11. Kinetoterapia pentru forta si rezistenta musculara.

Orice act motor implica existenta unei forte.

Forta este un parametru al miscarii si o calitate fizica a unei individ cu ajutorul careia se poate
misca in spatiu, poate mobiliza un segment in raport cu altul, poate invinge o rezistenta externa.
Forţă = capacitatea (proprietatea) sistemului neuromuscular dea învinge o rezistenţă prin
contracţie musculară. Cu alte cuvinte, „forţa" exprimă „tensiunea" pe oare o dezvoltă un muşchi
cînd se contractă.
Forţă maximă relativă (strength) — tensiunea maximă de contracţie pe care un muşchi o
poate dezvolta la un anumit moment.
Forţă maximă absolută (limiting strength) — forţa maximală (de obicei teoretică) sau forţa-
limită pe care ar putea, în condiţii biologice optime, să o dezvolte un muşchi. Practic, FMA nu
poate fi atinsă, un sportiv de înaltă performanţă putînd să se apropie mult de ea.
Forţă de rotaţie (torsiune) - forţa necesară de a produce o rotaţie în jurul unui ax. Această
forţă se măsoară, fiind egală cu produsul între forţa (maximă) şi distanţa perpendiculară dintre
locul de aplicare a forţei şi axul în jurul căruia se execută mişcarea.
Forţa exploziva- capacitatea de a manifesta valori mari de fortă in cea mai mică unitate de
timp.
Forţă dinamică - forţa musculară dezvoltată în timpul contracţiei izotonice.
Forţă maximă dinamică forţa de rotaţie maximă care poate fi dezvoltată in fiecare punct al
unei mişcări.
Forţă statică (izometrică) forţa musculară dezvoltată în timpul contracţiei izometriee.
Forţă maximă statică forţa maximă pe care o poate dezvolta un muşchi acţionînd contra unui
obiect imposibil de mişcat.
Creşterea forţei musculare
Cauze de scădere a FM:
1. scăderea utilizării unui grup sau mai multor grupuri musculare, până la blocarea
totală a activităţii musculare.
 Imobilizare - fie a unui segment (dureri, inflamaţie, traumatisme, infecţie etc),
- fie generală (b.CV:IC, stări postoperatorii, BPCO, anemii , stări caşectice)
 Sedentarismul
 Vîrstnicii - decondiţionarea musculară, însă cu potenţial de a fi refăcută.
2. comanda centrală de activare musculară nu mai pleacă în mod normal. (afecţiuni
cerebrale sau medulare)
3. comanda centrală există , dar căile de conducere a acesteia spre muşchi sunt afectate,
muşchiul neprimind influxul nervos.
4. metabolismul local muscular nu mai poate asigura o contracţie musculară normală-
(miopatii)
Exerciţiul rezistiv:
-este o formă a exerciţiului activ în care o contracţie dinamică sau statică trebuie să lupte cu o forţă
externă care i se opune.
-forţa externă- manuală sau mecanică
a. rezistenţa manuală poate fi aplicată de FKT/bolnav, având o serie de avantaje:
*utilă mai ales în primele etape ale creşterii FM, când musculatura este foarte slabă
* indicată când amplitudinea de mişcare trebuie atent controlată pentru a nu crea leziuni
articulare sau ale ţesutului moale
* realizează o bună complianţă cu pacientul
Dezavantaje: - necesită prezenţa unor specialişti; -rezistenţa aplicată este limitată de forţa FKT;
- crează dependenţa pacientului faţă de prezenţa unei alte persoane, situaţie ce se poate prelungi
săptămâni sau chiar luni.
b. rezistenţa mecanică
 implică utilizarea unor echipamente ce permit atât aprecierea valorii rezistenţei aplicate,
 cât şi progresia gradată şi calculată a rezistenţei.
 se pot aplica orice valori ale rezistenţei
 modalitate agreată de pacient, pt că le oferă o mai bună concentrare
Contraindicaţiile ER:
-inflamaţia articulară sau /şi musculară; -durerea articulară şi /sau musculară
Precauţii în cazul folosirii ER:
-afecţiuni CV; -oboseala; -supraantrenamentul; -apariţia durerilor; -osteoporoza
Contracţia musculară este modalitatea de exprimare a forţei musculare şi este, singurul mijloc
prin care aceasta se menţine sau poate creşte. Orice contracţie înseamnă tensiune musculară.
Contracţia izometrică
tensiunea internă creşte fără modificarea lungimii fibrei musculare.
 se realizează fără deplasarea segmentelor
 trebuie să realizeze peste 35% din tensiunea maximă musculară
 Durata= 5-6 sec, în grupaje de 3-5 contracţii, cu pauză de 2 minute
 S-a constatat că în poziţia „lungă” a muşchiului contracţia izometrică dă rezultatele cele
mai bune
 determină hipertrofia muşchiului
 pot fi executate pe toate grupele musculare.
Avantajele contracţiei izometrice: √Simplitate în execuţie, nu necesită dotări speciale
√ Nu determină dureri articulare
√ Necesită durată scurtă de execuţie
√ Nu este obositoare
√ Randament crescut
Dezavantajele contracţiei izometrice:
 Nu ameliorează supleţea articulară
 Creşte munca VS, creşterea TA, creşterea perioadei de preejecţie
 Nu ameliorează coordonarea inervaţiei musculare
 Nu se poate stabili cu precizie şi urmări evoluţia antrenamentului izometric (doar cu
aparatură specială de tipul dinamometrului)
Contracţia izotonică:
 Se produce cu modificarea lg muşchiului
 Tensiunea = ct
 Dacă se realizează fără încărcare nu reuşeşte să realizeze creşterea forţei musculare
 Realizată contra unei rezistenţe determină creşterea FM
 Se poate realiza în 2 moduri
Contracţia izotonică:
 Concentrică- muşchiul învinge continuu o rezistenţă cu puţin mai mică decât forţa
maximă musculară, lungimea lui scăzând treptat
 Excentrică -muşchiul contrează continuu o rezistenţă exterioară care are vectorul
centrifug ce tinde, cu toată tensiunea dezvoltată de muşchi, să lungească fibrele acestuia.
D.p.d.v al capacităţii de a genera şi dezvolta F:
C.excentrică  C.izometrică  C.concentrică
!!! cu ce consum se realizează contracţia, adică η fiecărui tip de contracţie.
η izometric η excentric  η concentric
!!! P.i.a creată de aceste contracţii
C. izometrică  C.concentrică  C.excentrică
 In recuperarea forţei musculare, de preferat, este utilizarea contracţiei izometrice.
Contracţia isokinetică:
 Tehnică de evaluare a travaliului muscular
 Se realizează prin contracţie excentrică sau concentrică
 Viteza de execuţie poate fi modificată, dar rămâne constantă pe tot parcursul mişcării
  Este singura modalitate prin care muşchiul se contractă dinamic la cap. lui max. în fiecare
pct. pe întreaga amplitudine de mişcare
Caracteristicile contracţiilor izokinetice:
 Cresc mult Tmax şi F , deteminând hipertrofie musculară
 Dezvoltă F= pe toată lg muşchiului
 Dezvoltă feed-back-ul senzaţiei kinestezice
 Poate creşte amplitudinea articulară
 Ameliorează coordonarea inervaţiei musculare
 Necesită consum energetic mai mare decât izometria
 Necesită ajutorul unei alte persoane
Tehnici de antrenament pentru cresterea fortei musculare: - isometric; - isotonic;
- isokinetic; - cu banda rezistiva; - cu diferite rezistente; - plyometric; - exercitii in lant kinetic.
Cu ajutorul antrenamentului izometric, deci prin contractii izometrice, se poate obtine o
crestere a fortei musculare de aproximativ 5% pe saptamana.
Se efectueaza intre 5 si10 contractii maximale pe zi.
Durata unei contractii, nu trebuie sa depaseasca 12 secunde nici la sportivul antrenat, pentru ca
apar o serie de perturbari.
Contractia izometrica trebuie sa fie aproape maximala si destul de lunga (recrutarea totala a
fibrelor) si repetata de mai multe ori pe zi.
Exercitiile izometrice nu realizeaza hipertrofia musculara si nu cresc rezistenta in activitatea
dinamica. Ele protejeaza articulatia de stres si provoaca mai putine reactii inflamatorii decat
exercitiile izotonice. Cel mai important rol al exercitiilor izometrice este de a stabiliza corpul in
ortostatism si utilizarea membrelor inferioare.
 Antrenamentul izotonic, prin exerctii izotonice - exercitii excentrice (de alungire a
muschiului), sunt considerate capabile de a produce leziuni musculare inflamatorii sau
iritative, fapt pentru care se va acorda o mare importanta asupra antrenamentului pentru
cresterea fortei musulare prin aceasta tehnica.
 Contractia izotonica, realizata contra unei rezistente care nu blocheaza excursia miscarii,
poate determina cresterea fortei musculare, spre deosebire de contractia izotonica simpla,
fara incarcare, care nu reuseste sa realizeze acest lucru.
 Banda elastica rezistenta, permite exercitii cu rezistente progresive in multiple planuri de
miscare, fiind utila pentru stimularea functiilor si activitatilor specifice unor sporturi.
 In antrenamentul pentru cresterea fortei musculare dupa leziuni, utilizarea unor rezistente
trebuie facuta cu o deosebita grija pentru a preveni fortele de compresie excesiva asupra
articulatiilor afectate.
 Exercitiile pliometrice, sunt contractiile musculare concentrice precedate de
intinderi ale acelorasi grupe musculare, contribuind la marirea mobilizarii de unitati
motorii si la marirea si rafinarea engramelor musculare.
 Exercitiile pliometrice de viteza mare si solicitare crescuta, creaza un mare potential
de leziuni. Aceste exercitii, maresc viteza si puterea , si permit efectuarea unor
contractii musculare mai puternice si cu mai multa forta. In atrenamentul de putere,
pe langa exercitiile pliometrice, se utilizeaza si exercitii cu greutati.
 Strucura unui program de antrenament pentu cresterea fortei musculare, tine seama de
,,volumul" exercitiilor: setul X numarul seturilor X intensitatea (rezistenta opusa
miscarilor), de frecventa (zile/saptamani) si binenteles de modul exercitiului.
CONTRACTIA IZOMETRICA:
A. Exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contracţie de 6s/zi.
B. Exerciţii repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracţii a 6 s cu pauză de 20
s între ele,o şedinţă /zi.
C. Grupajul de trei contracţii a 6 s,cu pauză de 30-60 s,2-3 ori/zi.
II. Exerciţii dinamice cu rezistenţă
A. Exerciţiul maximal scurt (EMS) D.L.Rose:
  se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi menţinută 5
secunde=1RM
 se realizează o ridicare/zi sau 3 ridicări cu pauze de 1-2 minute între ele.
B. Exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR):
 se testează greutatea care poate fi ridicată de 10 ori = 10RM
 după ce s-a gasit greutatea (rezistenţa)care permite 10 RM se vor executa zilnic
exerciţiile
 la 5-7 zile se retestează noua rezistenţă pentru 10 RM.
*Varianta McQueen: 4 seturi de 10 RM/zi, 3 ori /săptămână.
C. Tehnica „fracţionată” de Lorme-Watkins
 Compusă din 3 seturi: √ setul1: 10 ridicări cu 50% din 10 RM
√setul2: 10 ridicări cu 75% din 10 RM
√setul3: 10 ridicări cu 100% din 10 RM.
 Între seturi se intercalează 2-4 minute pauză. Se execută o dată pe zi, de 4 ori/săptămână.
 În ziua a 5-a se retestează 10 RM, apoi în zilele
următoare se reîncep cele 3 serii la noile valori ale rezistenţei.
D. Tehnica Oxford (ER regresive)
 Compusă din: -setul1:10 ridicări cu 100% din 10 RM
-setul2:10 ridicări cu 90% din 10 RM
-setul3:10 ridicări cu 80% din 10 RM
-setul4:10 ridicări cu 70% din 10 RM
-setul 10:10 ridicări cu 10% din 10 RM
Se retestează 10 RM la 5-7 zile.
E. Repetiţii cu 10 rm (repetiţii minime)
 Indicat în cazul în care muşchiul este prea slab pentru a ridica de 10 ori propria greutate a
segmentului.
 Se testează care este ajutorul (asistarea minimă necesară) pentru a se realiza cele 10
ridicări, cu ajutorul scripetelui cu contragreutate.
 Schema este: -seria 1:10 ridicări cu 2x10 rm
-seria 2:10 ridicări cu 1,5x10 rm
-seria 3:10 ridicări cu 10 rm
F. Exerciţii culturiste („body-building”)
 Exerciţii analitice executate cu încărcare progresivă:
numărul de repetări creşte treptat şi viteza de execuţie în raport cu
ceilalţi parametri.
 Se utilizează exerciţii izometrice şi exerciţii combinate (dinamice cu rezistenţă +
izometrice).
 De bază sunt exerciţiile dinamice cu rezistenţă (haltere, arcuri etc.).
1) greutăţi mici 30-50% din 1RM-15 repetări; 2) greutăţi mijlocii 50-70% din 1RM-6-9 repetări;
3) greutăţi mari 70-100% din 1RM-1-3 repetări
Reguli:√ Se execută treptat tot mai multe reprize pe acelaşi grup muscular,cu pauze de 1-3
minute între ele.
√Durata este de 50-120 minute pentru toate grupele musculare, 3-7 şedinţe/săptămână.
√Se execută o scurtă încălzire generală, iar între exerciţii se fac respiraţii ample.
√Exerciţiul în sine este compus din mişcarea completă a segmentului încărcat cu o
greutate, pe parcursul mişcării se fac 1-2 opriri de 3-4 s şi la „ducerea” şi la „întoarcerea”
mişcării, iar viteza de execuţie a mişcării este lentă-important în culturism.
Creşterea rezistenţei musculare:
Definitie: =capacitatea fiziologică necesară organismului de a performa activităţi motorii
repetitive în timpul zilei.
=capacitatea muşchiului de a menţine starea de tensiune musculară şi de a executa un efort pe o
perioadă de timp prelungită.
 Este dependentă de: - Forţa musculară
- Circulaţia şi metabolismul muscular local
- Starea de sănătate sau boală a pacientului
- Motivaţia pacientului
- Echilibrul neurovegetativ şi endocrin.
În kinetoterapia de recuperare, pe lângă testarea forţei musculare, este necesară şi testarea
rezistenţei musculare.
o Testarea se face de obicei cu greutăţi între 15-40% din forţa maximă, cronometrând
timpul menţinerii contracţiei sau executându-se o activitate simplă, calculând numărul de
repetări la încărcarea respectivă şi într-un anumit ritm.
o Pentru realizarea acestui obiectiv , principiul metodologic este de a creşte durata
exerciţiului, la intensităşi joase de efort.
o Se folosesc exerciţii dinamice cu rezistenţă, urmărindu-se atingerea oboselii prin
creşterea duratei exerciţiului.
o O eficienţă similară cu a acestor exerciţii este cea dată de sporturile terapeutice şi terapia
ocupaţională.
Oboseala, inversul rezistenţei, apare în corelaţie cu solicitările la care a fost supus sistemul
neuromuscular.
o Oboseala ce apare la performarea unui efort dovedeşte că a existat sau a apărut o
defecţiune în ciclul:
o comanda şi conducerea motorie prin SNC→activarea motoneuronilor→
propagarea neuro-musculară→ cuplarea excitaţie -contracţie→ substrat energetic
disponibil→ acţiunea aparatului contractil→ circulaţie locală sangvină

12. Kinetoterapia pentru coordonare si echilibru.

Este modalitatea in care se regleaza miscarea si se fac ajustarile dinamice posturale.
Reprezinta - controlul creerului asupra activitatii specifice musculare voluntare (constiente).
Pentru formarea controlului motor sunt necesare 4 momente: 1) Motivatia; 2) Ideea;
3) Programarea; 4) Executia (mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlata, abilitatea)
Reeducarea aparatului neuro-artro-kinetic (a controlului motor) se realizează prin 4 obiective:
1)mobilităţii; 2) reeducarea stabilitatii; 3) reeducarea mobilităţii controlate; 4) reeducarea abilitaţii
Controlul muscular:
Abilitatea de a activa un grup limitat de UM ale unui singur muschi fara a intra in actiune si alti
muschi si fara a se produce o inhibitie a celorlalti muschi.
Este act constient realizabil prin controlul motoneuronilor α medulari de catre centrii
Controlul muscular-antrenare: Necesita: -concentrare; -cooperare din partea pacientului;
-relaxare deplina a pacientului ; -adoptarea unei posturi de echilibru; -absenta durerii;
Antrenamentul se incepe de la unghiuri articulare mici.
Controlul muscular-antrenare
METODELE FOLOSITE PENTRU ANTRENARE:
STRETCH ING-intindere rapida a tendonului, asociat cu electrostimulare
TEHNICI FNP-crearea unor supraimpulsuri pe o cale interneuronala cu scopul de a atinge pragul
de stimulare;
EXCITATIA CUTANTA(metoda Rood)- deasupra muschiului ce trebuie antrenat este o metoda de
facilitare care intareste stretch reflexul promovind controlul muschiului paretic
*Activarea imaginativa-concentrare asupra unui singur muschi fara a realiza miscarea.
ANTRENAREA PERCEPTIEI CONTRACTIEI: Constientizarea contractiei prin aplicarea
rezistentei la miscare, rezistenta ce creste progresiv.
*ELECTROSTIMULARE NEUROMUSCULARA-cuplarea stimularii electrice neuromusculare cu
contractii voluntare. 3-5 contractii/sedinta.
Coordonarea - reprezintă combinarea activitatii mai multor muşchi intr-o schema de mişcare
continua, lina executata in condiţii normale. Mişcarea coordonata presupune control si echilibru.
 Activarea unor scheme de contractie ale unor muschi cu forte apropiate si scopuri apropiate
insotite de inhibitia simultana a celorlalti muschi.
• Obtinerea coordonarii presupune inhibitia excitatiei, automat, realizata prin repetitii ca
urmare a formarii unor engrame la nivel cortical, prin care se scot din activitate unitatile
motorii care nu participa la actul motor comandat.
• Astfel in jurul fiecarei excitatii se produce o inhibitie, care se consolideaza ceea ce
permite cresterea intensitatii excitatiei, adica o crestere a fortei si vitezei de executie.
• Tulburarile de coordonare sunt intalnite mai frecvent in leziunile de neuron motor central.
PERTURBAREA COORODONARII-incoordonare
Factorii care determina:*efortul muscular intens; *activitatea motorie de baza asociata cu
activitati secundare care ajung sa perturbe actul motor principal; *incarcarea corpului; *starile de
stress, suprasolicitare, anxietate; *durerea; *oboseala; *inactivitatea fizica
ASPECTELE CLINICE: 1) Ataxia-pierderea stabilitatii postural; 2) Adiadocokinezia-
imposibilitatea realizarii miscarilor rapide alternante(ex: pronosupinatia rapida a minii );
3)Dismetria (incapacitatea de a estima amplitudinea de miscare pentru o anumita actiune)
4)Disinergia/Asinergia- decompunerea miscarilor prin ruperea miscarilor voluntare ale unei
actiuni in componentele sale; 5) Tremor; Tremuraturi; 6) Nistagmus; 7) Disartria- tulburari de
vorbire; 8) Miscari coreiforme, atetozice; 9) Spasme; 10) Balism/hemibalism- miscari bruste ale
membrelor , ample mai ales pe o parte a corpului(hemibalism)
ANTRENAREA SI REFACEREA COORDONARII
*descompunerea actiunii=desintetizare! executia miscarii
*cresterea numarului de repetitii 2-3-4repetitii cu pauze
*executarea perfecta a miscarii urmata de cresterea vitezei de executie
Antrenarea coordonarii se realizeaza cu ajutorul tehnicilor de facilitare neuroproprioceptiva
(FNP)-raspandirea excitatiei si angajarea mai multor neuroni motori.
Alte metode de antrenament:
 mobilizari articulare si poliarticulare-exercitii Frenkel - Metoda se bazeazǎ pe o
serie de tehnici şi exercitii cu control vizual, aplicând legea progresiunii performantei şi
preciziei. Este specificǎ tratamentului pacientilor cu afectiuni ale cerebelului, respectiv
ataxicilor. Jacob Frenkel a observat cǎ propriceptia pierdutǎ poate fi în mare mǎsurǎ
înlocuitǎ prin conectare vizualǎ şi feedback vizual.
 Legea progresiunii, în cadrul metodei, suferǎ douǎ abateri: pacientul executǎ mai întâi
mişcarea amplu şi rapid, ceea ce este mai uşor de efectuat, trecând treptat la mişcǎri de
amplitudine mai micǎ, mai precise, executate într-un ritm mai lent, coordonat.
 Pe parcursul recuperǎrii se trece la creşterea treptatǎ a complexitǎtii şi dificultǎtii, nu şi în
intensitate. Exercitiile se executǎ individual, în mod obligatoriu, de douǎ sau mai multe
ori pe zi.
Exercitiile aratǎ astfel:
 Exercitii din decubit (cu capul mai ridicat, pe un spǎtar sau pernǎ, astfel încât sǎ poatǎ
urmǎri executia) pentru MI şi MS. Exercitiile sunt asimetrice.
 Exercitiile din pozitia aşezat se desfǎşoarǎ astfel:
 la început, membrele superioare, sprijinite cu mâinile;
 dupǎ aceea, fǎrǎ sprijin;
 în final, executia se desfǎşoarǎ cu ochii legati;
 Exercitii în ortostatism. În aceastǎ pozitie se executǎ reeducarea mersului care se
realizeazǎ pe diagrame (lǎtime 22 cm, şi este împǎrtitǎ longitudinal, în paşi de câte 68
cm). Fiecare pas este împǎrtit în mod vizibil în jumǎtǎti şi sferturi, desenate pe podea sau
o planşǎ de lemn.
 Reeducarea începe cu mersul lateral care este considerat mai uşor (ontogenetic el apare
mai repede), pacientul fiind ajutat de balansul corpului. Se începe cu jumǎtate de pas,
mişcând un picior apoi aducându-l pe celǎlalt lângǎ primul. Se trece la sferturi de pas şi
numai dupǎ aceea la pasul întreg. La fel se procedeazǎ şi la educarea mersului înainte şi
înapoi.
  Într-un stadiu mai avansat pacientul este învǎtat sǎ urce şi sǎ coboare scǎri şi sǎ execute
întoarceri. Întoarcerile se învatǎ tot dupǎ o diagramǎ în formǎ de cerc desenat pe podea.
Pacientul învatǎ sǎ se întoarcǎ mutând picior lângǎ picior câte un sfert din rotatia
întreagǎ, astfel încât el sǎ poatǎ executa o întoarcere de 180º din doi paşi.
*Legile F. Kottke pentru reeducarea coordonarii:
*exercitii zilnice; *evitarea contractiilor musculare suplimentare; *intarirea perceptiei
senzoriale; *forta
ECHILIBRUL:
• Abilitatea de a mentine sau a mobiliza corpul fara a cadea, cu mentinerea liniei
gravitationale a corpului in interiorul poligonului de sustinere.
• ECHILIBRUL DIFERIT DE STABILITATE
• Stabilitatea-proprietatea de a recastiga echilibrul fara sa cada atunci cand acesta este
perturbat.
• Stabilitatea se realizeaza atat timp cat sistemul musculoscheletal se poate acomoda cu
perturbarile de echilibru si readuce corpul in pozitie de echilibru.
• Componentele –senzoriale ale echilibrului: aferenta vizuala; aferenta vestibulara;
aferenta somatosenzoriala – proprioceptiva => Perceptia centrala a informatiei senzitivo-
senzoriale de la cele trei sisteme de receptie
ECHILIBRUL:
Componentele motorii ale echilibrului:
( - reflexele vestibulare ; -raspunsuri postural automate; -raspunsuri postural anticipatorii; -
miscari postural volitionale).
1.Reflexele vestibulare-au rol de orientare egocentric, geocentric, exocentric.
2.Raspunsuri posturale automate-permit refacerea stabilitatii prin raspunsuri posturale declansate
in conditiile existentei tendintei de iesire a centrului de greutate. In afara poligonului de sprijin.
Cuprind: *strategia gleznelor; *strategia soldurilor; *strategia suspensiei; *strategia pasilor
3.Raspunsuri posturale anticipatorii-preced perturbarea echilibrului si constau in masuri de
contracarare.
4.Miscari posturale volitionale-sunt miscari in care in mod voit de muta linia gravitationala a
corpului spre limita stabilitatii .
TESTAREA ECHILIBRULUI:
Echilibrul static-ortostatism static: *testul Romberg simplu-ochii inchisi 20-30secunde;
*testul branciului-Romberg+balans
*testul unipodal-cronometrarea timpului
Se urmaresc eventualele dezechilibre care duc la sprijin pe MI opus, MS de aceeasi parte,
atingerea solului.
Echilibrul activ: *evaluarea mersului; *aprecierea pastrarii echilibrului la flexia trunchiului
din ortostatism cu sprijin prin intermediul MS.
BILANTURI FUNCTIONALE
• *Scala echilibrului Berg-14actiuni, cotate 0-4
• *Scala abilitatilor de miscare-10teste, cotate 0-2
• *Testul "ridica-te si mergi “-la hemiplegici, cronometrare.
• *Scala evaluarii mersului-aprecierea MS
• *Testul de echilibru Tinetti si testul mersului Tinetti-analiza componentelor mersului
(lungime pas, inaltime pas, continuitate),traseu, pozitia segmentelor MI.
RUPEREA ECHILIBRULUI: - In boli neurologice periferice sau centrale;
-Boli ale aparatului locomotor; - Tulburari senzoriale;
Evaluarea clinica in perturbarile echilibrului cuprinde pe langa testele mentionate,
aprecierea mecanismului de producere a perturbarii, testarea functionala in scopul estimarii
gravitatii.
PRINCIPIILE RECUPERARII ECHILIBRULUI
• *antrenarea unuia din sistemele care intervin in echilibru prin suprimarea celorlalte
sisteme
• *antrenament pe suprafete stabile/instabile
 • *utilizarea MS ca elemente de stabilizare
• *castigarea abilitatii functionale motorii
1.Antrenarea sistemelor senzitivo-senzoriale
• *antrenarea informatiei somatosenzitive-prin suspendarea vazului
• *antrenarea informatiilor vizuale
• *antrenarea informatiilor vestibulare-pe suprafete instabile
2. Controlul centrului de greutate
• Are in vedere mentinerea pozitiei liniei de gravitatie a corpului, asigurarea rotatiei in
jurul acestei linii, iesirea in afara acestei linii fara pierderea echilibrului.
• *echilibrul in pozitie sezand
• *echilibrul la transfer sezand-ortostatism
• *echilibrul in ortostatism
• *echilibrul in mers
Antrenarea echilibrului parcurge mai multe nivele:
• Nivelul 1-acorda atentie modului in care se produce contactul dintre bolta plantara si
suprafata de spriji, formarea arcului plantar. Formarea unui arc plantar care sa permita
stabilitate se face cu ajutorul degetelor care pot avea un contact mai important cu solul de
genul apucarii suprafetei de sprijin.
• Odata obtinut acest arc plantar pot incepe exercitiile de echilibru din pozitie sezand, apoi
ortostatism, de la planseta stabila la planseta instabila.
• !pastrarea arcului plantar in timpul exercitiilor
Din aceasta pozitie se pot executa pasi inainte/inapoi 6-12repetitii odata pe zi.
• Nivelul 2-utilizarea plansetelor stabile ci incercari de plans in toate planurile, bi sau
unipodal. Durata 5-30minute/zi.
• Nivelul 3- utilizarea unor plansete instabile de tipul unor sandale cu rotile sau plansete
rotunde instabile
1.Sprijin unipodal,alternativ, ochii deschisi, alternativ. Daca este posibil apoi ochii inschisi.
Daca nu este posibil atunci se incearca sprijin bipodal cu ochii inchisi
MI departate, ochii deschisi, se poate incerca progresiv marirea distantei dintre MI cu
inchiderea ochilor. Apoi sprijin unipodal cu ochii deschisi, cu ochii inchisi.
Utilizarea unei plansete cu instabilitate ridicata si efectuarea acelorasi exercitii.
Reguli:
• Durata unui exercitiu minim
1-2secunde
mai putin de 10secunde.
b.Atingerea pragului de 10secunde impune cresterea gradului de instabilitate a platformei.
c.Se recomanda 3seturi
d. Se asociaza cu utilizarea sandalelor cu rotile 2-3minute; 30secunde de stretching triceps sural;

