I.2.

NIVELE DE ADAPTARE LA VÂRSTA A TREIA

I.2.1. La nivelul biologic

Cel mai semnificativ fenomen din punct de vedere biologic, este cel al
scăderii energiei instinctelor dupăanularea capacității de procreare. Proliferarea
celulelor încetinește, volumul lor se micșorează, la nivelul sistemului nervos
central, distrugerea lor este lentă dar irecuperabilă. Crește țesutul adipos din
organe, inimă ficat, au loc modificări metaboloce, degenerări, atrofii ale țesuturilor.
În exterior se modifică aspectul pielii care își pierde elasticitatea și devine mai
palidă, mai ridată. Se înregistrează a capacității de efort, a mobilității articulațiilor
și miscărilor. Datorită schimbărilor biochimice, în compoziția proteică și în fibre,
mușchii se scurtează. Crește fragilitatea oaselor, apar osteopareze datorită
pierderilor de calciu și magneziu, dureri de coloane, reumatismele, discopatii.
Respirația devine mai anevoioasă, se micșorează posibilitatea de oxigenare a
sângelui, a țesuturilor, a organelor, ceea ce influențează negativ coordonarea
senzomotorie, capacității intelectuale. În privința aparatului digestiv, are loc o
reducere a enzimelor, fermenților care asigură sucul gastric.
Un alt fenomen specific este și procesul de încărunțire, acromotrihie. El
poate începe chiar de la 35 de ani, dar este mai evident spre 50 – 55 ani.
În timp și diferite grade, persoana vârstnică trebuie să se adapteze la
pierderea progresivă a puterii fizice și la inabilitatea de a realiza sarcini pe care
înainte le finaliza cu ușurință. Declinul biologic poate duce la dependența de alții și
poate determina gânduri ce vizează neputință, teamă, anxietate, neajutorare, dar și
preocupări excesive față de propria sănătate.
 I.2.2. La nivel psihologic

Din punct de vedere al evoluției activității psihice specifice vârstei a treia,

dominantă este amprenta experienței de viață parcursă, de nivelul proceselor
complexe constituite și de capacitățile de echilibrare și compensatorii de care
dispune persoana. O asemenea situație este evidentă de la cele mai simple funcții
psihice și terminând cu procesele complexe ce-l definesc pe om. La începutul
perioadei, modificările se datorează segmentului periferic cand apare o sclerozare
usoară a celulelor din receptoorii senzoriali, iar ulterior domină schimbări de ordin
funcțional central în care este implicată întreaga activitate nervoasă superioară.
Acest proces este lent între 65 - 70 de ani și se intensifică între 70 – 75 de ani ca
apoi să capete o relativă stabilizare. Spre exemplu, văzul se degradează prin
reducerea capacității de adaptare a cristalinului. Experimental, s-a demonstrat că o
persoană în vârstă de 60 de ani are nevoie de o cantitate de lumină dublă față de
una de 20 de ani pentru a putea vizualiza corect, iar la o persoana de 75 de ani,
cantitatea de lumină trebuie să se tripleze. Concomitent, are loc și o reducere a
câmpului vizual și a vederii stereoscopice. De asemenea scade capacitatea
discriminatorie, în cazul culorilor, se reduce claritatea și acomodarea vizuală.
Și sensibilitatea auditivă cunoaște unele modificări asemănătoare. Putem
vorbi de o surditatea fizică, ca urmare a sclerozării urechii interne și de una
psihică, când subiectul aude, dar nu înțelege datorită afectării celulelor centrilor
corticali ai analizatorului auditiv.
În analiza proceselor și însușirilor psihice superioare trebuie să luăm în
considerație structura capacităților funcționale constituite și experiența cultural-
intelectuală acumulată pe parcursul timpului. Din această perspectivă, pentru
memorie este semnificativă degradarea în componenta ei de scurtă durată și se
menține mai bine memoria de lungă durată. Deși mai rezistentă, în memoria de
lungă durată pot apărea confuzii în stabilitatea asociațiilor necesare în evocarea
evenimentelor petrecute cumult timp în urmă. În experimentele sale, Baltes a
demonstrat apariția unei creșteri semnificative a performanței memorării la
vârstnici atunci când sunt folosiți stimuli de tip verbal sau vizual, și mai ales
strategii de combinare și asociere a acestora. Motivația ce stă la baza procesului de
memorare sau de învățare, are un rol semnificativ pentru vârsta senectuții. În
gândire, atenție și vorbire se manifesta o anumită lentoare ce se pune in evidență
prin dificultăți de înțelegere a unui context mai complicat, o scadere a capacității
de concentrare, pauze relativ mari în vorbire.
O serie de modificări sunt si mai evidente în planul afectivității și al
personalității. Sunt relativ frcvente stările de exacerbare, a emoționalității,
nervozității, irascibilității, frustrării și anxietății ce sunt însoțite de capricii, lipsă de
cooperare, încăpățânare și negativism. Dar sunt și persoane care-și mențin
echilibrul psihic, sunt lucide, sunt ușor adaptabile și după o formulă mai veche, știu
să îmbătrânească frumos.
Declinul psihic, în bătrânețe, este dependent de o serie de factori ce privesc
structura anatomă-fiziologică a individului, rezistența sa genetică cât și condițiile
de mediu, modul de viață dus, felul în care s-a realizat profesional și calitatea
satisfacțiilor trăite. În condiții favorabile inteligența se menține în condiții relativ
activă, dar când se manifestă declinul au loc momente de vid intelectual, scade
forța de argumentare, se produc confuzii în cele exprimate cu teamă și reticiențe
verbale. Fenomenele descrise sunt mai frecvente dupa 70-75 de ani. Fenomenele
de diminuare a achizițiilor din planul psihologic sunt puse pe seama a trei factori: a
ezitării, a anxietații și interferenței. Diferiți autori invocă importanța motivației în
acest proces subliniind că tipurile motivaționale, cum sunt cele generate de
instinctele de supraviețuire și perpetuare ori cele legate de morală si de realizare a
unui ideal personal sau social pot deveni forțe ale mobilizării individului în
vederea valorificării maximale a posibilităților ce le ale. Persoanele echilibrate
devin contemplative, cu conduite de observator a celor din jur din care străbat
meditații meditații cu privire la trecutul și prezentul vieții cotidiene.

