Partea a II-a

Raționament, argumentare și discurs

2.1. Discurs și raționament

2.1.1. Raționamente deductive
2.1.1.1. Raționamente imediate
2.1.1.2. Raționamente mediate
2.1.2. Raționamente inductive
2.1.3. Argumentarea
2.1.4. Sofistica
2.1.5. Persuasiunea

2.2. Discursul public și deteriorarea sa

2.2.1. Structura discursului
2.2.2. Tipuri și forme ale discursului
2.2.3. Opinia publică
2.2.3.1. Caracteristici ale opiniei publice
2.2.3.2. De la opinie publică la public
2.2.4. Deteriorarea discursului public
2.1.3. Argumentarea

Încercăm încă de la început o definiție cât

mai aproximativă a ceea ce putem înțelege prin
argumentare. Și reprezintă un efort rațional ce
constă în aducerea de teze care să susțină, să
întemeieze o ipoteză. În fond, argumentul repre-
zintă raționamentul făcut în vederea susținerii ipo-
tezei avansate, și în scopul practic de a determina o
acțiune de natură atitudinală, cognitivă sau afectivă.
Noțiunea argumentare desemnează, într-o primă
aproximare, activități umane și produsul acestora –
textul argumentativ. „Ceea ce ne pune la dispoziție
logica formală, scrie C-tin Sălăvăstru, nu reprezintă
un instrument în sine, ci acestea (formele de
raționare) sunt de cea mai mare utilitate doar atunci
când sunt integrate discursivității. Or, una dintre
formele cele mai interesante ale discursivității în
care logica formală se regăsește din plin este și
argumentarea.” (2003: 374-375) Este aceasta
dinstincția dintre logica-obiect (logica formală) și
logica-proces (logica formală în acțiune). „Această
logică-proces se găsește încorporată în actele
noastre de discurs, prin intermediul cărora
transmitem celorlalți și forma noastră de raționare,
dar și rezultatul la care am ajuns. (…) Discursul în
general, iar discursul argumentativ cu deosebire
constituie limbajul-obiect pentru logica naturală de
tip discursiv (…).” (Sălăvăstru, 2003: 375)
Cum argumentarea implică o importantă
dimensiune practică, măsura reuşitei în acţiunea
persuasivă va fi acceptarea conştientă, de către
interlocutor a punctului de vedere, a ideilor, tezelor,
afirmaţiilor sau negaţiilor, a recomandărilor, sfatu-
rilor şi părerilor locutorului, sau cum îl numește
prof. Mihai, a persintologului.
Așa cum am văzut mai sus teoria (și practica)
argumentării este strâns legată de ceea ce numim
neoretorică, fiind și resortul intern al lucrării aici de
față. Situarea argumentării la intersecția dintre
logică și retorică vină să pună discursul, deopotrivă,
atât în lumina validității cât și a adevărului. Ruperea
discursului, cel public în mod special, de cerințele
logico-formale în favoarea celor materiale (exclusiv)
îl predispune pe acesta unora dintre cele mai mai
riscuri. Ori la nivelul discursului public acest risc se
traduce prin posibilitatea de manifestare a oricărei
patologii comunicaționale. În fond, ceea ce propune
mişcarea neoretorică în logică şi în teoria cunoaş-
terii este tocmai completarea demonstraţiei prin
dezvoltarea teoriei argumentaţiei, pe nedrept negli-
jată mai ales de după momentul cartesian.
În noua teorie a argumentării, argumentarea
nu mai este înțeleasă ca o relație punctiformă între
producerea unei probe de către locutor și asumarea
unei teze (dacă probele o susțin temeinic) de către
interlocutor, ci mai degrabă ca o activitate discursi-
vă mult mai amplă. „Argumentarea face în mod
tradițional parte din retorica văzută ca disciplină.
Iar prin argumentare, vrem să spunem dialectică.
(…) Retorica, văzută ca disciplină și nu ca procedeu,
nu vizează neapărat să persuadeze, ci și să placă sau
să emoționeze.” (Meyer, 2010: 119) Într-o astfel de
perspectivă, argumentarea ne apare ca o construcție
de argumente, bine ordonată în funcție de criterii de
eficiență argumentativă și care numai împreună pot
asigura convingerea interlocutorului sau audito-
riului. Într-o asemenea accepțiune a argumentării,
accentul nu mai cade pe forța de convingere a
fiecarui argument în parte, ci pe modul în care
fiecare argument participă la realizarea scopului
întregii construcții argumentative. Chiar dacă fie-
care argument în parte poate fi foarte puternic,
argumentele rămân nesemnificative în relația dis-
cursivă dacă, împreună, ele nu pot duce la înde-
plinirea scopului discursului argumentativ. (Stroe,
2006: 132)
Acesta este contexul în care vorbim despre
argumentarea discursivă și care se ocupă de
cercetarea faptelor de discurs. Scopul său este de a
identifica ceea ce locutorul vrea să transmită ca
atare prin enunţarea discursului şi nu de a cerceta
realitatea la care se trimite într-un discurs. Ipoteza
pe care o are în vedere argumentarea discursivă este
de a descrie efectul argumentativ al unor segmente
lingvistice precum conectorii sau operatorii ling-
vistici. (Stoica, 2004: 95) Argumentarea discursivă
reprezintă o strategie al cărui scop este de a produce
o schimbare la nivelul cognitiv sau afectiv, sau atitu-
dinal al interlocutorului. Astfel, teoria argumentării
consideră discursul argumentativ o punere în scenă
„înscris într-o teatralitate socială determinată.”
(Frumușani, 2004: 152) Docere, movere, delectare,
citându-i pe latini.
Discursul argumentativ poate fi considerat un
discurs structurat în propoziţii sau teme, care deter-
mină direct şi indirect poziţia locutorului faţă de
universul interlocutorului1. În opinia profesorului C-
tin Sălăvăstru argumentarea discursivă se constituie

