar
Către 370 ostrogoții sunt atacați de huni, fiind nevoiți să se retragă spre Nistru și să se
unească cu vizigoții. Ulterior aceștia rog să fie lăsați să intre în Imperiu și Teodosie îi acceptă ca
federați, oferindu-le locuri în rândurile armatei.
După moartea lui Teodosiu, Imperiul de Răsărit este controlat de către barbari. Regele hun,
Alaric, înaintează tot mia mult în Europa, iar scopul lui este de a cuceri Italia, ceea ce și reușește,
jefuind cetăți după cetăți, până a ajuns în Roma, unde timp de trei zile barbarii au jefuit, au dat
foc și au violat roma. Alaric moare în 410.
În 406, frontiera Rinului este eliberată și vandalii, suevii și alanii pătrund în Galia.
În continuare, Peninsula Iberică cunoaște invaziile, prin cucerirea Spaniei. În același timp Galia
este invadată a doua oară. Se încearcă ducerea unor tratative privind alianța între barbari și
Romani, însă romanii sunt prea mândri și refuză.
În continuare situația se stabilizează, barbarii sunt primiți tot mai mult în imperiu, fiind
considerați ca trupe auxiliare. Aceștia ajută la recucerirea Galiei și Spaniei, situația pare să se
stabilizeze.

II. Prăbușirea Imperiului de Apus.

În perioada următoare la conducerea Imperiului Roman de Apus vine Aetius, un roman,
crescut de barbari. Acesta a acumulat o experiență bogată de luptă, aflându-se un timp îndelungat
între barbari, fiind antrenat de Alaric.
Împăratul I.R.A îl numește patriciu, iar acesta reușește să respingă atacurile în Galia, de către
Teodoric I. După Galia este cucerită și Britania, deși Aetius opune rezistență, realizând o alinață
cu vizigoții și saxonii împotriva hunilor, însă, până la urmă Britania este cucerită. Spania la fel
este cucerită, deoarece autoritățile romane n-au putut să se folosească de părăsirea acesteia de
către vandali și nu a putut să-i alunge pe suevii slăbiți. Regele vandalilor, Genseric, după ce
ajunge în Africa cucerește Algeria, primind de la romani statutul de federat, ce-i oferea control
asupra Africii de Nord, care era una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului.

III. Invazia hunilor

Hunii distrug ostrogoții, alungă vizigoții spre sud și stabilesc relații comerciale cu alte populații
germanice și iraniene, primind chiar și oameni în trupele lor. Aceștia doreau să devie federați ai
Romei, însă planul lor era de a cuceri Imperiul Roman de Răsărit. Teodosiu al II-lea se temea de
ei, de aceea a acceptat să plătească un tribut anual lor.
În continuare Attila înaintează spre vezt și încearcă să cucerească Galia, sub pretextul că romanii
au primit vizigoții în imperiu după înaintarea hunilor spre ostrogoți. Aceasta nu-i reușește, deși
cu pierderi mari, în numele regelui Teodoric. După Galia, Attila înaintează spre cetatea Romană,
cucerind tot în drumul său. Oamenii se refugiază în Roma, pe când cetatea romană încearcă să
ducă tratative cu Attila. Acesta acceptă și pentru o sumă impunătoare de băgoții părăsește Italia.
Astfel, Imperiul Hun nu cucerește Italia.

IV. Sfârșitul Imperiului Roman de Apus

În Imperiu continue intrigile politice, după asasinarea lui Aetius și a lui Valentenian al III-
lea, la conducere vine suevul Ricimer. Ricimer cheamă la conducere tronul Constantinopolului
pe Olybrius.
Odată cu stăpânirea Cartaginei, Genseric a obținut un teren vast pentru manevră militară.
Pentu ca să prevină o debarcare în Italia, Valentinian a poruncit să se restaureze zidurile de la
Neapole și de la Roma, chiar promițându-i lui Genseric pe fiica sa. Însă, asasinarea acestuia
amână planurile date. Genseric dorește să înainteze spre Orient. În 468, Leon I de la
Constantinopol și Anthemius de la Roma au pregătit o expediție navală împotriva lui, care a
eșuat până la urmă.
În continuare, almanii se extind în Alsacia și Elveția, iar francii coboară până la Rin și ajung
la Koln. La vest de Elveția s-au instalat bugrunzii, care ulterior au format statul său și au stăpânit
căile de comunicație dintre Italia, Galia și Germania. (470).
PE timpul regelui Euric, vizigoții cuceresc o parte impunătoare a Europei și formează regat.
Regele vizigot, Euric, a rupt relațiile cu Roma. Regatul vizigot cuprinde acum teritoriul de la
Oceanul Atlantic până la Alpii maritimi.
Imperiul Roman de apus dispare, în urma asasinării lui Oreste de către regele barbar
Odoacru, pentru statut de federație, și-l instalează la tron pe Romulus al II-lea.