I.2.3. Aspecte psihopatologice

Tulburările afectivității sunt dominante și-și pun pecetea asupra întregului

comportament. În acest context, sunt frecvente stările depresive ce duc la
neadaptare prin dezechilibrul ce apare în plan intern și prin perturbarea relațiilor
individului cu cei din jurul său. S-a acreditat ipoteza că la majoritatea persoanelor
în vârstă depresia este însoțită de o stare anxioasă față de ideea morții și regretul
pentru perioadele fericite trăite în trecutul vieții. Asemenea trăiri se accentuează
după pierderea partenerului sau a unor persoane apropiate. Sunt și situații în vârstă
cand persoana în vârstă se simte inutilă cand nu i se acordă atenție de către cei din
jur, ceea ce imprimă un caracter tragic tristeții și sentimentului de frustrare. În acest
caz, bătrânii devin pesimiști și inhibați, ori nefericiți și agitați, dar și într-o situaie
și în alta negativismul se accentuează, iar comportamentul este marcat de
inadaptibilitate. Pe aceste considerente se pot descrie doua categorii de depresivi:
agitații și retardații. Primii sunt nervoși, iritabili, acuză frecvent cefalee, insomnie,
nemulțumire, iar ceilalți sunt lenți, inhibați, vorbesc încet și rar, au miscări
stangace și traiesc sentimentul de abandon. Tot pe linia tulburărilor afective, este și
fenomenul de hipertrofiere a sinelui ce apare pe baza raportării faptelor din jur la
propria persoană și de a-și motiva comportamentul său prin dilatarea drepturilor
personale. Când se accentuează aceste fenomene, poate apărea sindromul de
depersonalizare ce se exprimă prin pierderea identității personale. Un asemenea
comportament devine mai evident când sindromul depersonalizării se asociază cu
isteria, ipohondria, mitomania, amnezia ori hipomnezia.
Într-o anumită măsură, în cazurile respective se manifestă deteriorări pentru
toate funcțiile psihice. Cele mai semnificative se instalează la nivelul gândirii și
limbajului deoarece perseverările, lipsa de fluență a ideilor, dificultățile în
exprimare, imprimă un stil specific comportamentului relațional care îngreunează
adaptarea și perturbă echilibrul. În unele cazuri, comportamentul aberant se
manifestă prin parasirea domiciliului, vagabondaj, consum de alcool si tentative de
viol având ca obiect persoane mai tinere.
Ca urmare a regresiilor de la nivelul diferitelor funcții și procese psihice, se
produc importante modificări și la nivelul personalităților bătrânilor. În acest
context se produc modificări la nivelul structurilor de personalitate, și apariției
discontinuității, scăderea extraversiei, descreșterea echilibrului emoțional.
Definitorii în acest sens sunt dependența de alcool și medicamente, suicidul și
teama de moarte.
I.2.3.1. Dependența de alcool și medicamente la bătrâni
Dependența este tendința de a căuta ajutor și protecție pe langă altcineva, de
a lăsa pe altul să ia orice decizie ca urmare a pierderii maturității și autonomiei.1
Dependența se instalează pe fondul unei nevoi de cele mai multe ori de ordin
afetiv ca urmare a unei stime de sine scăzute sau a unei traume afective care
generează suferință. Această nevoie constituie punctul de plecare în ciclul
dependenței. Odată ce nevoia este satisfăcută prin intermediul unor surogate,
persoane sau substanțe, apare sentimentul de calmare a durerii. Astfel, înlocuitorul
care duce la satisfacerea nevoii afective ia forma unei dependențe. Deoarece
1
Larousse, Marele Dicțtionar al Psihologiei, 2006
efectul de calmare al durerii este temporar „dozele” devin din ce în ce mai mari.
Persoana ajunge să-și construiască întreaga existență în jurul acestei dependențe,
neglijându-și relațiile, izolându-se de restul lumii.
Relațiile dificile și implicit celălalte consecințe ale acestui stil de viață, furt,
minciună, violență, devin ele însele un factor declanșator al durerii și astfel ciclul
dependenței este reluat.

