Sunteți pe pagina 1din 14

Matematica şi alte ştiinţe şi arte

Eminescu şi matematica în metaforă

Marele poet al culturii noastre a fost puternic atras de cunoştinţele ştiinţifice ale timpului său, acestea devenind uneori
chiar izvor al propriei creaţii. Manuscrisele eminesciene impresionează prin varietatea domeniilor abordate, dar şi prin
gradul de elaborare a informaţiilor ştiinţifice, cuprinzând însemnări referitoare la matematică, fizică, astronomie sau
ştiinţe naturale. S-au găsit scrieri care ilustrează preocupările lui pentru studiul, înţelegerea şi interpretarea unor
concepte importante ale matematicii.

În anul 1993 a apărut la Editura Academiei Române volumul al XV-lea din „Operele lui Mihai Eminescu”, sub îngrijirea
lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc. Textele din acest volum sunt împărţite în două secţiuni: Fragmentarium şi
Addena. La rândul lor, textele din Fragmentarium sunt împărţite şi ele în trei secţiuni. Printre textele din prima secţiune
se găsesc şi cele referitoare la matematică, astronomie, fizică şi ştiinţe naturale. În textele redactate în primăvara şi vara
anului 1883, poetul foloseşte „un limbaj de maximă concentrare, adesea criptic”. Acestea „pot constitui importanţă şi
interes pentru şcoala matematică românească”, deoarece în aceste însemnări Eminescu „matematizează cele mai variate
domenii ale activităţii umane”. El afirmă că matematica este „Limba universală, limba de formule, adică de fracţiuni
ale celor trei unităţi : timp, spaţiu şi mişcare ”.

În capitolul „Educaţie şi învăţământ” sunt însemnări despre „Operaţii aritmetice”, efectuând aceste operaţii după
modelul timpului. La paginile 177 şi 178 găsim operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire.

De exemplu:

Adunarea Scăderea Înmulţirea Împărţirea


3142+ 4334- 3423 ×6936 : 3
4312 3213 2 2
4 1 6 3
5 2 4 1
4 1 8 2
7__ 1___ 6___ 2312
7454 1121 6846

Poetului nu-i sunt străine nici fracţiile, „multiplicarea fracţiilor”, fracţii echivalente, operaţii cu fracţii. El este preocupat
de înţelegerea fenomenului matematic şi chiar a matematizării celor mai variate domenii ale activităţii umane.
Referindu-se la numărul 1 spune că „cine a zis 1 a zis toată seria infinită a numerelor”. Despre algebră spune că „Algebra
n-a putut să se ivească decât după ce literele au fost descărcate de rolul de-a însemna numere concrete”. În opinia lui,
„Matematica este o abstracţiune a mecanicii”.

În capitolul „Elemente de calcul diferenţial”, ocupându-se de raportul dintre finit şi infinit, face o serie de însemnări
caracteristice profunzimii gândirii sale. De exemplu:

 „Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero. De aceea sentimentul de adîncă nimicnicie care ne cuprinde faţă
cu Universul”.
 „O mărime concretă adunată c-o mărime infinită dă o mărime infinită”.
 „O mărime concretă din care se scade o mărime infinită dă un rest negativ în infinit”.
 „O mărime concretă multiplicată c-o mărime infinită creşte în progresiunea mărimii infinite”.
 „O mărime concretă divizată printr-o mărime infinită dă zero”.

În „Teoria ecuaţiunii” interpretează fenomenele umane prin ecuaţii matematice astfel:

 „Orice moment din viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor”.


 „Orice moment din prezent e ecuaţiunea momentului trecut”.
 „Nu cunoaştem decât raporturi dintre finit şi finit-ecuaţiunea”.
 „ecuaţiunea fizică: frumuseţea”
 „ecuaţiunea socială: echitatea”
 „ecuaţiunea psihologică: lupta şi economia”
 „ecuaţiunea intelectuală: omnilateralitatea, cultura ”
 „ecuaţiunea comercială: preţul fix”
 „ecuaţiunea comercială: dobânda legală”

Năzuinţa sa supremă este „ Teoria ecuaţiunii universale ”.

Influenţa matematicii în gândirea eminesciană este ilustrată în următoarele versuri:


„Iar colo batrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
------------------------------------
Universul fără margini e în degetul cel mic,
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă
Noaptea-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
------------------------------------
Şi din roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit,
------------------------------------
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul,
În aceea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul.
------------------------------------
Unul e în toţi; tot astfel precum una e în toate;
Deasupra tuturora se ridică cine poate.”
(„Scrisoarea I”)

„Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;”

(„Scrisoarea II”)

„Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere;”

(„Scrisoarea V”)

Sfera în universul poetului este infinită, cubul este finit.

Poezia „Glossă” seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă ipoteza, viitorul este concluzia, iar
zădărnicia este demonstraţia.

„Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe

Vede-n capăt începutul


Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.”