V. Ultimele invazii din secolulu al V-lea

În timpul secolului al V-lea s-a format o ruptură culturală între Orinet și Occindent. Aceasta
s-a agravat mai ales prin cucerirea Imperiului Roman de Apus. Deși conducerea romană de
Constantinopol a încercat să oprească expansiunea barbară, acesta na reușit (aurul dat lui Attila,
pentru a lăsa cetatea Romană). Însă starea de lucru nu pare să emoționeze prea mult Occidentul.
Regele Zenon îl lasă pe Odoacru să guverneze Italia, ceea ce demonstrează ignoranța.
Ostrogoții, în frunte cu Teodoric, care era numit patriciu, iar mai apoi consul, de către Zenon,
înaintează spre Italia, îl învinge pe Odoacru și se stabilește acolo, fiind recunoscut drept stăpân
de către autoritatea romană.
Francii, în frunte cu Clovis au cunoscut o extindere serioasă. Mai întâi, acesta supune
alamanii, obținând o victorie importantă la Alsacia. Acesta a încercat să cucerească și vechea
Galie, dar n-a reușit, deșia primit ajutor de la burgunzi, a fost oprit de către vizigoți. Este necesar
de menționat că regele Clovis este remarcabil prin consolidarea creștinismului în Occident.
Capitolul III Influențe barbare sau supraviețuiri romane.
Inițial barbarii constituiau doar 5% din populația romană. Principala instituție d econducere a
acestora era regalitatea, sprijinită pe forța armată. Atât timp cât operațiile militare erau de succes,
acest sitem supraviețuia. Modul de subzistență al acestora era exploatare terenurilor și deplasarea
la alte terene.
Organizare judiciară avea o tradiție germanică, adică un sistem format pe baza de răzbunare.
Puterea de stat se implica în acest sistem prin compensații numite „wergeld”.
Inițial, dreptul barbar era unul oral. Deja mai apoi au fost adoptate coduri de legi proprii, precum
cel vizigot a lui Euric.
Un element important pentru fuziunea barbarilor cu romani era adoptare limbii latine, deoarece
aceasta îi apropia de populația romană. Această adoptare a dus la apariția multor dialecte, doar
Anglia, Germania și Belgia nu au fost supuse acestui proces.
În regiunile unde contactul cu romanii a fos tprezent și înaintea invaziilor fuziunea s-a produs
mai rapidă, unicul obstacol era religia ariană, adoptată de unele triburi.
Autorul nu acceptă ideea că economia a regresat după invazie, este menționat doar faptul că
războaiele uneori stopau transporul comercial. În Galia, popoarele federate a Romei au primit
jumătate din pământuri, precum și sclavi. Totodată, sosirea barbarilor a populat spațiul rural.
Aceștea au răspândit morile de apă cu sine. Unul din dezavamtaje era predominarea agriculturii,
în defavorul comerțului. Economia în acea periaodă s-a inhibat nu din cauza invaziilor, cin din
cauza acumulării tezaurului în biserici și datorită războaielor duse cu vandalii și goții.
Descoperirile arheologice confirmă faptul că în sec VI-lea drumurile comerciale erau active, iar
schimbul între orient și occident era activ.
Deși barbarii nu au înțeles semnificația culturii romane, în afară de acele aspecte aplicabile,
precum arhitectura, dreptul și medicina, se poate afirma că în urma fuziunii barbaro-romane, dea
lungul secoleleor VI-VII, s-a creat o cultură nouă, ce se deduce cu ajutorul bisericilor ce s-au
păstrat în Spania și Anglia.

Organizarea regatelor barbare

Vandalii controlau partea de nord a Africii. Ostrogoții din Iralia erau guvernași de către regele
tolerant Teodoric, care s-a străbuit să mențină relații bune între romani șo barbari.
Către mij. Secolului al VI-lea vizigoții anexează regatul suev și împing influența biznatină spre
mare, deși puțin mai recent peninsula a fost ocupată de către Iustinian. În 589 vizigoții sunt
creștinizați.
Regatul Burgunt este convertit la catolicism pe timpul regelui Sigismund. După care acesta se
supune atacurilor france. Regatul franc cucerește Regatul Burgund, astfel începe expansionismul
franc. Instituțiile la majoritatea regatelor france erau asemenea. Regimul de conducere era
monarhic. Regele franc păstra vestimentația barbară. Palatul reprezenta o tabără care se deplasa
după necesitățile materiale, fiind alcătuit din anumiți demnitari. Galia francă a devenit echilibrată
din punct de vedere social, iar episcopia a reușit să realizeze o coeziune politică.
Cotitura secolele VII – VIII
Mediterana nu mai era centrul de circulația a forțelor politice și economice, ce se datorează
începutului expansiunii arabe (689 Cartagina, apoi toată Africa și în 711 Spania). În același timp,
Galia și Spania au devenit o zone de dipresiune, ce se datora creșterii demografice și inflației
monetare.
Începând cu secolul al VI regatul vizigor a început să arăte tot mai asemănător cu unul roman, iar
palatul regal amintea de cel de la Ravenna, pe când regele a lăsat vestimentația barbară. Se
atestă și evoluția literaturii.
La sf. Secolului al VI biserica practic dirija politica regatului. În secolul al VII se atestă conflicte
între cei care erau pentru arianism și clericii catolici. La începutul secolului al VIII arabii
cuceresc Spania.