13. Kinetoterapia pentru cresterea capacitatii de effort in

afectiunile cardiovasculare.
SCOPURILE URMARITE IN TRATAMENTUL RECUPERATOR A SCVS:
1.REFACEREA CIRCULATIEI SANGUINE ASPECTUL CENTRAL- CORDUL
 Imbunatatirea metabolismului miocardului;
 Imbunatatirea circulatiei coronariene;
 Micsorarea sensibilitatii receptorilor beta-adrenergici;
 Refacerea activitatii electrice a cordului;
 Imbunatatirea functiei contractile a miocardului;
 Normalizarea folosirii oxigenului de catre miocard;
2.INFLUENTAREA ASUPRA MECANISMELOR EXTRACARDIALE DE
APROVIZIONARE A CIRCULATIEI:
 Asigurarea efectului vasodilatator , micsorarea tonusului arterilor si venelor periferice
rezulta- micsorarea rezistentei vasculare periferice, se mareste intoarcerea venoasa, se
amelioreaza functia de pompa a inimii;
 imbunatirea microcirculatiei;
 accensiunea functiei de transportare a oxigenului realizata de singe si asimilarea acetuia
 de catre tesuturi,imbunatatirea respiratiei externe;
 oxigenarea tesuturilor,in prim plan -miocardul.
3.INFLUENTA ASUPRA MECANISMELOR NERVOASE SI NEUROHORMONALE
REPONSABILE DE ASIGURAREA CIRCULATIEI:
 lichidarea suprasolicitarii functiei SNC si SN vegetativ;
 influenta asupra proceselor neuroendocrine, schimbului hidroelectrolitic.
4.INFLUENTA ASUPRA PROCESELOR IMUNE CARE STAU LA BAZA UNOR
PATOLOGII SCVS.
Efortul fizic reprezintă un stres complex pentru organismul care nu se mai poate adapta la el.
Pentru unii bolnavi începem reantrenarea la efort cu ridicarea din pat şi aşezarea într-un scaun,
pentru alţii cu mersul pe jos, iar pentru alţii cu alergatul pe distanţe tot mai lungi şi într-un timp
tot mai scurt. Deci, în cadrul reantrenării la efort este necesar să ştim :
- de unde plecăm ca nivel de efort, şi aceasta se precizează prin testări de laborator sau
prin simpla înregistrare a reacţiei pacientului la unele activităţi uzuale;
- unde se poate ajunge (cel puţin teoretic), ţinand seama de starea patomorfofuncţională a
subiectului;
- ce mijloace de antrenare fizică sînt posibil de aplicat la acel pacient.
Testarea capacităţii de efort se face mai rar în sala de kinetoterapie - eventual doar pentru
subiecţii sedentari, dar sănătoşi, sau pentru deficienţii locomotori care au stat mult timp în
imobilizare. Cardiopulmonarii se testează în laboratoarele de exploatări. Nu este cazul să
expunem aici tehnicile probelor de efort. La capitolul referitor la kinetoprofilaxie au fost descrise
cîteva tehnici practice de apreciere a efortului pe care le
poate urmări kinetoterapeutul. Pentru orientarea acestuia asupra obişnuitelor exprimări ale puterii
efortului în waţi, consum de O2 pe minut, kilogram-metri pe minut sau pe secundă, reproducem o
nomogramă (Kaltenbach, 1968) de valori ale efortului la scăriţă în aceste unităţi de măsură.
Nomogramă prezintă mai multe variante ale efortului, în funcţie de înălţimea scăriţei,
numărul de urcări pe minut şi, desigur, greutatea individului.
Testul de efort la scăriţă, clasic descris de Master, se execută la o scăriţă cu 3 trepte, fiecare
treaptă avînd o înălţime de 23 cm. Această scăriţă este utilizată şi pentru antrenamentul la efort.
Valoarea efortului performat exprimat în waţi (W) va fi :
W = 4/3 x (Gr x 9,81 x I x f)/ 60, in care :
Gr = greutatea (în kg) a subiectului
9,81 = cifră de conversie a kilogrammetrilor în waţi (1 kgm = 9,81 W)
I = înălţimea (in m) a treptei
f = numărul de urcări/min.
Exprimarea în kgm este mai simplă : kgm/min = [Gr (in kg) x I (in cm) X f (pe min.)] / 100

Precizand de la început nivelul de efort de la care se porneşte, programul kinetologic de

reantrenare la efort va stabili obiectivul final, ca si pe cele intermediare. Aceste obiective pot fi
exprimate în valori testabile ale nivelului de efort (waţi sau kgm/min.) sau, de cele mai multe ori,
în activităţi umane (subiectul să poată merge atîtea sute de metri sau atîtea minute fără să
obosească; să poată executa o anumită muncă; să poată executa un anumit sport etc).
Metodele antrenamentului la efort sînt variate, cele mai comune fiind :
1. Mersul este cel mai recomandat pentru începerea antrenamentului la efort. Uneori, la
pulmonari este necesară administrarea concomitentă de O2, care va fi suspendată pe măsura
adaptării treptate la efort.
Mersul are unele avantaje ca procedeu de antrenare: este un exerciţiu fiziologic cu
automatisme vechi şi stabile, este simplu, nu cere explicaţii deosebite şi nici vreo instalaţie
specială, pune în acţiune mari grupe musculare.
Dozajul lui este însă mai relativ. Dozăm în general ritmul paşilor, distanţa parcursă,
durata de mers, panta.
O variantă a antrenamentului la mers, codificată, este „cura de teren" utilizată în staţiunile
balneare.
 2. Activităţile de autoîngrijire si casnice. Pentru cei cu deficienţe funcţionale
cardiopulmonare şi locomotorii severe, aceste activităţi pot reprezenta un efort fizic deosebit, la
care este obligatoriu să-i reantrenăm.
Nu poate fi vorba să se treacă la eforturi mai mari, pînă cind nu s-a obţinut o capacitate de
efort suficientă cerinţelor activităţilor casnice şi proprii.
Pentru o perioadă de timp, deci, aceste activităţi vor reprezenta şi scopul, şi metoda
reeducării la efort.
3. Urcatul scărilor şi pantelor - efort simplu, putand fi obţinut prin testarea la scăriţă sau
prin suirea obişnuită a treptelor unei scări.
Progresia se face în număr de trepte, ca şi în durata urcării.
Acelaşi lucru la mersul în pantă: înclinarea acesteia, distanţa şi ritmul de mers sînt
parametrii de încărcare a efortului.
4. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant necesită existenţa instalaţiilor respective, dar
au avantajul posibilităţii de dozare cu multă precizie şi, în plus, chiar de urmărire a modului de
comportare a parametrilor cardiorespiratori în timpul efortului.
Progresia efortului se face prin durată, prin încărcarea rezistenţei la pedalaj sau prin
viteza de derulare a covorului şi prin panta acestui covor.
5. Alergarea este probabil metoda cea mai utilizată - mai ales în profilaxie - pentru
sedentari, dar şi pentru pacienţi cardiopulmonari ajunşi deja prin antrenament la o anumită
capacitate de efort. Ritmul de alergare, nivelul de ridicare a genunchiului, distanţa sau durata
alergării sint parametrii de progresie a reantrenării la efort prin această metodă.
Alergarea pe loc (care se poate executa chiar în casă) are un efect la fel de bun ca şi
variantele alergării : săritura cu coarda şi săritura cu mingea.
6. Inotul in piscină este mult practicat în ultima vreme, datorită îmbunătăţirii
gradului de confort al acestor locuri anume amenajate, plăcerii simţite la contactul cu apa,
efectelor benefice ale apei calde şi presiunii hidrostatice asupra musculaturii, articulaţiilor,
circulaţiei periferice etc.
Ridică unele probleme în ceea ce priveşte dozajul, fiind greu de apreciat
gradul imersiei, mărimea efortului fizic la înot, cunoştinţele în tehnica înotului etc.
7. Terapia ocupaţională, printre multiplele indicaţii pe care le are, poate fi şi o metodă
de antrenare la efort, dacă sînt bine alese formele respective. In acest scop este utilizată la
pacienţii cardiorespiratori şi locomotori.
8. Sportul terapeutic, larg folosit în kinetoprofilaxia capacităţii de efort este şi metoda
de elecţie pentru sedentari, dar reprezintă şi obiectivul final în reantrenarea la efort a bolnavilor
candiorespiratori şi locomotori.
Alegerea celui mai adecvat sport, a intensităţii de practicare, a duratei şi stabilirea
numărului de repetări ale şedinţelor sportive in cursul săptămînii reprezintă însuşi dozajul la
efort. Cunoştinţele tehnice asupra sportului respectiv au mare importanţă în aprecierea
intensităţii efortului.
9. Munca. După ce un pacient este adus la capacitatea de efort cerut de munca sa fizică,
se consideră că acel efort de muncă va reprezenta, în continuare, cel mai bun exerciţiu de
menţinere şi chiar de creştere treptată a capacităţii lui de efort.
Valoarea efortului şi categorisirea lui în funcţie de această valoare se fac pe baza mai
multor parametri care au un corespondent între ei şi care sînt determinaţi prin testele de efort în
laboratorul de explorări funcţionale.
Cea mai modernă exprimare a intensităţii unui efort se face prin „echivalentul metabolic"
(EM), 1 EM fiind egal cu energia necesară acoperirii nevoilor organismului în condiţii bazale, de
repaus. Acest EM echivalează cu consumul a 3,5—4 ml O2/kilocorp/min. sau cu 1,2 cal. /min.
Efortul se va exprima în multipli de EM şi în corespondentele de kcal/min. şi de ml
O2/kilocorp/min.
 Răspunsul pacientului pe parcursul activităţilor generatoare de efort trebuie cunoscut,
chiar dacă el a fost testat în laborator, deoarece valorile intensităţii de efort realizat prin aceste
activităţi şi consemnate în tabelul 5-11 sînt doar aproximative.
Suportabilitatea efortului va fi deci urmărită pe baza semnelor clinice, prin apariţia:
tahicardiei (peste valorile admise), durerilor precordiale, aritmiilor, paloarei, transpiraţiilor reci,
ameţelilor, a unei uşoare incoordonări a mişcărilor, dispneii, oboselii accentuate, durerilor
claudicante sau simplelor dureri musculoarticulare etc. Desigur nu ne mai referim aici la
modificările de tensiune arterială şi ale traseului ECG.
Pulsul este cel mai uşor de cercetat în sala de kinetoterapie. Pentru stabilirea frecvenţei
cardiace maxime admise (Pmax) se calculează pulsul după formulele :
Pmax = 220 - virsta (în ani)
Pmax = 215 - virsta (în ani) x 0,66
Controlul pulsului ne indică rezerva cronotropă a cordului şi alterarea ei treptată cu vîrsta.
* Activităţi care pot produce stres psihologic, care supraîncarcă efortul.
** Activităţi ce necesită utilizarea intensă a braţelor, ceea ce reprezintă un efort suplimentar
pentru cord.
Iată cum se poate calcula (în procente) „deficitul cronotropic" determinat de o boală cardiacă:
Deficit cronotropic (%) = (Pmx t – Pmx ef ) / Pmx t x 100
în care :
Pmx t = frecvenţa cardiacă maximă teoretică pentru vîrsta bolnavului
Pmx ef = frecvenţa cardiacă maximă înregistrată la bolnav în momentul de vîrf al efortului
Din practica reantrenamentului la efort se ştie că pacienţii se pot grupa în două mari categorii :
a) pacienţi care suportă „bine" efortul fizic de antrenament, beneficiind de el ;
b) pacienţi care tolerează „rău" acest efort şi, cu toată corectitudinea de aplicare, trebuie
să renunţe la reantrenarea lor la efort – aceştia nu suportă eforturi cu nivel energetic de 2 EM.
Pentru a se putea sconta pe o adevărată creştere a capacităţii de performare a efortului,
pentru realizarea unui progres continuu în această direcţie, există unele condiţii legate de
cantitatea efortului. In acest sens, Colegiul American de Medicină Sportivă precizează
următoarele: „Caracteristicile de care depinde eficienţa efortului fizic de antrenament sînt
intensitatea, durata şi frecvenţa. Cu cit aceşti parametri sînt mai reduşi, cu atat eficienţa
antrenamentului este mai mică, şi cu cît sînt mai ridicaţi, cu atît antrenamentul fizic este mai
eficient". In acest sens, acelaşi Colegiu afirmă că eforturi cu intensitatea sub 50% din consumul
maxim de O2 cu durate mai scurte de 10 minute şi practicate în mai puţin de 2 şedinţe pe
săptămînă nu pot determina creşterea condiţiei fizice. Această observaţie este valabilă pentru
sănătoşi şi pentru sedentari.
Intensitatea efortului la cardiaci şi pulmonari se recomandă să fie de 60-80% din
capacitatea funcţională testată a pacientului, dar ca să se înregistreze un efect favorabil se va
începe cu 25-50% din aceasta.
Treptat se va ajunge la 60-80% din consumul maxim de O2: un efort mai mare este
periculos şi, în plus, nici nu mai aduce o îmbunătăţire a performanţei cardiace. Instalarea
steady-state-ului pulsului are în general loc la aceste valori ale efortului.
Durata efortului la intensitatea arătată va fi de 10-20 de minute, dar la începutul
antrenamentelor pacientul oboseşte înainte de a atinge această durată, datorită decondiţionării
fizice la efort. In această situaţie se vor aplica eforturi die scurtă durată, intermitente şi repetate
(de exemplu 3 minute de efort, urmate de o pauză de 30-180 de secunde, ciclu care se repetă 30-
60 de minute).
Frecvenţa şedinţelor de efort este considerată ca fiind optimă atunci cînd acestea sînt în
număr de 2,2-3 pe săptămână, dacă este vorba de pacienţi cardiopulmonari care performează
eforturi de intensităţi si durate mai mari. Pentru pacienţi care nu pot executa decît eforturi de
intensităţi mai mici şi pe durate mai scurte se recomandă şedinţe zilnice uneori repetate chiar in
cursul aceleiaşi zile (cînd efortul este la nivel de mobilizări
din pat, mers prin cameră etc).
 Metodica unei şedinţe de antrenament la efort, cînd s-a ajuns să se lucreze la intensităţi
si durate eficiente, împarte această şedinţă în trei părţi (W. Haskell) :
- Prima parte (6-15 minute) este perioada de încălzire sau adaptare, cu exerciţii de
gimnastica generală lente, fără un efort deosebit, din decubit sau şezind, urmate de mers prin sală
într-un ritm în creştere continuă - de asemenea se pune accentul pe exerciţiile de respiraţie
ample.
- Partea a doua a programului este alcătuită din exerciţiul propriu-zis de efort (la
bicicletă, alergare, covor rulant, scărita etc), care se desfăşoară conform celor discutate mai sus,
controland reacţia pacientului la efort.
- Partea a treia marchează trecerea la starea de repaus, durează 5-10 minute şi are rolul
de a permite organismului o revenire lentă.
Se execută mişcări uşoare de membre, mersul relaxat, mişcări respiratorii.
Această parte a programului este necesară pentru a evita instalarea hipotensiunii brutale
post-efort. Vasodilataţia mare produsă de efort nu dispare brusc după încetarea acestuia, iar prin
oprirea contracţiei musculare din timpul exerciţiilor - care pînă în acel moment a jucat rolul unei
pompe periferice a sîngelui - se va instala hipotensiunea, uneori lipotimia şi chiar tulburările de
ritm. Cele 5-10 minute ale perioadei de revenire sînt în general suficiente ca acceleraţia pulsului
să scadă, presiunea arterială să se stabilizeze, căldura acumulată in efort să se disipeze,
metaboliţii acizi din muşchi să fie spălaţi etc.
Există în prezent aproape o unanimitate de păreri în privinţa efectelor antrenamentului
la efort, pe care le sintetizăm în cele ce urmează :
• Ameliorarea condiţiei psihice prin scăderea senzaţiei de dependenţă, prin creşterea
încrederii în sine, prin dispariţia senzaţiei de teamă in faţa efortului
• Scăderea indicelui tensiune-timp, a produsului dintre frecvenţa cardiacă şi presiunea
sistolică, ameliorarea contractilităţii ventriculului, creşterea fracţiunii de ejecţie
• Creşterea suprafeţei alveolo-capilare de schimb, cu ameliorarea raportului V/Q -
ameliorarea difuziunii O2
• Scăderea rezistenţei vasculare periferice
• Creşterea extracţiei de O2 la nivelul ţesuturilor, cu îmbunătăţirea utilizării lui în
respiraţia tisulară
• Scăderea amplitudinii denivelării segmentului ST în efort
• Scăderea nivelului catecolaminelor serice şi lipidelor serice (mai ales in
hiperlipoproteinemia IV), cu creşterea raportului dintre colesterolul inclus in lipoproteinele cu
densitate mare şi colesterolul total
• Reducerea ţesutului adipos şi sporirea masei musculare
• Creşterea capacităţii sexuale
• Apariţia unor modificări favorabile în coagulare şi fibrinoliză.

