CURS 3 Reglarea psihică a comportamentului – Atenția – PARTEA I

În activitatea cotidianã auzim frecvent remarce de tipul „ai greșit pentru cã nu ai fost atent” sau
„iatã ce bine ai fãcut dacã ai fost atent”. Cu alte cuvinte, reușita sau eșecul într-o activitate este
condiționată și de factorul atenție. Când dați o lucrare de control, vi se cere sã fiți atenți, în
sensul cã trebuie sã aveți capacitatea de a vã orienta și concentra asupra sarcinii și de a ignora
orice altceva v-ar putea deranja.

A. Definiție și caracteristici

Atenţia este procesul psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a

activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii optime,
rezolvării adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării comportamentului senzorio-
motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor
persoanei.

Atentia se refera la concentrarea și focalizarea efortului mental ce genereaza selectivitatea

reflectarii, bazata pe
reflexul de orientare declanșat spontan, la inceput, dar apoi dirijat voluntar, prin intermediul
cuvantului. Concentrarea atentiei se manifesta printr-o orientare inai stabila a activitatii psihice,
printr-o creștere a activitatii psihice in raport cu obiectul aflat in "campul atentiei" care este
reflectat clar și precIs. În plan subiectiv, atentia este resimtita ca o stare de încordare ce se
observa din manifestarile, din indicii comportamentali: fixarea privirii asupra persoanei sau
asupra obiectului vizat, imobilitatea sau tacerea, scaderea frecventei respiratiilor, etc. Atentia se
desfășoariă in mai multe etape: orientarea neselectivă – așteptare, atitudine pregătitoare, atentie
focalizată

Atenţia este un nod-releu al vieţii şi activităţii psihice.

Fig. nr. 1. Atenţia: nod – releu al activităţii psihice

În plan comportamental (senzorial, motor,

intelectual) atenţia se obiectivează prin
selectivitate, orientare şi activare. Subiectul
atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli,
sesizează, detectează şi filtrează informaţii,
concentrându-se asupra celor relevante şi
neglijându-le pe altele nesemnificative pentru
o anumită situaţie. “Criteriul interior” al
selecţiei informaţiilor depinde în esenţă de
motivaţie (trebuinţe, motive, interese), de
emoţii şi sentimente etc. Atenţia are un rol
important în majoritatea activităţilor umane.
 B. Funcţiile Atenţiei

Trei funcţii principale: 1. detectarea semnalului, incluzând vigilenţa şi căutarea („search”) care
presupun detectarea apariţiei unui anumit stimul; 2. atenţia selectivă, prin care alegem să urmăm
unii stimuli şi să îi ignorăm pe alţii; 3. atenţia distributivă, prin care alocăm cu prudenţă resursele
disponibile ale atenţiei pentru a ne coordona îndeplinirea a mai mult de o sarcină la un moment
dat.

Tabelul nr. 1: Caracteristicile funcţiilor atenţiei

FUNCŢIA DESCRIERE
Atenţie distributivă Adesea ne angajăm în mai multe
sarcini în acelasşi timp şi, de aceea, ne
schimbăm resursele atenţiei noastre
pentru a le aloca cu prudenţă la ceea
ce este nevoie.
Vigilenţa şi detectarea semnalului În multe ocazii, încercăm vigilenţi să
detectăm dacă am simţit sau nu un
semnal, un stimul-target particular
care ne interesează. Prin vigilenţă sau
atenţia susţinută putem realiza rapid
acţiuni când detectăm stimulii de
semnal.
Căutarea („search”) Ne angajăm adesea într-o căutare
activă a stimulilor particulari.
Atenţia selectivă În mod constant noi facem alegeri de
stimuli la care vom fi atenţi şi de
stimuli pe care îi vom ignora. Prin
ignorarea sau estomparea unor
stimuli, punem accent pe unii
importanţi pentru noi. Concentrarea
atenţiei pe stimulii informaţionali
particulari măreşte abilitatea de a
manipula acei stimuli pentru alte
procese cognitive, precum înţelegerea
verbală sau rezolvarea de probleme.
EXEMPLU
Şoferii experimentaţi pot vorbi cu
usurinţă atunci când conduc în cele
mai multe situaţii, dar dacă un vehicul
pare că se îndreaptă către maşina lor,
îşi schimbă rapid atenţia de la vorbit
la condus.
Într-o cercetare desfăşurată într-un
submarin, putem urmări sunetele
neobişnuite ale sonarului; pe o stradă
întunecată, încercăm să detectăm
siluete şi sunete nedorite; după un
cutremur, căutăm mirosul de gaze sau
cel de fum.
Dacă detectăm fum (ca rezultat al
vigilenţei noastre) putem să ne
angajăm într-o căutare activă pentru a
găsi sursa fumului. În plus, unii dintre
noi se află constant în căutarea unor
chei, ochelari si alte obiecte care
lipsesc…
Putem fi atenţi când citim un text sau
când ascultăm un curs în timp ce
ignorăm stimuli precum un radio sau
un televizor care funcţionează în
apropiere sau zgomotul produs de
întârziaţii care sosesc în sala de curs.