Există în arta poetică mici poeme de formă fixă: sonetul, rondelul şi trioletul în care matematica joacă un rol fix.
Eminescu s-a înscris şi în rândul celor mai mari sonetişti, cu arhicunoscutul sonet „S-a stins viaţa...” (Sonetul este un
mic poem de 14 versuri de aceeaşi măsură, cu versuri de 11 silabe, cele 14 versuri alcătuiesc 4 strofe, primele două
fiind catrene şi ultimele terţine. Catrenele au numai două rime, aceleaşi în ambele strofe, terţinele au în total trei rime).
Eminescu a reunit poezia cu ştiinţele naturii şi istoria şi de aceea poeziile lui ne oferă un orizont mult mai vast pe care
sufletul omenesc îl cuprinde şi-l apropie.

Eminescu şi matematica
La şcoală, în cadrul orelor de matematică, aţi avut de rezolvat probleme de tipul: “Scrieţi încă trei termeni ai şirului 1,
4, 7, 10, 13, ……….”.

Acum vă voi prezenta un şir mai special. Este vorba despre un şir în care primii opt termeni sunt: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13,
21, ………

Credeţi că puteţi scrie următorii trei termeni?…

…Dacă nu aţi reuşit vă ajut eu. Priviţi cu atenţie şi veţi observa că al treilea termen (2) este suma celor doi termeni
dinaintea lui (1 + 1 = 2), al patrulea termen (3) este suma celor doi termeni dinaintea lui (1 + 2 = 3) şi acelaşi lucru se
întâmplă cu oricare alt termen (de exemplu 13 este suma dintre 5 şi 8).

Acest şir este cunoscut în matematică sub numele de şirul lui Fibonacci.

Dacă luăm trei termeni care urmează unul după altul (de exemplu 5, 8, 13) şi îi vom numi “ieri”, “azi”, “mâine”.
Relaţia dintre termeni este:

“mâine” – “ieri” = “azi” (13 – 5 = 8).

Să reţinem acest lucru!

Dar care este legătură dintre Mihai Eminescu şi acest şir?

Într-una dintre poeziile sale acesta spune:

“Cu mâne zilele-ţi adaogi,


Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.”

(Cu mâne zilele-ţi adaogi – M. Eminescu)

Observăm că primele două versuri reprezintă diferenţa dintre “mâine” şi “ieri”.

Al treilea vers dă semnul egal, iar versul al patrulea este tocmai “azi”.

Interesant, nu?
MIORIŢA MATEMATICĂ

Pe-un picior de PLAN Vor să te-ANULEZE Că de-i povesti


EUCLIDIAN Funcţia INJECTIVĂ Mult ai s-o mâhneşti
Iată vin în cale Şi cea SURJECTIVĂ. Şi va şti de-ndat
TRANSLATÂND la vale, - Dacă s-o-ntâmpla Că m-au ANULAT.
Trei MULŢIMI de PUNCTE De m-or ANULA Şi încă te mai rog
Toate trei DISJUNCTE Să mă-ngropi în zori Ca-ntre colegi buni
De FUNCŢII păzite În CÂMP DE VECTORI Tot ce am avut
Toate diferite. Într-o VECINĂTATE Tu să le aduni
Ele sunt tot trei: Pe-aici pe-aproape Să le scoţi din SPAŢIUL
Una-i INJECTIVĂ, Sau chiar în MULŢIME Cu trei
Alta-i BIJECTIVĂ, Să fiţi tot cu mine. >> DIMENSIUNI,
Şi-alta-i SURJECTIVĂ. Iar la cap să-mi pui Iar tu dragul meu
Iar cea INJECTIVĂ CALCUL INTEGRAL Să te INTEGREZI
Şi cea SURJECTIVĂ, Ori un MANUAL Să te ANEXEZI
Mării se vorbiră Sau poate-un TRATAT La altă MULŢIME
Şi se sfătuiră Cât mai inspirat Că-i greu fără mine
Să rămână treze Şi de l-or citi Dar îţi va fi bine
Până-o să-nsereze Îşi vor aminti Şi vei rezista, cât va EXISTA
Şi s-o ANULEZE Cei ce au uitat MATEMATICA!
Pe cea BIJECTIVĂ, Că am existat
C-are PRIMITIVĂ >> Şi voi fi propusă,
Şi-ASIMPTOTE multe În SUBIECTE inclusă,
Câte şi mai câte, Pentru OLIMPIADĂ
Că e INVERSABILĂ Sau BALCANIADĂ.
Şi chiar DERIVABILĂ. Şi-n loc de-ANULAT
Dar într-o MULŢIME Să le spui curat
Asta s-a aflat C-am INTERSECTAT
Şi s-au indignat Mândrele ELIPSE
C-ale lor cuvinte Că am PUNCTE FIXE
Întrec orice LIMITE… RĂDĂCINI REALE
Dar de la Şi IMAGINARE
>> f(0)-ncoace Şi că am DARBOUX.
Unui PUNCT nu-i place Dar mai află tu
Să mai stea-n MULŢIME Că de-oi întâlni
Şi de treabă a se ţine. O SFERĂ bătrână
BIJECTIVA se-ntreba: Cu un CERC de lână
- PUNCTUL ăsta ce-o avea? Prin SPAŢIU alergând
Şi se duse Şi la toţi zicând:
Şi îi spuse: - Cine mi-a văzut
- Dragă PUNCTULEŢUL meu Sau mi-a cunoscut
Ce rău, oare, îţi fac eu, O FUNCŢIE - AFINĂ
Sau nu-ţi place poate Cu o PANTĂ lină
C-ai COORDONATE Bine DEFINITĂ
NATURALE toate? Şi NEMĂRGINITĂ?
Vrei să stai mai jos Să te-nduri de ea
Crezi că-i mai frumos? Şi să-i spui aşa:
Nu vrei un’ te-am pus C-am INTERSECTAT
Vrei cumva mai sus? Mândrele ELIPSE
- Dragă BIJECTIVĂ Că am PUNCTE FIXE
Eu chiar dimpotrivă, RĂDĂCINI COMPLEXE
Mă simt foarte bine Şi că am DARBOUX.
Dar e rău de tine! Dar nu-i spune tu
Când o să-nsereze, De cele REALE
Realism şi poezie - O noapte de mai