I.2.3.2. Suicidul la bătrâni

Suicidul presupune recurgerea la un comportament de autoanihilare ca
saluție la o problemă cu care se confruntă persoana la un moment dat. reprezintă un
raspuns extrem la o situație de criză a individului, problemele acestuia părând ca
depașesc resursele de a le face față.
Suicidul la bătrâni este mai frecvent decât se crede. Ca expresie a depresiei,
sinuciderile la vârstnici sunt frecvente 25-35% din totalul sinuciderilor la toate
vârstele, mai frecvente fiind cele la bărbați.
Factorii de vulnerabilitate sau factorii cauzali pot fi invocați doar atunci când
știm precis motivul pentru care o persoană anume are tentative de suicid sau ideații
suicidale. Factorii de vulnerabilitate pentru suicid la persoanele de vârsta a treia
sunt: depresia, boala, criza datorată unei schimbări bruște, abuzul de alcool și
medicamente.
Depresia poate duce la pierderea interesului pentru activitățile care în mod
normal îl interesau pe individ și la sentimentul de neajutorare și lipsă de speranță.
Aceasta poate apărea sub formă mascată, îndeosebi la bătrâni prin simptome
somatice inexplicabile: astenie prelungită, dureri localizate la nivelul coloanei
vertebrale, articulațiilor sau a altor organe, tulburări de somn, dereglări hormonale,
cefalee.
 Factorul boală la persoanelor de vârsta a treia, perspectiva durerii și a
suferinței, a pierderii independenței, demnității și posibilității de susținere
financiară proprie, este percepută ca fiind de nesuportat și suicidul pare ca o soluție
eliberatoare.
Consumul de alcool și medicamente reprezintă factor de vulnerabilitate
pentru suicid deoarece aceștia pot slăbi autocontrolul și facilitează actele
impulsive.
Un alt factor de vulnerabilitate il reprezină criza datorată unei schimbări
buște cum ar fi pierderea unei persoane apropiate, a pensionării, a stresului excesiv.
Frustrarea sau mania extremă pot determina acțiunea suicidală impulsivă fără ca
persoana să aiba răgazul de a cântării consecințele unui asemenea act.
Programele internaționale de management al suicidului coroborează valoarea
predictivă a tentativei și semnificația sa de strigăt de ajutor, cu supravegherea
populațiilor de risc, și cu evaluarea factorilor de risc, precum și disponibilitatea
anturajului în înțelegerea suferințelor morale și a disperării la persoanele cu risc
crescut. Probabilitate apariției unei tulburări mentale crește odată cu vârsta, prin
urmare persoanele de vârsta a treia trebuie considerate ca fiind un grup țintă
esențial în promovarea susținerii sănătății mintale.