14. Kinetoterapia functiilor respiratorii.

Antrenarea respiraţiei face parte, obligatoriu, din programul kinetic de recuperare a
oricărui bolnav imobilizat, indiferent de cauză.
Noţiunea de „kinetologie (kinetoterapie) respiratorie" are o sferă largă de obiective,
metode şi metodologii, adaptate în vederea corectării diverselor mecanisme perturbate ale
funcţiei respiratorii. Din această noţiune generală fac parte: relaxarea, posturarea, gimnastica
corectoare, reeducarea respiratorie, antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, educarea
vorbitului şi terapia ocupaţională. Nu vom descrie aici decît trei dintre aceste componente;
posturarea, reeducarea respiratorie şi gimnastica corectoare.
1. Posturarea în kinetologia respiratorie
Există două mari categorii de posturi : a) posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei şi
b) posturi de drenaj bronşic
a. Posturi relaxante şi facilitatorii ale respiraţiei.
 Există insă o deosebire între postura corectă pentru o respiraţie normală a unui subiect
sănătos şi postura facilitatorie a unui bolnav dispneic. Iată, spre exemplu, descrisă postura
corectă in ortostatism a unei persoane sănătoase: capul drept (privirea orizontală); braţele atîrnă
simetric pe lîngă corp; trunchiul şi coloana drepte - în ax -, cit mai întinse; abdomenul retras la
planul trunchiului şi bazinului; membrele inferioare întinse - totul cit mai decontractat. (Despre
posturile corecte a mai fost vorba şi la capitolul referitor la alinierea şi echilibrul corpului şi se va
mai discuta în cadrul gimnasticii corectoare.)
Pentru bolnavul dispneic cardiopulmonar, mai ales în criză, posturile facilitatorii ale
respiraţiei sînt cu totul altele. In ortostatism, bolnavul dispneic adoptă următoarea poziţie : spate
rezemat de perete, coloana uşor cifozată, trunchiul uşor aplecat în faţă, umerii „căzuţi", cu
membrele superioare atîrnînd înaintea corpului, membrele inferioare uşor flectate din genunchi.
In decubit dorsal : partea rabatabilă de la capul patului ridicată la 45° ; capul pe o pernă
mică (umerii nu sînt pe pernă) ; braţele în abducţie de 30—40° ; antebraţele stau în sprijin pe
două perne ; sub coapse şi genunchi, o pernă care flectează uşor şoldurile şi genunchii - este
postura cea mai favorabilă respiraţiei, utilizată la cei grav bolnavi. Dacă nu se poate rabata capul
patului, se utilizează sistemul celor „5 perne in scară”, aşezate una peste alta, ca treptele unei
scări.
Concomitent, senzaţia de dispnee diminua prin dispariţia hipertoniei musculaturii
inspiratorii din zona gîtului, umerilor, toracelui superior, de la aceşti muşchi nemaitransmiţîndu-
se impulsuri de „tensiune inadecvată”.
b. Posturi de drenaj bronşic.
Principiul este poziţionarea toracelui cu declivitate spre trahee în aşa fel, încît gravitaţia
să ajute progresia secreţiilor din zonele distale spre cele proximale ale arborelui bronşic.
Exista şi poziţii de drenaj al întregului plămîn, cum este poziţia Trendelenburg la un
unghi de înclinare de 60-70° (corpul este fixat cu o chinga) sau aplecarea înainte a trunchiului,
abdomenul fiind sprijinit de un fel de “capră", ca o balustradă. Pentru cei grav bolnavi aceste
poziţii sînt greu de suportat.
Drenajul bronşic se poate face şi sub forma unui program de exerciţii, program
recomandat de A. Haas pentru a fi făcut la domiciliu.
Exerciţiul 1: Din şezînd, se adoptă 5 poziţii, fiecare menţinîndu-se timp de 10-15
secunde: 1. Se stă drept; 2. Se apleacă trunchiul lateral stg. la 45°; 3.apoi pe dr; 4 .pe spate
30°; 5. Înainte 45°
Exerciţiul 2 în decubit, se adoptă două poziţii, care se menţin fiecare cite 10-15 secunde :
1. Decubit dorsal (fără pernă)
2. Decubit ventral
Exerciţiul 3 : în decubit lateral, se adoptă 4 poziţii, menţinîndu-se cîte 10-15 secunde
fiecare :1. Decubit lateral stg., cu pernă mică sub cap
2. Se pivotează pe umărul stg., rotindu-se cît mai mult posibil în faţă umărul dr. şi
trunchiul
3. şi 4. Se repetă din decubit lateral dr.
Exerciţiul 4 -: în decubit ventral, cu o pernă sub abdomenul inferior, capul
sprijinindu-se pe antebraţele încrucişate înainte - poziţie ce se menţine 10-15 secunde
Exerciţiul 5 -: în decubit dorsal, cu o pernă mică sub fese şi genunchii flectaţi la 90° ;
patul înclinat la un unghi de 15° în poziţie Trendelenburg - poziţia se menţine 20 de secunde
Exerciţiul 6 : în decubit, se adoptă două poziţii, menţinute cîte 10-15 secunde fiecare
(patul înclinat ca la exerciţiul 5) :
1. Decubit lateral, cu o pernă sub şold şi baza toracelui
2. Decubit lateral dr.
Exerciţiul 7 : Patru poziţii, fiecare menţinîndu-se cîte 10-15 secunde (patul înclinat în
Trendelenburg cu 20°) :1). Decubit dorsal; 2). Se rotează trunchiul spre stg., pivotînd pe umărul
stg. ; umărul dr. ajunge la 45°; membrele inferioare întinse, cu degetele în sus; 3). Din nou
poziţia 1 ; 4). Ca la poziţia 2, dar de pe dreapta
 Exerciţiul 8 — In decubit ventral în latul patului, astfel încît trunchiul să fie aplecat spre
podea, cu bazinul şi membrele inferioare pe pat; fruntea se sprijină pe mîini, care sînt puse pe
podea - trunchiul face un unghi de aproximativ 45°; un pahar pentru recoltarea secreţiilor va fi
pus la indemînă - durata de la 3 pină la 20 de minute, în funcţie de suportabilitate (exerciţiul este
recomandat pentru drenarea bronhiilor mari
Posturile de drenaj se execută înainte de masă, de obicei dimineaţa şi seara. Drenajul
durează 30-40 de minute pentru întreg plămînul. Segmentele cele mai încărcate se drenează
primele. La sfarşitul fiecărei poziţionări, kinetoterapeutul va percuta (tapota) sau vibra toracele
de deasupra, ajutind astfel desprinderea secreţiilor. Se pot utiliza şi aparate electrice de
vibromasaj.
2. Reeducarea respiratorie
Reeducarea respiratorie urmăreşte să realizeze la un bolnav dat un nou „model"
respirator, adaptat nevoilor acestuia şi capabil să asigure volume de aer mobilizabile suficiente,
cu un travaliu ventilator cit mai redus, in cadrul unei respiraţii bine controlate şi coordonate.
Reeducarea respiratorie are citeva componente, fiecare cu justificarea sa fiziopatologică:
1. Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare (CRS). Se înţelege de
ce trebuie să se acţioneze în sensul fortificării musculaturii inspiratorii, prin unele exerciţii la
nivelul narinelor :
• Inspiraţie pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul - se alternează
• Inspiraţii întrerupte, ca atunci cînd se miroase o floare sau întocmai cum face cîinele
cînd adulmecă
• Inspiraţii cu presiuni intermitente, cu două degete, pe ambele nări (fără să fie presate
complet)
Din contră, facilităm inspiraţia la bolnavii în criză dispneică, învăţîndu-i să execute
tracţiuni laterale uşoare - cu policele şi indexul – în şanţul nazogenian, împiedicînd astfel
aspiraţia foselor nazale in inspiraţie cu creşterea consecutivă a rezistenţei.
Expiraţia va fi executată de bolnavi pe gură, scăzînd astfel rezistenţa la flux a coloanei de
aer expirat.
Pacienţii cu obstrucţie bronşică vor fi învăţaţi să expire cu buzele strinse sau pronunţind
una din consoanele : h-ş-f-s-pf. Această „respiraţie cu buzele strînse" (pursed lips breathing)
determină o presiune reglabilă la ieşirea coloanei de aer pe gură, împiedicînd colapsul bronşic
expirator, aşa-zisa obstrucţie bronşică dinamică ce apare numai la expiraţie – componenta cea
mai redutabilă din cadrul sindromului obstructiv bronşic.
O altă metodă de reeducare respiratorie prin dirijarea aerului la nivelul CRS este cîntatul.
In timpul cîntatului laringele reprezintă o duză (rezistenţă) variabilă, care nu numai că
antrenează musculatura respiratorie, dar anihilează instalarea obstrucţiei bronşice dinamice
expiratorii. Iată cum se procedează :
• Iniţial se corectează postura (în canto se dă o mare importanţă posturii în timpul
cîntatului) : capul ridicat, coloana dreaptă, abdomenul retras în prelungirea toracelui, umerii
relaxaţi, poligonul de susţinere uşor mărit
• Se antrenează inspiraţii mai profunde, urmate de scurte apnei şi apoi de expiraţii cît mai
lungi
• Se începe apoi pronunţarea cintată în expiraţie a unui şir de silabe de tipul : „hom, hom,
hom..." sau „mom, mom, mom..." etc. De asemenea, se educă dirijarea aerului în expiraţie spre
faringele posterior, printr-o cîntare ca un zumzet, pronuţînd nazonat „no, no, no...”. Aceste
exerciţii expiratorii cu silabe cîntate au rolul de a tonifia musculatura expiratorie, care se menţine
contractată în tot timpul emiterii sunetelor - este o formă de contracţie izometrică
• Se trece apoi la cîntarea câtorva fraze muzicale cu vocalize, iar mai apoi a unor mici
cîntece cu cuvinte.
Rezultatele reeducării respiratorii prin cîntat sunt extraordinar de favorabile, metoda
trebuind începută cît mai precoce după apariţia deficitului funcţional respirator.
 2. Reeducarea respiraţiei costale. Eficacitatea optimă a mişcării costale este obţinută
doar cînd jocul costal pleacă de la o poziţie intermediară de relaxare, respectiv cînd coasta face
un unghi de 45° cu verticala care trece prin articulaţia costovertebrală
Jocul costal inferior măreşte diametrul transversal toracic, în timp ce jocul costal superior
asigură creşterea diametrului sagital.
Inclinarea laterală a coloanei închide hemitoracele homolateral, facilitînd expiraţia pe
această parte, dar deschide hemitoracele heterolateral, unde se facilitează inspiraţia .
Tehnica de lucru constă în contrarea, de către mîinile kinetoterapeutului, a mişcării
inspiratorii : se solicită expiraţia, kinetoterapeutul presînd puternic pe măsură ce expiraţia se
apropie de final; începerea inspiraţiei va găsi în zonă o contrarezistenţă care va creşte tensiunea
în musculatura inspiratorie a regiunii. Pe măsură ce inspiraţia progresează, presiunea mâinilor
asistentului scade, pentru ca la sfîrşitul ei să nu mai existe.
Această tehnică are drept rezultate :
- conştientizarea mişcării costale respective ;
- mărirea ventilaţiei zonei pulmonare subiacente ;
- creşterea forţei musculaturii inspiratorii regionale.
Reeducarea unui hemitorace se realizează din două posturi de bază :
- Din decubit lateral: hemitoracele de antrenat este deasupra; sub lombe se aşază o pernă,
capul se lasă mai jos - poziţie ce ar „deschide" hemitoracele; alţii, din contră, preferă decubitul
lateral pe perne suprapuse „în trepte" - poziţie ce ar bloca mişcarea coloanei, permiţind o mai
bună mobilizare costală.
Exerciţiile se execută în doi timpi: în inspiraţie, braţul întins se rotează odată cu trunchiul
spre spate, privirea urmărind mîna; în expiraţie, braţul revine, depăşind în jos marginea patului,
iar trunchiul se roteşte înspre pat.
- Din şezînd, existînd două tipuri de exerciţii.
3. Reeducarea respiraţiei diafragmatice.
Tehnica reeducării respiraţiei diafragmatice se reduce la antrenarea aşa-zisei respiraţii
abdominale. Relaxarea cu bombare a peretelui abdominal va determina o scădere a presiunii
intraabdominale, care va facilita coborarea diafragmului, deci inspiraţia. Invers, contractarea cu
sucţiunea peretelui va creşte presiunea, astfel încît diafragmul va fi împins în sus, facilitînd
expiraţia.
Aceste mişcări ale peretelui abdominal se învaţă utilizind metoda contrapresiunilor
(sac de nisip, mîinile pacientului sau ale kinetoterapeutului).
Se plasează o mină pe torace şi cealaltă pe abdomen, se execută respiraţii ample, fără ca
mîna de pe torace să se ridice, în timp ce mîna de pe abdomen se ridică şi se coboară în ritmul
inspiraţie-expiraţie.
In al treilea timp pacientul va învăţa respiraţia abdomino-toracică inferioară, adică va
cupla respiraţia abdominală cu cea toracică inferioară.
Respiraţia abdomino-toracica inferioară este cea mai eficientă, asigurînd cea mai bună ventilaţie
pulmonară.
Reeducarea respiraţiei abdominale se face din decubit dorsal, apoi din şezînd, din
ortostatism, în mers, în efortul de urcat şi coborît o scara, creîndu-se treptat un nou stereotip
dinamic respirator.
Mişcările diafragmului pot fi influenţate direct prin presiunea exercitată de viscere.
Astfel, poziţia Trendelenburg va facilita expiraţia, căci viscerele vor presa pe diafragm, în timp
ce poziţia inversă favorizează inspiraţia prin coborirea viscerelor spre abdomenul inferior.
4. Controlul şi coordonarea respiraţiei. („respiraţie sau ventilaţie dirijată sau controlată").
Exerciţiile vor urmări conştientizarea unei scheme ventilatorii adecvate deficitului
funcţional respirator, ca şi necesităţilor activităţii zilnice.
O ventilaţie dirijată are mai multe componente:
a) Ritmul respirator - respectiv frecvenţa ventilaţiei pe minut (creşte neuniformitatea
distribuţiei intrapulmonare a aerului, scade complianţa dinamică, creşte rezistenţa la flux, creşte
travaliul ventilator etc.). De obicei bolnavii sînt tahipneici. Se va urmări scăderea treptată a
frecvenţei cu 4-5 respiraţii pentru fiecare treaptă, trecîndu-se la următoarea numai după ce
pacientul s-a adaptat la noul ritm. In cazul bronhopulmonarilor obstructivi, se ajunge la 12-14
respiraţii/min.; în cazul celor restrictivi problema este mai dificil de apreciat, deoarece tahipneea
pentru ei este un mod de adaptare - totuşi, ea nu trebuie să fie lăsată să crească prea mult.
Pentru modificarea ritmului respirator s-au creat „simulatoare de respiraţie" care produc
nişte sunete caracteristice, asemănătoare unei respiraţii zgomotoase. Se reglează acest zgomot la
ritmul dorit, iar pacientul, inconştient, intra treptat cu propria respiraţie în acest ritm.
Se recomandă de asemenea ca reeducarea ritmului respirator să se calculeze pe ritmul
cardiac: se inspiră pe 3-4 bătăi cardiace, se expiră pe alte 3-4 bătăi (pacientul cu mîna pe puls) ;
treptat se trece la inspiraţia şi expiraţia pe cîte 5-6 bătăi cardiace. Desigur că totul ţine de
frecvenţa cardiacă, care în general este crescută la aceşti bolnavi. De fapt, acest gen de
coordonare respiratorie are efecte benefice mai generale asupra organismului.
b) Controlul volumului curent este de fapt în strînsă corelaţie cu frecvenţa, căci în cadrul
reeducării respiratorii nu trebuie modificată ventilaţia pacientului; scăzînd frecvenţa, va creşte
volumul curent, uneori ajungindu-se chiar la 70-80% din valoarea capacităţii vitale – bineînţeles
la bronhopulmonarii obstructivi, pentru că la cei restrictivi, din contră, vom menţine un volum
curent mic, dar nu exagerat.
c) Raportul între timpii respiratori, ca şi durata pauzelor între aceşti timpi sînt importante.
Un ciclu respirator implică următoarea succesiune :
inspiraţie - pauză postinspiratorie - expiraţie – pauză postexpiratorie.
In general raportul inspiraţie / expiraţie este de 1/1,2. La bronhopulmonarii obstructivi se
urmăreşte obţinerea unui raport de 1/2-1/2,5, ceea ce înseamnă o expiraţie dublă ca durată faţă de
inspiraţie. Tot la aceşti bolnavi se va încerca realizarea unei apnei postinspiratorii, necesară unei
mai bune distribuţii intrapulmonare a aerului, ca şi scăderii excitabilităţii receptorilor tusigeni la
tuşitorii cronici. In acelaşi timp, pauza postinspiratorie joacă rolul unei ,,posturi" pneumatice
pentru combaterea aderenţelor pleurale. Treptat, se va ajunge la o durată a apneii postinspiratorii
de două ori mai lungă decît aceea a expiraţiei – de fapt, este şi un mijloc de rărire a ritmului
respirator.
d) Controlul fluxului de aer. Viteza imprimată fluxului de aer are influenţă directă asupra
mecanicii ventilatorii, mărind rezistenţa dinamică, şi schimbă regimul de curgere a gazului prin
bronhii (din laminar in turbulent). Prin acest control se urmăreşte reeducarea atit a inspiraţiei, cit
şi a expiraţiei la fluxuri lente şi egale. Antrenarea se face suflînd printr-o ţeava într-o sticlă
umplută pe jumătate cu apă - trebuie să se realizeze un şir neîntrerupt şi egal de bule de aer, care
se sparg la suprafaţa lichidului: se mai poate face suflînd într-o luminare aşezată la o anumită
distanţă de gură, dar în aşa fel, încît aceasta să nu se stingă, căutând doar ca suflul să menţină
continuu flacăra aplecată.
Treptat se va mări distanţa dintre gură şi luminare.
e) Controlul respiraţiei în mişcare şi efort este ultima etapă a realizării controlului şi
coordonării respiraţiei : în mişcarea în care toracele este interesat, musculatura respiratorie este
solicitată, ceea ce poate determina disarmonizări ventilatorii; pe de altă parte, efortul – chiar
scurt, dar de oarecare intensitate - declanşează respiraţii necoordonate - dispnei.
Exerciţiile încep prin mişcări executate pe un singur ciclu respirator; se inspiră înaintea
acţiunii (întoarcerea în pat, ridicarea din pat, de pe scaun, ridicarea unui obiect etc.) şi se expiră
prelung în timpul executării acesteia - la fel pentru exerciţiile generale de gimnastică (ridicări de
braţe, flexii de trunchi, genuflexiuni etc.). Se trece apoi la controlul respiraţiei în mers: un pas pe
inspiraţie - doi paşi pe expiraţie, apoi se creşte numărul paşilor pe fiecare fază respiratorie, ceea
ce înseamnă trecerea la un mers din ce în ce mai alert. Urcatul scărilor se exersează după acelaşi
principiu.
Reeducarea respiraţiei trebuie începută cit mai precoce cînd pacientul poate suporta
schimbări ale stereotipului ventilator. Nu se poate vorbi de o anumită durată a executării
exerciţiilor de reeducare. Practic, acestea se vor face toată viaţa, adaptîndu-se mereu la starea
funcţională respiratorie dintr-un moment dat, deoarece nu se pune problema ca boala să se
vindece - de fapt, în acest fel se realizează o kinetoprofilaxie
secundară respiratorie.
3. Gimnastica de corectare
O respiraţie normală de repaus, în situaţia unui torace perfect echilibrat, trebuie să se
execute cu musculatura proprie respiratorie toracodiafragmatică, în cadrul unor anumite limite.
Mişcări mai ample nu sînt posibile decît prin intervenţia unei musculaturi care acţionează „din
afara" toracelui asupra acestuia (musculatura dorsală, scapulohumerală, abdominopelviană).
Mişcările toracelui determinate de această musculatură (numite de Parow „mişcări pasive") sînt
mai amlple, disarmonizează actul respirator, necesitind un cost respirator crescut. Dacă se
permanentizează (prin permanentizarea tulburărilor de structură toracovertebrale existente), se
instalează treptat hipofuncţia şi, în final, hipotrofia musculaturii proprii respiratorii toracice şi
chiar a diafragmului.
La bronhopulmonari se constată extrem de frecvent disarmonii ale structurilor
mobilizabile şi mobilizatoare (devieri ale coloanei, orizontalizări costale, contracturi musculare,
redori articulare toracice, hipotonii musculare etc), care vor agrava deficitul funcţional respirator
determinat de boala în sine. Desigur că exemplele cele mai demonstrative de ce pot însemna
disarmoniile acestor structuri sînt cunoscutele afecţiuni extrapulmonare generatoare de disfuncţii
ventilatorii restrictive şi care, în final, se soldează chiar cu severe insuficienţe respiratorii (de
exemplu cifoscoliozele, spondilita anchilopoietica, pieptul excavat, toracoplastiile, distrofiile
musculare, miotonia, miozitele, hernia diafragmatică, ascita etc).
Printre obiectivele kinetologiei respiratorii trebuie inclusă, obligatoriu, corectarea la
maximum posibil a tuturor disarmoniilor structurii mobilizate şi a forţelor mobilizatoare,
indiferent de celelalte obiective - care au în vedere corectarea tulburărilor fiziopatologice
respiratorii.
Cea mai cunoscută este „metoda daneză Heckscher", alcătuită dintr-o suită de exerciţii
corectoare pentru toate segmentele posibil a fi implicate în actul respirator.
A. Corijarea curburilor patologice ale gitului şi poziţiei capului:
Exerciţiul 1 - Mişcări de extensie-flexie, lateralitate dreapta-stînga, rotaţie, circumducţie ale
capului ; mişcări de flexie-extensie pe diagonala de 45 - aceste mişcări se execută din şezînd,
puţind produce vertije la subiecţii mai varstnici. Acţiune : asuplizare, decontracturare.
Exerciţiul 2 - Izometrie pentru tonifierea musculaturii gitului – în special a extensorilor.
Exerciţiul 3 - în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi sprijin pe occiput: se încearcă
desprinderea spatelui de sol (lomba este lipită de sol).
B. Corijarea poziţiei umerilor şi scapulei:
Exerciţiul 1 - în picioare sau şezînd, cu braţele atîrriînd pe lingă corp sau coatele flectate, miinile
la umeri: se rotează umerii dinainte-înapoi şi invers. Acţiune : mobilizarea centurii scapulare.
Exerciţiul 2 - în picioare sau şezînd pe scaun, cu braţele atîrnînd pe lingă corp : se trage de braţe
în jos, se îndreaptă coloana, capul se ridică în sus (ca şi cum „ne lungim gîtul”) ; bărbia rămîne
orizontală. Acţiune: corectarea deviaţiilor coloanei cervicodorsale, coborîrea umerilor
ascensionaţi.
C. Corijarea curburilor patologice ale coloanei dorsale:
a) Pentru spate contracturat, cu redoare, cu ştergerea cifozei dorsale:
Exerciţiul 1 - în decubit dorsal : se execută mişcări de pedalaj cu membrele inferioare ridicate cit
mai la verticală ; sprijinul să rămînă doar de la coloana dorsală în sus.
Acţiune : decontracturarea musculaturii spinale şi tonifierea musculaturii abdominale.
Exerciţiul 2 - Din poziţia de la exerciţiul 1 se încearcă trecerea membrelor inferioare, cu
genunchii cît mai întinşi, peste cap – se execută în timpul expiraţiei.
Acţiune : întinderea şi decontracturarea musculaturii spatelui.
b) Pentru spate cu cifoză dorsală :
Exerciţiul 1 - în poziţie „patrupedă": o mînă se duce spre calcîi, trunchiul înclinîndu-se de
aceeaşi parte - se execută alternativ, pe fiecare parte.
 Acţiune: mobilizarea coloanei dorsale, cu decifozare.
Exerciţiul 2 - Mers,,în patru labe", cu mîna şi piciorul opus, apoi cu mîna şi piciorul omolog
(„mersul cămilei"). Acţiune: asuplizarea coloanei dorsolombare.
Exerciţiul 3 - în poziţie „patrupedă" : se duce înainte cîte un braţ alternativ- se execută în timpul
expiraţiei.
D. Corectarea curburilor patologice ale coloanei lombare :
a) Pentru spate plat, cu ştergerea lordozei:
Exerciţiul l - in poziţie „patrupedă" : se basculează bazinul ca să se creeze o lordoză accentuată -
musculatura abdominală, relaxată.
Poziţia este favorabilă exerciţiilor de respiraţie abdominală.
Exerciţiul 2 - In decubit dorsal, cu o mică pernă sub lombe, genunchii flectaţi, picioarele pe sol :
în 3 timpi, se execută flectarea coapselor, extensia genunchilor, cu revenire Ia poziţia iniţială- se
execută în expiraţie.Acţiune:creşterea lordozei,detenta musculaturii abdominale,apoi tonifierea ei
Exerciţiul 3 - în poziţia şezănd pe taloane: se ridică braţele în sus, cu extinderea lor puternică.
Acţiune: hiperlordozarea şi mobilizarea centurii scapulare.
b) Pentru stări de hiperlordoză :
Exerciţiul 4 - în poziţie „patrupedă": se execută o „rotunjire" a coloanei pentru a corecta lordoza
- se face în timpul expiraţiei.
Exerciţiul 5 - In decubit dorsal : genunchii, flectaţi, se duc la piept - se execută în expiraţie.
(Exerciţiul se poate „accentua" prin prinderea cu mâinile a spaţiilor poplitee, flectarea capului şi
rularea corpului pe coloană).
F. Exerciţiile pentru tonifierea diafragmului şi a musculaturii respiratorii propriu-
zis toracice :
Exerciţiul 1 - In decubit dorsal, cu genunchii flectaţi - pe abdomen se aşază o greutate cu valori
crescînde (se ajunge la 8-10 kg) : inspiraţie cu ridicarea abdomenului; expiraţie cu retractarea lui
(este antrenat în special diafragmul posterior). Exerciţiul poate fi cuplat cu poziţia Trendelenburg
(picioarele caudale ale patului ridicate cu 50 cm).
Exerciţiul 2 - în decubit ventral, cu abdomenul pe o pernă mică şi mai dură - pe baza toracelui
posterior se aşază o greutate (4-10 kg) : se respiră „tip abdominal" (este antrenat în special
diafragmul anterior).
Exerciţiul 3 - în poziţie şezînd pe un scaun, cu trunchiul flectat şi genunchii îndepărtaţi : se
respiră „tip abdominal".
Exerciţiul 4 - Realizarea unor rezistenţe reglabile în calea coloanei de aer - modalitate
de creştere intensă a tonusului de contracţie a diafragmului:
• inspiraţii pe nas, pe o nară, cealaltă presată cu degetul (continuu sau cu intermitenţă) ;
• inspiraţii pe nas, repetate, scurte, succesive, ca atunci cînd este mirosită o floare sau cînd se
adulmecă ;
• inspiraţii pe gură, pronunţînd un „f" aspirat, sau un „s" cu limba între dinţi, sau plasand un
deget între buze - inspiraţiile se succedă fără pauză.
Trebuie reţinut că diafragmul prezintă o particularitate unică: este singurul muşchi din
organism in care circulaţia nu numai că nu se suspendă în timpul contracţiei izometrice, ci creşte
proporţional cu creşterea intensităţii acesteia (Donovan şi colab).
Orice exerciţiu care urmăreşte tonificarea diafragmului sau creşterea amplitudinii sale de
mişcare trebuie realizat cu o cit mai bună relaxare concomitentă a peretelui abdominal.