O noapte de mai cu lună în grădină la Copou, Îmi descompun sufletu-n serii, să-l poţi mai bine-aprecia
Pe o bancă eroina, în fund nobilul erou, Ş-apoi ca binomul lui Newton, să-mi dezveleşti inima ta
Ea o gingaşa elevă, el un tânăr realist, Ecuaţie nedezlegată e sufletu-ntreg al tău
Ea stă tristă, gânditoare, el emoţionat şi trist. Şi cine-ncearcă s-o rezolve complică problema mai rău.
Dar deodată se transformă, faţa i se luminează, Dar n-ai să elimini din mine nici prin metoda lui Cauchy
Se inspiră-şi ia avântul şi spre dânsa-naintează. Credinţa că, la urma urmei, tot voi putea-o rezolvi!
‘’Tremurând ca la tabelă când mi-am încercat norocul Admite-mă lângă tine pentru studierea temei
Şi concursului « Gazetei « am vrut ca să-i înfrunt focul, Să găsesc soluţiunea care convine problemei.
Alb… ca şi lucrarea scrisă ce atunci am prezentat-o Stând departe faţă-faţă, vom fi tot indiferenţi,
Astfel mi-am luat curajul să-ţi vorbesc ţie-adorato! Nu astfel se manifestă simţirea între studenţi,
Când treci zveltă şi subţire parca-i fi o integrală, Căci totdeauna iubirea, care-i limita speranţei,
Cum să nu te-adore-un tânăr de clasa a VIII-a reală?! E invers proporţională chiar cu pătratul distanţei
Ca un zero supra zero stau în nedeterminare De rămâi tot radicală şi îmi neglijezi iubirea
Sufletul mi-l chinuieşte o problemă-ngrozitoare: Ca pe-a opta zecimală, mi se schimbă toată firea.
Te-am văzut trecând pe stradă, m-ai cucerit dintr-odată. Şi cuprins de indignare văd înaintea mea roş.
Şi tu m-ai văzut pe mine? reciproca-adevărată-i? Gânduri negre dau năvală ca soluţiile-n cos,
Nu cerca ca prin tangentă să-mi ocoleşti întrebarea, Şi imagini defilează ca pe-un eteric covor,
Dă-mi sentinţa mai degrabă, mă cuprinde nerăbdarea, Ca şirul de derivate din formula lui Taylor.
Căci de mi-ai întinde arcul inimii mai mult de ∏,
Ai trece peste limită şi, vai, va putea plesni! *
Calculând cu logaritmi unghiul sufletului tău
L-am găsit destul de mare ca să-ncap în el şi eu. Dar de mi-ai primi iubirea, aşi sări ca într-un vis,
Nu cer prea mult de la tine, nu am nici un gând demonic Ca o funcţie discontinuă din infern în paradis!
Numai ca doi buni prieteni să fim în raport armonic. Matematica, « Gazeta », aceste duioase-amoruri,
Totu-n mine convergează către-un scop suprem: iubirea Le-aş sacrifica pe toate; noi aspiraţii, noi doruri,
Şi din ea îmi derivează chinul şi nenorocirea. Dintr-o lume transcendentă pân-acum pentru mine,
Căci dorinţa-i infinită, dar puterea totdeauna M-ar cuprinde, m-ar preface, de-aş sta alături de tine!
Mărginită ca un sinus între minus şi plus una. N-aş mai aştepta de-acuma acel cinsprezece-al lunii
Şi iubirea n-are maxim, creste făr-a se opri, Care aduce << Gazeta>> focarul ambiţiunii
Derivata-i pozitivă oricând şi oricum ar fi. Oricăriu zis <> realist ce se respectă,
Fericirea mea-i o fracţie cu numărătorul zero, Căci numai tu ai secretul, de fericire completă!
Numai de tine depinde s-o modifici, scumpă Hero! Singura problemă care m-ar interesa pe mine
Căci , dac-ai muta pe zero şi l-ai pune numitor, Ar fi cum să-mi schimb fiinţa ca să pot fi demn de tine.
Ea s-ar face infinită, eu fericit muritor. Tot ce-ai spune pentru mine axiomă-ar rămânea,
Când ceva nu-ţi place ţie mă supără şi pe mine; Ţi-aş ceda de bună voie autonomia mea!
De eşti veselă sunt vesel; eu sînt funcţie de tine ........................................................................................
