Cuprins

 Introducere(scurt istoric)……………...……………………………………..…….2-3

 Teoriile controlului constituțional…….…...........…………………...……...… 4-5

 Modele de jurisdictie constitutionala…..………..…………….……………….…6

 Forme ale constitutionalitatii legii…………………….…………..………………7

 Tipuri de control al constituţionalităţii………………………………….……8-10

 Concluzie……………………………………………….………………………….… 11

 Bibliografie…………………………………….……………………………...12

1
 Introducere
Cât priveşte evoluţia controlului de constituţionalitate, acesta a apărut în Europa şi anume în
Anglia la finele sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea.În 1607 Sir Edward Coke în
calitate de Preşedinte al Curţii de Apel Civile se pronunţă într-o cauză simplă. Este pentru prima
dată când un tribunal se aşează deasupra unei legi, votate de Parlament, a Common Law-ul,
adică suma tuturor principiilor, reglementărilor şi jurisprudenţelor pe care dreptul britanic le
aplica de secole. Din cauza luptelor ce au urmat între Parlament şi Coroană, teoriile lui Coke nu
au fost aplicate imediat.
În SUA, Alexander Hamilton hotărăşte după o lună de la adoptarea Constituţiei să înceapă o
campanie de explicare a acesteia. El publică lucrarea „The Federalist” în două volume,
rămânând opera de referinţă a dreptului constituţional american şi astăzi. O mare importanţă are
studiul nr.78 a lui A. Hamilton. El analizează problema controlului judecătoresc de
constituţionalitate, referindu-se la îndatorirea instanţei judiciare de a declara nule toate legile
contrare conţinutului manifest al Constituţiei. Hamilton precizează: „O Constituţie este şi
trebuie să fie considerată de judecători o lege fundamentală”. Nici un act legislativ contrar
Constituţiei nu poate fi valabil. Ulterior, John Marshall a justificat dreptul instanţelor de a
controla constituţionalitatea legilor prin însăşi natura activităţii judiciare iniţiat în urma
procesului Marbury vs. Madison, din anul 1804. El recurge la expunerea conflictului dintre
legea ordinară şi Constituţie, susţinând: „Dacă două legi sunt în conflict, instanţa ar trebui să
decidă asupra cauzei respective, fie conform legii, neglijând Constituţia, fie conform
Constituţiei, neglijând legea”.
Doctrina germană a fost prima în Europa care a receptat noutatea controlului judecătoresc de
constituţionalitate. Precursorul actualelor instanţe de control constituţional este savantul german
Georg Jellinek, care în lucrarea sa consacră ideea statului de drept potrivit căruia nu numai
indivizii trebuie să se supună regulilor juridice, ci şi organele statului, activitatea acestuia fiind
condiţionată de drept, ideea statului de drept îşi găseşte concretizarea în Constituţie care din
acest motiv trebuie garantată şi apărată împotriva injustiţiei parlamentare, iar organul specializat
destinat a apăra Legea Fundamentală nu poate fi decât o Curte Constituţională de felul
Tribunalului Imperial.

2
 România este printre primele state din Europa care a consacrat dreptul judecătorului de a da
prioritate normei constituţionale în conflictul dintre aceasta şi o lege ordinară (1912).
Dezvoltarea controlului de constituţionalitate printr-un organ unic investit cu autoritatea
necesară (Curte, Tribunal, Consiliu) s-a produs ulterior cu rapiditate. S-au înfiinţat asemenea
instanţe mai întâi prin constituţiile Italiei (1947) şi Germaniei federale (1949), apoi Franţa(
1958) şi Turcia( 1961). A urmat Iugoslavia în 1963. Mai apoi, a urmat valul anilor ’80 -
Portugalia, Belgia, Polonia, Ungaria, Columbia, unele state din Asia şi Africa. Apoi toate ţările
foste socialiste şi aproape toate ex-sovietice (Rusia, Ucraina, RM). Mai există, însă, ţări care au
păstrat prin tradiţie vechiul control judecătoresc de origine americană-Norvegia, Suedia,
Canada, Australia, Japonia, unele state afro-asiatice şi sud-americane. În unele ţări nu există
forme jurisdicţionale de control al constituţionalităţii legilor - Marea Britanie, Luxemburg,
Noua Zelandă, Finlanda, Israel, iar Constituţia actuală a Olandei interzice în mod expres
judecătorilor să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, neexistând nici Tribunal
Constituţional.
Controlul constituţional este controlul asupra transpunerii în viaţă a Constituţiei, legilor
constituţionale şi celor organice. Controlul constituţional înseamnă verificarea actelor emise
de organele de stat, proces prin care organul ce verifică poate anula actele organului
controlat.