1 Vom utiliza această terminologie, deși ea este uzitată mai degrabă în

abordările lingvistice ale argumentării, spre deosebire de abordările
comunicaționale unde actorii actelor de vorbire sunt emițătorul și receptorul.
Mult mai aproape de sensul originar al termenilor ni se pare abordarea
retorică, ceea care distinge între orator și public.
sub forma a trei modele pe care o să le abordăm în
cele ce urmează: modelul silogismului retoric sau
modelul Toulmin, modelul discursului formalizat şi
modelul intervenţiei cognitive.
Modelul silogismului retoric. Denumit
şi modelul Toulmin după numele lui Stephen Tou-
lmin, filozoful care a descoperit această metodă de
argumentare. Modelul silogismului retoric are rolul
de a investiga modelele sintactice ale argumentării.
În analiza sa, acest model pleacă de la ipoteza că
situaţiile argumentative se fondează pe baza unor
scheme logice prescurtate, deducţia silogistică re-
prezentând în acest caz, o secvenţă argumentativă
ideală.
Acest model parcurge traiectul raţiune-temă,
şi porneşte de la ipoteza că „în argumentarea
ştiinţifică şi în practica argumentării dialogale, raţi-
onamentul face anumite salturi”. Astfel, Toulmin
adoptă un model care se bazează pe o logică ce pro-
duce argumente reale, de exemplu logica discursului
argumentativ, care se ocupă cu „cercetarea proprie-
tăţilor formale ale contextelor de argumentare.”
(1996: 75) În fond, Toulmin propune un nou model
de raționament prin care reorienteaza logica. Astfel,
modelul sau a dus la apariția unei noi discipline
numita logica neformală: un discurs normativ
asupra argumentarii în limbajul cotidian, care e mai
larg decât cel al logicii formale. Obiectivul celor ce
se ocupă de logica neformală este acela de a dezvolta
norme, criterii și proceduri pentru a interpreta,
evalua și construi modele de argumentare ce sunt
adecvate complexității și incertitudinii argumentării
cotidiene.
Din punctul de vedere al logicii neformale
puterea de convingere a unui argument nu se su-
prapune cu validitatea formală cerută de logica
deductivă. Adeseori argumente care sunt formal ne-
valide reprezentând baze rezonabile pentru decizii
practice.
Modelul discursului formalizat cons-
fințește trecerea de la utilizarea limbajului natural la
unul formalizat. Este o dimensiune foarte impor-
tantă a discursului, arătând faptul că, la limită, orice
discurs poate fi formalizat, poate fi trecut din limbaj
natural în limbaj formal și, în consecință, verificabil
din punct de vedere al conceptului de validitate al
logicii formale. Caz în care nu mai contează adevărul
enunțurilor ci valididitatea raționamentelor ce for-
mează discursul.
Această metodă are importante consecinţe de
ordin pragmatic, deoarece orice secvenţă discursivă
argumentativă poate fi supusă unei operaţii de
analiză logică. Utilitatea acestei metode constă în
eficienţa aplicabilităţii ei prin convingerea anumitor
categorii de auditoriu. (Sălăvăstru, 1996: 75)
Modelul intervenţiei cognitive este
propus de Albert Morf, și constă în acţiunea pe care
un subiect A o exercită asupra unui subiect B (indivi-
dual sau colectiv) cu scopul de a modifica aprecierea
acestuia din urmă asupra unei situaţii, a unui obiect
sau a unui eveniment. Acest model pleacă de la
premisa că individul se află la intersecţia unor inter-
venţii cognitive (de exemplu o lecţie este o inter-
venţie cognitivă asupra elevului, un discurs electoral
poate intervenii asupra alegătorilor etc.). (Sălă-
văstru, 1996: 189)
Nu vom stărui asupra problematicii
argumentării decât în măsura în care aceasta se
circusmscrie tezei noastre: discursul public este un
discurs adresat unui auditoriu determinat, valid din
punct de vedere logico-formal și adevărat din punct
de vedere al conținutului. Este evident că practica
discursivă nu se rezumă la această singură tipologie.
Ba dimpotrivă, am putea spune că acesta este un
model mai degrabă paradigmatic, în realitate
discursul public prezentându-se, de cele mai multe
ori, în manieră falacioasă.
Din acest motiv vom stărui asupra acestor
tipuri de erori argumentative, nu neapărat pentru ca
locutorul să le ocolească, cât pentru ca interlocutorul
să le poată desosebi în construcția unui discurs, și, la
limită, să le refuze sau să le contraargumenteze. Este
o dimensiune absolut necesară a rațiunii critice
manifestată în relația sa cu discursul public. Riscul
asimilării unor argumente falacioase, și negreșit a
modificărilor pe care le presupune există cu atât mai
mult cu cât interlocutorul este mai puțin atent la
construcția logico-formală și materială a persuasi-
unii.
Înainte însă de a vedea care sunt cel mai des
întâlnite falacii argumentative merită totuși să amin-
tim o clasificare a argumentelor pornită de la cir-
cumscriea lor în trei mari arii: aria argumentelor
legate de ethos (regăsim aici majoritatea argumen-
telor de ordin afectiv și moral); aria argumentelor
legate de pathos (este extensiunea argumentelor
orientate strict către un public numeros fiind ca-
racterizate de afectivitate și urmărind să trezească
emoții, pasiuni sau sentimente) și, în fine, aria
argumentelor legate de logos (vorbim aici de argu-
mentele ce se adresează rațiunii, formând corpul
masiv al realizărilor argumentative). „Nu există
retorică fără o legătură ethos-pathos-logos, oratoriu-
auditoriu-limbaj, fie că acest limbaj este scris sau
oral, verbal sau vizual.” (Meyer, 2010: 75)
 În consecință, putem vorbi despre:
- Argumentum ab autoritate, este cunoscut ca și
argumentul autorității, și este cel mai des uzitat în
momentele când fapte concrete, imediate nu pot
confirma teza propusă. Atunci se apelează la o
autoritate (personală sai impersonală) având pres-
tigiu și o expertiză incontestabile în domeniul de la
care se revendică teza propusă. Esențial în folosirea
acestui tip de argument este ca interlocutorul să
accepte și să recunoască autoritatea invocată, altfel
discursul astfel întemeiat este sortit eșecului;
- Argumentum ad verecundiam, nu întâmplător
analizat după cel ab autoritate. Pentru că se referă
tot la autoritate și reputație, acordată însă nu de
istoricul epistemologic ci de opinia publică. Cum
aceasta, vom vedea mai jos, este în fond o costrucție
semantică pentru a desemna o conjunctură de
sentimente și idei, este evident că opinia publică nu
poate institui cine este și cine nu este autoritate într-
un domeniu sau altul. Cum opinia comună își are
resorturile ei pragmatice și afective, este foarte
posibil ca, în baza ei, să se încerce proclamarea de
respect și reputație acolo unde ele nu există;
- Argumentum ad judicium păstrează argumentarea
în zona gnoseologiei, considerând că întemeierea
tezei poate sta doar pe judecăți asupra naturii lucru-
rilor. Și cum un gânditor ca J. Locke îl considera a fi
singura formă validă de argumentare, este firesc că
el privește natura lucrurilor în manieră empirică;
- Argumentum a contrario, poate urma celui de mai
sus atâta vreme cât procedeul favorit este analogia.
Dacă observația imediată o permite, se poate
considera că o serie de proprietăți ce aparțin (sau
nu!) unui obiect pot aparține (sau nu!) unui alt
obiect asemănător. Este un tip de argument care se
pretează foarte mult eșuării în falacie atunci când
regulile logicii formale privind definiția și clasificare
nu sunt respectate;
- Argumentum ad ignorantiam păstrează argumen-
tarea în zona gnoseologiei, atâta vreme cât se înte-
meiază pe cunoaștere, care poate fi dovedită și
verificată;
- Argumentum a pari merită analizat tot în acest
context atâta vreme cât pleacă de la premisa că dacă
două teze prezintă analogii atunci argumentarea lor
se poate întemeia pe aceeași demonstrație;
- Argumentum a tuto este de asemenea un argument
epistemologic. Maniera sa este una inductivă în
sensul că se folosește de transferul de certitudine
dinspre ceva sigur, verificabil către ceva, cu care
prezintă analogii evidente, dar mai puțin sigur;
- Argumentum a fortiori este formulat tot în baza
certitudinii și folosește aceeași metodă a analogiei.
Altfel spus, dacă există un eveniment, un fapt trecut
dovedit ca adevărat, atunci, cel prezent, pe un
gnoseologic principiu al evidenței, este ”cu atât mai
mult” adevărat.
Dăcă aceste tipuri de argumente ar urmări di-
mensiunea rațională adiscursului, vom vedea cum
altele accentuează latura afectivă și emoțională a
acestuia.
- Argumentum ab invidia, numit și argumentul urii
este, din păcate favoritul discursului politic în ge-
neral și al celui public (în ultima perioadă) în special.
Scopul său este determinarea unui sentiment de ură
împotriva părerii altora. Pe principiul cine nu este cu
mine, este împotriva mea (și ca apartenență la un
grup dar și ca ideologie) argumentum ab invidia
este cel care, din păcate poate provoca adeseori
comportamente total deviante. Din acest motiv îl
alătur lui
- Argumentum ad baculum sau argumentul bâtei.
Când emoțiile nu mai pot fi stăpânite, când ura
anulează rațiunea, argumentele sunt uitate în
favoarea bâtei. Se impune aici o nuanță cu privire la
discursul public. În acest spațiu gândesc că bâtă este
orice instrument folosit în deteriorarea discursului
sau în distrugerea dialogului. Bâtă poate fi și o
campanie de presă comandată pe principii politice,
economice sau de grup, bâtă poate fi și calomnia și
insulta, bâtă poate fi propaganda și cenzura, bâtă
poate fi programul unui partid (extremist, de regulă)
care își propune exterminarea (reală) a dușmanului,
fără o conturare exactă a profilului acesta, drept
pentru care limita între dușman și prieten să fie la
îndemâna unui om sau a unui grup de oameni. Și din
păcate istoria este plină de exemple când argumen-
tele au pierit în favoarea bâtei.
Alte tipuri de argumente țin de relația directă
între preopinenți, accentuând, după caz, fie dimen-
siunea cognitivă fie pe cea afectiv-em0țională.
- Argumentum ad hominem2 este argumentul
îndreptat eminamente către contrazicerea tezelor
adversarului, dar și a dezvăluirii consecințelor
pentru el a acestei acțiuni. Rezidă în fond în punerea
adversarului într-o situație contradictorie din punct
2 Referindu-se la acest tip de argument, M.Meyer sublinia că
recursul la el nu este niciodată o mișcare de explicitare și de
focalizare pe intervenienții relației retorice. Este mai degrabă o
mișcare de aderare, care atașează o dimensiune ad hominem
uneia ad rem care pare cea mai îndepărtată. Ca urmare, orice
relație argumentativă se arată mai mult sau mai puțin retorică,
iar efectul argumentării (pathos), ca și intenția subiacentă
(ethos) care animă un locutor în aparență neutru și obiectiv
permit surprinderea structurii și a formei argumentelor.
(Meyer, 2010: 131 și urm.)
de vedere epistemic în sensul că acesta este nevoit să
accepte (implicit) și teza sa și opusul acesteia. Pe
principiul necontradicției, acceptarea tezei opuse
implică renunțarea la teza personală;
- Argumentum ex concessis este argumentul foarte
asemănător celui anterior cu deosebirea că acțiunea
se desfășoară diferit: se acceptă (provizoriu) ca fiind
adevărată teza adversarului, teză care ulterior, prin
reducere la absurd, se dovedește ca fiind falsă, ceea
ce cu puterea evidenței îl determină pe acesta să
renunțe la ea;
- Argumentum ad personam este forma mai puțin
persuasivă a lui ad hominem. Reprezintă punerea în
dificultate nu a tezelor adversarului ci pe acesta în
mod personal. Este adeseori folosit și cunoscut (mai
ales în cadrul dezbaterilor) sub tehnica fandării.
Practic, preopinenții se atacă reciproc pe subiecte
menite a-i pune în dificultate dar care nu au nici o
relevanță pentru tema pusă în discuție. În formele
sale patologice se manifestă ca atac la persoană, in-
vocarea problemelor familiale, insultă sau calomnie.
- Argumentum ex silențio este folosit în contextul în
care tăcerea adversalui este considerată ca fiind ac-
ceptarea ipotezei propuse;
- Argumentum ad misericordiam este caracterizat
de punerea de presiune afectivă asupra adversarului
cu accent pe sentimentele și interesele sale.
Este evident că această clasificare a argumen-
telor este utilă doar metodologic, în realitate ne-
3

existând un discurs revendicându-se de la o singură

asemenea formă de argumentare. În funcție de
context, adversar și subiect fiecare dintre ele (cu