Şi dacă, precum ţi-am promis, n-oi fi rob voinţei tale. Oamenii pierduţi în noapte: puncte mobile-agitate;
S-ajung să calculez pe e c-un milion de zecimale. Râul: o sinusoidă lucind în pete-argintate.
Să sufăr până-n clipa când s-or tăia două paralele, Iar misterioasa umbră-a sălciilor de pe mal
Iar distanţa dintre noi să fie fixă ca-ntre ele. E proiecţia pe apă făcută ortogonal.
Să stau aşteptând iubire până când s-or rezolva. Cocostârcul ce măsoară balta cu-aşa nobil pas,
Mult celebra chestiune, teorema lui Fermat. Cu picioarele şi ciocul formează câte-un compas
Să-nghit Geometrografia propusă de Ionescu Puntea este-o teoremă, o cunosc bine şcolarii,
Şi să fiu zvârlit în lună ca ghiuleaua lui Lalescu A făcut-o Pitagora şi n-o pot trece măgarii.
M-apune epi-elipsia şi orice altă hiperboală, În translaţii şi rotaţii duce mai departe vântul
Să crească-n progresiune cu-o raţie fenomenală Frunzele care în goană-ating tangenţial pământul
Să s-anuleze în mine şi iubirea, şi speranţa Si din atmosfera rece liniştit se lasă-n şoapte
S-au să măsor de le minus la plus infinit distanţa! Pe un arc de parabolă încet păsările de noapte.
Să mă consume văpaia focarelor ce ai sub gene .................................................................................
Şi să fiu trecut prin ciurul grecului Eratostene! Şi tu nu simţi cum natura cu-o putere infinită
Dar dac-o fi intre noi să rămână-ntr-una armonie, Ne atrage, ne îndeamnă să fim funcţie-implicită?
Să ne iubim pân-va scoate Ioachimescu-o Geometrie. Şi când de voci mai profane ţii seama la orice pas,
...................................................................................... A fortiori rezultă s-asculţi al naturii glas!
Şi dacă tot refractară, nereductibilă eşti, ...................................................................................
Nu mai mă privi pe mine, ca Natura* s-o priveşti, Tânărul tăcu şi-n calmul atmosferei, monoton,
Căci precum inversiunea schimbă radical figura, Se-auzeau doar două inimi ce băteau în unison
Tot aşa sufletul nostru ni-l modifică „Natura”. ...................................................................................
Iar dacă privesc în lume şi atent mintea-mi deschid, „Cum mai simţiţi tu poezia şi cît de frumos vorbeşti,
Văd oriunde ne-ntrecuta ştiinţ-a lui Euclid. Când te-ascult, mă simt răpită către sferele cereşti”.
.........................................................................................
Noaptea ce ne-nvăluieşte e-o ecuaţie imensă Ea pronunţase sentinţa; el, pătruns, emoţionat,
Cât necunoscut cuprinde obscuritate intensă! Zăpăcit de fericire, o priveşte transportat.
Cerul este-o emisferă cu multiple puncte date ..........................................................................................
Zise stele ce se mişcă în cercuri determinate. În sfârşit mi-am ajuns scopul, te-am văzut înduioşată!
Ele fac figuri de aur neşterse încă devreme .........................................................................................
Ce-nainte de a fi lumea au servit în teoreme. Pauză – o sărutare – teorema-i demonstrată!
Dumnezeu le desenase pe cer neavând hârtie,
Când pentru-a crea universul, învăţa-ntâi Geometrie. Apărută în Suplimentul Gazetei Matematice din mai 1910
Luna sau suplinitoarea Soarelui când e în lipsă
E suprafaţa închisă într-un cerc şi o elipsă.
Matematica şi poezia - Geometrie bahica

