Sunteți pe pagina 1din 2

Cine a descoperit insulina?

[modificare | modificare sursă]


Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans
(descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul
carbohidratilor.[32]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în
1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu
extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea
hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg
Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool și a testat acest
tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou
datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini
cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat
intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S.
Kleiner (1915, 1919).[33] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante
produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea
unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care
a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.
„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular
de pancreas bovin, purificat (parțial) prin acidulare cu acid clorhidric și neutralizat cuhidroxid de
sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de
clismă[necesită citare] și nu a avut nici un efect asupra glicemiei. În 1916 Nicolae Paulescu a izolat
substanța pe care a numit-o pancreină (azi considerată a fi insulină), injectând extractul său
în vena jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a revenit temporar
la normal.[34] Cu puțin timp după terminarea acestor experiențe, savantul român a fost mobilizat
în armata română.[35] După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își
descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.
În vara lui 1921, un ortoped canadian, ajutat de un student la medicină, au publicat descoperirea
unei substanțe active în regularea glicemiei.
În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) și doctorate în fiziologie (1898) și științe
naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de
medicină a Universității din București.)</ref> și co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de
președintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină și
nosologie (1903)[36], le făcuse cunoscute lumii și el, exact în aceeași perioadă, la cinci ani după
succesele lui experimentale[37]) în condițiile în care dascălul savantului român - Étienne
Lancereaux - a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-
o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae
Paulescu[38], cum cunoșteau și despre rezultatele similare obținute de Israel Kleiner și, mai
înainte, germanul Zuelzer și încă alții, însă cel puțin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră
capabili să le înțeleagă corect (traducând greșit din limba franceză "non plus" din textul articolului
lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul "no bon". Pe de altă parte, canadienii au detectat totuși
și defecte reale, obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului
român,[38] și impulsionați de înaltele exigențe ale lui MacLeoad au sfârșit prin a ajunge la
utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri și sprijin
multidisciplinar (biochimiști), n-a ajuns.
Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară,
de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular
de pancreasbovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod
spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor
de la Toronto General Hospital.
În ciuda contribuțiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de
școala de medicină și istoriografia științifică occidentale (de exemplu monografia "The Pancreas:
An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery" (Edited by H. G. Beger, A. L.
Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C.
Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de
1000 de pagini și care debutează cu o istorie a contribuțiilor medicale la înțelegerea rolului și
modului de funcționare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menționat), care
sunt pentru moment încă dominante în lume, și asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos
decizia "International Diabetes Federation" din 2005) care face ca, de exemplu, un savant
austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste[39] să
fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel și azi în manualele de medicină și în atlasele de
histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el - "celulele Clara") pentru
contribuțiile lui; o dovadă a aceluiași dublu standard este și faptul că atlasul de anatomie întocmit
de Eduard Pernkopf - un alt savant austriac și nazist înfocat[39], tot atât de înfocat ca și
colaboratorii lui[39] în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar și în 1990 "New England
Journal of Medicine" scria că "este o lucrare excepțională de mare utilitate pentru anatomiști și
chirurgi"[39], dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de naziști (din care o minoritate
erau evrei[40]) - este și azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar,
Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător și
endocrin, a fost păstrat în funcția de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim
al Republicii Federale Germania[39], asta deși a folosit în cercetările lui cadavre furnizate
de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte și
stresate prin anunțarea datei execuției mai sunt încă și azi citate de unii cercetători occidentali[39],
în ciuda bestialității protocoalelor imaginate de medicul berlinez.