3 După părerea prof. Stroe acestea ar reprezenta chiar forme ale sofismelor
sistematizate în funcție de sursele și domeniile persuasiunii (2006: 181)
excepția celui al forței) concordă în realizarea
scopului persuasiv al comunicării.
Deși nu cred că există discurs ce se poate pune
în manieră absolută la adăpost de falacii, este nece-
sar, tocmai pentru buna desfășurare a discursului
(re)cunoașterea celor mai uzitate:
- Petitio principii este specific argumentării în care
nu se respectă structura clasică a raționamentului.
Cu alte cuvinte, se afirmă într-una din premise ceea
ce este de presupus a fi dovedit în concluzie4;
- Argumentum ad ignorantiam constă în a susține
că teza propusă este adevarată pentru că nu i-a fost
dovedită falsitatea sau, dimpotrivă, că este falsă pe
temeiul ca nu i-a fost dovedit încă adevărul5;
- Ingoratio elenchi consta în ignorarea voluntară a
tezei, urmărind abaterea atenției asupra unor as-
pecte colaterale, secundare sau contingente cu teza
analizată. În acest caz, argumentele sunt aduse în
sprijinul altei teze care are o anumită legatură de
sens cu prima, lăsând impresia că ar argumenta-o
pe cea inițiala (în cauză). Scopul acestei evitări este
asigurarea succesului pe o teză adiacentă, în condi-
țiile unui eșec sigur pe teza în discuție;
- Ecundum quid este (re)cunoscut ca și generalizare
pripită. Constă în faptul că se emite sau se acceptă
un enunț generalizator făcut pe baza unei inducții
incomplete, insuficiente, ceea ce face să rămână în
afară alte cazuri semnificative;
- Post hoc, ergo propter hoc (dupa aceasta, deci din
cauza aceasta) rezidă în a susține că un eveniment
ulterior altuia își are cauza în acesta. Se încalcă

4 Teza încă nedemonstrată apare ca fiind adevăr demonstrat

5 Teza că există viață în univers (altundeva decât pe Terra) este falsă atâta
vreme cât nu există dovezi că ar fi adevărată
principiul rațiunii suficiente, căutând să stabilească
relații cauzale acolo unde este evident că ele nu
există. Se confundă (voit sau nu) coincidența cu
cauzalitatea6.

Cu siguranță există multe taxonomii ale argu-

mentelor și sofismelor. Scopul însă nu a fost acela
de le trece în revistă, ci mai degrabă de a indica
consecințele corecte atunci când argumentarea se
desfășoară sub semnul validității și adevărului, și
incorecte atunci când, voit sau involuntar, sofismele
își fac de cap.

2.1.5. Persuasiunea

Odată văzute caracteristicile retoricii și rela-

ția pe care aceasta o poartă atât cu cunoașterea dar
și cu discursul, odată văzute și analizate rigorile
logico-formale ale validității discursului, este mo-
mentul să ne aplecăm asupra persuasiunii ca și efect
fundamental al comunicării, eludând în acest
context scopul, uneori, pur informativ al acesteia.
Pentru Aristotel, orice discurs retoric se caracte-
rizează prin persuasiune7.
În fond, ”orice cuvânt este o încercare de
influenţare a celuilalt.” (Muchielli, 2002: 11) pentru
că procesul de comunicare nu poate fi niciodată
neutru. Orice informaţie are o întemeiere teleolo-
gică, mesajele adresând receptorului intenţia comu-

6 Este rețeta de succes a oricărei explicitări superstițioase, dar și a manualelor

de interpretare a viselor.
7 Conform Dicţionarului Explicativ de Jurnalism, „persuasiunea nu poate fi despărţită de
retorică, între acestea două fiind adesea semnul de egalitate. Arta persuasiunii reprezintă un
ansamblu de reguli, de reţete a căror aplicare convinge publicul, chiar dacă obiectul persuasiunii
este fals.” (Popescu, 2002: 260)
nicatorului. Comunicarea determină apariţia unor
relaţii şi atitudini sociale fiind principalul instru-
ment de transmitere a unor influenţe ce vor produce
schimbări la nivelul interlocutorului, indiferent că
vorbim despre efecte și influențe la nivel cognitiv
sau emoțional. Parsons înţelegea prin influenţă
„mijlocul simbolic de persuasiune” (McQuail, 1999:
150) deoarece aceasta induce intenţiile transmiţă-
torului asupra receptorului. Comunicarea ca in-
fluenţă depăşeşte nivelul interpersonal şi se extinde,
atât pe verticală cât şi pe orizontală. De cele mai
multe ori puterea ei de influenţă este utilizată ca
mijloc pentru atingerea scopurilor urmărite în inter-
acţiunea socială. Parsons sugerează că „un actor
social poate încerca să obţină conformarea altuia fie
influenţându-i intenţiile, fie manipulând în benefi-
ciul său situaţia în care acesta se află. Comunicarea
este rezervată, în cea mai mare parte, comporta-
mentului uman, îndeplinindu-şi rolul în procesul
comunicării sociale şi poate fi folosită pozitiv, în
cadrul argumentaţiei raţionale, sau negativ, acti-
vând anumite obligaţii ale celui supus procesului de
influenţare.”( McQuail, 1999: 150-151)
Referindu-se la persuasiune, Wittgenstein se
întreba cum este posibilă schimbarea unor con-
vingeri ale individului, convingeri însușite de acesta
ca bază a gândirii și acțiunii sale, prin educație și
experiență de viață. El sugerează că vom putea
înțelege cel mai bine aceste posibile schimbări
considerând situațiile în care oameni din culturi
diferite și îndepărtate intră pentru prima dată în
contact, iar unii reușesc să le treacă celorlalți con-
vingeri care fac parte din straturi mai adânci ale
sistemului lor de referință. Dacă convingerile
inițiale au fost consolidate pe principiul autorității
atunci tot pe acest principiu vor fi și schimbate.
Această trecere de la oautoritate la alta are loc prin
ceea ce gânditorul austriac numește persuasiune
sau convertire. (M.Flonta în Wittgenstein, 2005:
40-41)
Efectele de influenţare produse în procesul
comunicării se referă la schimbări de natură cogniti-
vă, afectivă (în special emoţionale) sau de atitudine
şi comportament. Doar că această influență ope-
rează altfel decât demonstrația, sau cum o spune
Wittgenstein: „La capătul temeiurilor stă persusas-
iunea (subl. L.W.).” (2005: §612) Persuasiunea
reprezintă o încercare de a influenţa un auditoriu să
accepte sau să se identifice cu un anumit punct de
vedere, fiind, ca şi argumentarea, o formă de
comunicare instrumentală. Persuasiunea urmărește
același scop precum convingerea sau certitudinile
vehiculate în demonstrațiile silogistice. Dar pe o altă
cale: aceea a imaginaţiei, a emoţiei şi a sugestiei, şi
cîteodată lasă în mod deliberat o posibilitate mai
mare erorii. Și întrucît nu este stringentă, persuasi-
unea implică libertatea de a adera sau nu la teza
propusă. Așa cum subliniam mai sus, Perelman
insistă chiar asupra acestui caracter de adeziune
liberă, suportabilă şi, ca atare, mai umană pe care o
produce persuasiunea, în opoziție cu caracterul
obligatoriu şi oarecum inuman al adeziunii obţinute
pe calea convingerii. Din acest motiv rezultatele
persuasiunii sînt mult mai mari şi mult mai
temeinice, fiindcă cel care îi cedează are conştiinţa
că a aderat la o teză în mod liber, împins nu de
elementara evidenţă, ci solicitat de un transfer
axiologic al acţiunii şi al gîndirii. Absenţa evidenţei
ca motor al acestui complicat proces nu constituie o
infirmitate, cum am fi înclinaţi să credem şi cum s-a
crezut veacuri de-a rîndul, ci dimpotrivă, conferă
acţiunii o tărie deosebită.
Această tărie a deciziei de acțiune derivă din
însăși mecanismul prin care această decizie se ia. În
cazul convingerii subiectul însuşi acceptă evidenţa
probelor şi justeţea raţionamentelor preopinentului
şi renunţă să i le mai opună pe ale sale. În acest caz,
victoria e o victorie a raţiunii subiectului asupra
propriilor sale interese sau teze, care lezează
evidenţa. În acest caz, decizia, unică și obligatorie,
înseamnă renunţare la propria teză. Evidența este
moartea deliberării. În schimb, în cazul persuasi-
unii, deliberarea este amplă. Subiectul este multă
vreme pradă ezitării, iar decizia înseamnă, în acest
caz, alegere liberă, şi poartă numele de adeziune.
Cum observa Perelman, între convingere şi per-
suasiune nu este numai o deosebire calitativă, ci şi
una rezultînd din diversitatea mijloacelor de
probare. Aceasta duce la constatarea că dacă avem
în vedere mijloacele folosite, nu rezultatele, prima-
tul este acordat în mod general convingerii. Dar
dacă avem în vedere rezultatele, a persuada în-
seamnă mai mult decît a convinge, fiindcă se adaugă
şi obţinerea forţei necesare trecerii la acţiune.
Însă „ceea ce diferenţiază argumentarea de
persuasiune este aceea că persuasiunea operează
atât la nivel afectiv, cât şi la nivel raţional.(...) Unele
mesaje persuasive mizează într-o măsură mai mare
decât altele pe obţinerea de reacţii afective din
partea receptorului, şi nu pe obţinerea de reacţii
raţionale. Persuasiunea include studierea încărcă-
turii afective a mesajelor, precum şi rolul pe care îl
joacă compoziţia psihologică a unui auditoriu,
pentru a stabili măsura în care acesta se va lăsa sau
nu influenţat.” (Rybacki, 2004: 19-20)
 Cum pentru Aristotel, retorica este mai mult
o artă a descoperirii elementului persuasiv din
fiecare caz dat şi a izvoarelor din care el derivă, decît
o artă a persuasiunii propriu-zise, el reușește o
grupare a izvoarelor elementelor persuasive: publi-
cul în faţa căruia se vorbeşte, de unde preocuparea
de a-ţi adapta discursul pentru a-l face persuasiv, cu
accent deosebit pe capacitatea de comprehensiune a
acestuia8; caracterul oratorului care trebuie să ştie
să atragă atenţia asupra moralităţii sale şi a com-
petenţei pe care o are în domeniul respectiv9; totali-
tatea argumentelor alese şi aranjate în aşa fel ca
publicul să fie convins. Prin urmare, ceea ce con-
tează în primul rînd pentru Stagirit sînt bazele etice,
psihologice şi dialectice ale discursului. De aceea,
mândria sa de a fi gînditorul care a făcut dintr-un
ansamblu de reguli empirice o tehne riguroasă, este
pe deplin justificată, căci pentru el, retorica este
menită să extindă dominaţia logosului şi asupra
domeniului opinabilului, domeniu care, neavând o
tehne adecvată, scăpa de sub rigoarea logosului.
2.2. Discurs și argumentare
Consideraţiile de mai sus ne duc astfel, în
mod natural, la problema raportului dintre gîndire
şi expresia ei. Căci ceea ce se întâmplă în actul
discursului este exteriorizarea gândului, este pu-