Regatele anglo saxone

Britania a fost cucerită de anglo-saxoni datorită faptului că a fost slab romanizat și că nu a fost
civilizată de către romani. Pentru a cuceri Britania, anglo-saxonii se luptă cu celții, apoi cu
britonii. Fuziunea între britoni și anglo-saxoni nu s-a realizat, ei erau separați. Aceasta se deduce
din faptul că nu-i nici un cuvând briton în limba anglo-saxonă.
Regatul anglo-saxon este un caz excepțional în care barbarii încep constuirea statală fără
influență romană, cât și fără influnță din partea populațieia utohtone. Anglia a fost împărțită în
18 regate dușmănoase între ele.

IV. Biserica și barbarii

I. Biserica ea în grija ei societatea barbară

Instituțiile bisericii au fost copiate după cele a Imperiului. Aceasta avea oraș, sediu al episcopatului, care
era centrul vieții religioase. În cadrul imperiului aceasta era o societate autonomă, cu sis. său de guvernare
și cu regulile sale de disciplină. În secolul IV biserica avea o situație privilegiată, fiind protejată de către
stat, totodată, împărații se implicau tot mai mult în instituțiile acesteia.
După cucerirea lui Alaric lumea continue, romanii se obișnuiesc cu contactul cu barbarii. Biserica romană
se adaptează sub barbari, iar episcopii devin singura autoritate politică în orașele asediate, realizând
colaborări cu șefii germanici. Spre sfârșit, barbarii distrug complet instituțiile eclesiastice, iar
Cea mai mare problemă cu care s-a confruntat biserica în secolul V a fost necesitatea de a converti
barbarii la creștinism, care se deosebeau cu totul de romani, a căror univers mintal se opunea radical celui
în care clericii au răspândit creștinismul timp de 4 secole.
Episcopii cultivați pe timpul lui Teodosiu înțelegeau că mai întâi trebuie să convertească șefii barbari la
creștinism, însă situația era dificilă prin faptul că mulți din ei erau convertiți la arianism, iar aceasta era o
formă de afirmarea identității etnice. Cu principii păgâni lucrurile erau mai ușoare, deoarece catolicismul
putea să fie un mijloc de promovare printre romane, pentru aceștia. Zona rurală rămâne până la urmă
păgână.
Câte puțin, păgânismul dispare. Bisericile sunt construite în loc de temple, ritualele păgâne sunt schimbat
înc ele creștine.

Converitrea anglo-saxonilor. În Anglia totul trebuia de făcut de la început. Papa Grigore cel Mare
era primul care a organizat o misiune pe pământul barbar. Acesta a lăsat lucrări prin întregul Ev
Medoi, a reorganizat liturghia și a stabilit relații cu împărații din Orient și cu regii barbari. Deși
acesta a răspândit informație creștine spre anglo-saxoni, multe ori păgânismul izbucnea din nou
și s-au trebuit multe misiune pentru a creștiniza Anglia, în special interferențele cu clerii celți șoi
irlandez au stopat acest proce.
Reînnoirea religioasă în Galia.
Galia a fost greștinizată în secolele VII-VIII, în urma activității misionare a irlandezului
Columban și a urmașilor săi. Acesta a pătruns în rândurile aristocrației și mai întâi i-a influențat
pe ei, iar aceștia din urmă au organizat un val de construcții de mănăstiri către secolul VII.
Spre secolele VII-VIII bisericile au cunoscut o criză spirituală, diferența dintre laic și cleric nu se
mai observa. Cu toate acestea, beneficiile bisericii constau în faptul că ele serveau drept azil
împotriva tulburărilor secolului, care erau invaziile.

II. Invazia longobardă și papalitatea.

Noua invazie a Italiei s-a produs în secolul VI, fiind realizată de către longobarzi, care erau
presați de unguri și au fost nevoi să migreze. În a doua jumătate a secolului VII aceștia deja au
stăpânit Roma. Longobarzii adoptă limba latină la nivel administrativ, iar pentru fuziune
realizează căsătoriile mixte.
Alianțele dintre papalitate și franci marchează sfârșitul perioadei invaziilor, perioada de tranziție
între Antichitate și Evul Mediu. Invaziile au mai continuat în secolul IX, poparele geranice care
au mai ră,as au atacat Anglia și Galia. Mai apoi au loc invaziile popoarelor stepei.