C. Formele atenţiei

1. Atenţia involuntară: atunci când orientarea se face de la sine, fără un efort din partea noastră,
reprezintă actul neintenţionat, nedeliberat către factori externi. Se mai numeşte şi pasivă şi este
determinată de intensităţi mari ale stimulilor, noutatea stimulilor, contrastul dintre stimuli sau
însuşirişe lor, apariţia şi oprirea bruscă a stimulilor, mişcarea stimulilor în câmpul perceptiv;
2. Atenţia voluntară: presupune încordarea voinţei, presupune decizie şi hotărâre, folosirea
efortului şi reglajului voluntar, a scopului, a comenzilor verbale (să fiu atent, să mă concentrez);
3. Atenţia postvoluntară: atunci când o activitate care a necesitat efort devine plăcută şi ne
atrage în mod spontan (copilul, obligat să facă exerciţii la un instrument muzical, are nevoie de
voinţă la început, dar, progresând, muzica îl atrage şi nu va mai cere efort voluntar).

Tabelul nr. 2: Tipurile atenţiei şi caracteristicile sale comparative

Tipurile atenţiei Condiţiile apariţiei
Involuntară Acţiunea excitantului
puternic, de contrast sau de
importanţă şi care provoacă
o reacţie emoţională
Voluntară Formularea şi adaptarea
conştientă a problemei
Postvoluntară Pătrunderea în activitate şi
apariţia interesului în
legătură cu aceasta
Caracteristicile de bază
Involuntaritate, uşurinţa
apariţiei şi comutării
Orientarea în raport cu
problema. Cere eforturi
volitive, oboseşte
(extenuează)
Se păstrează orientarea spre
scop, se înlătură încordarea
(tensiunea)
Mecanismele
Reflexul de orientare sau
dominanta, care
caracterizează interesul mai
mult sau mai puţin stabil al
personalităţii.
Rolul conducător al
sistemului doi de
semnalizare; inducţia
reciproc-negativă
Dominanta, care
caracterizează interesul
apărut în procesul activităţii
date

Mai deosebim și: 1) atenţie internă și cea externă.

Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor
imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este prezentă atunci
când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile noastre externe.
Dat fiind faptul că atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex,
eterogen, vom analiza mai detaliat şi distinct fiecare din formele de bază ale atenţiei.

D. Însuşirile (dimensiunile) atenţiei

Printre cele mai importante dimensiuni vom menţiona următoarele: volumul, concentrarea,
stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.

1.Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere, cifre, silabe,
cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu
maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare, imaginaţie).
Pentru cercetarea şi evaluarea acestei dimensiuni, cel mai la îndemână este experimentul în sfera
percepţiei vizuale, bazat pe tehnica tahistoscopului. Datele obţinute printr-un astfel de
experiment au demonstrat că atunci când elementele sunt independente, fără legătură între ele,
volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în limitele numărului magic al lui Miller 7 (±) 2, deci 5
şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în funcţie de subiect şi de caracteristicile
elementelor prezentate ca stimuli (cifrele se percep mai uşor decât literile, formele pătratice mai
uşor decât cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decât cele alungite etc). Când trecem de
la litere izolate la cuvinte, care devin stimuli principali, numărul literilor în câmpul atenţiei
devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor propriu-zise rămâne mai mic decât al literilor
prezentate separat. O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este gradul de
familiaritate al stimulilor: în raport cu stimulii familiali, valoarea volumului atenţiei va fi mai
mare, iar în raport cu cei nefamiliali aceasta va fi semnificativ mai mică.
2.Concentrarea : exprimă gradul de activare selectă şi intensitatea focarelor dominante la
nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice
specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi
subiect, de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă – oboseală etc). Continuumul ei
valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în patologie – fixitatea, care se
întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi oliogofrenie. În stare
normală se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. Calitativ, concentrarea va
fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon, Anfimov,
Kraepelin, probe de tip cod. Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea numărului de
răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori (bifări, greşeli+omisiuni). Dacă Nc=Nc’[Nc=
nr.absolut de răspunsuri corecte; Nc’ – valoarea raportului Nc/(O+E)] corectitudinea este maximă
şi ea indică o concentrare puternică; atunci când Nc=(E+O) avem de-a face cu o concentrare
medie; când Nc<(E+O), avem de-a face cu o concentrare slabă.
3.Stabilitatea exprimă durata, în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi
nivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor, cu care suntem confruntaţi, reclamă un
timp relativ îndelungat, de la câteva minute până la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a
atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar
pentru finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate,
printre altele, şi de stabilitatea atenţiei. Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta
prin exerciţiu, subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin
întăriri adecvate. Ea este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa,
mobilitatea şi echilibrul proceselor nervoase fundamentale.
4.Mobilitatea (comutarea) reprezintă calitatea atenţiei de a se transfera rapid, la nivel optim de
concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând
totodată controlul (prin programul comportamentului conştient) asupra ansamblului. Graţie
acestei calităţi, elementele şi secvenţele particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală
unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii, care
reprezintă, în genere, o trăsătură negativă. În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea
normală a activităţii şi se bazează pe ea, oscilaţia (fluctuaţia) se produce spontan şi împotriva
cerinţelor obiective ale activităţii.
5. Distribuirea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două sau mai
multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date par a pleda în favoarea existenţei
reale a distributivităţii, altele împotrivă. În formularea răspunsului se cere, aşadar, prudenţă şi să
ţinem seama de legea neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment
dat de timp, nu putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo, unde se vorbeşte de
distributivitate şi de simultanietate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă. Ca şi celelalte
dimensiuni ale atenţiei, şi distribuirea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se
realizează în cadrul pofesiei. Există profesii, cum sunt cele executivmotorii, de pilotare a
autovehiculelor, de conducere, pedagogică etc., care solicită din plin distributivitatea sau cel
puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau verigi diferite.