3
 Teoriile controlului constituțional
Pentru fundamentarea sau argumentarea controlului constituţional s-au înaintat trei teorii de
bază:
Teoria organică care reiese din faptul că, deoarece Constituţia este actul puterii legislative,
atunci actele organelor puterii de stat prevăzute de Constituţie, fiind ierarhic inferioare puterii
legislative, nu trebuie să contrazică actul acestei puteri;
Teoria instituţională reiese din faptul că, Constituţia instituie „reguli de joc” pentru organele
puterii de stat, nici unul din ele neputând atenta la competenţa celuilalt (în cazul statelor
federative este important respectarea sferelor competenţei centrale şi cea a subiectelor
federaţiei);
Teoria natural-juridică sau teoria contractului social consideră că Constituţia instituie
reguli pentru guvernanţi şi guvernaţi fiind, în primul rând,garanţii a drepturilor omului şi
cetăţeanului, iar controlul constituţionalităţii este chemat să supravegheze respectarea lor.
În această ordine de idei, trebuie să observăm că, doctrina juridică este, în principiu, de acord
cu includerea constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia
din urmă. Legalitatea este unul din principiile fundamentale ale statului de drept, reprezentând
principalul mijloc de realizare şi promovare a ordinii juridice, de menţinere a unor relaţii bazate
pe lege, în general, pe normele juridice.
În sistemul nostru de drept, supremaţia legii şi, în primul rând, a legii fundamentale a fost
ridicată la rangul de principiu constituţional, iar în literatura de specialitate s-a subliniat că prin
consacrarea acestui principiu întreaga ordine de drept se bazează pe Constituţie. S-a demonstrat
că, fiind la originea întregii activităţi juridice, Constituţia este în mod necesar superioară tuturor
formelor de activitate, deoarece ea singură determină valabilitatea lor. Superioritatea legii
fundamentale rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt ce are drept consecinţă
asigurarea întăririi legalităţii şi se opune ca un organ investit cu competenţă să o delege altei

4
autorităţi Supremaţia legii fundamentale legitimează puterea, transformând voinţele individuale
sau colective în voinţe de stat politic. Doctrina de specialitate a subliniat, totodată, rolul
reglementărilor stipulate în legea fundamentală în precizarea reperelor pentru aprecierea
validităţii actelor şt faptelor juridice.
Legalitatea este un principiu fundamental al dreptului, deoarece constituie garantia exercitarii
guvernarii societatii pe baza exigentelor democartismului, care sunt consacrate în legea
fundamentală şi în celelalte legi şi acte normative ale unui stat de drept .Acest principiu de drept
implică elaborarea şi aplicarea unor asemenea norme juridice, care să aşeze întreaga activitate
economico- socială şi politică pe temelia trainică a legii.
Controlul constituţionalităţii legilor ca parte a principiului legalităţii este sancţiunea juridică,
garanţie a respectării Constituţiei, adică a supremaţiei ei, prin declararea fără efect a legilor sau
dispoziţiilor de legi prin care s-a încălcat Constituţia. Prin esenţa sa, controlul de
constituţionalitate reprezintă şi unul din mijloacele privilegiate de apărare a societăţii civile
împotriva dominaţiei fără potenţial a executivului şi legislativului, în pofida regulilor existente.
Aşadar, controlul constituţionalităţii legilor este acea activitate organizată care verifică
conformitatea legilor cu Constituţia, iar, ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente de a face această verificare, procedura de urmat
şi măsurile ce pot fi urmate după realizarea acestei proceduri.

5
 Modele de jurisdicţie constituţională
În spaţiul ştiinţei dreptului constituţional sunt cunoscute în linii mari următoarele modele de
jurisdicţie constituţională, reieşind din punctul de vedere organizational:
Modelul de amendament judiciar american este bazat pe doctrina lui John Marshall, realizat
de Curtea Supremă a Statelor Unite. Problemele de ordin constituţional sunt abordate de
instanţele judecătoreşti obişnuite (controlul descentralizat, difuz sau dispersat). După cum am
menţionat, acest model îşi are originea în SUA, unde, deşi el nu a fost prevăzut de Constituţia
din 1787, a fost totuşi consacrat printr-o decizie a Curţii Supreme, din 1803; s-a răspândit apoi
în ţările anglo-saxone, cu excepţia Marii Britanii, fiind receptat şi în Japonia.
Acest model se bazează pe o logică simplă şi persuasivă. Când două legi organice sau ordinare
se află în conflict este dreptul şi datoria instanţei de a decide care dintre ele este aplicabilă: dacă
legile sunt de aceeaşi forţă - legi organice sau ordinare - judecătorul poate pune în operă, după
caz, două principii: legea posterioară, legea actuală are preeminenţă faţă de legea anterioară.
Legea actuală are preeminenţă faţă de legea anterioară; dacă legile în conflict au o forţă diferită
- una este ordinară, iar cealaltă organică sau constituţională - legea plasată la un nivel superior
trebuie preferată.
Modelul nou (Britanic) al Comunităţii Britanice de Naţiuni nu poate fi atribuit nici la
modelul american, nici celui european. Modelul dat se caracterizează printr-un amendament
constituţional concentrat sub jurisdicţia Curţii Supreme, formată din judecători ordinari fără de
o nominalizare politică. De regulă, acesta prevede amendamentul preventiv (a priori - anterior)
şi funcţia consultativă a Curţii Supreme, deşi revizuirea posterioară este, de asemenea, deciziile,