15. Kinetoterapia pentru mobilizare articulara.

Bilanţul articular- reprezintă măsurarea amplitudinilor de mişcare în articulaţii, în toate
direcţiile. Amplitudinea de mişcare articulară exprimă modul de mobilizare a unui segment şi nu
gradul de mişcare.
Dintotdeauna, întreaga atenţie a gimnasticii clasice s-a concentrat pe mişcare, pe amplitudinea
maximă a mişcării articulare. Se urmăresc, în primul rînd, obţinerea unghiurilor funcţionale şi,
desigur, în al doilea rînd, în măsura în care este posibil, redobandirea întregii amplitudini a unei
mişcări.
 „Coeficienţii funcţionali de mobilitate" (CFM) ne dau măsura importanţei fiecărei porţiuni
din segmentul de mişcare al unei articulaţii (Ch. Rocher). Aprecierea valorii funcţionale a unei
articulaţii ne este dată în acest fel prin valoarea totală a CFM.
Această valoare se obţine înmulţind valoarea unghiului unei mişcări cu coeficientul
respectiv. Se calculează în acelaşi fel pentru toate tipurile de mişcare a unei articulaţii. Suma ne
dă coeficientul total exprimat ca procent, căci valoarea 100 este luată ca normală pentru
mobilitatea fiecărei articulaţii.
Deficitul de mobilitate articulară reprezintă un criteriu medical pentru evaluarea
capacităţii de muncă.
Toate redorile articulare generate de leziuni ale ţesuturilor moi pot fi grupate după
metoda de lucru in trei categorii:
1. Redori care necesită „întinderea" ţesuturilor retracturate
2. Redori care necesită scăderea hipertoniei musculare
3. Redori care necesită realizarea ambelor obiective
Incadrarea metodologiei de recuperare utilizate într-una din cele trei categorii arătate mai sus,
în funcţie de cauza reală a redorii articulare, reprezintă prima condiţie a realizării obiectivului de
creştere a mobilităţii articulare. A doua condiţie este alegerea tehnicilor de lucru adecvate
fiecărui obiectiv.
1. Redori care necesită „întinderea" ţesuturilor
Marea majoritate a redorilor determinate de leziuni ale ţesuturilor moi se corectează prin
tehnici de „întindere" tisulară.
Tehnicile prin care se poate realiza întinderea au fost deja descrise pe larg.
1. Intinderea prin poziţiile (posturile) corective (libere, liber-ajutate, fixate) are avantajul
că poate fi prelungită în timp, permiţînd pacientului să desfăşoare şi alte activităţi (uneori chiar
profesionale).
Cele mai indicate sint poziţiile seriate fixate in orteze amovibile, care se schimbă pe
măsură ce se ciştigă, prin exerciţii, noi unghiuri de mişcare articulară. Aceste poziţii corective
fixate sint indicate, mai ales, pentu noapte sau dacă nu se poate asigura o frecvenţă suficientă a
exerciţiilor de întindere.
Obiectivul care stă la baza acestei tehnici este de a nu permite ţesuturilor să retrocedeze la
dimensiunile scurtate. De altfel, se ştie că intinderea continuă este mult mai eficace decît cea
intermitentă. De o mare valoare sint aceste posturi fixate în profilaxia retracturilor în cazul
traumatismelor articulare sau după intervenţii ortopedo-chirurgicale. Se realizează două aparate
gipsate bivalve în poziţii maxime de flexie şi extensie articulară, aparate care se schimbă la 6 ore
(metoda Judet).
2. Intinderea prin mobilizare pasivă reprezintă, împreună cu diversele ei tehnici de
realizare, un important mijloc kinetic de limitare a redorilor. Desigur, dintre toate aceste tehnici,
cea asistată - executată de mina kinetoterapeutului - este cea mai valoroasă.
Dacă este posibilă participarea activă a pacientului, este de preferat să se lucreze în
tehnica pasivo-activă, căci prin contracţia voluntară a agoniştilor se obţine o relaxare reflexă a
încordării antagoniştilor care participă la realizarea redorii. Mîna kinetoterapeutului trebuie să
imprime şi să controleze forţa, viteza, direcţia, gradul mişcării şi întinderii.
Apariţia durerii la mobilizarea pasivă ghidează „dozajul" exerciţiului.
După ce la un anumit unghi a apărut durerea, kinetoterapeutul va continua, pentru cîteva grade,
mişcarea. Acest nivel, peste punctul dureros de mişcare, poartă numele de „punctul de maximă
întindere" şi segmentul trebuie menţinut aici cîteva secunde sau chiar minute, dacă pacientul
poate suporta. Imediat după slăbirea întinderii durerea trebuie să dispară sau, oricum, să se
amelioreze mult. Dacă rămîne vie, supărătoare, mai mult de o oră este semn că întinderea a fost
prea mare, putîndu-se ivi pericolul lezării ţesutului moale sau chiar a vaselor.
Şedinţele de lucru trebuie repetate zilnic, de preferat de mai multe ori pe zi. S-a constatat că
depăşirea unui interval de 24 de ore intre aceste şedinţe declanşează refacerea retracţiei si
contracturii.
 Desigur că se utilizează şi alte tehnici ale mobilizării pasive: scripetoterapie, întinderea
prin autoincărcare sau prin greutăţi ataşate etc.
3. Intinderea prin mobilizare activa şi activă asistată se realizează prin contracţia
musculaturii antagoniste direcţiei de retractură. Pacientul controlează voluntar forţa, viteza,
direcţia şi intensitatea întinderii în cadrul toleranţei la durere. Avantajul utilizării mobilizării
active este dat de posibilitatea pacientului de a repeta exerciţiul de cîteva ori pe zi.
Tehnica propriu-zisă nu are nimic special, trebuind doar să asigure mobilizarea pe toată
amplitudinea posibilă a unui segment.
„Intinderea" ţesuturilor ca metodă de bază a recuperării redorilor trebuie să ţină seama de
următoarele considerente:
- Ţesuturile inflamate nu se întind decît după ce procesul inflamator începe să diminue
sub tratamentul medicamentos şi fizical respectiv. O deosebită prudenţă se recomandă mai ales
în inflamaţia articulară.
- După lungi perioade de imobilizare în aparate de contenţie şi la pat, care sînt urmate de
redori articulare, exerciţiile de întindere trebuie să se facă cu multă prudenţă, pentru că datorită
osteoporozelor instalate pot apărea fracturi parcelare. Modificările biochimice ale ţesutului
moale conjunctiv slăbesc rezistenţa acestuia. Fibrele musculare care in contracţie trebuie să
alunece unele pe altele sint coalescente datorită edemnului de imobilizare care a creat aderenţe.
Incercările de întindere lezează de multe ori aceste ţesuturi, le rup, apărind singerări, cu
consecinţele arătate.
2. Redori care necesită scăderea hipertoniei musculare
S-a arătat deja că mişcarea articulară poate fi limitată de procesul de contractura
musculară. Spasticitatea din sindroamele neurologice centrale piramidale (de exemplu din
hemiplegie) sau extrapiramidale (de exemplu din parkinsonism) reprezintă un element de mare
severitate clinică, tradusă prin redori articulare. în aceste situaţii nu vom realiza
nimic prin tehnicile de întindere tisulară. Trebuie scăzută hipertonia musculară, deziderat pentru
care ne stau la dispoziţie:
1) Metoda Bobath pentru inhibarea activităţii neuronale responsabile de producerea
spasticităţii
2) Tehnicile kinetice neuroproprioceptive cu rol inhibitor asupra tonusului muscular şi de
creştere a amplitudinii de mişcare, cum ar fi: - iniţierea ritmică; - relaxarea – opuner
- relaxarea – contracţic; - stabilizarea ritmică; - rotaţia ritmică;
3) Stimulările senzitive cu efect de scădere a tonusului muscular genera :
• balansarea sau rostogolirea ritmică; • stimulul termal;
• tapotarea uşoară paravertebrală; • poziţia capului sub nivelul trunchiului
• semnalul visual; • comanda verbal
4) Stimulările senzitive cu efect de scădere a tonusului muscular local :
• vibraţia antagonistului; • întinderea prelungită
• presiunea pe tendoane; • stimulul termal
• atingerea uşoară; • semnalul visual • comanda verbală
3. Redori care necesită „întinderea" ţesuturilor si scăderea hipertoniei musculare
Există redori care beneficiază de asocierea celor două metode, în cele mai variate
modalităţi. Redoarea are drept componente cauzale, alături de elementul muşchi (contractat-
retracturat), şi scurtări sau aderenţe ale altor structuri moi (capsula-ligament, tegument etc.). în
majoritatea cazurilor, pierderea completă a mobilităţii unei articulaţii intră în această a treia
categorie.
Atragem atenţia că alcătuirea exerciţiilor fizice de recuperare a mişcărilor nu se va baza
pe întinderile pasive tradiţionale, ci pe tehnicile de relaxare, de inhibiţie a tonusului muscular,
enumerate mai sus.
Denumirea articulatiei Miscarea Amplitudinea Deficienta medie de
fiziologica mobilitate
Coloana cervicală Flexie 0 - 60° 30°
 Extensie 0 - 50° 25°
Laterali ta te 0 - 40° 15°
Rotaţie 0 - 60° 20°
Coloana dorsolombară Flexie 0 - 95° 15°
Extensie 0 - 35° 15°
Lateralitate 0 - 40° 15°
Rotaţie 0 - 60° 20°
Scapulohumerală Anteducţie 0 - 170° 70°
Retroducţie 0 - 35° 0°
Abducţie 0 - 85° 40°
Adducţie 0 - 45° 30°
Rotaţie internă 0 - 90° 0°
Rotaţie externă 0 - 90° 0°
Cot Flexie 0 - 140° 45°
Pronatie 0 - 9 0° 45°
Supinaţie 0 - 9 0° 60°
Pumnul Flexie 0 - 85° 40°
Extensie 0 - 85° 30°
Lateralitale 0 - 40° -
ulnară
Lateralitate 0 - 20° -
radială
Police Flexie 0 - 90° 40°
Metacarpofalangiană Abducţie 0 - 60° 10°
Intcrfalanj'iană I Opoziţie 0 cm 2 cm
Index, mediaş, inelar, Flexie 0 - 90° 30°
auricular Flexie 0 - 90° 30°
Intcrfalaniţiană I Flexie 0 - 90° 30°
Interfalangianâ II
Coxofemurală Flexie 0 - 130° 45°
Extensie 0 - 25°
Abducţie 0 - 45°
Adducţie 0 - 30°
Rotaţie internă 0 - 40°
Rotaţie externă 0 - 60°
Genunchi Flexie 0 - 145° 45°
Gleznă Flexie 0 - 50° 15°
Extensie 0 - 20° 10
Abducţie 0 - 25° 15"
Adducţie 0 - 15 " 10°

16. Ortezele indicate in recuperarea afectiunilor sistemului mio-artro-kinetic.

Orteza
- dispozitiv medical cu scop corectiv sau suplinitor al functiei unui segment al corpului
- sistem tehnic ortopedic destinat sa protejeze, sa imobilizeze sau sa sustina un membru
sau o parte a corpului
- Sistem tehnic ortopedic, fix sau mobil, care are rolul de a proteja si limita anumite
miscari segmentare sau articulare
Clasificarea ortezelor:
A. Orteze de imobilizare
B. Orteze care se opun unei contracturi
C. Orteze de corectare a unei diformităţi
 D. Orteze de înlocuire a unei funcţii pierdute
E. Încălţămintea ortopedică

in functie de localizarea anatomica

- orteze ale membrului superior (orteza umar-cot; orteza cot-incheietura mainii; orteza
incheieturii mainii-mana
- orteze ale membrului inferior (orteza de sold; orteza de genunchi, orteza de genunchi-
glezna-picior)
- orteze al trunchiului (orteza toraco-lombo-sacrala)
in functie de tipul leziunii segmentului
- orteze pentru fracturi (orteze ale extremitatilor falangelor)
- orteze pentru reconstructia ligamentara (orteze postoperatorii ale ligamentelor)
- orteze pentru luxatii (de genunchi, de glezna, de sold)
- orteze pentru patologii articulare
in functie de scopul urmarit
- orteze de corectie sau hipercorectie
- orteze de imobilizare (partiale/relative si totale/absolute)
in functie de efectul terapeutic dorit
- orteze cu efect analgezic
- orteze stabilizatoare
- orteze pentru detensionare
- orteze pentru efecte cicatrizante
in functie de pozitia relativa a componentelor ortezei
- orteze fixe
- orteze mobile
in functie de pozitionarea fata de corpul uman
- in interiorul corpului – endoproteze
- in exteriorul corpului – exoproteze
in functie de functionalitatea protezei
- proteze estetice
- proteze functionale (modulare)
Ortezele de membru inferior - la bolnavii cu interesare neurologică postraumatică sau
reumatismală, permit utilizarea mai bună a segmentului respectiv afectat (corectând unghiul de
deviaţie sau reechilibrând grupele musculare agoniste şi antagoniste) în vederea unui ortostatism
şi mers cu maximă independenţă.
Ortezele pentru membrul superior. Există grupul micilor orteze şi a marilor orteze. În grupul
micilor orteze amintim de:
- orteza de repaus - urmăreşte conservarea unei poziţii funcţionale şi evitarea instalării unor
deformaţii (ex.: deviaţia cubitală în poliartrita reumatoidă);
- orteza de corecţie - poate fi utilizată fie pentru postură (în vederea conservării amplitudinii
obţinute prin mobilizare), fie în scop dinamic urmărind prin tracţiunea elastică continuă creşterea
amplitudinii articulare;
- ortezele funcţionale - au scopul de a completa sau ajuta o funcţie afectată; orteza din paralizia de
nerv radial poate permite extensia pasivă a pumnului, a primelor falange şi a policelui.
Ortezele de imobilizare:
 Impun repausul articular (de regulă în poziţie funcţională)
 Pot fi:
 aparate ortopedice pentru menţinerea abducţiei şoldului (fie în luxaţia congenitală
a şoldului, fie în osteocondrita capului femoral)
 corsete ortopedice recomandate postoperator sau în unele afecţiuni inflamatorii
 “gulerul ofiţeresc” şi “Minerva”, pentru regiunea cervicală
Orteze care se opun unei contracturi:
 Au rolul de a învinge această contractură şi a împiedica astfel apariţia unei diformităţi
 Se pot purta permanent sau numai o parte din zi sau noapte.
 Se folosesc în: reumatismul cronic deformant, paralizia plexului brahial (ortezele braţului
şi antebraţului), paralizii periferice, formele spastice de infirmitate motorie cerebrală
Orteze de corectare a unei diformităţi:
Realizează:
 Compresiune (corsetul Stagnara în cifoze, atela Saint Germaine în piciorul strîmb
congenital, atele pentru genu valgum)
 Elongaţie (corsetul Milwaukee în scolioze)
 Dispozitive cu arcuri sau benzi elastice (aparat penttu corectarea contracturii flexorilor
degetelor în boala Volkmann, corsetul cu tourniquet, blocarea extensiei piciorului într-o
paralizie de gambier anterior)
 Susţinătorul plantar pentru corectarea piciorului plat
Orteze de înlocuire a unei funcţii pierdute:
De obicei, se folosesc aparatele Hessing, constituite din bare laterale de dur-aluminiu, cu sau fără
posibilităţi de mişcare în axul normal al articulaţiilor anatomice, fixate cu manşoane de piele
Încălţămintea ortopedică:
 Pentru a îndeplini rolurile menţionate mai sus, trebuie confecţionată din materiale de
foarte bună calitate.
 Se confecţionează după mulaj din gips, strict pe forma corectată a piciorului, urmînd ca
prin diverse întărituri, supliniri sau adîncituri, piciorul să fie menţinut în poziţie
funcţională optimă.
 La încălţămintea ortopedică se adaugă după necesităţi, aparate ortopedice, susţinătoare
plantare sau arcuri, care să menţină piciorul în poziţie bună.
Categorii de intervenţie a atelelor:
1) Poziţională; 2) Funcţională; 3) Igienică; 4) Protectivă; 5) Curativă
Scopul intervenţiilor individuale:
 Poziţional: - Mobilizarea articulaţiilor; - Întinderea ţesutului moale; - Reducerea
contracturilor; - Inhibarea tonusului muscular; - Stabilizarea sau suportul; - Repausul
(durere şi inflamaţie); - Prevenirea deformărilor
 Funcţional: - Îmbunătăţirea funcţionalităţii; - Stabilizarea sau suportul; - Inhibarea
tonusului muscular; - Prevenirea deformărilor
 Igienic: - Îmbunătăţirea circulaţiei; - Îmbunătăţirea integrităţii pielii; - Reducerea
potenţialelor probleme igienice
 Protectiv: - Prevenirea comportamentelor ce intervin în funcţionalitate; - Prevenirea
comportamentelor ce sunt dăunătoare
 De tratament: - Oferă o bază îmbunătăţită de suport pentru braţe; - Îmbunătăţirea
poziţiei pentru funcţionare; - Ajută terapeutul fiind “mîna a treia”
Principii biomecanice de fabricaţie: Construirea unei orteze se face în funcţie de obiectivul
pentru care a fost proiectată: corectare posturală, promovarea controlului motor, stabilizare
articulară, controlul durerii, protecţia structurilor, stimulare senzorială, favorizarea vindecării
tesuturilor traumatizate ori mobilizare
activă asistată. În general, se ţine cont de trei principii, în aparenţă simple, dar care trebuie
aplicate în condiţiile complexităţii anatomiei şi biomecanicii corpului omenesc. Medicul trebuie
să controleze dacă orteza acoperă cea mai mare suprafaţă cu putinţă, fără a afecta confortul
pacientului, dacă presiunea exercitată de orteză este egală pe toată suprafaţa acesteia şi nu există
zone cu potenţial de lezare a tegumentului şi dacă lungimea ortezei este suficientă
pentru a produce efectul dorit, fără a determina forţe de forfecare şi torsiune.
În conceperea şi construirea ortezelor se ţine seama şi de:
-forţele de frecare, forfecare, torsiune ce se produc la interfaţa dintre orteza şi piele; gradele de
libertate pentru articulaţia implicata; numarul de articulaţii incluse în orteză; gradul de control
motor pentru segmentul ortezat; forţa şi tonusul muşchilor din segmentul ortezat
- nivelul de independenţă fizică a pacientului
-tipul de material folosit pentru fabricarea ortezei
Consideraţii funcţionale generale in prescrierea şi aplicarea ortezelor:
Scopul ortezării îl reprezintă refacerea funcţională a unui individ cu suferinţă la nivelul aparatului
mioartrokinetic cu mimimum de restricţie a activităţii fizice a acestuia. Pentru a realiza acest scop,
echipa de recuperare va evalua pacientul în scopul unei prescrieri individualizate a ortezei; se
evită recomandarea ortezelor doar pe baza diagnosticului de boală, fără un diagnostic funcţional
şi fără aprecierea considerentelor socioprofesionale şi patologice asociate. Sunt importante
caracteristicile individuale ale fiecărui pacient, referitoare la starea tegumentului, la restantul
funcţional al segmentului interesat, la etiopatogenia bolii, la patologia asociată, la vârstă şi la
caracteristicile socioprofesionale ale vieţii pacientului. Numeroşi subiecţi abandonează ortezele
din cauza unor astfel de particularităţi:
- leziuni tegumentare la cei cu tulburări de sensibilitate sau cu boli dermatologice
- compresii de nervi periferici
- supraponderalitate
- sindrom restrictiv la nivelul cavităţii toracice sau abdominale
- di ficultăţi de înghiţire sau alimentaţie
- orteze foarte eficiente ca imobilizare, dar deosebit de inconfortabile
- afecţiuni psihologice, cum ar fi labilitatea psihoemoţională şi alterarea capacităţii de
autoapreciere.
Cele mai frecvente considerente funcţionale ce pot determina recomandarea de a utiliza o orteză
sunt următoarele:
- aliniamentul segmentelor corpului: orteza se prescrie cu scopul menţinerii aliniamentului şi
prevenirii poziţiilor vicioase sau al corectării deformărilor
- mobilitatea articulară: orteza se recomandă pentru a promova mobilizarea asistată şi controlul
motor sau pentru a împiedica mobilitatea anormală
- solicitarea articulară: ortezele se pot folosi pentru a reduce încărcarea axială sau pentru a diminua
forţele ce acţionează la nivel articular
- necesitatea de a asigura protecţie: orteza este prescrisă ca suport sau pentru a proteja segmentul
interest de alte leziuni sau pentru a diminua durerea locală ori pentru a favoriza vindecarea
ţesuturilor traumatizate cât mai funcţional cu putinţă.
CARACTERISTICILE MATERIALELOR UTILIZATE.
Cele mai importante caracteristici de fabricaţie sunt: greutatea ortezei, aspectul cosmetic, gradul de
adaptabilitate la diferite mărimi, costul, durabilitatea, caracteristicile materialului din care este construită,
uşurinţa de aplicare sau îndepărtare, şi pentru cazuri speciale, posibilitatea de acces la tuburi de dren,
traheostomă etc, posibilitatea de aerisire.
Materialele din care sunt efectuate aceste orteze au următoarele caracteristici:
1 Rezistenţă ; 2. Duritate (rigiditate); 3- Durabilitate ; 4. Densitatea ; 5. Rezistenţa la
coroziune ; 6. Uşurinţa de prelucrare
Ortezele pot fi confecţionate din: piele, metale (oţel, aluminiu, aliaje diverse), materiale plastice,
fibre sintetice sau, de cele mai multe ori, din combinaţii ale acestor metale.
Ortezele din metal sunt grele, inestetice, greu de suportat şi expuse coroziunii (cele din oţel)
- Au şi avantaje: sunt relativ uşor de fabricat, durabile, rezistente (se preferau pentru ortezele
membrelor inferioare) şi sunt mai ieftine.
Pielea este folosită în zilele noastre pentru diferite accesorii ale ortezelor şi, mai ales, pentru
fabricarea încălţămintei ortopedice.
Ortezele din plastic nu au durabilitate şi sunt mai greu de prelucrat şi ajustat, dar sunt uşoare, nu
se corodează, sunt mai estetice. Materialele utilizate sunt de două feluri: termoformabile (la
temperaturi joase sau înalte) sau plastiabile la temperaturi înalte şi presiune. Cele din urmă, in
urma prelucrării, obţin o formă permanentă; nu se mai pot modifica decât dacă sunt supuse din
nou prelucrării, care este complicată şi costisitoare. Din ele se construiesc ortezele permanente.
Exemple de astfel de materiale sunt: raşinile poliesterice, răşinile epoxice, spuma poliuretanică.
Sunt iritante pentru tegument, nepermiţând schimburile de caldură, circulaţia aerului, evaporarea
apei; pot determina alergii locale. Nu se prea mai folosesc în ultima vreme.
Materialele termoformabile la temperatură joasă sunt foarte uşor de prelucrat (necesită doar
un vas cu apă fierbinte) direct pe pacientul respectiv, sunt uşoare şi pot fi remodelate de câte ori
dorim. Sunt folosite mai ales pentru fabricarea ortezelor temporare sau interimare ori pentru
ortezele membrului superior, nefiind deosebit de rezistente (se pot deforma dacă e vorba de un
segment foarte spastic sau de purtare mai îndelungată). Sunt destul de scumpe.
Materialele termoformabile la temperaturi înalte sunt prelucrate doar în fabrici sau ateliere la
temperaturi mari, pe matriţe. Sunt rezistente, nu-şi modifică forma în timpul purtării, sunt uşoare
şi estetice. Costul lor este apreciabil.