Hrănit mai mult cu lapte şi iaurt,


Un grec văzu cu mintea-i înţeleaptă
Că între două puncte cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţă, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal


Şi însuşit de vremurile aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacă vrei să tragi învăţătură,


Un plan orizontal când te gândeşti,
Constaţi că nu există în natură
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte bei „Maderă”


Această socoteală te conturbă
Căci tu nu ai uitat că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct


Până ce un nalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zig-zag.

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel) – scriitor român (1894 – 1964)

Matematica şi poezia - Preciziune

S-a rezolvat de mult afirmativ


Problemul vechi şi arhicunoscut,
Că totu-n lumea asta-i relativ
Şi deci că relativu-i absolut.

Dar cazul este de neconceput


Te-ntrebi: Cum, oare în definitiv
Afirmi că relativu-i absolut
Când recunoşti că totu-i relativ?!

De aceea cred că nu e abuziv


Să spui ritos că este de crezut
Că totul e simili-relativ
Şi ca atare cvasi-absolut.

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel) – scriitor român (1894 – 1964)


Muzica matematicii

Un citat celebru afirmă că „Matematica este muzica raţiunii.” Dar oare ce au în comun aceste două ştiinţe şi arte? Se spune că ascultarea muzicii clasice duce la
îmbunătăţirea abilităţilor matematice, dar şi că stăpânirea unor noţiuni elementare de matematică ajută la înţelegerea teoriei muzicale. Totuşi, legătura dintre cele două
este mult mai profundă.

Matematica este ştiinţa numerelor şi a formelor, o ştiinţă care a apărut din dorinţa oamenilor de a înţelege şi a exprima lumea înconjurătoare. Şi cum sunetul face parte din
această lume, nu este de mirare că matematica poate fi folosită pentru descrierea sau construirea acestei armonii a sunetelor numite muzică.
V-aţi întrebat vreodată de ce pianul are clape albe şi negre a căror ordine se repetă la fiecare 7 clape albe? Sau de ce chitara are 6 corzi de grosimi diferite, iar vioara numai
4... şi cum se acordează aceste instrumente? Teoria muzicii ne vine în ajutor cu toate aceste răspunsuri şi nu numai.

Orice melodie este o împletire armonioasă şi structurată a unor sunete. Trăsăturile cele mai importante ale muzicii sunt ritmul şi tonalitatea. Ritmul este cel care ne face
să ne legănăm de pe un picior pe altul sau să dăm din cap atunci când ascultăm un cântec care ne place. Aici, tempo-ul şi măsura joacă un rol important: tempo-ul stabileşte
cât de alert trebuie cântată melodia, iar măsura dă muzicii o anumită pulsaţie (indicând câţi timpi sunt într-o măsură şi care dintre ei sunt accentuaţi). Astfel, ea poate fi de
2/4 (două pătrimi), 3/4 (trei pătrimi), 4/4 (patru pătrimi) sau alte măsuri chiar mai complicate.
Tonalitatea sau înălţimea sunetelor este determinată de frecvenţa lor. Cu cât un sunet este mai ascuţit sau mai înalt, cu atât frecvenţa sa este mai mare. De exemplu, cu cât
o coardă de chitară este mai întinsă, cu atât ea vibrează mai repede şi sunetul obţinut este mai ascuţit. În funcţie de înălţimea lor, principalele sunete au fost denumite Do,
Re, Mi, Fa, Sol, La, Si şi organizate în game. Pe claviatura unui pian se poate observa succesiunea acestor game, unde clapele albe reprezinta notele de mai sus, iar cele
negre reprezintă sunete care se află ca tonalitate undeva la jumătate între notele vecine.

Înrudirea matematicii cu muzica are aplicaţii dintre cele mai diverse. În predarea matematicii pot fi folosite conceptele de ritm şi măsură pentru a evidenţia legătura dintre
înmulţire, împărţire şi operaţii cu fracţii. De exemplu, într-o melodie care are măsura 3/4, suma duratelor notelor din fiecare măsură trebuie să fie de trei pătrimi (măsurile
sunt separate între ele prin bare verticale):
De asemenea, gamele şi intervalele muzicale pot fi de ajutor în înţelegerea unor noţiuni matematice elementare cum ar fi şirurile, intervalele sau mulţimile. Dacă ne gândim
la claviatura unui pian, observăm că notele clapelor albe se repetă din 7 în 7. Dacă înlocuim în ordine fiecare notă cu un număr de la 1 la 7, obţinem un şir de numere ale
cărui elemente se repetă din 7 în 7.

Dintre matematicienii români preocupaţi de legătura dintre matematică şi muzică se distinge Dr. Dan Tudor Vuza, a cărui pasiune pentru muzică a dus la elaborarea unor
noi teorii ale structurilor ritmice. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în reviste internaţionale prestigioase de cercetare matematică, iar Universitatea din Chicago
a inclus în cadrul lecţiilor de matematică muzicală un capitol special numit „Canoanele ritmice ale lui Vuza”.