8 Efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu opiniile şi credinţele
existente. Caci, prin mesajul transmis trebuie să fie confirmate convingerile existente. În caz
contrar, noutatea mesajului se constituie ca o barieră între receptori şi comunicator, neţinând
cont de interesele şi predispoziţiile receptorilor.
9 Influenţa este mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare, sursei
mesajului. Comunicatorul capătă statutul de expert sau analist de prestigiu într-un domeniu,
captând atenţia şi încrederea receptorului.
nerea în circumstanțiere a unor adevăruri. Iar în
aceasta rezidă întreaga problematică: este actul
logic al gîndirii epuizat de expresia lui? Dacă expres-
sia nu este însăşi gîndirea în procesul ei logic, atunci
este clar că logica este doar un efect formal al
gîndirii logice, dar nu epuiză întreg procesul logic pe
care-l exprimă la nivelul expresiei. O subliniază și
Wittgenstein: „Propoziţiile pot să reprezinte întrea-
ga realitate, dar nu pot să reprezinte ceea ce trebuie
să aibă în comun cu realitatea pentru a o putea
reprezenta - anume forma logică. Pentru a putea
reprezenta forma logică, ar trebui să ne plasăm cu
propoziţia în afara logicii, adică în afara lumii.
Propoziţia nu poate să reprezinte forma logică:
aceasta se oglindeşte în ea. Ceea ce se oglindeşte în
limbă nu se poate reprezenta. Ceea ce se exprimă în
limbă, nu putem să exprimăm prin limbă. Propo-
ziţiile indică forma logică a realităţii.” (1991, prop.
4.12 şi urm.)
Mai înainte însă, Aristotel însuşi făcuse
precizarea că schemele formale silogistice sînt doar
demonstraţii. Prin urmare, la el expresia formală a
demonstraţiei, care este silogismul, nu epuizează
procesul logic al demonstraţiei; acesta este mai
complex decît expresia lui. Întregul Organon este o
mărturie a deosebirii pe care o face Stagiritul între
operaţiile logice şi semnele lor, şi în sensul acesta
spune Ammonius (Comentariu la De Interpreta-
tione, f. 19 a-20 Α ) , că logica are ca obiect „lucrările
imateriale ale spiritului, nu cuvintele vorbite sau
scrise şi nu se referă la acestea [din urmă] decît
pentru că sînt semnele [primelor].” Iar în Despre
Respingerile Sofistice, accentuează această deose-
bire dintre vorbire şi gîndire, socotind în general că
din cauza întrebuinţării greşite a cuvintelor se nasc
sofismele. „Unul din motive [care provoacă sofis-
me], cel mai natural şi cel mai obişnuit, scrie el, este
acela care ţine de întrebuinţarea cuvintelor. Fiindcă
într-o discuţie nu este posibil să aducem lucrurile
înseşi, ci trebuie să ne folosim, în locul lor, de
cuvintele care le simbolizează, noi credem că ceea ce
este valabil pentru cuvinte este valabil şi pentru
lucruri. Cei ce nu cunosc puterea de semnificaţie a
numelor fac paralogisme, fie discutînd cu ei înşişi,
fie discutînd cu alţii.” (I,165 a) Mai departe, el
formulează şi mai clar ideea că eroarea comisă în
sofisme se datoreşte asemănării cuvintelor. Căci
„este greu de deosebit ce fel de lucruri sînt semni-
ficate prin acelaşi cuvînt şi ce fel de lucruri sînt
semnificate prin cuvinte deosebite. Cel ce este în
stare să facă această deosebire este foarte aproape
de cunoaşterea adevărului.”(Despre Respingerile
Sofistice: 7,169 a).
De altfel, Aristotel a precizat încă în Despre
Interpretare (II, 16 a), ce înţelege prin nume şi sens:
„Prin nume înţeleg un sunet avînd un sens, prin
convenţie, fără raportare la timp.” Înţeles prin
convenţie denotă faptul că nimic nu este de la na-
tură un nume, ci devine aşa, numai cînd ajunge un
simbol. Ori simbol înseamnă (și) contract, caracteri-
stică, însemnare, semn de recunoaştere. Altfel spus,
un simbol nu poate să însemne nimic fără semnifi-
caţia aferentă, semnificaţia lui constînd, după
Aristotel, într-o modificare a sufletului. Prin urma-
re, ceea ce dă calitatea de simbol unui simplu semn
este semnificaţia pentru care el este pus. Cele două
planuri nu trebuie deci confundate: planul gîndirii şi
planul expresiei gîndirii, expresie compusă din
simboluri, care e valabilă, ca atare, numai dacă
reprezintă semnificaţii.
 După părerea lui Jean-Blaise Grize noțiunea
de discurs are o triplă determinație: orice discurs
este o activitate dialogică; orice discurs, fiind produs
într-o limbă naturală, are o componentă cognitivă, o
componentă afectivă și o componentă socială; orice
discurs este un ansamblu complex, care pune în fața
receptorului altceva decât pe sine în sensul în care
discursul devine o realitate independentă, altceva
decât șirul de semne care este perceput, asigurând
sensuri și semnificații multiple în funcție de care
receptorul reacționează diferit. (Sălăvăstru, 2003:
366)
În concluzie, discursul ascultă de două co-
mandamente: unul logic și unul material. Unul ce
asigură validitatea logică și celălalt respectând
norma corectitudinii materiale. Unul fără celălalt nu
se poate! Doar că verificarea lor ține de instanțe
diferite: primul respectând principiile și legile lo-
gice, cel de-al doilea respectând cerința expunerii și
prezentării adevărului material. Discursul, sub orice
formă s-ar prezenta el, trebuie, după părărea noas-
tră, să respecte ambele cerințe. Deși astăzi aproape
nimeni nu mai este interesat de corectitudinea lo-
gică a discursului, aceasta fiind una dintre cauzele
majore ale flecărelii din spațiul public. La care se
poate adăuga, firește, puțina adecvare epistemo-
logică a conținutului discursului cu realitatea.