17. Terapia ocupationala medicala a sistemului locomotor.

Definiţii:
Terapia ocupaţională este forma de tratament, care foloseşte activităţi şi metode specifice,
pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura activităţile necesare vieţii
individului, de a compensa disfuncţii şi de a diminua deficienţe fizice. (American Occupational
Therapy Organization)
Terapia ocupaţională foloseşte “activităţi” pentru creşterea şi restaurarea stării fizice şi psihice
a unei persoane la nivel funcţional necesar vieţii cotidiene. Terapia ocupaţională îndrumă
indivizii să se ajute singuri.
Terapia ocupaţională este o profesie pentru sănătate care contribuie la independenţa fizică şi
emoţională ca şi la starea de bine a individului ce se realizează prin utilizarea unor activităţi
selectate
TO în fond este o “terapie funcţională”, urmărind să aducă pacientul la cel mai înalt nivel
funcţional posibil pentru toate activităţile vieţii lui.
Obiectivele terapiei ocupaţionale
Scopul acestei forme terapeutice este de solicitare a funcţiilor deficitare, având o
componentă de recuperare, de readaptare, de revalorificare şi de reinserţie familială, socială şi
profesională. Se adresează atât nivelului funcţional cât şi planului psihologic.
La nivel funcţional - determină reantrenarea sau adaptarea gesturilor la viaţa cotidiană
necesară pacientului, în condiţii de independenţă somatică. Astfel, în ergoterapie preocuparea nu
este numai de a obţine o amplitudine articulară şi forţă musculară funcţională, ci şi de a învăţa
pacientul să-şi utilizeze mâna şi membrul superior în diverse situaţii cu variaţii de viteză, forţă şi
coordonare. De aceea, în ergoterapie, se impune o apreciere minuţioasă a leziunilor anatomice, dar
mai ales notarea consecinţelor funcţionale pentru a evidenţia posibilităţile restante utilizate ca bază
a programului de recuperare (ex.: testele de prehensiune pentru aprecierea vitezei, calităţii de
execuţie şi gesturi compensatorii). Lucrul în atelier, utilizând tehnici artizanale ca: modelajul,
manufactura, cusutul, pictura, ceramica, tâmplăria, are pe de o parte rol de activitate recreativă,
dar prin utilizarea diverselor tipuri de solicitări, antrenează structurile somatice şi impune
pacientului şi ergoterapeutului găsirea de noi soluţii de stimulare adaptativă pentru reintegrare
cotidiană. La cei mai mulţi lucrul în echipă stimulează spiritul de competiţie şi descoperirea de noi
motivaţii, cu atât mai mult cu cât sunt implicate grupuri de pacienţi cu mare handicap (hemiplegia,
paraplegia, tetraplegia) sau cu leziuni relativ severe (leziuni segmentare, membre superioare sau
inferioare, sau afectare reumatismală a mâinii). Munca în atelier cuprinde şi o secţiune care
urmăreşte, fie refacerea gestualităţilor profesionale anterior avute, fie crearea de noi deprinderi
profesionale, apelând sau nu la mijloace tehnice ajutătoare.
Principiile TO
Ergoterapia, bazată pe acţiune, răspunde printr-o contribuţie totală şi voluntară a
pacientului la stimularea şi dirijarea activităţilor.
 Principiul de bază şi specificul ergoterapiei este mobilizarea atenţiei bolnavului pe o
activitate fizică şi manuală, care psihologic este atrăgătoare şi care să-l solicite din punct de vedere
somatic, psihic sau mental.
Deci, principiul fundamental al ergoterapiei este de a obţine o bună concordanţă între
activitate şi handicap.
Obiectivele TO se stabilesc în funcţie de diferite patologii:
- educarea sau reeducarea motorie;
- educarea sau reeducarea senzorială şi psihomotorie;
- recuperarea ortopedică post-traumatică;
- readaptarea funcţională sau adaptarea la handicap;
- independenţa în viaţa cotidiană;
- readaptarea sau adaptarea socio-profesională;
- reeducarea gestuală, refacerea elementelor principale privind viaţa cotidiană (viteza, precizia,
abilitatea);
- stimularea gândirii pozitive.
Mijloace utilizate în TO sunt: activităţi artizanale, creative, ludice şi din viaţa cotidiană, exerciţii
de recuperare care necesită manipulare de obiecte simple, sisteme tehnice de repaus şi corecţie,
aparatura de lucru, elemente ajutătoare pentru igiena cotidiană, programe de modificări în scop de
întreţinere.
Bilanţuri: Pentru determinarea obiectivelor în diverse patologii trebuie să se realizeze un bilanţ
complex de evaluare de tipul:
●bilanţul stării cutanate la nivel palmar şi degete (important în vederea purtării de proteze sau
orteze);
● bilanţ neurologic;
● bilanţ funcţional general care cuprinde: bilanţul articular; bilanţul muscular; bilanţul gesturilor
de îmbrăcare; bilanţul autonomiei în activitatea cotidiană de bază (toaleta, hrănirea, îmbrăcatul)
● bilanţul funcţional adaptat la viaţa personală (familie, societate): bilanţul activităţilor menajere;
bilanţul activităţilor de relaxare; bilanţul posibilităţilor de comunicare (scriere, citire, apăsare pe
butoane, utilizarea telefonului, mers, utilizarea scării, transportul în comun, condusul unui vehicul)
● bilanţul profesional în vederea reîncadrării profesionale: bilanţul de autonomie a vieţii cotidiene;
bilanţul gesturilor posibile; bilanţul posibilitătilor de deplasare (transport în comun sau maşina
particulară); studiul locului de muncă; studiul gesturilor profesionale; studiul capacităţilor şi
interesului motivat în raport cu profesia;
● bilanţ al posibilităţilor de adaptare: bilanţul gesturilor compensatorii posibile; bilanţul legat de
necesitatea utilizării de atele, orteze sau proteze; bilanţul adaptărilor şi a utilizării mijloacelor
tehnice ajutătoare.
Direcţiile de lucru în TO:
I. Adaptarea activităţilor individului în aşa fel încât “să facă” ce ar trebui cu “ce poate”
Ex: ▪să meargă în cârje; ▪să efectueze activităţi destinate pentru utilizarea a două membre,
folosindu-se numai de un membru etc.
II. Adaptarea mediul înconjurător la deficitul funcţional al pacientului
Ex: ▪ înlocuirea scării la apartament cu un plan înclinat pentru scaunul cu rotile; ▪ înlocuirea
robinetuluii de la baie cu mânete pentru a putea închide şi deschide apa când face baie; ▪Dotarea
baeei cu bare şi scaun pentru cadă/duş.
III. Adaptarea maniera persoane cu o anumită disfuncţie de a realiza sarcina, un scop lucrativ
Ex: ▪ Tonifică muşchii pensei tripulpare pentru a permite individului să scrie; ▪ Măreşte unghiul
de flexie a şoldurilor pentru a-i permite să stea pe scaun(ex. kinetice active .posturi etc.)
Notă!!! În toate acţiunea TO se subordonează unui obiectiv funcţional lucrativ la care trebuie să
ajungă pacientul (să meargă,să se auto-îngrijească,să mănânce etc.)
Cerinţele faţă de TO se axează pe:
a) Evaluări clare ale capacităţii funcţionale a individului, ale performanţelor lui
b) Evaluări ale mediului de viaţă, acasă şi la locul de muncă
 c) Programe de asistenţă cu metodologii specifice
d) Recomandarea şi antrenarea pacienţilor la utilizarea unor echipamente adaptive
e) Educaţia familiei şi îngrijitorilor
f) Sprijinul şi asistarea efectelor emoţionale, sociale, cognitive, determinate de boli/traume
/vârstă
g) Evaluarea creşterii şi dezvoltării copilului şi tânărului şi a abaterilor de la dezvoltarea
normală
Componentele practice ale TO:
●Evaluarea; ●Tratamentul; ●Consultanţa
Evaluarea: ● Propriu-zisă a pacientului; ● Evaluarea mediului ambiant al pacientului (acasă, la
şcoală şi la locul de muncă, de agrement); ● Pentru terapistul ocupaţional, evaluarea stă la baza
gândirii lui în alcătuirea programului terapeutic, iar reevaluările în modificările succesive ale
acestui program, precum şi în aprecierea corectă şi pragmatică a rezultatelor obţinute.
Evaluarea pacientului se realizează prin:
●Interviu; ●Observaţie atentă clinică; ●Testare clinică; ●Alte testări instrumentale(scale,
chestio-nare etc)
De obicei, la această evaluare ia parte şi familia, îngrijitorul, profesorul etc., adică alte
persoane care cunosc bine comportamentul şi calitatea funcţională de viaţă a pacientului
Tratamentul: este constituit din 3 compartimente:
√ Alcătuirea planului de asistenţă; √ Implementarea planului de lucru;
√ Evaluarea dinamică (monitorizare)
Pacienţii cu probleme neurologice posttraumatice (copil,adult, vărstnic) beneficiază de
serviciile TO. Prin intermediul TO/ET se realizează preponderent educarea terapeutică a
activităţii manuale, mersului, recuperarea cogniţiei etc.
Educarea terapeutică a activităţii manuale:
● Utilizarea funcţională a mâinilor necesită o menţinere posturală a membrelor superioare
contra gravitaţiei şi a „transportului” în spaţiu.
●Activităţile, care presupun implicarea a două membre superioare, deseori constau din
răspunsul unui singur membru superior, în timp ce celălalt este folosit ca sprijin.
Aceste situaţii funcţionale pun în joc programări motrice, implicând trunchiul şi, de asemenea,
şi membrele inferioare (poziţie aşezat pe scaun sau poziţionare bună în picioare).
●O evaluare clinică factorială a membrelor superioare trebuie efectuată înainte de a pune în
lucru un program de educare terapeutică.
●Pentru evaluarea diferitor factori sunt utilizate mai multe probe: pentru copii, aceste probe
sunt prezentate sub formă de jocuri, ele punând în evidenţă nivelul şi calitatea funcţiilor care
participă la dezvoltarea abilităţilor sale normale.
EVALUAREA COMENZILOR VOLUNTARE:
Se caută particularităţi de evaluare a mişcărilor indispensabile realizării activităţilor funcţionale
în poziţie culcat, unde copilul/adultul nu are de menţinut membrele superioare contra gravitaţiei:
▪ mişcările de supinaţie a mâinii şi a antebraţului, asociate cu rotirea externă a umărului;
▪ diverse modalităţi de prehensiune aşa ca: -mişcarea de prindere a unui obiect (minge, haină)
- pensa bidigitală (stângerea chibritului,creion foaie)
- pensa biunghială - Pensa tridigitală etc
▪ comanda izolată a degetelor şi policelui, a mişcărilor pumnului, cotului,umărului.
▪ mişcările de transport şi prehensiune a mâinii.
Se evaluează comanda voluntară în poziţie aşezat, fără sprijin pe coate, utilizând următoarele
probe: ● proba „salutului”; ● proba „cerşitorului”; ● mână – gură;
● imitarea privirii prin binoclu; ● purtarea „platoului de chelner” cu cotul extins
În toate aceste probe se evaluează comanda selectivă integrată în organizarea menţinerii
antigravitaţie a membrelor superioare.
▪ Realizate prin probe de evaluare a comenzii voluntare în mişcări mai globale unde sunt utilizate
mişcările de prehensiune, care depind de o reglare automată particulară. Principalele sunt
mişcările de transport a mâinii şi prehensiunea.
Mişcarea de transport a mâinii şi prehensiunea:
√ Pe parcursul transportului mâinii spre obiect, sincronizarea mişcărilor umărului, cotului şi
pumnului şi, de asemenea, dezvoltarea pro-formei (formei pe care o ia mâna pentru a se adapta
formei obiectului, pe care urmează să-l apuce).Aceste mişcări sunt reglate automat.
√ La copiii mici ca şi la hemiplegul post AVC sau posttraumatic posibilitatea de identificare a
obiectului apucat se dezvoltă treptat. Din acest motiv, adaptarea formei mâinii la forma
obiectului este destul de grosolană(la copii până la 2 ani), dar sincronizarea deschiderii şi
închiderii cu mişcările de transport este vizibilă.
√ cum este dezvoltarea pro-formei se perfecţionează considerabil pe parcursul regresiei bolii,
iar la copil la cel de al 3-lea an de viaţă.
√ În procesul de antrenare cel mai important este sincronizarea dezvoltării pro-formei cu viteza
de transport a mânii spre obiect, chiar dacă pro-forma nu este perfect adaptată.
Concluzie: - în timpul şedinţei de reeducare manuală se recomandă, terapeutului ocupaţional/
ergoterapeutului să se plaseze în spatele pacientului pentru a supraveghea mâna acestuia şi
pentru ca propria sincronizare şi pregătire de apucare a mâinii sale ca model uşor de reprodus
pentru pacient (spre deosebire de imaginea “în oglindă”, care se formează atunci când
specialistul stă în spatele pacientului).
√ Reeducatorul poate să ajute persoana să pipăie şi să dezvolte plăcerea contactului şi a palpării
procedând în felul următor: - provocând deschiderea automată a mâinii cum am descris prin
manevre de decontracturare automată
√ Ghidând membrul superior al pacientului în sensul unei mişcări de degajare a braţului şi
mâinii, acompaniind această mişcare cu stimularea părţii dorsale a degetelor de o suprafaţă sau
obiect îndeajuns de aspru pentru a provoca deschiderea activă şi automată a întregii mâini.
√ Este bine de a începe nu prin a cere copilului să apuce, dar prin a-l face să descopere această
mişcare automată prin repetarea de mai multe ori. Pacientul va întări deschiderea voluntară a
mâinii fără a fi impus;
√ în acest moment, se va ghida mâna pentru a duce faţa palmară a degetelor pe obiect şi mâna
pacientului se va închide de asupra pentru plăcerea lui. Reeducatorul orientează obiectul în aşa
măsură ca pumnul să fie în extensie, aceasta va consolida priza.
Mişcarea de transport a mâinii şi prehensiunea cont:
Pe parcursul acestor încercări, postura globală adoptată facilitează controlul postural al
trunchiului şi capului, ameliorând în acelaşi timp şi pe cea a membrului superior. Această
manieră de a face este o bună pornire pentru a da pacientului gustul prehensiunii din moment ce
el este puţin motivat, deoarece a fost descurajat de prea numeroasele insuccese.
Utilizarea deschiderii mâinii prin contact pe faţa dorsală a degetelor este întotdeauna utilă şi
stimulatorie pentru pacienţi în perioada precoce , când ei au tulburări de prehensiune lejere.
Tipurile de prehensiuni: - Pensa bidigitală scurtă; - Pensa bidigitală lungă; - Pensa bidigitală cu
priză laterală; - Pensa interdigitală; - Pensa tridigitală; - Pensa trdigitală simetrică;
- Prehensiunea de forţă; - Prehensiunea de tip cîrlig;
Activităţi de joc şi autoservire: Unele activităţi de joc sau imitaţii sunt deosebit de
semnificative pentru calitatea executării şi pentru nivelul de reprezentare, şi anume:
 Apucarea unei pastile
 Luarea unei monede
 Întoarcerea paginii
 Înşirarea mărgelelor măşcate
 Rularea unui “cîrnăcior” din plastilină
 Utilizarea foarfecelor
Deprinderi motorii fine: dezvoltarea deprinderilor motorii fine sunt:
  Una din etapele absolut necesare de diferenţiere a activităţii cerebrale este însuşirea
adecvată a deprinderilor motorii fine ale mâinilor, deoarece în efectuarea lor sunt
implicate pînă la 60% din scoarţa motorie cerebrală).
 Cele mai vaste zone motorii ale encefalului sunt cele responsabile de activitatea mâinii şi
a policelui.
 Abilităţile motorii manuale influenţează decisiv şi dezvoltarea psihică a copilului,
deoarece mâinile sunt extrem de importante în cunoaşterea lumii înconjurătoare.
 Manipulând obiectele, copilul/adultul afectat însuşeşte noţiunile “mare” – “mic”, “dur” –
“moale”, “unul” – “multe”, etc.
 Nivelul de dezvoltare a vorbirii este şi el direct proporţional cu gradul de diferenţiere a
mişcărilor fine ale degetelor mănilor.
 Tehnicile logopedice moderne conţin neapărat exerciţii de însuşire şi perfecţionare a
deprinderilor motorii fine.
 La pacienţii cu spasticitate persistă reflexul de apucare a nou-născutului.
 Din acest motiv, înainte de a învăţa pacientul să manipuleze cu mâinile, în primul rând se
încercă desfacerii palmei în aşa mod ca degetele să fie drepte, degetul mare să fie în
abducţie, iar linia antebraţului şi a palmei să reprezinte una dreaptă.
 În timpul şedinţei, baza palmei poate fi sprijinită de o suprafaţă dură cu mâna întinsă în
articulaţia cotului, dezdoirea degetelor trebuie efectuată începând cu baza lor.
 Când se reuşeşte desfacerea palmei, se transferă greutatea pacientului pe palma deschisă
– oferindu-i posibilitate să se sprijine pe ea – pentru aceasta apăsaţi uşurel pe umere.
Învăţând pacientul să efectueze o activitate:
● Pacientul cu necesităţi speciale, ca şi cei sănătoşi, au nevoie în primul rând de dragoste şi
intimitate, încurajare şi veselie în jurul lor, precum şi de o persoană care să le insufle încredere
şi să-i instruiască.
● Învăţând pacientul să efectueze anumite acţiuni, contribuim la formarea abilităţilor de auto-
deservire (să se îmbrace, să mănânce singur, să se îngrijească etc.).
● Observaţi posibilităţile pacientului pe care-l antrenaţi şi studiaţi. Urmăriţi ce poate face singur,
ce poate face cu ajutorul dvs. şi ce nu poate face.
● Observaţi cum pacientul vă înţelege mai bine: când vă vede sau aude ce faceţi, când faceţi
împreună cu el o activitate sau când vorbiţi despre activitatea pe care o faceţi.
● Când învăţaţi pacientul ceva, vorbiţi-i şi explicaţi-i în felul în care le înţelege cel mai bine.
● Începeţi antrenamentul cu activităţi pe care credeţi că le va învăţa mai uşor.
● Învăţaţi-l o singură activitate o dată.
● Când pacientul poate efectua acţiunea bine, puteţi să treceţi la una nouă
● Antrenaţi pacientul zilnic
● Pacientul poate învăţa o activitate mai uşor, odată ce a înţeles că este o activitate pe care o
face toată lumea.
● Sunt perioade de timp când pacientul nu mai poate învăţa acţiuni noi, oricât aţi încerca. Este
bine ca în acest timp să-l lăsaţi să continue să efectueze şi să perfecţioneze activităţile deja
învăţate. Când este gata să înveţe lucruri noi, puteţi continua.
● Căutaţi un loc liniştit pentru a desfăşura antrenamentul, unde pacientul să se poată concentra
numai la ceea ce faceţi împreună. Zgomotul şi prezenţa altor persoană îl va sustrage
● pacienţii se pot concentra pe perioade scurte de timp (unii chiar mai puţin de un minut). În
acest caz, începeţi prin a-i antrena atenţia pacientului organizând activităţi plăcute pentru el.
● Urmăriţi pacientul când începe să se plictisească şi întrerupeţi activitatea înainte a se plictisi.
● Aveţi răbdare cu pacientul. Pacientul nu va învăţa nimic dacă îl insultaţi, îl speriaţi sau îl
avertizaţi
● pacientul are nevoie să repete activitatea învăţată. Cu cât o repetă mai mult, cu atât va şti să o
efectueze mai bine.
● Când pacientul primeşte o recompensă pentru un lucru făcut bine, el va dori să repete. E bine
ca el să ştie că va fi apreciat pentru activităţile efectuate corect. Oferiţi-i recompensă imediat şi
de fiecare dată când pacientul a făcut ceva corect.
Concluzii:
√ Faceţi acţiunea în acelaşi fel de fiecare dată şi ori de câte ori are nevoie pacientul
√ Micşoraţi ajutorul acordat la fiecare nouă încercare
√ Continuaţi să antrenaţi pacientul până când este capabil să efectueze corect întreaga acţiunea
fără ajutorul dvs.
√ Acest lucru poate lua zile întregi, săptămâni şi chiar luni.
√ Gândiţi-vă cum va efectua pacientul acţiunea
√ Explicaţi pacientului i cum să execute acţiunea
√ În timp ce-l ajutaţi, spuneţi pacientului să efectueze acţiunea pe cât posibil fără ajutorul dvs.
√De fiecare dată când a terminat o activitate cu succes, arătaţi pacientului cât de mulţumit sunteţi