Pornind de la proprietăţile matematice ale structurii muzicii, oamenii de ştiinţă au mers chiar mai departe şi au construit algoritmi complecşi de calcul, obţinând programe
computerizate care transformă muzica în imagini caleidoscopice sau structuri geometrice în continuă mişcare.

Sursa: aguasonic.com

Cu toate aceste lucruri în minte, poate că data viitoare când veţi asculta o melodie vă veţi gândi şi la armonia matematică ce stă în spatele muzicii care vă încântă. Audiţie
plăcută!
Să învăţăm matematica altfel
Numărul e
Spun iar, reînnodându-mi firul, că descoperirea logaritmilor a provocat importante revoluţii în domeniile ce folosesc
calcule matematice. Adevărat calculator virtual, puterea lor rezidă în convertirea înmulţirii la adunare reducând timpul
necesar de la una sau mai multe ore (dacă vorbim despre numere mari), la cel mult un minut. Pare chiar că revoluţia
provocată de apariţia calculatoarelor numerice este de mai mică importanţă, ea reducând minutul la câteva secunde.

Revenind la personajele vremii, Henry Briggs, mai pragmatic, a început să calculeze tabelele logaritmilor in bază 10,
adică să scrie o listă cât mai lungă de numere drept puteri ale lui 10. Acestea au fost foarte utile în practică, dar Neper
şi, înaintea lui, Burgi (ale cărui rezultate au fost publicate mai târziu), intuiseră că baza trebuie să fie un numar uşor
diferit de 1. Motivul a fost că, puterile succesive ale lui 1.0001, de exemplu, au distanţe mai mici între ele decât puterile
lui 2 sau 10; deci mai multe numere aveau şansa unor logaritmi uşor de calculat.

Ceva mai târziu, pe la sfârşitul secolului XVII, Jacob Bernoulli a considerat necesar să studieze valoarea de care se
apropie numarul uşor diferit de unu când este ridicat la o putere inversă faţă de diferenţă . Adică, mai exact, către ce
valoare se îndreaptă şirul de numere:

Aşa cum se observă, puterea creşte în aceeaşi măsură în care baza scade. Forma generală a şirului de numere ar fi:

unde n = 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7...

Pentru n = 1 valoarea şirului este , pentru n=2 avem pentru n=10 obţinem valoarea 2.59
iar pentru n=100 ajungem la 2.70.

Acest interesant şir de numere nu-l depăşea prea mult pe 2.7. Limita spre care tindea era un număr straniu, imposibil
de legat de numerele raţionale (adică de fracţii) sau de radicali.

Certificând, de fapt, progresul important al matematicii în secolul al XVII-lea, acest număr apăruse deja în contextul
altor probleme. Chiar Jacob, unul dintre primii matematicieni ai dinastiei Bernoulli, îl descoperise studiind capitalizarea
dobânzilor bancare (problemă cu un pronunţat specific elveţian). Mai exact, problema se pune astfel:

“Avem o sumă de 1E (sigur Bernoulli nu la Euro se gândea), pe care o depunem la o bancă pentru o dobândă de 100%
pe an. Care va fi valoarea contului la sfârşitul anului, în funcţie de intervalele la care este capitalizată dobânda?”

Asfel, daca vom calcula dobânda la sfârşitul anului, valoarea contului va fi, desigur, de 2E. Însă dacă socotim dobânda
la jumătatea anului, anume de 0.5E, şi o adunăm valorii contului, obţinem o valoare de 1.5E la jumătatea anului.
Aplicându-i încă 50% dobândă pentru următoarea jumătate de an, avem o valoare a contului de 2.25E la sfârşitul anului
(se observă că sunt exact valorile pentru n=1 şi n=2 din şirul studiat anterior). Dacă vom capitaliza trimestrial, obţinem
valoarea pentru n=4, adică 2.44, săptămânal vom avea valoarea pentru n=52, adică 2.69, iar la o presupusă capitalizare
zilnică avem cel de-al 365-lea termen a cărui valoare este 2.71.

Ei, pe aici lucrurile se cam termină din punct de vedere financiar. Adică, putem capitaliza dobânda în fiecare secundă,
la 2.72 tot n-ajungem ...

Era deja interesant faptul că acest şir de aproximări ale unui număr, despre care nimeni nu ştia ce natură are, apare într-
o problemă fără legătură cu logaritmii. Nu era singurul peisaj în care a scos capul, în timpul acestui secol.
Astfel, ceva mai devreme, adica înainte de 1650, René Descartes, creatorul geometriei analitice, descoperise o curbă
unică prin faptul că modela multe creşteri organice, numită “spirala logaritmică”. Spre deosebire de “spirala lui
Arhimede”, evident descoperită în Antichitate, această curbă:

are proprietatea că, ducând o secantă din centrul ei spre exterior, tangentele în punctele de intersecţie sunt paralele.
Descrierea acestei curbe se face ca funcţie exponenţială de bază e (adică 2.718....).