2.2.1. Structura discursului

Oricare va fi tema discursului, de obicei ora-

torul începe printr-o introducere, menită să-i
pregătească pe ascultători în spiritul propriilor
opinii, apoi el face cunoscut subiectul discursului,
expunând faptele care au contingenţă cu acesta,
prezintă argumentele adecvate care susţin propria
opinie şi pe cele care combat părerea adversarului;
dacă se impune şi mai este timp, el face apel la
sentimentele auditorului. (Țiclea, Ghimpu, 2002: 83
și urm.) După ce epuizează toate problemele,
încheie printr-o peroraţie, o concluzie rezumativă cu
implicaţii afective.
În raport cu aceste obiective, dicursul are
următoarele momente:
 exordiu (lat. exordium, grec. proemion);
 naraţiune (lat. narratio, grec. diegesis);
 argumentare (lat. argumentaţie grec. pistis);
 peroraţie (lat. peroratio, grec. epilogos).
După părerea lui Quintilian, între naraţiune
şi argumentare poate apărea enunţarea problemei
(prositio) făcută în ton cu intenţiile oratorului şi
diviziunea (partitio) adică „enumerarea logică a
chestiunilor de dezbătut propuse de noi, de adversar
sau de amândoi”.
Această schemă nu este, însă, nici pe de parte
una unanim acceptată. Anticii, bunăoară, stabiliseră
două tipuri de exordiu: principium (debutul direct,
începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum am spune,
în mod popular). Principium înseamnă declararea
deschisă a ţelului pentru care oratorul ia cuvântul,
în timp ce Insinuatio presupune o digresiune, având
în vedere posibila stare de conflict între auditor și
subiect. Înțelegând acici prin conflict orice situație
în care se poate afla interlocutorul: tema i se pare
nepotrivită, i se pare că violentează convingerile
sale, consideră că tema propusă nu poate răspunde
așteptărilor sale, s.a.m.d.
Introducerea trebuie să fie adecvată conţi-
nutului şi să fie naturală, de aceea redactarea ei se
face după ce a fost elaborat planul discursului şi s-a
meditat asupra materialului, aşa cum proceda
Cicero. În felul acesta subiectul însuşi va sugera cum
să se înceapă discursul. O atenţie deosebită trebuie
acordată încă din această fază unei exprimări foarte
corecte, auditoriul fiind mai înclinat ca oricând spre
critică în acest prim moment al contactului cu
discursul. Oratorul nu trebuie, din aceeaşi cauză, să
facă uz de prea multe mijloace stilistice, ele ieşind
uşor în evidenţă, ostentativ s-ar putea crede, ceea ce
determină o diminuare a persuasivităţii pe parcurs.
Exordiul nu trebuie să promită mult, să se angajeze
prea rapid în tratarea materiei pentru că oratorul va
avea nevoie ulterior să-şi desfăşoare întreaga forţă
persuasivă, gradual, într-un crescendo savant dozat,
pe măsură ce avansează discursul.
Aşadar, exordiul, introducerea. „Este înce-
putul discursului, întocmai cel care în poezie este
prolog, iar în cântatul la flaut - preludiu” (Aristotel,
2004: 435), iar cea mai importantă funcție a sa este
„clarificarea scopului în vederea căruia există dis-
cursul” (Aristotel, 2004: 437)
Este partea discursului în care trebuie rea-
lizată o anumă priză afectivă. Nu poţi să te adresezi
unui auditoriu ostil pretinzând că ai succes. Aceasta
se realizează în primul rând prin abordarea unui
subiect apropiat auditorului, subiect manifes-tat ca
situație problematică, la care retorul are o soluție,
evantual aplicabilă lui însuși într-o situație
anterioară. Ca urmare, exordiul devine vehiculul
modestiei oratorului, al sincerităţii acestuia, pentru
că numai astfel între vorbitor şi destinatar se va crea
un fluid de simpatie favorabil comunicării și persua-
dării.
Următorul segment al discursului îl formează
naraţiunea, în fond o expunere a faptelor ce ser-
veşte la comunicarea unor date privitoare la cauză
sau la subiectul tratat. În orice discurs, naraţiunea
este o parte foarte importantă şi solicită o atenţie
specială. Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să
povesteşti bine şi cu talent, orice discurs trebuie să
graviteze în jurul adevărului şi să evite tot ceea ce ar
putea dăuna acestuia. Întregul viitor discurs se va
baza pe aceste teze, pe adevăruri - premise.
Calităţile principale pe care trebuie să le aibă
o bună naraţiune sunt: claritatea, probabilitatea,
concizia („brevis, aperta, probabilis”), iar din punct
de vedere logic, orice discurs trebuie să fie clar,
concis și întemeiat. Lipsa oricăreia dintre aceste di-
mensiuni face ca narațiunea să părăsească sfera
adevărului, cel puțin în forma sa.
Argumentarea urmează invariabil naraţiunii,
fiind momentul dovedirii şi al respingerii, când este
desfăşurat întregul arsenal de probe materiale şi de
argumente propriu-zise. În acest moment al discur-
sului se face apel la toate datele posibile pentru a
demonstra întemeierea în adevăr a tezelor expuse în
naratio. În legătură cu argumentele, trebuie avute
în vedere trei aspecte: găsirea - inventarea lor
(inventio) - dispunerea şi modul de exprimare, de
prezentare, graţie căruia să capete mai multă forţă.
Este de la sine înțeles că găsirea unor argumente
indubitabile reprezintă cheia succesului oricărui
discurs.
Prezentarea argumentelor poate fi făcută fie
analitic fie sintetic. În primul caz, oratorul nu divul-
gă felul spre care tinde şi-i conduce pe ascultători
pas cu pas către concluzia dorită, mergând de la un
adevăr clarificat la altul, până ce devine evident că
această concluzie este consecinţa alteia asupra
căreia s-a convenit. Este în fond, maieutica socra-
tică, argumentarea înaintând doar după ce se obține
acordul (cogtiniv!!!) al interlocutorului asupra ade-
vărului tezei anterioare. Raţionamentul înaintează,
în acest caz, pas cu pas şi fiecare pas trebuie probat
şi confirmat prin acordul interlocutorului. Nu se
trece de la o teză la următoarea decât atunci când
adeziunea ascultătorului garantează adevărul fiecă-
rei verigi a argumentării.
În fine, ultima parte a oricărui discurs este
peroraţia, epilogul. Peroraţia este acel moment al
discursului în care pateticul se îmbină cu argumen-
tarea.
Pentru Aristotel „Perorația se compune din
patru elemente: din faptul de a-l dispune favorabil
pe auditor pentru sine, iar pe adversar, nefavorabil,
apoi din faptul de amplificare, respectiv a atenua,
precum și din faptul de a-l conduce pe auditor spre
pasiuni și, în sfârșit, din recapitulare.”(2004: 367)
Această dimensiune patetică nu poate lipsi discur-
sului. Ca să obţinem adeziunea afectivă, trebuie să
vorbim sentimentelor auditoriului şi să le punem în
mişcare, deoarece afectele sunt marile resorturi ale
acţiunilor umane. Oratorul face apel la emoții și se
adresează acestora, și în consecință vor fi evitate
orice considerații care pot întrerupe această simbio-
ză emoțională. De asemenea, nu trebuie prelungit
acest moment, pentru că emoţiile prea vii nu au
durată mare, spunea Quintilian.
Peroraţia include ceea ce serveşte drept bază
a discursului. Teza este acum o concluzie şi aici nu
trebuie în niciun caz introdus un subiect nou, care
să distragă atenţia de la tema principală, tratată pe
parcurs. Finis coronat opus, adică finalul desă-
vârşeşte lucrarea, spune un dicton latin, pe care
trebuie să-l luăm în considerare atunci când ne
hotărâm să încheiem un discurs.

2.2.2. Tipuri și forme ale discursului

În mod general, discursul este văzut ca fiind

obiectul retoricii. Astăzi însă discursul este văzut ca
un corp de aserțiuni, înlănțuite logic, desemnând o
anume sferă a realității. Din acest punct de vedere
deosebim mai multe tipuri de discurs:
- discursul mediatic. Are specificitatea sa nu
atât din definirea, explicitarea și reflectarea reali-
tății, cât mai ales din instrumentele folosite (mass-
media) pentru a ajunge la auditor;
- discursul publicitar. Discurs elborat, promo-
vând și accentuând anume caracteristici și însușiri,
cu scopul de a determina un anume comportament
economic;
- discursul ştiinţific (inclusiv cel didactic) este
menit să transmită date, informaţii, rezultate, reali-
zări din diferite domenii ale ştiinţei. (Frumușani,
2004: 113 și urm.)
Existând deci o multitudine de tipuri de
discurs, prin obiectul, rolul şi scopul lor. Și totuşi
fiecare discurs respectă anumite regului generale ce
se pot constitui într-o schemă tip. Până la a vorbi
despre schema tip a discursului să trecem în revistă
câteva dintre formele consacrate ale acestuia.
Discursul retoric. După părerea prof.
Mihai obiectul de cercetare al Retoricii este discur-
sul care îi poartă numele: un sistem adresativ de
argumente, organizat psihologic, în susţinerea
directă sau indirectă a unei teze pentru un public,
astfel ca acesta să şi-o însuşească şi să adopte un
comportament corespunzător. (1998: 51 și urm.)
I. După natura limbajului utilizat discursul retoric
este: poetic, categorial, conceptual sau cotidian (în
ziaristică, în reclamă şi publicitate etc.);
II. După materia scopului urmărit de autor este:
demonstrativ, deliberativ sau judiciar;
III. În raport de public este: extensional
(nedeterminat precum discursul cotidian și determi-
nat, precum discursul conceptual) sau intenţional
(omogen, precum discursul judiciar sau cel
categorical și neomogen, precum eseul sau
epopeea);
IV.După forma de adresare, discursul retoric este:
oral, citit sau scris;
V. După criteriul contactului cu publicul este: direct
sau indirect;
VI. După intenţia utilizatorului discursul retoric
este: persuasiv (vizând comunicarea), seductiv (vi-
zând asumarea unilaterală de către public a unei
valori, prin mijlocirea aparenţei argumentelor, pro-
movată preponderent afectiv) sau incitativ (vizând
instalarea în public a unei tensiuni emoţionale
suficiente să se comporte cum îi sugerează
cuvântătorul).
Această taxonomie nu epuizează definitiv un
discurs, acesta prezentându-se adeseori ca o con-
juncție de clase de discurs. Așa de pildă, un discurs
politic, deşi fundamental este deliberativ, nu ocoleş-
te secvenţele demonstrative, de laudă sau de critică
a unor persoane.
În concluzie, discursul retoric vizează să:
instaureze, întărească, slăbească sau înlăture opinii
şi atunci este persuasiv; să formeze, întărească, slă-
bească sau înlăture impresii şi atunci este seductiv
sau să provoace emoţii şi atunci este incitativ. În
esență, scopul discursului este convingerea. Căci a
convinge este a obţine de la cineva recunoaşterea
adevărului declarat de utilizator, cu ajutorul propo-
ziţiilor doveditoare. ”Numai că a fi lămurit şi a fi
convins sunt lucruri diferite (…). Recunoaşterea de
către cineva a adevărului cunoscut nu îl transformă
în adevărul lui (…) adică nu e vorba aici de o
asumare convingătoare, tipică dialogului de pildă.
Căci, la fel de bine pot fi lămurit de ceva şi celălalt să
nu admită propoziţiile mele doveditoare pur ra-
ţional fie pentru că nu poate sta într-o raţionalitate
pură, fie pentru că obiectul lămuririi mele nu e
adevărat, ci asemănător cu adevărul (verosimil), e o
veriformitate subiectuală (un adevăr al experienţei
mele), o opinie, e un adevăr probabil (probabilitatea
ca măsură a posibilului). Propoziţiile doveditoare
pur raţional sunt temeiuri logice, de pildă cauzele,
pentru propoziţia de dovedit, pe când o propoziţie
doveditoare de natură motivaţională e un temei
psihologic al propoziţiei de dovedit, ca şi aceea de
natură normativă sau teleologică sau axiologică.
Deducţie ar fi peste tot, dar e o deducţie
nondemonstrativă câtă vreme e penetrată de factori
extraraţionali.” (Mihai, 1998: 54)
Printr-un discurs retoric autorul convins
caută să persuadeze publicul său să-şi asume con-
vingerea ce i-o argumentează. Problema ar fi dacă
publicul are nevoie de convingerea autorului, adică
numai autorul convins e în stare să persuadeze.
Convinsul trebuie să ştie să persuadeze, dacă
urmăreşte aceasta, neconvinsul sau cel de a cărui
convingere publicul nu se arată interesat trebuie să
ştie să seducă şi să incite; în toate trei cazurile
psiho-logice, discursul retoric e la el acasă.
Neîndoielnic, în practică arareori persuasiunea nu
se lipseşte de elementul seductiv, dar subordonat
comunicării acesta e justificabil; dimpotrivă,
extensiunea seducţiei în detrimentul persuadării se
spune că ar dovedi imoralitate, dar de puţine ori se
ţine seama de această observaţie, în numele efi-
cienţei.