TO în diferite situaţii patologice

TO în recuperarea pacientilor adulţi
Sectoarele de patologie interesate preferenţial sunt: - sechelele post-traumatice; - suferinţele neurologice;
- aspectele disfunctionale severe în unele boli reumatismale.
Programul de TO completează tratamentul de recuperare, urmărind prin metode specifice refacerea
gestualităţii cotidiene şi chiar reamplasarea în mediul profesional, încearcă să ofere soluţii la problemele
independenţei imediate, uneori, îmbunătăţind metodologia cu ajutorul unor aparate şi mijloace tehnice
specifice, în vederea creşterii autonomiei.
1.TO în sechelele post-traumatice - urmăreşte introducerea progresivă de exerciţii active în raport
cu mobilizările pasive, propunând pacienţilor diverse activităţi creative care, le distrag atenţia faţă de
fenomenul dureros, îi implică în procesul de creaţie şi îi stimuleză prin rezultatele obţinute. Fiecare program
însă, trebuie organizat specific pe caz, obiectivele generale fiind:
- obţinerea cât mai rapidă a independenţei funcţionale;
- recuperarea mobilităţii în contextul unghiurilor funcţionale;
- readaptarea pacientului la activitatea anterioară.
Programul se realizează într-un atelier de ergoterapie unde se apreciază iniţial capacităţile
funcţionale ale pacientului prin:
- studiul cinetic al membrului de recuperat;
- analiza biomecanică a articulaţiei pentru a facilita desfăşurarea lucrului de o manieră relativ precisă şi
într-un anumit plan;
- aprecierea forţei şi rezistenţei la diverse amplitudini de mişcare, pentru realizarea mişcărilor şi gesturilor
impuse.
De aceea, serviciul de ergoterapie trebuie organizat într-o manieră de monitorizare a activităţilor
manuale şi de pregătire a unor programe de solicitare interesante care să implice, să nu plictisească şi să
intereseze bolnavul.
Mijloace tehnice - se utilizează activităţi artizanale clasice cum ar fi: împletitul, cusutul, olăritul,
tâmplărie, lăcătuşerie; laboratorul trebuie dotat cu o panoplie prezentând diverse dispozitive tehnice,
indicaţii de utilizare a acestora cât şi planşe cu programe de lucru.
Etapizarea programului - programul de TO se derulează într-o perioadă lungă de timp (de la câteva
săptămâni, la câteva luni), parcurgând diverse etape care au în vedere atât controlul durerii, cât şi
comportamentul fizic şi psihologic al pacientului şi prin evoluţia clinică şi bilanţuri funcţionale repetate se
modifică progresiv amplitudinea, ritmul şi durata de solicitare a programului. Aparatura ajutătoare este
reglată pentru un anumit moment al posibilităţilor funcţionale ale pacientului.
Recuperarea - urmăreşte refacerea de funcţii şi antrenarea la efort prin ameliorarea gestualităţii
cotidiene în diverse secţiuni: mediul menajer cotidian, aspectele de toaletă şi activităţile domestice, ateliere
şi grădinărit.
2. TO în patologia reumatismală: prin programele de ergoterapie se urmăreşte întreţinerea
funcţiilor articulare afectate de tip inflamator sau degenerativ sau realizarea unor tehnologii funcţionale
ajutătoare.
Controlând durerea şi stimulând motivaţia pozitivă, se realizează programe diferenţiale de
ergoterapie:
 În reumatismul inflamator de tipul poliartrita reumatoidă: ergoterapeutul bilanţează pacientul în pat. El
confecţionează orteze de tip:
 orteze de repaus pentru diminuarea durerii şi corectarea deviaţiilor articulare în poziţie neutră de
lucru,
 orteze pentru limitarea tendinţei la deviaţie, la solicitarea în prehensiune,
 orteze de corecţie, pentru combaterea sau reducerea poziţiilor vicioase, instalate progresiv.
În acest scop trebuie cunoscute mecanismele de deformare şi de corectare, motivaţiile, precum şi
etapele educaţiei gestuale, respectiv organizarea de exerciţii repetate şi controlate care să întreţină igiena
articulară şi să protejeze articulaţiile de o manieră funcţională (ex.: deviaţia cubitală, tendinţa de flexum
radiocarpian şi degete). Se instituie un program de activitate domestică, menajeră, la bucătărie sau activităţi
artizanale adaptate în scopul creşterii de amplitudine, forţă, supleţe şi precizia gesturilor pentru obţinerea
unei independenţe funcţionale cât mai bune.
 În reumatismul degenerativ Ex.: - coxartroza: datorită uzurii cartilajului şi redorii strânse dureroase la
nivelul şoldului, ergoterapia urmăreşte scăderea la maxim a presiunii exercitate pe articulaţiile atinse.
Coxoticul va fi învăţat cu un regim dietetic de scădere ponderală, cu solicitarea, pe cât posibil, a
poziţiilor în şezut pe un taburet reglabil (poziţie de descărcare pe articulaţiile portante), învăţarea unor
tehnici corecte a gesturilor cotidiene şi utilizarea unor mijloace tehnice ajutătoare corespunzătoare. In
acest sens se pot amenaja chiar în apartamentul pacientului, sau în spaţiul de lucru, diverse suporturi şi
bare de sprijin. Concomitent trebuie continuat programul de întreţinere al stabilităţii şi mobilităţii
articulare, având grijă ca programele de contrarezistenţă să se realizeze echilibrat pe musculatura
periarticulară, programul putând fi completat şi de bicicleta ergometrică cu solicitare medie.
 Sindromul algoneurodistrofic: sindrom ciclic cu evoluţie reversibilă, care interesează mai frecvent
umărul şi mâna, poate beneficia de program de ergoterapie în scop profilactic şi curativ. Întâlnit cel mai
frecvent în patologia post-traumatică sau reumatismală, se urmăreşte utilizarea unui program de
întreţinere şi cre[tere a mobilităţii articulaţiilor, atât pe articulaţiile libere, cât şi pe cele afectate.
În perioada de stare, premiza tratamentului este dată de întreţinerea mobilităţii active prin jocul
pompelor musculare fără durere, cu scăderea tulburărilor trofice, solicitarea mecanică stimulând şi
procesul de remineralizare. Scopul este de a combate imobilizarea membrului superior afectat şi de a
realiza mobilizarea voluntare cu valoare funcţională. In urma unei pregătiri terapeutice de tip mixt
medicamentos (analgetic, antiinflamator, simpaticolitic) şi fizical (prin mijloace de termoterapie, masaj
şi electroterapie) se instituie un program iniţial de kinetoterapie, pe ţesuturile periarticulare pregătite, şi
se continuă în atelierul de ergoterapie, care permite pacientului utilizarea intregului lanţ cinetic al
membrului superior şi refacerea imaginii motorii şi senzitive prin activităţi cotidiene repetate.
3. TO în neurologie. Marile sindroame neurologice pot beneficia de ergoterapie. Programele sunt
etapizate şi urmăresc:
a) refacerea independenţei maxime;
b) recuperarea specifică;
c) pregătirea de întoarcere în familie şi în mediul de lucru (pentru cei cu infirmitate minoră sau
medie).
a) În cazul unei leziuni medulare (tetraplegie) sau afectare motorie de tip central sau periferic
(hemiplegie sau paralizie de nerv periferic) programele de ergoterapie urmăresc:
- posibilităţile de alimentare (ex.: pacient cu afectare medulară superioară lui C6);
- capacitatea de comunicare, de tipul scriere manuală sau la maşină (cu sau fără ajutoare tehnice de suport
metacarpian), sau la tetraplegici utilizarea unui suport cefalic frontal pentru emiterea de semnale electronice
de comunicare, sau comunicarea verbală directă sau prin telefon;
- toaleta zilnică, care poate fi facilitată prin orteze sau instrumente tehnice ajutătoare care modifică
lungimea sau forma disponibilităţilor de prehensiune;
- îmbrăcarea - imbrăcămintea poate fi modificată şi adaptată gesturilor disponibile;
- transferurile şi deplasările, momente foarte importante de exersat şi învăţat, de la transferul din pat în
fotoliul rulant şi în automobil.
b) recuperarea specifică se referă la programe speciale adaptate pe profile de patologie în
tetraplegie. După atingerea medulară se organizează un program terapeutic complex pe mai multe stadii:
- stadiul de îngrijire “nursing”: se realizează un program de amenajare a mediului (dotare cu sonerie, pipeta
de hidratare, retrovizor, mijloace de sprijin şi susţinere, pupitru de scriere) pentru a îmbunătăţii activitatea
echipei de îngrijire a bolnavului tetraplegic, hemiplegic sau cu afectare neurologică periferică.
TO de autoîngrijire;
- progresiv, odată cu apariţia premizelor motorii şi creşterea gradului de complianţă al pacientului, se
instituie programe funcţionale combinate, de tip kineto şi ergoterapie: posturări, verticalizări, mobilizări
pasive şi active ajutate, şi reînvăţarea unor gesturi simple bazate pe activitatea motrică restantă şi ajutate de
mijloace tehnice pentru obţinerea unor rezultate.
TO în hemiplegie. Fiecare hemiplegic este un caz particular, de aceea bilanţul hemiplegicului va
sublinia gradul de afectare funcţională, dar şi fundalul patologic şi capacitatea psiho-emoţională de
integrare. Scopul este creşterea gradului de independenţă. Hemiplegicul va evita un repaus prelungit la pat.
în faza flască va fi întreţinut prin gestualitatea motivată a hemicorpului neafectat. Progresiv odata cu
trecerea spre perioada spastică, va fi implicat rapid în programul de reînvăţare a gestualităţii cotidiene
(îmbrăcatul, toaleta) şi diverse exerciţii gestuale cotidiene la care se va urmări creşterea vitezei şi
coordonării. Totodată programele de ergoterapie încearcă să amelioreze fenomenele de tip agnozie, apraxie,
afazie, tulburări vizuale sau tulburări de sensibilitate. Când este posibil se trece la reeducare motorie prin
tehnici de facilitare neuromusculară. Programele de ergoterapie urmăresc atât aspectele globale cât şi
gesturile segmentare, de aceea în cadrul schemelor de tracţiune sau presiune trebuie avut grijă de nivelul
spasticităţii. Sunt folosite scheme provenind din kinetoterapie, cum ar fi schemele Kabat, prin desene de
tablouri pe pereţi sau jocuri magnetice pe planuri verticale care necesită mişcarea în diagonală-spirală şi
ajută la stabilitatea umărului. Odată cu refacerea motricităţii voluntare dominante, concomitent cu
introducerea de exerciţii active progresive care permit utilizarea nivelelor motorii disponibile, activitatea
se completează prin programe de integrare în mediu şi societate.
TO în traumatismele craniene. În faza iniţială, de comă, pacientul este în serviciul de terapie
intensivă şi după bilanţul comei ergoterapeutul poate aprecia răspunsurile faţă de stimulii senzoriali,
asteptând primele semne de comunicare interverbală. Pacientul poate prezenta tulburări motorii severe,
tulburări de comportament şi de personalitate. Programul de ergoterapie se realizează dependent de aceste
grade de afectare. În faza sechelară se introduc activităţile tip artizanal, de orientare menajeră şi
reprofesionalizare.
4. TO în geriatrie. Această categorie de pacienţi care pot suferi diverse patologii reumatismale,
neurologice sau sechele postraumatice, sau fără nici una din aceste manifestări evidente, suferă sigur, cel
mai adesea, de singurătate, de sentimentul de inutilitate sau de dependenţă. Acestea sunt aspecte particulare
pe care încearcă programul de ergoterapie să le corecteze. Astfel, programele se desfaşoară în mici grupuri
organizate realizând un anumit anturaj, prin care se urmăreşte reantrenarea activităţilor din viaţa cotidiană
în scopul reintegrării pacientului vârstnic în viaţa de familie. Intră în discuţie dificultăţile de concentrare,
pierderea memoriei, labilitatea emotională, cât şi lipsa unei conversaţii adecvate şi sentimentul de
insecuritate. În acest sens, prin solicitarea funcţiilor fizice şi psihice, mai ales în grup, sunt ameliorate parţial
problemele de dezorientare şi impresia de abandon a persoanei vârstnice.
Aparatura tehnică ajutătoare în TO
Aceasta reprezintă o secţiune din ergoterapie care impune: - inţelegerea mecanismelor fiziopatologice şi
dezvoltarea mecanismelor reparative; - conceperea şi realizarea de dispozitive tehnice in diverse categorii
de suferinţe, adaptate patologiei şi bolnavului respectiv; - educarea bolnavului în scopul utilizării
mijloacelor tehnice ajutătoare (merită de semnalat faptul că o parte din foştii pacienţi care au beneficiat de
aceste tehnici se reintegrează profesional în secţiuni specifice, care vizează producerea de mijloace tehnice
ajutătoare, cunoscând mai bine decât alte persoane diversele aspecte privind disfuncţiile somatice şi
înţelegând cel mai bine importanţa adaptării acestor mijloace tehnice la individualitatea bolnavului).
Se descriu trei mari categorii de aparatură tehnică ajutătoare:
1. Orteze - mijloace tehnice segmentare plasate pentru a facilita funcţii scăzute sau grav afectate;
2. Proteze - suporturi tehnice care înlocuiesc diverse porţiuni ale corpului;
3. Mijloace tehnice ajutătoare - reprezintă un complex de obiecte utilizate în scop de adaptare şi realizare
a unor gesturi destinate pentru creşterea unui maxim de independenţă a persoanei handicapate (furculiţă
sau cuţit adaptat, cană adaptată, incălţator sau mijloace tehnice ajutatoare pentru îmbrăcat etc.).