6
în cazul dat, capătă un efect erga omnes (ce se răsfrânge asupra tuturora).
Modelul austriac sau cel european (mai este numit controlul concentrat sau centralizat) este
bazat pe modelul Kelsen din 1920 care prevede conexiunea dintre principiul supremaţiei
Constituţiei şi cel al supremaţiei Parlamentului. După întreruperea provocată de cel dc-al doilea
război mondial, sistemul acesta de control a fost reinstaurat în Austria în 1945. El s-a extins
poate peste aşteptări, dobândind cu adevărat o dimensiune europeană. Acest model se
caracterizează prin faptul că, indiferent de natura organului care exercită controlul de
constituţionalitate, acest organ are monopolul controlului.

Forme ale controlului constituţionalităţii legii

Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe forme ale controlului constituţionalităţii
legii.
 În dependenţă de timpul în care se efectuează controlului constituţionalităţii legilor:
a) Controlul anterior adoptării legilor (prealabil, preventiv) se exercită în faza de proiect al
legii.
b) Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra
actelor cu forţă juridică egală legii.
 În dependenţă de formă controlul constituţionalităţii legilor este:
a) Controlul abstract presupune verificarea unui act normativ în afara
cazului concret.
b) Controlul concret are loc numai în urma unui proces judiciar unde trebuie să se aplice
unui act normativ a cărui constituţionalitate este suspectă.
 În dependenţă de modul înscrierii în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor se
împarte în:

7
 a) Controlul explicit este prevăzut de însăşi Constituţie.
b) Controlul implicit nu este prevăzut de Constituţie, dar rezultă din principiul legalităţii.
 În dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor:
a) Controlul intern se realizează de organul care a emis actul normativ.
b) Controlul extern se realizează de o altă autoritate statală.
 În dependenţă de conţinutul controlul constituţionalităţii legilor:
a) Controlul formal atrage atenţia asupra condiţiilor şi cerinţelor ce ţin
de elaborarea şi adoptarea unui act normativ.
b) Control material verifică conformitatea conţinutului actului cu prevederile
constituţionale.
 După volum:
a) Controlul general se referă la toate relaţiile sociale reglementate de Constituţie.
b) Controlul particular se referă la relaţii concrete (ex.: drepturile fundamentale ale omului) .

Tipuri de control al constituţionalităţii legilor

În literatura de specialitate se argumentează faptul că situaţiile în care legile ordinare sau
organice contraveneau Constituţiei a pus problema găsirii soluţiei de remediere, în primul rând,
prin stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea legilor. In funcţie de
autorităţile abilitate cu verificarea constituţionalităţii legilor, doctrina juridică nu este omogenă
la acest capitol, deoarece, intr-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia
publică, controlul politic şi controlul jurisdictional; într-o a doua opinie, controlul
constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei forme şi anume: control parlamentar, control politic şi
control jurisdictional; intr-o a treia opinie, în funcţie de organul coppetent, controlul
constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme şi anume: controlul politic şi controlul judecăto-
resc; într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a controlului

8
constituţionalităţii legilor, ar exista: controlul prin opinia publică; controlul prin referendum;
controlul politic; controlul jurisdictional; controlul printr-un organ unic, special şi specializat.
Controlul prin opinia publică este un control elementar ce reflectă reacţia opiniei publice în
situaţia violării normelor constituţionale de către autorităţile statale în timpul adoptării unei
norme juridice. Acest control este unui elementar, găsindu-şi fundamentul în Constituţia
franceză din 1783, care arată că în caz de violare a drepturilor poporului din partea
guvernanţilor „insurecţia este, pentru popor şi pentru fiecare parte din popor, cel mai scump
drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii” şi că revolta individuală şi colectivă devine
sancţiunea legitimă a ilegalităţii.
Controlul prin referendum în opinia unor autori este cel mai democratic, însă sunt şi unele
dezavantaje, şi anume: referendumul este greu de organizat atunci când situaţiile de
neconstituţionalitate sunt dese; el tărăgănează rezolvarea conflictului.
Ion Deleanu, formulează următoarele dezavantaje:
 Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în considerarea unor semnificaţii
şi implicaţii politice, or neconstituţio- nalitatea este o problemă de „tehnică juridică”,
vorbind în sens larg;
 Organizarea şi desfăşurarea referendum-urilor devine practic imposibilă atunci când se
invocă frecvent „situaţii de neconsfituţionalrtate;
 Referendumul este de natură să temporizeze rezolvarea conflictului apărut între o lege
ordinară şi Constituţie;
 Fiind o problemă de strictă specialitate, este greu de presupus că „soluţia” din
referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă.
Controlul politic prin cate se asigură conformitatea actelor normative cu dispoziţiile
constituţionale diferă de la o ţară la alta. Acest tip de control este controversat întrucât
organismul investit cu prerogativele de control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament
apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa
parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului In realitate, controlul politic
al constituţionalităţii nu implementează cu nimic prerogativele Parlamentului şi este exercitat în
baza Constituţiei.