Dintr-o altă perspectivă, sintetizând criteriile

ce trebuie luate în calcul atunci când se propune o
taxonomie a discursului, există ideea că de cele mai
multe ori, acestea (clasificările discursului) ţin cont
de: statutul colocutorilor, temele abordate, modul
de argumentare al discursului, circumstanţele
spaţio-temporale, etc. (Borțun, Săvulescu, 2004:
48) În acest context am putea vorbi despre:
Discurs fondator şi discurs prim.
Denumit şi discurs constitutiv, discursul fondator
are rol fondator în raport cu celelalte discursuri.
Este vorba de acele discursuri care se constituie în
raport cu propriile lor constituiri. Putem încadra în
această tipologie discursurile religioase, ştiinţifice,
filozofice, juridice etc. ce au un comun o serie de
proprietăţi care fac referire la condiţiile de apariţie
şi funcţionare enunţiativă. De cele mai multe ori în
relaţia sa cu celelalte discursuri se remarcă o stare
de conflict. Astfel, discursul fondator îşi înscrie
enunţurile într-o memorie colectivă, culturală prin
mobilizarea unei comunităţi discursive specifice. În
acest caz, comunitatea discursivă este reprezentată
de grupurile sociale care întreţin şi produc un
anumit tip de discurs. (Borțun, Săvulescu, 2004:
249)
În ceea ce priveşte discursul prim, termenul
se referă strict la noţiunea de text ca sursă pentru
elaborarea altor discursuri. Atunci când acesta
suferă o extensie, iar între cele două discursuri
rezultate apar schimbări de ordin cronologic sau
calitativ, acesta este cunoscut sub denumirea de
discurs iniţial. (Borțun, Săvulescu, 2004: 50)
Discursul raportat este definit ca un
discurs în discurs sau enunţare în enunţare. Este
vorba despre relaţia dintre două discursuri:
discursul care citează şi care are rolul de a crea un
spaţiu enunţiativ particular şi discursul citat care
este atribuit unei alte surse (de ex: „După spusele
lui X...”). Discursul raportat reprezintă relaţia
dintre cele două discursuri şi se realizează la nivel
morfo-sintactic, logico-semantic şi la nivelul coe-
renţei textuale. Această relaţie încearcă să observe
dacă discursul raportat este determinat de context.
(Bălășoiu, 2004: 20)
Discursul direct are rolul de a reda replica
exact cum aceasta a fost enunţată. Cea mai bună
redare a discursului direct se regăseşte în limba
literară unde se întâlneşte sub o mulţime de
realizări clar delimitate. Noţiunea cuprinde astfel,
de la structuri masive şi neanalizabile la procedee
flexibile şi ambigue cu ajutorul cărora poate fi
inserată în limba contemporană.
Discursul indirect reprezintă modalitatea
de a reda o replică altfel de cum aceasta a fost
enunţată iniţial. Discursul indirect se remarca prin
absenţa elementelor emoţionale şi afective la nivelul
enunţării, fapt ce este valabil datorită caracterului
său analitic.
Metadiscursul este înţeles drept un discurs
despre discurs. Metadiscursul presupune o serie de
funcţii supă cum urmează:
- funcţia de corectare;
- funcţia de autocorectare;
- de corectare a celuilalt participant la comunicare
(vrei sa spui că ….);
- de a reformula anumit enunţuri (altfel spus…);
- de a marca o inadecvare a anumitor expresii sau
cuvinte (într-un anume fel…, dacă se poate
spune…);
- de a identifica şi elimina încă de la început o
eroare de interpretare (metaforic vorbind…, în sens
propriu…);
- de a formula scuze. (Borțun, Săvulescu, 2004: 54)
Intradiscursul intradiscursul reprezintă
posibilitatea pe care locutorul o are pentru a
comenta propriul enunţ. Acest lucru se poate realiza
în cadrul enunţării şi vizează inclusiv discursul
partenerului pe care locutorul îl poate confirma sau
reformula. Cu ajutorul său se pot stabili relaţiile
dintre elementele constitutive ale unui discurs şi
putem delimita astfel, următoarele tipuri
dominante de discursuri: discursuri anterioare,
discursuri citate, discursuri contemporane etc.
Interdiscursul. Un discurs se poate
constitui doar în interiorul unui câmp discursiv,
alături de enunțuri și discursuri anterioare. Acest
tip de interdiscurs este văzut de lingvist drept
sistem în care specificitatea unui discurs concis este
delimitată de interdiscurs în cadrul unei reţele
semantice.
Discursul specializat are în vedere
modalitatea de utilizare a limbii într-un anumit
domeniu de activitate. De cele mai multe ori acesta
vizează domenii consacrate epistemologic si
presupune cercetarea lexicului, a terminologiilor şi
a aspectelor formalizate la nivelul unui discurs.
Într-o manieră aristotelică, ceea ce definește o
știință este triumviratul: obiect, metodă, lexic. În
consecință, discursul specializat se adresează
specialiştilor într-un anumit domeniu. (Frumușani,
1995: 31-32)
Din punct de vedere al analizei discursului,
discursul specializat se constituie drept un obiect de
limbaj complex ce presupune un spectru larg de
elemente lingvistice, pragmatice, lexicale, morfo-
sintactice sau textuale.
Discursul public reprezintă forma supremă
de manifestare a unui drept natural: dreptul de
exprimare liberă și neîngrădită a concepțiilor, ideilor
și credințelor.
În sens general, discursul public este definit
drept o expunere făcută în faţa unei adunări. Pe de
altă parte, termenul desemnează o succesiune de
propoziţii şi fraze ce presupun o anumită structură şi
o anumită coerenţă. Întâlnit în cele mai diverse
forme de utilizare a limbii, scrise şi orale, dialogice şi
monologice discursul presupune o anumită tipologie
care ţine seama de anumite caracteristici ale enunţă-
rii precum: emiţătorul, destinatarul sau situaţia de
comunicare. Cu toate acestea, noţiunea de discurs,
cuprinde o problematică mult mai vastă a ştiinţelor
limbii, fapt ce îl clasează drept un domeniu al unei
cercetări interdisciplinare. Astfel, Dumitru Borţun şi
Silvia Săvulescu definesc discursul drept „un
ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se
referă la un subiect unic.” Tot aceştia apreciază că
discursul poate fi: „un text în cadrul căruia
perspectiva tematica si cea comunicaţională coincid,
sau un ansamblu de texte centrate în jurul unei
singure teme, sau un text în sine.” (2004: 9)
În opinia Angelei Coşciug, „discursul este
unitatea maximală a limbajului,” ce se realizează sub
influenţa unor fenomene sociale şi ideologice.
Pornind de la formula lui Philip Lane, aceea că:
discurs = text + context, cercetătoarea constată că
discursul presupune o serie de proprietăţi textuale şi
de date contextuale, precum cadrul spatio-temporal
si participanţii la actul de vorbire. (2005: 21)
Reprezentând un proces complex de
comunicare, discursul public prezintă o serie de
elemente comune cu celelalte procese de
comunicare, cât şi o serie de particularităţi. Astfel,
noţiunea de discurs poate fi distinsă printr-o serie de
trăsături specifice, dar şi prin valorile semantice pe
care le dobândeşte în urma unor opoziţii identificate
la nivel lingvistic. Dintre principalele accepţiuni ale
discursului distingem:
- discursul poate fi considerat sinonim al actului de
vorbire;
- o unitate superioară frazei ce se poate constitui
drept mesaj global;
- o unitate opusă sau similară enunţului;10
- discursul reprezintă un sistem de constrângeri, care
pornind de la anumite poziţii sociale sau ideologice
pot produce un ansamblu nelimitat de enunţuri.
(Frumușani, 2004: 72)
Dacă accepţiunile de mai sus pot fi
considerate trăsături specifice discursului în general,
Magor Kádár distinge o serie de particularităţi
referitoare strict la discursul public. În opinia sa
discursul public poate fi:
- un flux de gânduri transmis de o persoană
către publicul larg;