18. Masajul, tractiunile si manipularile.

Definiţie şi clasificare
Prin masaj se inţelege un grup de exerciţii mecanice de tip manual sau tehnic prin care, luându-
se contact cu tegumentul, se efectuează diferite manevre, în scop igienic, profilactic sau terapeutic
şi recuperator. Aceste manevre stimulează pielea, determinând reacţie vasculară, biochimică, de
stimulare senzitivă şi induce reacţii de tip reflex în vecinătatea zonei de masaj sau la distanţă.
 În prezent, se folosesc grupaje de tehinici cu efect local, sistemic, de tip reflex sau alte tipuri
de acţiune. În grupajul manevrelor clasice de masaj se constată că exercitarea manevrei (mod de
instalare, de contact cu tegumentul, intensitatea de efectuare, profunzimea exercitării manevrei,
etc.) este urmată de efecte diferite care se organizează în două grupaje:
a) tehnici de masaj clasic cu efect sedativ: netezirea (efleuraj) şi vibraţia;
b) tehnici de masaj clasic cu efect excitant, tonizant: fricţia, frământarea, tapotajul, petrisajul
sau diferite tipuri de presiuni cu mobilizarea tegumentului şi a structurilor subiacente.
TIPURI DE MASAJ MANUA EFECTUAT DE CĂTRE MASEUR:
a) masajul clasic
- tehnici clasice – principale: netezirea, fricţiunea, frământat, tapotament, vibraţia;
- complementare: cernutul, rularea, presiunea şi tensiunile, tracţiuni, scuturări, elongaţiile,
pensări, ciupiri
b) masajul reflex
- masajul ţesutului conjunctiv
- masajul reflex segmentar
- masaje reflexe speciale: reflexologia vertebrală, reflexologia limbii, reflexologia endonazală,
reflexologia auriculară, reflexologia irisului, reflexologia buzelor, reflexologia intestinului gros,
reflexologia dinţilor, reflexologia palmară, reflexologia plantară, neuralterapia
INDICAŢIILE MASAJULUI:
 Afecţiuni ale aparatului locomotor – reumatismale, neurologice, posttraumatice, psihogene –
afecţiuni articulare, miozite, miofasciite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retracţii
musculo-tendinoase, contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite cauze.
 Afecţiuni ale aparatului cardiovascular – staze venoase şi limfatice, cu edeme circulatorii
periferice.
 Afecţiuni ginecologice – inflamaţii cronice, ptoze uterine, aderenţe etc.
 Afecţiuni psihogene – forme de nevroză astenică, spasmofilii, distonii neurovegetative.
 Afecţiuni dismetabolice – obezitate, diabet, gută.
 Pediatrie – anemii, rahitism, sindroame hipoanabolice.
 Geriatrie – tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii scheletice şi a metabolismului
diminuat, după explorări paraclinice.
 Optimizarea formei sportive; ● Sedentarism; ● Profilaxie secundară; ● Îmbunătăţirea
consistenţei, elasticităţii şi mobilităţii pielii; ● Creşterea supleţii şi ameliorarea circulaţiei
sângelui la nivelul ţesutului subcutanat şi conjunctiv; ● Stimularea resorbţiei produşilor din
jurul leziunilor cu refacerea mai rapidă a ţesuturilor respective şi grăbirea cicatrizărilor;
 Îmbunătăţirea circulaţiei sângelui, cu creşterea cantităţii de oxigen la nivelul ţesuturilor şi cu
eliminarea mai rapidă a deşeurilor toxice provenite din activitatea muşchilor
 Activarea circulaţiei limfei din căile limfatice cu o resorbţie mai rapidă a lichidelor interstiţiale şi
a edemelor
CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI:
Contraindicaţii definitive:
afecţiuni maligne sau cu potenţial de malignizare prin masaj; afecţiuni cutanate (bolile de
piele): parazitare, infecţioase, inflamatorii, eczematoase, eruptive de diverse cauze, plăgi
posttraumatice, fragilitate capilară; afecţiuni acute febrile; afecţiuni inflamatorii osoase şi
osteoarticulare; tuberculoză cu diferite localizări; tromboflebite şi flebotromboze; afecţiuni
cardiocirculatorii acute : angină pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm, insuficienţă
cardiacă, embolii cu diferite localizări, hipertensiune arterială netratată; afecţiuni pulmomare
acute; afecţiuni acute ale tubului digestiv; manifestări hemoragipare; stări de oboseală; bolile
psihice majore (în special psihoze).
contraindicaţii relative: - acele situaţii în care manevrele fie că sunt excesiv utilizate, fie că
momentul patologic interzice utilizarea lor:
● în patologia dermatologică: psoriazis, eczemă, prurit;
● fragilitatea cutanată la vârstnici şi copii impune precauţii; prezenţa echimozelor sugerează
utilizarea unor manevre blânde pe zone mai întinse dar nu şi exercitarea unor presiuni punctiforme
mai energice, având grijă ca fricţiunea punctuală să nu provoace flictene;
● în asocieri de spasmofilie cu polientezopatie se vor utiliza tehnicile de relaxare şi tehnici blânde
de masaj;
Zone anatomice în care se interzice masajul:
● spaţiul popliteu (situat pe faţa posterioară a articulaţiei genunchiului); ●triunghiul lui Scarpa
(situat la rădăcina membrului inferior, faţa anterioară); ● axilă (subsuoară); ● articulaţia cotului
(faţa anterioară); ● partea anterioară a gâtului; ● zona mamară; ● partea interioară a coapselor;
zona cu varice
Manipulările
Manipulările coloanei şi membrelor, cu scop terapeutic în diverse suferinţe ale aparatului
musculoarticular, probabil că au fost utilizate din cele mai vechi timpuri. Organizarea lor sub
forma unei metode cu tehnică şi indicaţii precise o face pentru prima oară, în 1874, A. T. Stiill.
în S.U.A., denumind metoda „osteopatică".
Meritul de a fi generalizat în practica kinetologică manipulările îl are Robert Maigne, din
Franţa, care descrie în amănunt tehnicile de lucru atît în manipularea vertebrală, cît şi in cea a
articulaţiilor periferice. .
Manipularea este „o mobilizare forţată care poartă elementele unei articulaţii peste jocul
voluntar şi obişnuit al lor, pînă la limita jocului anatomic posibil, fără a o depăşi". Această
definiţie nu trebuie să lase impresia că noţiunile „manipulare" şi „mobilizare" sînt sinonime.
Tehnica unei manipulări are citeva momente precise: segmentul de manipulat trebuie la
început poziţionat („punerea în poziţie") în aşa fel încît din acea poziţie să permită mişcarea
pasivă utilizată în manipulare.
De aici, în mod pasiv, cu musculatura perfect relaxată, segmentul este mişcat, de către
kinetoterapeut, pînă la limita maximă permisă de respectiva direcţie de mişcare - aceasta este o
„mobilizare", şi nu o „manipulare”.
Mobilizarea a adus ţesuturile articulare şi periarticulare la nivelul de tensiune („punerea
în tensiune"). De la acest nivel, kinetoterapeutul execută mişcare forţată, bruscă, unică - aceasta
este „manipularea". De obicei, în acest moment de solicitare suplimentară a direcţiei de mişcare
se simte că o rezistenţă cedează cu citeva grade. Se poate auzi şi un cracment caracteristic, dat de
fenomenul de cavitaţie, cînd se separă capetele articulare.
Manipularea are deci trei momente precise:
- punerea în poziţie; - punerea în tensiune; - impulsul manipulativ.
Manipularea are şi două reguli de bază: - regula „non-dolorităţii"; - regula „mişcării
contrare", adică utilizarea direcţiei de mobilizare în sens opus direcţiei blocate şi dureroase.
Manipulările rahisului sînt din punct de vedere tehnic de trei feluri:
a) directe, în care pacientului, aflat în decubit ventral, i se aplică, de către kinetoterapeut,
cu mina, presiuni directe pe apofizele spinoase sau pe apofizele transverse, presiuni urmate de o
relaxare rapidă – metodă în general puţin utilizată, fiind dezagreabilă şi având efecte limitate ;
b) indirecte, în care se recurge la mişcări şi presiuni pe segmentele vecine coloanei,
pentru ca prin intermediul lor să se creeze manipularea vertebrală (de exemplu, mobilizarea
bazinului, umerilor) ;
c) semiindirecte, la baza cărora stă principiul manipulărilor indirecte (adică mişcarea
globală este realizată de la distanţă), dar manipulatorul, prin presiuni sau contrapresiuni la
nivelul sau sub nivelul segmentului de tratat, localizează precis efectul manipulării.
Există manipulări semiindirecte „asistate" - în care presiunea locală urmează acelaşi sens
ca şi mişcarea globală, fiind aplicată chiar pe segmentul de manipulat - şi manipulări
semiindirecte „contrate" – în care presiunea locală este direcţionată în sens contrar mişcării
globale şi se aplică sub segmentul ce trebuie mobilizat.
Pentru manipulările în rotaţie, pentru a localiza segmentul se recurge la un artificiu: se
face o lateroflexie, cu încurbura maximă la segmentul de manipulat; menţinîndu-se această
lateroflexie, se realizează rotaţia - pe partea lateroflexiei - ştiindu-se din mecanica coloanei
vertebrale că in această situaţie în respectiva
zonă rotaţia va fi maximă.
Manipularea trebuie precedată de testarea tuturor direcţiilor de mişcare a segmentului
vertebral interesat. Respectand regulile manipulării - „non-doloritatea" şi „mişcarea contrară" -,
nu se va manipula un segment care are toate direcţiile de mişcare blocate şi dureroase.
Bararea cu 1-2 sau 3 liniuţe a unei direcţii de mişcare arată gradul de limitare a mişcării
respective sau al intensităţii durerii. Manipularea se va face pe direcţiile nebarate; cele barate
arată contraindicaţiile tehnice ale metodei. In general, trebuie să existe cel puţin 3 direcţii de
mişcare libere, pentru ca manipularea să aibă toate şansele de reuşită.
Uneori, mai ales în suferinţele cronice, este dificil de precizat sensurile dureroase ale
mişcării segmentului, în acest caz, în segmentul cercetat se execută pasiv mobilizări repetate de
“punere în tensiune" pe cîte o direcţie, cu forţare uşoară, pentru a înregistra
direcţiile cu adevărat dureroase.
Pentru coloana cervicală aceasta este cea mai bună metodă. Pentru segmentele
dorsolombar şi lombar, la care apar frecvent „deranjamente intervertebrale minore"şi care au în
manipulare indicaţia de elecţie, testarea se face prin:
- presiune directă pe apofiza spinoasă ;
- presiune laterală pe apofiza spinoasă ;
- presiune pe ligamentul interspinos ;
- presiune pe articulaţia interapofizară.
Tehnica generală a manipulării vertebrale
Şedinţa de manipulare este alcătuita din cîiteva etape, care trebuie respectate:
 Poziţionarea pacientului şi a manipulatorului trebuie să permită o cit mai buna relaxare,
precum şi un abord confortabil al segmentului de manipulat. Cînd ne vom referi la
asuplizarea coloanei, vom preciza aceste poziţii.
 Decontractarea musculară a segmentului este deosebit de importantă, ea pregătind
mobilizarea. Se obţine printr-o aplicare de căldura locală, dar mai ales printr-un masaj
zonal lent, dar insistent, prin netezire si petrisaj.
 Mobilizarea segmentului se va începe cînd există un maxim de rezoluţie musculară. Ea
are în primul rind rolul de a depista direcţiile de mişcare dureroasă şi limitată a rahisului.
Odată hotărîte direcţiile în care se va acţiona, se fac mobilizări lente pină la nivel de „punere
în tensiune"; segmentul se menţine aici citeva secunde şi se revine; se repetă lent de 5-10 ori
mobilizarea pe respectiva direcţie, după care se trece la o nouă direcţie etc.
Din cînd în cînd se vor reîncerca, cu prudenţă, direcţiile de mişcare blocata şi dureroasă,
căci uneori le putem regăsi schimbate.
Uneori, în cazurile acute sau foarte vechi, oprim prima şedinţă în acest stadiu, urmand ca
în următoarea să trecem la:
 Manipularea propriu-zisă, care se va face doar cind pacientul este bine pregătit, obişnuit
cu mişcările făcute care nu i-au provocat dureri, iar schema „în stea" este bine precizată.
De preferat se va începe pe acea direcţie de mişcare liberă, care este opusă celei mai
dureroase direcţii. Manipularea se face monodirecţional sau combinată cu o altă direcţie, în care
mişcarea este de asemenea liberă.
Aşa cum s-a mai arătat, manipularea se exercită cu fermitate, scurt, începind de la nivelul
de „punere în tensiune". Rezultatul manipulării poate fi resimţit imediat de pacient. Un nou
testing al schemei „în stea” poate arăta această ameliorare.
Se trece apoi la manipularea unei alte direcţii de mişcare. Intr-o şedinţă nu se fac mai
mult de 3-4 manevre consecutive pe un segment vertebral.
Un manipulator cu experienţă poate aprecia însă de la caz la caz această indicaţie
Pentru obţinerea unui bun rezultat sînt necesare 2-3 şedinţe în cazurile medii sau 4-6
şedinţe, în cele cronice. Se recomandă două şedinţe pe săptămână, dar se pot face şi zilnic.
Manipulările pot da unele reacţii, cum ar fi :
  curbaturile, care de obicei apar doar după prima şedinţă şi dispar la aspirină sau spontan
in 1-2 zile ;
 exacerbarea tranzitorie a durerilor pentru care s-a practicat manipularea la 6-10 ore după
şedinţă, interval în care pacientul s-a simţit bine. Acest „interval liber” este important de
apreciat, căci în cazul în care chiar în timpul şedinţei sau imediat după aceea durerile se
accentuează este o dovadă că manevra a fost făcută greşit. Curbaturile, ca şi exacerbarea
durerilor, dacă apar, obligă la nerepetarea manipulării
decit după ce acestea au dispărut complet;
 apariţia unor tulburări vegetative - dovadă a interesară simpaticului local. Astfel, pot
apărea sudaţii axilare şi pe corp, meteorism abdominal, dureri epigastrice, palpitaţii,
greaţă cu vărsături etc, de obicei la persoanele cu distonii neurovegetative; acestea nu
contraindică o nouă manipulare.
Indicaţiile şi contraindicaţiile manipularilor rahisului.
Indiferent de sindroamele clinice ale suferinţei vertebrale în care sînt indicate
manipulările, acestea trebuie să ţină seama de etiologia mecanică discala sau articulară
interapofizară. In această idee, iată care sînt indicaţiile manipulărilor: lombalgiile acute sau
cronice, lombosciaticele, nevralgiile sau nevritele de crural, dorsalgiile cronice sau acute,
cervicalgiile acute şi cronice, nevralgia cervicobrahială etc.
Contraindicaţiile absolute sînt suferinţele rahisului de origine inflamatorie, infecţioasă
sau tumorală ; de asemenea, osteoporoza avansată - existînd pericolul unor fracturi vertebrale -
sau artroza avansată hiperostozanta, care blochează segmentele
Accidentele manipulărilor rahisului în general sînt foarte rare şi se datoresc fie unor
erori de diagnostic, fie unei tehnici intempestive. Apar, mai ales, la manipulările coloanei
cervicale. Unele sînt foarte grave, ducînd la deces prin accident vascular trombotic de trunchi
cerebral sau tetraplegie şi paraplegie prin accident vascular medular.
S-au mai descris accidente hemoragice meningiene.
Alte accidente sunt grave, cum ar fi : fractura vertebrală, paraliziile de plex brahial sau de
sciatic, surdităţile brusc instalate etc.
Manipulările membrelor. Manipulările articulaţiilor membrelor sînt mult mai puţin
importante în kinetoterapie decit manipulările rahisului.
Există, de fapt, două aspecte care diferenţiază tehnica obişnuită a mobilizărilor pasive de
manipulările articulare. După cum s-a arătat, mobilizarea aduce mişcarea unui segment pînă la
„punerea în tensiune". Manipularea începe de aici înainte printr-o scurtă, rapidă şi fermă-forţare
articulară peste această limită.
In al doilea rînd, manipularea membrelor pleacă de la analiza „mişcărilor imposibile
activ", dar fiziologic posibile. Este vorbA de micile mişcări care pot fi realizate pasiv in diverse
articulaţii, ca spre exemplu: mişcările de lateralitate din interfalangiene, metacarpofalangiene,
pumn, genunchi etc.; mişcările de rotaţie din metacarpofalangiene, metatarsofalangiene, cot,
genunchi etc.; mişcările de desprindere în ax prin tracţiune
prezente în toate articulaţiile; mişcările de alunecare antero-posterioară, ca la pumn, genunchi
etc.
Aceste mişcări se blochează în cazul suferinţelor articulare, iar manipularea
pentru recîştigarea lor aduce o rapidă ameliorare a durerilor, ca si a mobilităţii în general a
respectivei articulaţii.
Aplicînd tehnica de manipulare (întindere scurtă şi bruscă) nu numai că nu vom
decontracta muşchiul, ci din contră îi vom mări contractura
Tracţiunile (elongaţiile) vertebrale
Metoda denumită, nu prea corect, şi „vertebroterapie" reprezintă o tracţiune în ax a
diverselor regiuni ale coloanei, cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Tracţiunea se
execută cu diverse aparate sau, instalaţii.
O serie de cercetări experimentale pe cadavru sau pe simulatoare de coloană au
demonstrat că tracţiunea realizează distanţări intervertebrale dacă se exercită cu forţe adecvate.
Concomitent se formează un „fenomen de vid", în care o substanţă de contrast injectată
intervertebral se concentrează spre mijlocul discului, rămînînd în mare parte aici şi după oprirea
tracţiunii. Studiile „pe viu" au confirmat ulterior prin radiografii valabilitatea efectelor
tracţiunilor.
Pentru coloana lombară se consideră că putem realiza o depărtare intervertebrală de 1,5
mm aplicînd o tracţiune de 330 kg (175 kg pentru contracararea frecării pe masa de elongaţie, 10
kg pentru întinderea ligamentelor şi discurilor şi 145 kg pentru cedarea forţei musculare) (De
Seze şi Levernieux). Desigur, cifrele sînt aproximative, ele variind după diverşi cercetători. In
cadrul unei tracţiuni de 5 minute se obţine un maxim de depărtare intervertebrală la nivelul L5-
S1 (2,5 mm), apoi, în ordine, între L4 şi L5 (1,5 mm), între L4 şi L3 (1,3 mm), distanţare care se
pierde la 30 de minute după încetarea tracţiunii (Lehman şi Brunner).
Pentru coloana cervicală se consideră că o tracţiune de 10 kg pe verticală şterge lordoza,
iar de la 12 kg în sus se produce distanţarea intervertebrală, în special la nivelul C4-C5 şi C5-C6
(Bard şi Jones).
Tehnici de tracţiune. De obicei tracţiunea se execută în axul coloanei, dar există şi
tracţiuni zise „orientate", care se execută pe segmentul vertebral uşor înclinat (în flexie sau
lateroflexie).
Tracţiunea poate fi continuă - ore sau chiar zile -, în care caz forţa de tracţiune este slabă,
scontîndu-se că durata prelungită va face să cedeze rezistenţa musculară. Prin această tehnică nu
se ajunge la ecartaj vertebral. Se utilizează mai frecvent tracţiunea continuă de scurtă durată
(minute), dar cu forţă crescută.
In ultimul timp se preferă tracţiunile intermitente, discontinue, în care forţa de tracţiune
se creşte progresiv, atinge un maxim la care se menţine citeva minute, apoi scade treptat pînă la
zero sau pînă la o anumită valoare, apoi din nou se reia ciclul de tracţiune. Există şi alte variante
de modulare intermitentă a forţei de tracţiune.
Din punctul de vedere al poziţiei, se aplică tracţiuni din culcat, şezind sau în ortostatism.
Aparatajul de tracţiune este destul de variat, utilizând ca forţă de tracţiune fie greutatea
parţială a corpului prin alunecare pe plan înclinat sau la verticală, fie contragreutăţi, fie tamburi
de tracţiune manipulaţi prin manivele sau cu comandă automată etc. Acest apărataj are diverse
sisteme de fixare a segmentelor vertebrale (căpăstru, chingi etc), care reprezintă contratractiunea
sau forţa de tracţiune ce se exercită prin intermediul
lor.
Tracţiunea se poate aplica şi asupra corpului scufundat în apă caldă, avînd avantajul efectului
decontracturant al acesteia, dar şi dezavantajul dificultăţilor de poziţionare şi menţinere a acestei
poziţii contra tendinţei de ridicare la suprafaţă a corpului.
Dacă aparatele şi sistemele de tracţiune vertebrală sînt variate, regulile aplicării acesteia
se menţin aceleaşi şi trebuie respectate strict:
 Poziţia pacientului trebuie să fie cît mai confortabilă, ca să asigure decontracturarea
musculară
 Sistemele de fixare să nu lezeze ţesuturile şi să nu jeneze circulaţia
 Forţa de tracţiune este progresivă în cadrul unei şedinţe, dar şi de
la o şedinţă la alta
 Senzaţia de ameliorare sau dispariţie a durerii sub tracţiune este indicatorul cel mai bun al
aplicării unei tehnici corecte ; invers, în cazul creşterii intensităţii sau zonei durerii
 Forţa de tracţiune este redusă treptat spre sfîrşitul şedinţei
 Durata unei şedinţe nu depăşeşte 10-15 minute, penitru coloana cervicală, şi 20-30 de
minute pentru coloana lombară - la aceste durate se va ajunge progresiv
 Se execută o şedinţă pe zi sau trei pe sâptămînă
Indicaţii şi contraindicaţii. Indicaţiile (teoretice) ale tracţiunilor vertebrale sint reprezentate de
sindroamele clinice dureroase cervicale sau lombare de origine mecanică, acute sau cronice,
determinate de afectarea discului, ligamentelor sau maselor musculare. De asemenea,
radiculalgiile de origine vertebrală reprezintă o indicaţie de bază. Hotărîrea însă de a supune
aceşti pacienţi la o tracţiune vertebrală este azi mai limitată decît în trecut.
Se vor evita tracţiunile în cazul : ▪ hiperalgiilor cervicale sau lombare; ▪ prezenţei unor
fenomene neurologice nete sau a unul sindrom dural foarte accentuat; ▪ prezenţei unor devieri
vizibile ale coloanei (cifoze, scolioze) ; ▪ Persoanelor mai în vîrstâ (peste 60 de ani) ;
▪persoanelor cu un sistem, nervos labil, anxioase.
Tracţiunea vertebrală impune o supraveghere continuă a pacientului în timpul şedinţelor,
kinetoterapeutul dialogand mereu cu el, pentru surprinderea apariţiei oricărui fenomen revelator
de incidente neplăcute, cum ar fi : paresteziile, durerile, ameţelile, senzaţia de lipotimie,
hipoesteziile etc.

19. Factorii fizici curativi, clasificarea lor după origine şi natură. Mecanismul de
acţiune a factorilor fizici curativi asupra organismului. Bazele teoretice şi
principiile în aplicarea FFC.
Fiziobalneoclimatologie - ramura medicinei clinice care studiază proprietăţile curative ale
factorilor fizici naturali şi artificiali, şi elaborează metodele de aplicre a acestora, în scop
terapeutic, profilactic şi de recuperare.
Noţiuni generale: Fizioterapia după structură se împarte în 2 părţi:
1.Generală. Partea generală examinează bazele metodologice de utilizare corectă a
factorilor fizici curativi, mecanizmul fiziologic şi terapeutic a acestor factori,principiul de
utilizare a lor în clinică.
2.Specială. Partea specială (clinică) – determină particularităţile de utilizare a factorilor
fizici curativi în diferite forme nozologice.
F.F pot fi aplicaţi atît desinestătător cît şi în asociere cu tratamentul medicamentos. Asocierea
medicament+factor fizic blochează acţiunea negativă a medicamentului.
Clasificarea factorilor fizici:
 După origine:
a) naturali sau adevăraţi: apa, aerul, soarele, clima, mineralele;
b) artificiali (performanţi):curent electric, cîmpul magnetic,electromagnetic, energia mecanică,
lumină, sunet, ş.a;
 După mecanismul predominant de acţiune curativă:
a) reacţii generale adaptive(prin mecanisme neuro-endocrine şi vegetative)
b) reacţii reflexe segmentare
c) acţiune locală(metabolică)
d) modificarea fizico-chimică a mediului intern
Clasificarea factorilor fizici curativi:
(în dependenţă de tipul şi forma energiei utilizate)
1.Curent electric continuu de joasă intensitate: ● Galvanizarea;
● Electroforeza medicamentoasă
2.Curenţi cu impulsuri şi tensiune joasă: ●Analgezia transcraniană; ●Somnul electrogen;
●Diadinamoterapia (DDT); ●Amplipulsoterapia (CSM); ●Terapia cu curenţi interferenţiali;
● Fluctuorizarea; ●Electrostimularea; ●Electrodiagnosticul; ● TENS-ul; ● PENS; ● Curentul
Trabert.
3. Curenţi tensiune înaltă: ● Ultratonoterapia; ● Darsanvalizarea locală
4.Cîmpuri electrice,magnitice şi electromagnitice cu diferit caracter: ● Franclinizare; ●Terapia
cu unde scurte; ● Magnitoterapie; ● Inductotermie; ● Terapie cu microunde.
5.Oscilaţii electromagnitice de diapazon optic- fototerapie: ● Iradieri ifraroşii; ● Raze vizibile;
● Iradieri cu raze ultraviolete; ● Laseroterapie.
6.Oscilaţii mecanice ale mediului: ● Terapie cu ultrasunet; ● Fonoforeza medicamentoasă;
●Vibrioterapia.
7.Mediu aerian special sau modificat: ●Inhaloterapia sau aerosoloterapia;
●Electroaerosoloterapia; ● Baroterapia; ● Spelioterapia; ● Aeroionoterapia; ● Aromoterapia;
● Climatoterapia.
8.Hidroterapia
9.Balneologia
10. Energia termică (Termoterapia): -cu temperaturi ridicate (Parafinoterapia;
Ozocheritoterapia; Peloidoterapia; Psamoterapia);
-cu temperaturi scăzute - crioterapia (Criosauna; Hipotermia
generala; Ghiaţă)
Clasificarea sindromo-patogenetică a metodelor fizice curative (prof.Ponomarenco):
I. Metode organonespecifice de acţiune.
1.Metode antialgice:
▪ a. cu acţiune centrală: -Somn electrogen; -Electroanalgezia transcraniană
▪ b. Metode cu acţiune periferică: - DDT (BF, PL, PS.); - CSM; - Iradierea cu raze ultraviolete; -
-TENS; -Curentul Trabert.
2. Metode cu acţiune antiinflamatorie:
a. Cu acţiune antioxidativă: - Undele scurte; - Terapia cu frecvenţă înaltă
b. Cu acţiune antiproliferativă: - Microundele decimetrice lungi; - Microundele decimetrice
scurte; - Biostimularea laser diapazon roşu; - Inhalaţii cu corticosteroizi; - Ultrasonoterapia; -Sti-
mularea transcutană.
c. Cu acţiune regenerativă (de reparaţie): - Amplipulsterapia; - Darsonvalizarea locală; -Bio-
stimularea laser infraroşu; - Terapia în cîmp magnetic de înaltă frecvenţă şi intensitate; -Iradie-
rea cu raze infraroşii; - Masaj curativ.
3.Metode cu acţiune antivirală, antimicotică, antibacteriană.
● Electroforeză endonazală; ● Inhalaţii; ● Iradierea cu raze ultraviolete; ● Aeroionoterapia
locală; ● Băi cu permanganat de Kaliu; ● Electroforeza cu Zn; ● Aplicaţii cu nămol;
●Darsonvalizarea locală; ● Oxigenobaroterapia
4.Metode cuacţiune catabolică:
▪ Băi de aer; ▪ Vibrovacumterapia; ▪ Băi de ozon; ▪ Băi de oxigen; ▪ Băi de contrast; ▪
Biostimularea laser; ▪ Oxigenobaroterapia; Stimularea electrică; ▪ Talasoterapia; ▪ Unde scurte;
▪Magnitoterapia.
5. Metode cu proprietatea de a regenera tegumentul şi îmbunătăţi elasticitatea:
● Băi carbogazoase; ● Darsonval; ● Băi sulfuroase; ● Oxigenobaroterapia; ● Raze ultraviolete
medii doze suberitemice.
6.Metode ce reglează diapazonul ionic în ţesuturi:
- Ape minerale (per os, microclizme, băi.)
7.Metode ce stimulează metabolizmul vitaminic:
- Helioterapia; - Raze ultraviolete doze eritemice
8. Metode ce stimulează trofica ţesut:
- Curenţii interferenţiali; - Stimularea transcutană; - Masajul; - Undele scurte transcerebral;
- Ultratonoterapia
9. Metode imunostimulatorii: - Helioterapia; - Baroterapia normobarică; - Iradierea
sîngelui cu raze ultraviolete, laser; - Raze ultraviolete lungi; -Băi de terebentină; -Biostimu-
larea laser infraroşu; - Microunde milimetrice
10. Metode imunosupresorii:
- Electroforeza cu imunosupresorii; - Unde scurte; - Băi sulfuroase; - Magnitoterapia frecvenţă
înaltă; - Helioterapia.
11. Metode cu acţiune citolitică (oncologie):
- Laser intensitate înaltă; - Unde decimetrice lungi intensitete înaltă; - Electroforeza cu
citostatice; - Magnitoterapia (micşorarea tum.în volum); - Ultrasunet intensităţi mari.
II. Organospecifice:
1.Metode cu acţiune asupra SNC
a.Acţiune psihostimulatorie: (Aeroionoterapia de lungă durată; - Sauna; - Băi de oxigen;
-Hromoterapia neselectivă)
b. Acţiune sedativă: (- Somn electrogen; - Franclinizarea; - Galvanizarea segm. a SNC; -
Electroforeza cu prep. Sedative; - Băi de azot; -Băi iodobromice; -Aerofitoterapia, aromaterapia)
c. Acţiune de tonizare: (- Masaj curativ; -Băi de contrast; - Băi de perlă; -Duş Şarco,
circular, scoţian; - Talasoterapia; - Împachetările umede; - aerofitoterapia)
d. Acţiune psihorelaxantă: (- Cromoterapia selectivă; - Vibromasaj relaxant; - Relaxare
audiovizuală);
2. Cu acţiune asupra SN periferic:
a. Acţiune anestezică: - crioterapia locală; - electroforeza cu anestezice
b. Acţiune neurostimulatorie: - fluctorizarea; - neuroelectrostimularea; - DDT
c. Acţiune de exitare a terminaţiunelor nervoase periferice: - Darsonvalizarea locală; - Băi
de muştar; - Băi de salvie; - Iradierea cu raze ultraviolete medii doze eritemice.
3. Met. cu acţiune asupra sistemului endocrin:
a.Sistemul hipotalamo-hipofizar: - Unde scurte transcerebral ; - Somn electrogen; - Electro-
analgezia transcraniană; - Electroforeza intranazală;
b. Glanda tiroidă: - Băi iodobromice; - Băi cloridosodice; - Microunde centimetrice I mici; -
Biostimularea laser diapazon infraroşu;
c. Pancreasul: - Ape minerale per os, ce conţin clor, sulfaţi, sodiu, calciu, magneziu.; - Băi
de rodon; - Magnitolaseroterapia;
d. Suprarenalele: - Microunde decimetrice lungi; - Magnitoterapia cu frecvenţă înaltă,
intensitate joasă; - galvanizarea.
4. Metode cu acţiune asupra aparatului locomotor:
a. Miostimulatorie: - CDD; - CSM; - Interferenţterapia; - MT cu impulsuri; - duşuri
b. Miorelaxante: - Vibroterapia; - Băi calde; - Raze infraroşii; - Parafină, ozocherită; -Microunde
decimetrice
c. Acţ. de defibrozare: - Ultrafonoforeză cu fermenţi; - electroforeză; - Compresii cu prep.
Defibrozante; - Unde ultrasonore; - Băi de rodon; - Băi sulfuroase; - Băi iodobromice; - Parafină,
ozocherită;
d. Fibromodulatorii (ţes.fibros): - Aplicaţii nămol; - Parafină, ozocherită; - Biostimularea laser
infraroşu; - Băi rodon, sulfuroase, iodobromice; - Raze ultraviolete doze eritemice
5. Acţiune asupra sistemului cardio-vascular:
a. Acţiune vasodilatatorie: - Galvanizarea; - Electroforeza; - Microunde decimetrice; - Unde
scurte; - Băi conifere, rodon; - Parafină, ozocherită;
b. Vasoconstritorie: - Comprese reci şi răcăritoare; - Electroforeza; - Crioterapia locală
c. Atiedemice: - Comprese cu alcool; - Magnitoterapia cu impulsuri; - Vacumterapia
segmentară; - Vibroterapia; - Raze infraroşii; - Unde scurte; - galvanizarea
6. Met. cu acţiune asupra proprietăţilor sîngelui:
a.Acţ. de hipercoagulare: - Galvanizarea; - Raze ultraviolete doze eritemice; - Băi de contrast;
b. Acţ. de hipocoagulare: - MT frecvenţă joasă; - Laser diapazon infraroşu; - Băi iodobromice,
carbogazoase, cloridosodice; - Iradierea sîngelui cu raze laser;
7. Acţ. asupra sistemului gastro-intestinal:
a.Stimulează funcţ. Secretorie: - Ape minerale cu hidrocarbonaţi de clor, magneziu, calciu; -
Unde scurte; - galvanizarea;
b. Secretolitică: - Ape minerale cu sulfaţi de sodiu, magneziu; - Galvanizarea
c. Colonostimulatorii: - Irigări intestinale; - Clizme; - Interferenţterapia; - microclizme
d. Colonorelaxante: - Ape minerale cu sulfaţi de sodiu, magneziu; - Raze ultraviolete doze
suberitemice; - Comprese calde; - Băi cu apă caldă
8. Met. cu asupra tegumentului:
a.Stimulearea sintezei de melanină: - Raze ultraviolete lungi; - PUVA-terapia;
 b. Fotosensibilizatorii: - Băi solare
c. Antipruritică: - Băi spumoase; - Electroforeza cu antihistamine; - Darsonvalizarea; -Francli-
nizarea;
d. Cheratolitică:- Băi alcaline, sulfuroase, solare; - Peloidoterapia
e. Diaforetică (stimulează transpiraţia): - Sauna; - Împachetările umede; - vaporizarea