I.2.3.3. Teama de moarte

Reacțiile unei persoane cu privire la propria moarte sunt difeite în funcție de
structura de personalitate a individului și de atașamentele formate, cât și de
greutatea bolii de care suferă și de relația cu Dumnezeu.
Atât valorile cât și credințele unei persoane despre sine și despre lume pot
favoriza procesul de favorizare a iminenței morții, sau dimpotrivă, împiedică
persoana sa recunoască acest lucru. Valorile individuale precum respectul,
demnitatea, cinstea, adevarul care s-au reflectat în comportamentele sale pe
parcursul vieții atât în ceea ce privește relația cu sinele cât și cu ceilalți contribuie
la sentimentul împăcării cu sine la o vârstă înaintată. În același timp, experiențele
de viață trăite în contradicție cu valorile promovate de familie și implicit de
persoana în cauză, aduc în memoria vârstnicului frustrări și posibil regrete, care
mențin persoana în anumite momente ale vieții sale trecute, acceptarea ideeii de
despărțire devenind imposibilă.
Un alt factor care poate influența procesul înțelegerii faptului ca moartea
este inevitabilă, îl reprezintă atașamentele formate, în special noile atașamente:
nepoții. Aceștia pot reprezenta un mod demn, împăcat cu sine, prin care vârstnicul
poate proiecta un rămas bun în sensul în care vede nepoții sai o continuare a
propriei persoane. În același timp, nepoții pot fi o barieră în calea acceptării în
perspectiva nevoii de a insufla în aceștia cat mai mult din nerealizările sau
frustrările sale.
Gravitatea bolii vârstnicului poate avea un impact asupra pregătirii acestuia
pentru moarte. Bolile incurabile, cele care durează de mai mult timp au un impact
deosebit asupra familiei influențând procesul de acceptare a propriei morți. În
multe din aceste cazuri apare saturația, vârstnicul afirmând „vreau să scap odată”,
resimțind oboseală și sentimente de vinovăție față de familie.
În cazul persoanei vârstnice care crede, relația cu Dumnezeu se regăsește in
rugăciune și în ritualurile religioase în modul în care acesta atribuie rolul lui
Dumnezeu în viața sa. Prin rugăciune muribundul își exprimă fricile, speranțele și
chiar frica. În același timp rugaciunea este mijlocul prin care vârstnicul îl ia pe
Dumnezeu ca martor și însoțitor în procesul de acceptare al morții sale. În final,
modul de acceptare al morții depinde de fiecare individ în parte.
 I.2.4. Aspecte sociale ale bătrâneții

Diferențele culturale marchează toate aceste aspecte și produc departajări

între indivizii raportați la aceleași intervale de vârstă.
La nivel ocupațional vârsta a treia se suprapune deseori pensionării cu toate
ca ultimele decenii au impus o tendință de creștere a varstei la care survine
momentul retragerii din activitatea profesionala.
Încheierea preocupărilor legate de muncă și profesie poate fi resimțită ca
inacceptabilă de persoanele active, care nu găsesc un substitut să le ocupe timpul.
Aceste persoane pot trăi impresia acută a inulității familiale, civice sau sociale.
Dacă nu este gestionată corect, trecerea poate fi asociată cu apariția depresiei cu
manifestări clinice specifice.
Nu se poate ignora faptul ca persoanele și cuplurile pensionate, suportă o
scădere a nivelului de trai, marea majoritate a cazurilor există asociată la această
situație material economică și o latură social psihologica 2. retrași din muncă, dar
capabili, disponibili intelectual și cultural, angajasți într-un proces de recuperare a
personalității și a conștiinței de sine, prin disoluția subidentității profesionale,
oamenii în vârstă sunt pentru societate o cantitate remarcabilă de experiență,
inteligență, aptitudini de rezervă ce s-ar putea utiliza mai bine. Dezangajarea
profesională taie brusc influxul de energie expansivă socială, antrenată prin
exercitarea profesiunii care până la acel moment întreținea un echilibru adaptativ.
Structurile egoului exprimate prin modul prin care se exercită trebuințele și
impulsurile persoanei în relațiile sale cu mediul, se confruntă cu un nou context
psihologic al mediului. În acest context se manifestă o intrare în criză a intereselor
și capacităților profesionale antrenate până la pensionare. La acestea se adaugă o
criză de prestigiu. Criza intereselor se exprimă ca o antrenare mai mare pe primul
2
Emil Verza – Psihologia vârstelor, pag. 308
plan al dorințelor, latențe culturale și de loisir-uri. Casa, căminul își recapătă
centrul de greutate. Începe să organizeze hobby-uri, activități asociate acestora.
Relațiile de cupluri bune, creșterea nepoților sau preocuparea pentru anumite
activități pot înlocui viața profesională.
La nivel familial, vârsta a treia, cel puțin în prima ei parte, poate constitui un
context favorabil pentru redescoperirea relațiilor familiale: relația cu partenerul de
viață, cu proprii copii deveniți adulți și cu nepoții, atunci cand de educația acestora
se ocupă și bunicii. De asemenea, relația de cuplu poate presupune și parcurgerea
fazelor doliului, precum și adaptarea la viața de unul singur atunci când intervine
decesul unuia dintre parteneri.
La nivelul relațiilor sociale se poate constata ambivalența persoanelor
vârstnice. Pe de o parte, aceștia au dorința de a petrece timp cu persoane
semnificative din viața lor, de a menține contactele sociale dobândie de-a lungul
vieții și de a fi activi, iar pe de alta, de a nu mai fi angajați social.3
La nivel spiritual persoanele vârstnice au interese ce țin de finalul inevitabil al
vieții și de aceea se pot intensifica preocupările religioase. Teama de moarte,
nesiguranța cu privire la viitor, anxietatea cauzată de o posibilă scădere a forței
fizice și mentale pot determina o apropiere a persoanelor vârstnice de practicile
religioase, în care vârstnicii găsesc resursele necesare pentru a parcurge această
perioadă a vieții.

3
Gal 2001, pag. 65