Multe cochilii din lumea moluştelor au luat-o drept exemplu, iar Jacob Bernoulli, care şi-a gravat-o pe mormânt, şi-a
ales drept epitaf descrierea ei: “Mă transform rămânând aceeaşi .”.

Secolul al XVII-lea a fost prima perioadă a matematicii moderne. De pe la mijlocul său a fost clar că, deja au fost
depăşite rezultatele spectaculoase din Antichitate. Este remarcabil faptul că, aşa cum geometria greacă a descoperit,
inevitabil numarul π, matematica modernă a fost nevoită să se ocupe, încă de la începuturile ei, de numărul e. De ce a
fost notat cu “e” ?... ar fi o poveste mai lungă decât cea de pâna acum...

Logaritm, adică loc aritmetic...


Marile descoperiri geografice din secolele XV – XVI au fost posibile prin navigaţia transoceanică.
Spre deosebire de navigaţia mediteraneeană, unde marinarul nu pierde din vedere ţărmul prea multe zile la
rând, navigaţia transoceanică presupunea luni întregi de izolare, fără alte repere decât astrele.

Că poziţia lor pe boltă, la o anume dată, poate determina cu o bună precizie poziţia navei se ştia din Antichitate, dar
această legătura se făcea prin calcule implicând înmulţiri de numere mari, care puteau dura zile întregi.

Desigur, când de rezultatele calculului atârnă vieţile celor de la bord dar şi averile armatorilor, fără a mai vorbi de
puterea navală a marilor state din Europa de Vest, multe persoane influente hotărăsc să exercite presiuni pentru a se
pune la punct procedee matematice rapide.

Acesta a fost contextul istoric în care au apărut logaritmii, consideraţi o adevărată minune a matematicii. Emoţiona, în
primul rând, capacitatea lor miraculoasă de a transforma înmulţirea în adunare. Părea prea frumos ca să fie adevărat.

Meritul descoperiri lor se împarte între scoţianul John Napier şi englezul Henry Briggs, fără a uita contribuţia
elveţianului Jost Bürgi .

În esenţă, acest procedeu porneşte de la cunoscuta proprietate a înmulţirii puterilor cu aceeaşi bază care spune:

am · an = am+n

Neper a avut o idee valoroasă când a intuit că, acestă formulă, care transforma o înmulţire într-o adunare este
instrumentul de care are nevoie.

Astfel, dacă avem de înmulţit două numere mari x şi y o soluţie ar fi să avem un tabel cu foarte multe numere scrise ca
puteri ale unui număr a convenabil ales.

Apoi este simplu: găsesc în tabel puterile m şi n pentru care


x = am şi y = an,

adun puterile (m + n) şi caut în tabel valoarea lui

z = am+n

Desigur, z este valoarea produsului x · y

Să dăm un exemplu:

Presupunem că avem de înmulţit numerele 1024 şi 4096.


Alegem a = 2 şi presupunem că avem tabelul în care orice număr până la un număr N foarte mare este scris ca putere a
lui 2.

După o consultare rapidă a tabelului observăm că 1024 = 210, iar 4096 = 212
Adunăm 10 + 12 = 22, apoi aflăm din tabel că 222 = 4194304.

Înseamnă că
1024 · 4096 = 4194304
şi gata.

Aceste puteri m şi n, la care trebuie ridicat a pentru a-i obţine pe x şi y au fost numite logaritmii lui x şi y în baza a,
(logaritm s-ar traduce “loc aritmetic”, pentru că, în exemplul nostru 10 şi 12 sunt “locurile aritmetice” ale numerelor
1024 şi 4096 în tabela ce le reprezintă ca puteri ale lui 2).

Asta-i tot?

Sigur nu, pentru că, în acest caz, soluţia ar fi apărut mult mai devreme. Marea problemă o reprezenta calculul tabelei
de care ar urma să ne folosim, iar aceasta s-a dovedit a fi prea greu pentru numere care nu sunt puteri întregi ale lui 2
(cum ar fi 3 sau 170111 sau ce număr doriţi, mai puţin câteva norocoase gen 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024,
2048, 4096, ... şi tot aşa, fiecare număr obţinându-se din precedentul prin înmulţire cu 2).

Ideea cu adevărat genială a lui Neper a fost ca, în loc de puteri ale lui 2, să exprime numerele ca puteri ale unui număr
uşor diferit de 1 (el l-a ales pe 0.9999999).

Alcătuirea tabelelor a fost „mult mai simplă”, iar pe la 1650, adică la vreo 30 de ani de la apariţia lucrării lui Neper
"Mirifici logarithmorum canonis constructio", tabelele erau gata şi deja larg folosite.

Cum tabelele erau greu de utilizat a fost construit un instrument clasic de calcul şi anume “rigla de calcul”. Acest
instrument a fost indispensabil oricărui inginer, timp de 300 de ani, până la apariţia calculatoarelor numerice, în anii
1950. Cu calculatoarele de astăzi lumea a uitat de mirificii logaritmi.