10 Discursul se opune enunţului atunci când ia forma unui şir de fraze emise între două „pauze”
de natură semantică sau două opriri ale comunicării şi este similar enunţului în situaţia în care se
ia în considerare mecanismul ce condiţionează enunţul în cauză.
 - discursul public presupune o comunicare
unidirecţională, în care predomină comunicarea
vorbitorului;
- presupune o situaţie de comunicare colectivă;
- este forma de comunicare ce permite ca
mesajul vorbitorului să fie recepţionat de un public
larg, în timp ce acesta recepţionează doar o parte din
feed-back;
- scopul discursului public este întotdeauna
complet şi implică atât elemente verbale, cât şi ele-
mente nonverbale precum gesturi mimică etc.
Dacă realizarea unei tipologii a discursurilor
reprezintă un efort mai degrabă metodologic, sur-
prinderea formelor pe care discursul le poate
îmbrăca este un demers mai degrabă practic. Și
vom stărui doar asupra câtorva, considerându-le
importante în economia lucrării. În realitate,
combinând dimensiunea locutorului, a interlo-
cutorului și a posibilității de transmitere vom fi puși
în fața unei înfricoșătoare, ca număr, taxonomii a
tipurilor de discurs.
Discursul politic. Din conţinutul atât de
divers al mesajelor se remarcă, prin flexibilitatea
lor, cele politice. Gustave Le Bon afirma în
Psihologia maselor că oamenii sunt în general, prin
definiţie „creduli şi au nevoie de un conducător.”
(1990: 39) Totdeauna mesajul politic a folosit
mijloace şi procedee de convingere, având drept
finalitate adeziunea unui segment cât mai mare din
populaţie. Comunicarea politică este spaţiul în care
se schimbă mesaje asupra politicii prin următorii
subiecţi: oamenii politici, ziariştii (mass-media),
opinia publică, reprezentată de sondajele de opinie.
Este poate cea mai hulită formă de organizare
a discursului public, cel puțin la noi, dar este, tot-
odată, și cea de care spațiul public nu se poate lipsi,
fiind o expresie a respectării unui drept fundamen-
tal: al liberei exprimări. Explicațiile pot fi numerose:
de la limbuția multor actori (sau comunicatori)
politici, la superficialitatea organizării și până la
scăderea drastică a credibilității. Unul din fenome-
nele asociate cu deteriorarea credibilităţii publice a
partidelor politice, afirmă Doru Pop, este, în ultimii
ani, „scăderea loialităţii electorale.” (2000: 19) Ins-
tabilitatea politică şi ideologică a membrilor societă-
ţii, ca de altfel şi scăderea nivelului participativităţii
politice, a activismului instituţional, sunt considera-
te a fi consecinţele mediatizării emoţionale a exis-
tenţei publice. Mai mult „având un puternic grad de
simplificare, televiziunea în cele din urmă conduce
la ştergerea graniţelor dintre ideologiile dreptei şi
ale stângii, creând un monstruos amalgam politic,
din care publicul nu mai înțelege nimic. Ori un
discurs care nu-și definește bine scopurile nu este
prizat. Pentru Berelson, Lazarsfeld şi McPhee
comunicarea rămâne o caracteristică fundamentală
a democraţiei, chiar dacă în critica marxistă această
coordonată este etichetată în sens negativ, ca simplă
vorbărie, fără consecinţe asupra vieţii oamenilor.
Pentru ei, dezvoltarea tehnologică nu face altceva
decât să extindă dezbaterile şi dialogul politic
dincolo de limitele existente, răspunzând necesităţi-
lor unui organism social mult mai puternic dezvoltat
şi mai diversificat.” (Pop, 2000: 19) Societatea şi
viaţa politică sunt caracterizate printr-un benefic
sistem de discuţii, generator de idei, stimulator al
existenţei civice. Această linie interpretativă susţine
că apariţia mijloacelor electronice de comunicare a
condus la o mai puternică democratizare a vieţii
sociale. Indivizii au la dispoziţie modalităţi inter-
active de a se adresa guvernanţilor şi pot să îşi ma-
nifeste dreptul la liberă exprimare şi dreptul de
participare la procesul decizional într-o manieră di-
rectă, neîngrădită. Discursul public politic s-a mu-
tat, în ultima perioadă, în spațiul on-line. Agora nu
mai reprezintă geografic ceea ce știam, dar există,
amplificată chiar la nivel planetar. Comentariile se
fac în spațiul virtual prin like sau share. Posibili-
tatea ascunderii identității în spațiul virtual este,
poate, cauza cea mai evidentă a scăderii calității
dexbaterii publice, în general și a celei politice în
special.
Simplitatea aparentă a mecanismului demo-
cratic a ajuns să se încarce de multe bruiaje, ba
chiar, într-o oarecare măsură, să se anchilozeze, din
pricine diverse, nu totdeauna uşor de descoperit.
Miruna Runcan dezvăluie unele dintre aceste
probleme: pe de-o parte, „exerciţiul luptei ideologice
între partide a devenit din ce în ce mai complicat pe
măsură ce realităţile sociale şi-au schimbat înfăţişa-
rea, o dată cu sfârşitul revoluţiei industriale şi
intrarea accelerată în era revoluţiei informaţio-
nale.” (1998: 68) Factorul coeziv şi motivant al
reprezentării de clasă a devenit inoperant într-o
lume care nu mai are straturi socio-economice
precise şi ierarhizate pe mai mult decât o generaţie.
Dinamica însăşi a raporturilor dintre palierele
economic-social-informaţional a zdruncinat pro-
fund geometriile politicului, în însăşi substanţa lor,
raporturile dreapta-centru-stânga redefinindu-se cu
o acceleraţie adesea deconcertantă.
Discursul publicitar este, am putea
spune, motorul economiei concurențiale. Deşi mulţi
oameni pretind că nu sunt influenţaţi de mesajele
publicitare – mulţi spun că nu citesc reclamele din
ziare – este foarte clar că vânzările sunt rezultatul
publicităţii. De la săpun la automobile, consuma-
torii aleg o marcă în defavoarea alteia, iar când sunt
întrebaţi de ce, răspund invariabil că datorită
informaţiilor comunicate prin reclame. „Din
punctul de vedere al psihologiei sociale, care stu-
diază modul în care indivizii îşi formează, îşi mo-
difică şi îşi comunică propriile opinii şi convingeri,
publicitatea este considerată un instrument puter-
nic. Mesajele publicitare sunt bazate pe strategii
afective de formare şi schimbare a atitudinilor și
comportamentelor. Este forma discursului public în
care este cel mai evidentă dimensiunea persuasivă.
Exagerându-se acestă dimensiune s-a ajuns ușor la
convingerea populară că toată publicitatea minte,
sau, mai rău, manipulează. În fond, mesajul publi-
citar eludează în mod deliberat etape importante ale
construcției discursului în favoarea explicitării ca-
lităților aparte pentru care se merită a fi înfăptuită
schimbarea de comportament economic, în special.
Putem introduce aici și schimbarea de comporta-
ment social, dar aceasta reprezintă apanajul mesa-
jelor și campaniilor de relații publice.
I se întâmplă discursului publicitar ceea ce i
se întâmplă și celui politic: o reacție de adversitate
din partea interlocutorului determinată de suprasa-
turație, de convingerea că minciuna le este funda-
ment, că scopurile adevărate sunt absconse, că
actori sociali din spatele acestor mesaje ne sunt
refuzați făcând parte din conspirații universale,
s.a.m.d. Este consecința firească a organizării
falacioase a discursului, renunțării la clasicele lui
canoane în favoarea invențiilor de ultimă oră.
Apariţia radioului şi ulterior a televiziunii a
transformat procesul publicitar într-o industrie.
Mai nou, nu există mijloc de comunicare să nu
utilizeze şi să nu beneficieze de avantajele publicită-
ţii. În acest moment, în România, televiziunea este
canalul mass-media din care cei mai mulţi oameni
obţin informaţiile legate de lucrurile din jurul lor,
deci, inclusiv, legate de ofertele de publicitate.
Interesant este faptul că importanţa canalului
media prin care este trimisă informaţia publicitară
către consumatori este apreciată diferit de aceştia şi
de cei care comandă reclamele. Este interesantă şi
analizarea categoriilor sociale care răspund pozitiv
unui anumit tip de promovare a reclamei unui
produs. Se poate observa cu uşurinţă că cel mai
important canal mass-media de transmitere a
informaţiilor publicitare este televiziunea. De aceea,
în pofida costului extreme de ridicat, agenţiile de
publicitate acordă cea mai mare importanţă stra-
tegiilor de prezentare a produselor şi serviciilor prin
televiziune.
Reclamele, vehiculul publicității, sunt cele
care fac apel direct la emoţiile noastre legate de
necesitatea satisfacerii nevoilor noastre. Apelul la
rațiune este arareori întâlnit în corpul reclamei,
atâta vreme cât adesiunea și hotărârea de a
achiziționa este în mare măsură determinată
emoționanl. Nu este întâmplător faptul că apelul cel
mai folosit este cel la frică. Este binecunoscut faptul
că motorul principal al acţiunilor majorităţii
oamenilor este frica; ea este cea care controlează şi
direcţionează acţiunile şi, implicit, deciziile legate
de acestea.
În fine, poate cea mai bună abordare pentru
înţelegerea rolului publicității o reprezintă recu-
noaşterea faptului că, în lumea dominată de eco-
nomia de piaţă, filosofia publicului este fondată pe
două tipuri de relaţii: cele de promovare şi cele de
confruntare. Deşi nu putem demonstra în mod
empiric, există în noi sentimentul că, pe piaţa liberă
a opiniei publice, mai multe bunuri şi informaţii
sunt promovate prin intermediul tehnicilor dezba-
terii şi ale promovării agresive decât printr-un
discurs calm, raţional şi obiectiv. Fie că e vorba de
decizia de a cumpăra o anumită maşină sau de a
sprijini un anumit candidat politic, se pare că
majoritatea oamenilor iau decizii bazându-se mai
mult pe impresii, impresii create şi influenţate prin
intermediul mesajelor discursului publicitar.
Publicitatea nu-şi ascunde nici originea şi nici
scopurile. Se poate întâmpla ca, iniţial să se ascundă
sub un anumit anonimat, exact timpul necesar
suscitării curiozităţii, însă foarte repede va beneficia
de efectul revelaţiei care este, de altfel, principalul
moment al acţiunii sale. Profesioniştilor le place să
afirme că nu pot vinde decât produsele de calitate.
Pe termen lung probabil că au dreptate. Nu-i mai
puţin adevărat că produsul căruia ei îi asigură
publicitatea are o viaţă aparent reală, şi publicul,
mai devreme sau mai târziu, va putea să-i judece
destul de obiectiv, calităţile sau defectele.
În sistemul de astăzi, publicitatea face să existe