9
 Controlul politic este prin esenţa sa ineficient. Dacă s-ar recunoaşte forului reprezentativ sau
unei Camere legislative dreptul de a examina constituţionalitatea unei legi pe care a adoptat-o,
am fi în faţa unui auto-control, care nu prezintă în realitate o garanţie pentru supremaţia
Constituţiei. Caracterul politic al controlului rezultă m primul rând din conţinutul politic al
Legii fundamentale. Controlul politic are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de
exercitare a puterii politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Acest fel de control este mai eficient ca controlul
politic, fiind exercitat de către întregul sistem de organe judecătoreşti sau de către organul
ierarhic judecătoresc (de ex. Curtea Supremă de Justiţie). Dreptul judecătoresc de a decide
asupra constituţionalităţii legilor a fost sau contestat sau admis de doctrina juridică. Pentru cei
care admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor două probleme
prealabile trebuiau rezolvate şi anume: a) existenţa unei diferenţieri precise între legile
fundamentale şi cele ordinare; b) existenţa unei Constituţii scrise de tip rigid.
Dreptul judecătoresc în verificarea conformităţii legilor cu Constituţia s-a justificat plecându-se
de la menirea de interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii.
De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu Constituţia s-a
justificat prin teoria separării puterilor în stat, care implică o anumită „colaborare a puterilor” în
vederea realizării aceloraşi scopuri. Astfel, puterea judecătorească poate şi trebuie să controleze
puterea legiuitoare şi puterea executivă, iar la rândul ei puterea executivă poate controla
celelalte puteri. Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul a acţionat în
limitele competenţei sale constituţionale. Se consideră că judecătorul, prin formaţia sa, prin
obiceiurile sale va judeca cu imparţialitate.
Controlul jurisdictional poate funcţiona în două sisteme:
Concentrat, în sensul că competenţa aparţine numai instanţei supreme;
Difuz, atunci când competenţa revine'tuturor instanţelor judecătoreşti, indiferent de gradul
lor.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Denumirea, componenţa numerică,
modul de desemnare, ca şi prerogativele concrete de control exercitat de un astfel de organism
diferă de la un stat la altuL în prezent, au introdus acest tip de control Austria, Franţa,
Germania, Italia, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, România ş.a. Acest tip de control, menit sa

10
asigure supremaţia Constituţiei mai este denumit „modelul european” de jurisdicţie europeană.
Originea acestuia se află în Constituţia Austriei din 1 octombrie 1920 care a preluat, de fapt,
sistemul contenciosului constituţional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea înaltei Curţi
Constituţionale a Republicii Austria de către Adunarea Naţională a acestea. Ulterior, acest
organism a căpătat atribuţia de a judeca recursurile introduse de către guvernul central (din
considerentele ca Austria a fost un guvern federal), contra legilor provinciale, considerate
neconstituţionale.
Acest sistem are următoarele avantaje: el realizează deposedarea jurisdicţiilor de drept comun
de competenţa de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor;
confirmarea conformităţii legilor cu Constituţia, dimpotrivă, infirmarea acesteia este opozabilă
tuturor („arga omnes”), producând, deci, un efect mult mai satisfăcător decât autoritatea lucrului
judecat al unei decizii judiciare; cadrul strict în care se realizează verificarea constituţionalităţii
legii reduce considerabil insecuritatea judiciară.

Concluzie
Constituţia Republicii Moldova a preluat din practica constituţională modernă sistemul
controlului politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Constituţia, prin exercitarea
obligatorie a controlului de către Curtea Constituţională, abilitată cu dreptul de control asupra
constituţionalităţii legilor şi a proceselor legate de legalitatea exercitat de către cele trei puteri în
cadrul statului.

11
 Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar.
Thomas Paine

BIBLIOGRAFIE

 Teodor Cîrnaț , Drept constituțional ,Ediția a II a , Chișinau 2010 ;

 Alexandru Arseni, Drept constuţional şi instituţii politice, Chișinău 2005;

12
 Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, Chişinău: USM, 2004.

13