Totuşi, nu această utilizare a logaritmilor îi încântă pe matematicieni.

În descoperirea lordului John Neper, baron de Merchiston, se ascunde o tulburătoare taină matematică…
Matematica în paşi de dans
Deoarece între matematică şi muzică este o strânsă legătură, iar muzica este ingredientul nelipsit atunci când vine
vorba de dans, este firesc să ne gândim că matematica şi arta dansului nu sunt tocmai străine una de alta.

Ce face un începător atunci când învaţă să danseze vals? Numără paşii: 1, 2, 3, 1, 2, 3, 1, 2, 3, ... în ritmul muzicii. Deci
mişcările specifice valsului formează un şir ale cărui elemente se repetă din 3 în 3. De obicei, mişcările mai accentuate
sunt cele care cad pe timpii accentuaţi ai muzicii. În cazul valsului, mişcările accentuate sunt cele corespunzătoare cifrei
1. Iar în cazul dansatorilor profesionişti, traiectoriile descrise de aceştia pe podea în timpul dansului formează figuri
geometrice complexe.

Matematica se găseşte în ritm, în împărţirea dansatorilor pe grupe, în folosirea spaţiului sau în forma şi succesiunea
mişcărilor pe care le face un dansator. Putem astfel spune că matematica este implicată în toate aspectele dansului. De
aceea, mai multe instituţii educaţionale din întreaga lume au început să folosească acest lucru într-o manieră
interdisciplinară.

Pornind de la legătura dansului cu matematica, profesorii americani Karl Schaffer şi Erik Stern au înfiinţat organizaţia
Math Dance, care are ca scop promovarea matematicii şi dansului ca fiind o activitate creativă unitară, şi nu două
discipline separate. Ei consideră că ideile matematice sunt mai atractive, mai uşor de înţeles şi de reţinut atunci când
sunt exprimate prin intermediul propriului nostru corp.

De exemplu, să vedem cum putem obţine un dans pornind de la numele cuiva. Orice cuvânt este format din vocale şi
consoane. Pentru fiecare vocală vom bate o dată din palme, pentru fiecare consoană vom lovi o dată cu palmele pe
coapse, iar prima literă a numelui o vom accentua printr-o lovitură mai sonoră. Dacă repetăm numele de mai multe ori
la rând, obţinem o succesiune de mişcări şi un ritm specific acelui nume. Pentru a crea un ritm mai complex, putem
alătura doi participanţi care-şi „dansează” numele simultan, începând în acelaşi moment şi având acelaşi tempo.
Urmărindu-i, ne putem întreba după câte mişcări vor face amândoi o mişcare accentuată în acelaşi timp (exceptând
mişcarea accentuată de la început)? Se introduce astfel noţiunea de „cel mai mic multiplu comun” (ritmul a două nume
cu lungimea de 4, respectiv 6 litere, va avea mişcări accentuate simultan după 12 mişcări, 12 fiind cel mai mic multiplu
comun al numerelor 4 şi 6).

Bătăile palmelor din exemplul de mai sus pot fi înlocuite cu mişcări de dans din ce în ce mai complexe, până la obţinerea
unui dans în toată regula. O altă metodă de a obţine un dans matematic este aceea care presupune folosirea unei panglici
lungi şi implică mai mulţi participanţi. Scopul este ca dansatorii să construiască forme geometrice cu ajutorul panglicii
care uneşte corpurile lor, făcând prin dans tranziţia între diversele forme geometrice. De exemplu, participanţii încep
cu un pătrat, continuă cu un triunghi dreptunghic, apoi cu un trapez isoscel şi încheie prin apariţia unui hexagon.

Dansul este o formă de expresie prin mişcarea corpului. Iar corpul uman este simetric, poate de aceea preferăm, din
punct de vedere estetic, mişcările simetrice. În dans se întâlnesc toate tipurile de simetrie, majoritatea fiind puse cel
mai bine în evidenţă printr-un grup de dansatori şi un conducător. Puteţi încerca următorul exerciţiu: alegeţi un lider şi
cel puţin 3 participanţi, unde liderul poate fi poziţionat cu faţa sau cu spatele spre restul grupului. Liderul trebuie să
numească un tip de simetrie, apoi să execute o mişcare simplă (cum ar fi să ridice o mână). Cei din restul grupului
trebuie să execute mişcarea liderului, dar în mod simetric faţă de acesta. Dansul se poate continua cu mişcări din ce în
ce mai complexe, apoi alternând tipurile de simetrie.
Bineînţeles, toate cele enumerate mai sus sunt doar câteva modalităţi prin care se poate evidenţia legătura matematicii
cu dansul. Pe celelalte le puteţi descoperi singuri dacă, data viitoare când vă confruntaţi cu un concept matematic, vă
veţi întreba: „Oare cum aş putea dansa asta?”