sau contribuie la existenţa vastei majorităţi de
media. Anumite tipuri de publicitate se pot regăsi ca
fiind – micile anunţuri care servesc comunicării
între oameni; ofertele şi cererile de lucru care
constituie un fel de bursă a locurilor de muncă;
publicitatea care face cunoscută existenţa unui
produs, sau a unui serviciu; sau campanile
publicitare, guvernamentale sau private. Andreas
Freund afirmă că: „lucrurile se strică, din punct de
vedere cantitativ, când publicitatea devine cotro-
pitoare. Numeroase reviste, astăzi, introduc mai
multă publicitate decât texte sau fotografii. La
televiziune, publicitatea acaparatoare intervine într-
un mod de-a dreptul scandalos, când ea practic
mutilează programele pătrunzându-le la intervale
regulate.” (1991 : 281) Prin volumul său, publicitatea
poate însă genera o acţiune nefastă asupra
publicului. Individul, zilnic solicitat se autoprotejeză
prin intermediul refuzului împotriva a ceea ce a
devenit o agresiune obsesivă, el se închide, se
izolează, devine impermeabil la mesaj. (Cathala,
1991 : 52) Nu este însă apărare în adevăratul sens al
cuvântului, căci îi rămâne un fel de percepţie
automată, inconştientă a mesajului, condiţionată,
totuşi, din când în când de stimuli care influenţează
fără să ştie. O asemenea pasivitate resemnată devine
o obişnuinţă şi creează o adevărată vulnerabilitate
de care ceilalţi vor şti să profite. Din fericire,
publicitatea nu face afaceri al căror scop este incert,
îşi realizează presiune şi îşi reînnoieşte continuu
formele de prezentare. În acest fel contribuie, într-
un anumit mod şi într-o oarecare măsură, la o
educare a gustului public. „Argumentul că persuasi-
unea de masă exercitată intenţionat nu este justi-
ficabilă din punct de vedere etic este sprijinită de
deontologi influenţi precum Immanuel Kant, Sissela
Bok, Bernard Gert şi alţii, ale căror scrieri ne duc la
concluzia că a înşela este o chestiune inerentă într-o
profesie care se bazează pe relatarea unei singure
variante a unui subiect.” (Deaver, 2004: 144)
Discursul mediatic. Deşi studia comu-
nicarea într-o perioada în care studiul mass-
media se afla la începuturi, acest lucru reprezen-
tând un dezavantaj evident, Harold Lasswell a
reuşit să definească funcţiile majore ale mass-
media într-o modalitate care apoi nu a mai putut
fi ignorată. În orice abordare de prestigiu a
acestei probleme funcţiile definite de Lassewell se
menţin. Este vorba despre:
- funcţia de supraveghere a lumii din perspectiva
relatării evenimentelor care au loc;
- funcţia de interpretare a acestor evenimente;
- funcţia de socializare.
Supravgherea este cea mai cunoscută și
vehiculață funcţie a presei. Ea impune mass-
mediei să relateze evenimente reprezentative. O
cerinţă profesională a jurnaliştilor este să identi-
fice alcele evenimente, care să vorbească prin ele
însele despre ce vrea sursa să transmită. Mass-
media nu poate opera cu generalităţi de tipul:
există corupţie, ci trebuie sa prezinte cazuri şi
situaţii care vorbesc despre corupţie. Repetarea
unei formule de tipul – există corupţie – are un
impact minim şi duce la o scădere dramatică a
audienţei. Funcţia de supraveghere implică selec-
ţia faptelor şi evenimentelor care trebuie relatate.
Un simplu articol sau o emisiune este rezultatul
unui şir de selecţii succesive: mai întâi este făcută
de reporter, apoi de şeful de departament, de
secrtarul general de redacţie (presă scrisă), sau
de editorul șef (televiziune) şi, în final, de
conducerea instituţiei respective. Toate aceste
selecţii reconfigurează evenimentul, îl dilată sau
îl restrâng ca pondere. Deci mass-media nu doar
aduce în atenţia publicului fapte şi evenimente,
ci, concomitent, ,,poate condamna persoane şi
evenimente la obscuritate neacordându-le aten-
ţie.” (Dobrescu, Bârgăoanu, 2003: 129)
Funcţia de interpretare este una dintre
funcţiile clasice ale media, de nimeni negate.
Termenul de interpretare are cel puţin două
accepţiuni. Prima face referire la procesul de
selecţie, la ponderea ce se acordă unui material. A
doua accepţiune se referă la interpretarea expli-
cită a fenomenului relatat. Niciodată presa nu se
va limita doar la furnizarea informaţiilor despre
un eveniment, ci va face referire la cauzele sale, îl
va plasa într-un context şi va evalua consecinţele
inducând astfel o anumită percepţie socială a
evenimentului. Astfel mass-media modelează
opinia publică şi influențează atitudinile.
Funcţia de socializare, cea de-a treia func-
ţie a mass-media, are ca scop însuşirea valorilor
sociale, de către individ şi integrarea acestuia în
societate. Conform tradiţiei, sarcinile în această
direcţie reveneau familiei, şcolii, bisericii.
Lasswell a sesizat însă că baza informaţională
referitoare la lumea politică, pe care tinerii o
reţin, este însuşită din media nu de la instituţiile
amintite mai sus. Avantajul mass-mediei în
această privinţă relevă faptul că ea nu prezintă
valorile sociale în mod de sine stătător, ci faptele
prezentate induc aceste valori.
Din păcate, în ultima perioadă aud tot mai
des făcându-se o apropiere periculoasă între dis-
cursul media și manipulare. Trecem peste incon-
secvența asocierii, la nivel popular, a persuasiunii
cu manipularea, și ne vom referii doar la
fundamentele etice și epistemice pe care acest tip
de discurs ar trebui să le revendice. Atâta vreme
cât media urmărește descoperirea adevărului îi
conferă acesteia pe lângă dimensiunea informa-
tivă și pe cea educativă. Adevărul nu doar relevă o
stare de lucruri ci o face și dezirabilă. Că peisajul
media nu confirmă cele spuse mai sus are mai
multe cauze: de la o slabă apetență a publicului
către gândirea critică la apetența acestuia către
fenomenal și extraordinar, de la slaba prezență a
profesioniștilor în domeniu la legislația acestuia,
adeseori retrogradă și ineficientă, de la predis-
poziția top-managementului către cenzură la
viziunea mercantilă că publicul, prin așteptările
sale, determină grila de programe.
În consecință, discursul media ca și cel
politic ascultă de comandamente logice și epis-
temice, altele decât cele firești, și de aici distanța
(cel puțin la nivel declarativ) tot mai mare pe care
publicul o ia față de acestea. Este încă una din
imaturitățile societății românești de după 1989.
Discursul administrativ. De ce comuni-
carea în administrație? Pentru că este una dintre
cele mai importante (cel puțin ca volum) părți a
comunicării noastre sociale. Aflată într-un contact
permanent şi direct cu mediul social, instituţia
publică preia şocurile provenite de la acesta şi
încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel orga-
nizaţional, a unor demersuri orientate spre schim-
bări, transformări, reechilibrări. Pe de altă parte,
orice transformare sau schimbare este resimţită şi în
exterior, administraţia influenţând şi modelând, la
rândul ei, mediul social.
În mod general, comunicarea administrativă
reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activi-
tatea instituţiilor publice în vederea satisfacerii
interesului general. Mesajele transmise cuprind
informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea
publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor exis-
tenţa oraganizaţiilor din sectorul public, modul de
funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi
oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin
comunicarea publică se urmăreşte cunoaşterea ne-
voilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile
publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să
vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un
interes general.
Teoretic, comunicării publice îi revine rolul
de a convinge, că prin politicile instituţionale
realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate,
se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel
adeziunea cetăţenilor.
O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura
fluxul de informaţii în ambele sensuri. Iniţiatorul
acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă,
care are obligaţia să caute modelele cele mai
eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-
ului şi pentru cunoaşterea resurselor locale. Buna
funcţionare a comunicaţiilor facilitează adminis-
trarea şi controlul proceselor de prestare, al ope-
raţiilor din care se compun diferitele procese şi are
un impact puternic asupra comportamentului
funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în
interacţiunile cu cele mai diverse categorii de
cetăţeni.
In procesul comunicării administrative,
relaţia funcţionar public - cetăţeni constituie subs-
tanţa actului de administraţie publică. Unităţile
comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca
emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au
obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze,
să convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie
eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să
înţeleagă, să reţină. Iar acest proces se realizează
prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri,
sesiuni de comunicări, programe de investigare,
activităţi cu caracter cultural-educativ, participare la
concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea
prin forme scrise sau orale de informaţii diverse
spre şi dinspre structurile de conducere şi de specia-
litate ale instituţiilor de administraţie publică.
Este una dintre cele mai serbede forme ale
discursului public. Aici nu se poate vorbi de niciunul
dintre momentele clasice ale dsicursului. Tot ceea ce
primează este informația, pusă uneori în slujba unui
simulacru de efort de educație și așa-numita conști-
entizare a opiniei publice. Dezinteresul publicului
față de acest tip de discurs rezidă într-0 altă
anomalie socială: politizarea administrației publice.
Publicul înțelege că deși formal, funcționarul nu
este om politic, el este totuși parte a unui sistem
politic, a unui partid politic la care este părtaș măcar
prin simpatie. În consecință, credibilitatea lui,
întemeiată pe expertiza în domeniu, pălește în fața
evidenței că deciziile luate au iz politic. Ca urmare,
aversiunea față de discursul politic se transferă și
asupra celui administrativ.