Principii de utilizare a factorilor fizici:

 Terapiei etiologice, patogenetice şi simptomatice:
Se realizează acest principiu pe baza proprietăţilor specifice a f.f.c. şi a influenţii lor asupra
anumitor funcţii ale organizmului.
Medicul indică aşa f.f.pentru a înlătura agentul etiologic a maladiei şi includerea activă în
patogenie, ducînd la lichidarea simptomelor generale a bolii.
Acest principiu stă la baza aplicării f.f. asupra focarului patologic: local, zone reflexogene,
segmentare, general-
 Principiul individual: - “Se tratează nu boala, dar bolnavul”
Se ţine cont de: - vîrsta, sexul, dezvoltarea fizică, constituţia.
-Maladiile asociate
- Reacţia organizmului la f.f.
- Activitatea bioritmică a funţiei organizmului
- Contraindicaţiile f.f.
- Modul de activitate ţi condiţiile de trai
 Principiul tratamentului optimal:
Medodica aplicată a f.f. trebue să corespundă caracterului şi fazei de dezvoltare al procesului
patologic.
Bazîndune pe acest principiu în perioada acută se folosesc f.f. cu I mici şi pe zone segmentare.
În per. subacută şi cr. – I mai mari şi pe proecţia focarului patologic.
 Principiul tratamentului dinamic
Conform lui pe parcursul tratamentului periodic este nevoie de a modifica parametrii factorilor
fizici utilizaţi: - modificăm regiunile de aplicare a factorilor fizici; - intensitatea factorilor fizici;
- durata de acţiune a lor;
Acest principiu se ia în consideraţie şi atunci cînd în tratament folosim preparate medicam-se.
 Principiul tratamentului pe cursuri:
Un tratament raţional apare după un curs de tratare . Cursul şedinţelor poate fi alcătuit din :
- 6-8 şedinţe; - 8-10 şedinţe; - 15-20-30 şedinţe – mai rar ,în caz de stimulare electrică.
În restul cazurilor f.f se indică nu mai mult de 10 şedinţe.
Ca excepţie pînă la 20 de şedinţe de magnitoterapie.
După un curs de 8-10 şedinţe se face o întrerupere , după care cursul poate fi repetat. Durata
repausului este diferită:
-pentru metodele electroterapeutice cursul se repetă peste 2 săptămîni
-pentru ultrasunet, inductotermie, unde decimetrice lungi – 4 luni
- f.f. naturali 6-12 luni (mai raţional 12 luni)
-pentru undele scurte , mai ales la copii, se repetă schimbînd pe microunde
 Principiul universal de utilizare:
Presupune pe de o parte proprietatea de folosire a unui f.f. la diferite patologii, pe de altă parte –
aplicarea diferitor factori fizici la una şi aceeaşi maladie.
În practică se explică: un medic dispunînd de un arsenal nu prea mare de f.f. poate trata absolut
toate maladiile, pţinînd cont de indicaţiile şi contraindicaţiile f.f.
 Principiul tratamentului complex
Se bazează pe 2 forme :
- de asociere a f.f. cînd în acelaş timp, pe aceeaşi regiune se influenţează cu 2 f.f. sau un factor
fizic plus medicamentul ( elecroforeză)
- de combinare a f.f. cînd după o metodă îndată aplicăm altă metodă de acţiune a factorilor fizici
Modificările în ţesuturi după primul factor fizic nu reuşesc să dispară şi influenţăm cu al 2-lea
factor fizic.
La baza acestor principii stau cîteva criterii:
- criteriul de sinergism – utilizarea în complex a factorilor fizici cu aceeaşi acţiune. Prin aceasta
se explică şi obţinerea acţiunii sporite, fiindcă are loc sumarea efectelor f.f. (
vacuumelectroforeză, inductoelectroforeză)
-Criteriul de antagonism – ex: băile de contrast se indică în perioada de remisie; utilizarea razelor
ultraviolete după care iradierea cu raze infraroşii
- Criteriul ce se bazează pe mecanismul de sensibilizare – un factor fizic duce la creşterea
sensibilităţii organismului, după care aplicăm alt factor fizic. Ex: pentru a spori eritemul cu raze
ultraviolete, înainte de aceasta se iradiază cu raze infraroşii sau se aplică termoforul
-criteriul de sporire a reacţiei locale – mai des e utilzat la aplicarea factorilor cu acţiune locală în
combinare cu cei cu acţiune generală
Procedurile cu acţiune generală acţionează insuficient asupra proceselor patologice locale,
deaceea se indică şi o procedură locală. E preferabil ca procedura locală să fie efectuată înainte
de cea generală. În aceeaşi zi la un pacient nu se indică mai mult de 2-3 proceduri, deoarece
poate apărea epuizarea organismului.
Se recomandă alternarea procedurilor .
Este incompatibilă aplicarea a 2 proceduri la aceeaşi zonă reflexogenă. Nu se recomandă în
aceeaşi zi aplicarea a 2 şi mai mulşi f.f. asemănători după natură (raze violete+băi de soare,
nămol+aplicaţii cu argilă)
Nu se recomandă de indicat proceduri cu acţiuni diferite, deoarece pot duce la acutizarea
procesului patologic ( ca excepţie cu scop de antrenare a organismului se recomandă)
- Nu se indică proceduri care excită şi inhibă funcţiile SNC
- Nu se indică 2 proceduri la una şi aceeaşi regiune, dacă au proprietatea de a irita
tegumentul. Ex: iradierea cu raze ultraviolete+curentul galvanic
- Somnul electrogen, electroanalgezia transcraniană nu se combină cu electroforeza nazală,
galavanizarea după Şcerbak, electroforeza de-a lungul coloanei vertebrale, electroforeza
transorbitală.
- În zilele cînd se efectuează investigaţii (RMN, CT, radiografie) , procedurile
fizioterapeutice nu se efectuează.
- Eritemoterapia nu se combină cu radioterapia, undele decimetrice lungi. După cursul de
eritemoterapie se poate indica radioterapie numai peste 5-7 zile
- După radioterapie, eritemoterapia se recomandă peste o lună
- Fangoterapia nu se recomandă cu băile minerale şi alte proceduri calde
- La mare, la început se recomandă razele soarelui apoi apa de mare
- Aeroterapia se poate asocia cu toate procedurile fizioterapeutice
- Electroforeza nu se indică după băile de soare
- Băile de mare nu se recomandă de combinat cu nămolul, inductoterapia, microundele şi
alte băi minerale
Mecanismele fiziologice a factorilor fizici:
I. Mecanism neuro-reflector dezvoltă reacţii de tip:
1. local (direct)
2. segmentar (neorometamer: dermatom, sclerotom, vazotom, miotom, splancotom,)
3. generalizat(metabolică, ş.a)
4. Reacţiile reflectorii locale prevalează asupra altor tipuri de reacţii neuro-reflectorii.
Răspun- sul în reacţiile reflectorii locale este estimat în zona de acţiune a factorilor
fizici.
5. - Reacţiile neuroreflectorii complexe legate de sistemul nervos vegetativ au caracter
segmentar de tipul reflexelor somato-simpa- tice – produc modificări vasculare şi
metaboli- ce (trofice) în unul şi altor organ.
 6. - Extinderea excitaţiilor din zona de aplicare a factorilor fizici spre structurile superioare
ale SNC au acţiune asupra tuturor sistemelor organismului deci dezvoltă reacţiile
reflectorii generelizate.
II Mecanismul umoral şi neuro-umoral:
al acţiunei procedurilor fizioterapeutice duce la formarea în ţesuturile organismului a
substanţelor biologice active, histaminei, neuromediatorilor – noradrenalina, dopamina şi
acetilcolina. Ca urmare, aceste substanţe măresc eliberarea hormonilor hipofizari, suprarenali,
tiroideni şi a altor glande cu secreţie internă, prin intermediul cărora se realizează acţiunea
fiziologică şi curativă a factorilor fizici.
Electroterapia.
Electrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul acţiunii unor agenţi fizici precum: curentul
electric (constant sau variabil), radiaţia electromagnetică (unde scurte, radar, etc) şi unda sonoră
(ultrasunet).
Prin electroterapie sau terapie electrică se înţelege aplicarea energiei electrice asupra unei
regiuni a organismului în scopul obţinerii de efecte terapeutice.
Noţiuni de fizică:
Curentul electric este un fenomen fizic ce se obţine în urma deplasării sarcinilor electrice, a
electronilor, de la polul pozitiv (+) la cel negativ (-), în vid sau de-a lungul unui material numit
conductor. Se cunosc trei tipuri de conductori: de gradul I (metalici), de gradul II (electrolitici) şi
de gradul III (gazoşi).
Se cunosc două tipuri de curent electric:
 direct, continuu: dinamica electronilor menţine totdeauna aceeaşi
direcţie; câmpul electric şi magnetic generat are, de asemenea,
aceeaşi direcţie;
 alternativ: direcţia electronilor se schimbă constant; câmpul electric
şi magnetic generat are alternanţă în evoluţie; frecvenţa cea mai
folosită în practică este de 50Hz.
Câmpul electric: în jurul fiecărui conductor străbătut de un curent electric se formează un câmp
electric; câmpul electric de 50Hz nu penetrează tisular, nu produce migrarea sarcinilor electrice
(ionilor) de la suprafaţă spre profunzime; unitatea de măsură este volt/m (V/ m).
Câmpul magnetic apare în jurul unui conductor străbătut de un curent electric; câmpul magnetic
al curentului de 50Hz penetrează ţesuturile şi induce formarea curenţilor a căror direcţie este
perpendiculară pe direcţia câmpului magnetic ; unitatea de măsură este tesla (T)
Impulsul este un eveniment electric izolat,separat de următorul printr-o perioadă definită de
timp.
Trenul de impulsuri (cicluri) este realizat de secvenţe repetitive de impulsuri.
Parametrii de stimulare sunt forma şi durata impulsului, durata pauzei, polaritatea şi intensitatea
curentului.
Electrodul terapeutic este un material bun conductor de electricitate,care permite transferul
electricităţii către ţesuturi; are formă (dreptunghiulară,ovalară, rotundă sau specială, gulerul
Scherbah) şi dimensiuni variabile (punctiform, mare); electrodul mic este cel activ, iar cel mare
este indiferent;
Densitatea curentului este invers proporţională cu mărimea electrodului; aplicarea electrozilor
se face direct, la periferia zonei dureroase sau pe dermatomul ce corespunde nervului afectat.
B. După organizarea temporală a undelor:
 curent alternativ, undele electrice se succed fără intervale libere;
 curent cu impulsuri (pulsaţi), undele sunt separate de intervale libere.
C. După forma undei: 1) impulsuri monofazice; 2) impulsuri bifazice: simetrice,
asimetrice, rectangulare, sinusoidale, exponenţiale, triunghiulare, etc.
Modularea este un fenomen fizic prin care parametrii curentului electric aplicat (amplitudine,
frecvenţă, durata impulsului) pot fi modificaţi pe timpul desfăşurării unui tren de impulsuri, cu
scopul de a îndepărta fenomenul de acomodare care apare pe parcursul şedinţei de terapie
şi scade randamentul terapeutic.
Rezistenţa este capacitatea materialului conductor de a se opune trecerii fluxului de electroni;
Mărimea fizică depinde de tipul de material folosit, de diametrul conductorului, de temperatură.
Impedanţa este capacitatea ţesuturilor vii de a opune rezistenţă la trecerea curentului electric.
Osul şi ţesutul adipos au impedanţa cea mai mare,iar nervul şi muşchiul cea mai mică.
Noțiuni de electrofiziologie:
Aplicarea unui stimul de o anumită calitate şi intensitate asupra unei celule induce un răspuns
care este consecinţa unui proces complex, cel mai adesea, de tip electric (depolarizare), mecanic
sau fotochimic.
Celula, unitatea de bază a organismelor vii, este un sistem electric datorită proprietăţii
membranei de fi încărcată electric în repaus, la exterior cu sarcini pozitive şi la interior cu sarcini
negative.
Toate celule vii au potenţial de membrană; celula nervoasă şi musculară au intens exprimat
acest fenomen, cu implicaţii legate de sensibilitatea particulară la aplicarea energiei electrice.
Intensitatea proceselor electrice ce se dezvoltă membranar influenţează activitatea celulei.
În repaus, procesele fizice şi chimice de la nivelul membranei celulare sunt în stare de echilibru.
Intervenţia unui stimul perturbă această configuraţie şi declanşază o serie de evenimente ce
formează ciclul depolarizare- repolarizare.
La nivelul membranei celulare se înregistrează, în repaus, un echilibru între forţele electrice
dispuse pe faţa internă şi externă a celulei, fenomen cunoscut sub numele de potenţial de repaus,
care pentru celula nervoasă măsoară 70mV.
Rolul hotărâtor în generarea lui îl au ionii de Na+ şi de K+ aflaţi în cantitate diferită în mediul
intra- şi extracelular;
Un stimul ce agresează membrana celulară produce modificări importante (în miimi de
secundă), cunoscute sub numele de proces de excitaţie; membrana stimulată devine permeabilă
ionilor de Na+, ceea ce declanşează un flux ionic de conducere către interiorul celulei, fenomen
prin care faţa externă a celulei devine negativă (proces de depolarizare); în perioada de
depolarizare celula este incapabilă să perceapă alte semnale (perioada refractară absolută).
Propagarea potenţialului de acţiune se face din aproape în aproape şi cuprinde întreaga
membrană; proprietatea membranei de a conduce unda de excitaţie se numeşte conductibilitate.
Viteza cu care se propagă excitaţia este variabilă, de la 0.5 la 120m/s, raportându-se la prezenţa
mielinei şi la grosimea fibrei.
Efectele biologice ale curentului electric:
Stimulul electric este utilizat pentru obţinerea următoarelor efecte:
 antialgic (blocarea transmiterii durerii);
 ionizant (penetrarea transcutană a unor substanţe chimice cu rol terapeutic);
 excitomotor (inducerea unei contracţii musculare
independente de voinţa persoanei);
 vasodilatator, nutritiv;
 antiedematos, rezorbtiv;
Efectul antialgic.
1) blocarea conducerii impulsului prin fibrele nervoase senzitive; fenomenul apare la anod,
poartă numele de galvanism şi are la bază procesul de hiperpolarizare pozitivă (absorbţie de
electroni); fenomenul este prezent doar în cazul curentului galvanic şi are semnificaţie redusă în
practică;
2) capacitatea ionizantă; într-un câmp electric, ionii şi particulele tisulare sunt mobilizate şi
orientate către polul cu semn electric opus; totodată, este facilitată pătrunderea de ioni şi
molecule din mediul extern, transtegumentar;
3) blocarea transmiterii impulsului dureros prin activarea controlului de poartă la nivel medular
(neurostimularea periferică) prin care fibrele A (mielinice, cu conducere rapidă, de 130m/sec)
stimulate pot bloca transmiterea influxului dureros prin fibrele С (nemielinizate, cu viteză redusă
de transmitere de 30m/sec) cu ajutorul unui neuron intercalar, inhibitor, din substanţa Rolando,
aflat în cornul medular posterior. Conform acestei teorii, stimulul electric (ce pleacă de la
exteroceptori) poate închide poarta,blocând, astfel, transmiterea influxului dureros prin fibrele C;
excepţiile de la acest mecanism sunt reprezentate de situaţiile de hiperalgezie, durere neuropată ;
4) vasodilataţia, proces care este marcat la catod şi care poate modifica pH-ul local şi, în
consecinţă, eliberarea de neuropeptide;
5) diminuarea activităţii celulare la nivelul cornului dorsal al măduvei;
6) stimularea producţiei de peptide opioide, şi, mai ales, de serotonină.
Efectul antalgic prin neurostimulare periferică se obţine cu ajutorul:
 curentului alternativ cu frecvenţă mică, de 30- 100Hz;
 curenţilor cu impulsuri de foarte scurtă durată de 0.2 milisec şi frecvenţă de 600Hz;
 curenţilor cu impulsuri, de tip rectangular şi diadinamic;
 curentului de medie frecvenţă.
În cazul stimulării cu ajutorul unui curent alternativ sau cu impulsuri de joasă frecvenţă,
electrodul negativ este polul activ; el are dimensiuni reduse (diametrul maxim de 5cm) şi se
aşază pe zona dureroasă; celălalt electrod,indiferent, poate fi plasat la distanţă, sau tot pe zona
dureroasă şi are dimensiuni mai mari (200cm2); electrodul activ poate fi plasat şi pe traiectul
nervului,

20. Particularităţile fiziobalneoterapiei în pediatrie.

Nou-nascut 10 zile
Sugar 11-1 an
Cresa 1-3 ani
Prescolara 4-7 ani
Scolar inferioara
8-12 ani la baieti
8-11 ani la fetite
Superioara
13-16 ani la baieti
12-15 ani la fete
Adolescenta
17-21 ani la baieti
16-20 ani la fete
In aplicarea factorilor fizici se tine cont de particularitatile organismului care se induce dupa
particularitatile:
• Hiperestezie generala – metode cu dozare minimal de actiune.
• Vulnerabilitatea organismului – sedinte de ET. Se aplica metoda fara a include excitarea
• Infantilism psihic – se recomanda motivare pozitiva sau jocuri
• Surmenaj sporit – cursuri scurte de aplicare si cu o singură metoda
• Metabolismul sporit- se micsoreaza cursul de tratament 2-3 metode dar curs redus.
• Grupul de risc – copii slabiti ce se imbolnavesc repede si per de pubertate.
• Factorii fizici se recomanda pe fundalul tratamentelor medicamentoase si controlul riguros
de suportare a factorilor fizici
Galvanizarea, electroforeza
• Pina la o luna - 2 saptamini densitatea curentului 0.01-0,02 mA/cm2
• Prescolari - 0.03 mA/cm2
• Scolari - 0,05 mA/cm2
• Adolescenti – 0,08 mA/cm2
Metode generale electrogene
• Densitatea curentului 0,005- 0.01 mA/cm2 durata de actiune:
• la nou-nascut 8-10ʹ
• la 6 luni 10ʹ
 • la 10 -12 luni 15ʹ
• premature N 8-10, nou-nascuti N10-12-15ʹ
Metodele particulare : guler pina la 1 an 2mA se adauga 0,5 apoi 4 mA 3+1 pina la 7 min.
• 1-3 ani- 2 mA+ 0,5 sau 1 mA pe zi pina la 6 mA 3ʹ + 1ʹ apoi 8ʹ
• 3-7 ani – 2- 3 mA + 1 mA pina la 7 mA 3ʹ pina la 8ʹ
• 7-12 ani- 4mA+1 mA pina la 10 mA 4ʹ pina la 10ʹ
• 12-14 ani metodica generala clasica 6—12 mA 6ʹ—12ʹ
• Electroforeza ochilor pina la 3 ani placute 0,5-1 mA 3-5ʹ ; copiilor mai mari - electroforeza
prin baie cu temperatura lichidului +38-30 ° C , 1 mA 5-8 ani, 1 mA, 1,5 mA.
• Electroforeza intranazala de 3-5 ani turunde inters 0,5-1 mA, 10-15 minute.
• La scolari - electroforeza endonazal.
• Electroforeza urechii 0,5-1 mA, 3-5 minute cu turunda. Dupa 3 ani endauricular 1,5 mA
10-12 minute metoda bilaterala- sedintele pe rind.
• SE de la 3-4-6 ani primele sedinte placebo cu electrozi pe frunte 5-10, 5-20 Hz, in
dependenta de starea psihica 40 Hz, 0,5-1 mA, scolar 1-2-4 mA 20-40ʹ N10-20 pe zi sau
2 zile apoi intrerupere.
• CDD de la 6 luni 1-1,5 mA la mai mari 5-7 mA 2-6-10ʹ .
D‘Arsonvalizarea
• 1-2 ani 3-4 puterea , 5-10ʹ 15ʹ
• 3-7 ani – 4- 5 puterea
• 7-12 ani – 5-6 puterea N6 – N16
• Mai mult de 12 ani – 5-7-8-11 puterea
Inductotermia
• De la 4 ani puterea 1-3, 4-6 ani 10-15ʹ , scolari 20ʹ.
• Pina la 1 - 4 ani - RUS
• Inductotermia Ø6 cm, prematuri 8, nou-nascut 6ʹ, o luna 8ʹ
Unde Ultra Scurte
• UUS - 10-40W, pina la 1 an 10-15 W la mai mare 30-40W.
• In dependenta de regiunea de aplicare 5W, prematuri 4ʹ, pina la un an 5ʹ, 1-3 ani 6ʹ, 3-7
ani 7ʹ, 7-9 ani 8ʹ , 9-12 ani 9ʹ mai mari de 8-10ʹ luna 3-5, 7-8 rar 10 sedinte.
• Intr-un an 2-3 cursuri de UUS.
Microunde
• La 3-4 ani 6-8 W 7-8ʹ
• Scolari 15 W 8-10ʹ dupa 5 ani 6-7ʹ N8-10 sedinte.
• USD Луч2 - de la 2 ani
• UMM de la un an; pina la 3 ani 2 W 5ʹ ; 3-7 ani 4W – 5-6ʹ ; mai mult de 8 ani 6W, 1-10ʹ
• Луч 58 de la 10-12 ani.
Magnitoterapia
• MT de la 2-3ani 10-25 mTl
• Până la 2-3 ani 8-9 mTl cu Polius 1 Polius 2 – 1 nivel.
• La 4-7 ani – 12 -13 mTl- 2 nivel.
• La 8-12 ani – 20 mtl – 3 nivel
• 13-15 ani si mai mult 25 mtl – 4 nivel.
Fototerapia
• RUVde la 3-4 saptamini la 3-4 ani .
• LASER de la 2-3 ani.
Особенности детского организма
Функциональное состояние, строение тканей и физиология детского организма имеют ряд
отличий от взрослого и меняются по мере взросления и роста человека. Эти особенности в
обязательном порядке учитываются при определении конкретного лечебного фактора,
подборе параметров воздействия, локализации и времени проведения процедуры.
  Толщина и количество клеточных слоев кожного покрова ниже, чем у взрослых.
Эпидермис отличается высокой гидрофильностью. Тонкость и рыхлость
детской кожи должны учитываться индивидуально.
 Нервная система характеризуется ускоренным формированием рефлексов,
преобладанием возбуждающих процессов над тормозящими. Помимо этого,
действие физических факторов не ограничивается областью проведения
лечения, а распространяется по нервным волокнам на соседние сегменты
спинного мозга быстрее и шире, чем у взрослых.
 Меньшая плотность костной ткани грозит большей подверженностью
травмам. Костная ткань отличается высоким содержанием воды, что позволяет
энергии физических факторов проникать глубже и оказывать выраженное
воздействие.
 Большой (по сравнению со взрослым организмом) размер сердца, более тонкие
и свободно расположенные мышечные волокна. Определенные особенности
физиологии сердечной деятельности.
 Короткие и узкие носовые ходы, недостаточно развитые придаточные пазухи,
слабое увлажнение дыхательных путей.
 Широкие почечные лоханки и мочеточники, недостаточная фильтрационная
способность почечных клубочков.
Особенности назначения физиотерапевтического лечения в педиатрии
Для того чтобы лечение проходило максимально эффективно, необходимо выполнять ряд
правил и помнить об определенных особенностях при назначении и выполнении
физиотерапевтических процедур.
 Детский организм отзывается на лечение быстрее взрослого.
 Воздействие на одну область можно повторять не ранее, чем через 2 месяца. При
необходимости проведения повторного курса лечения на том же месте следует
выбрать другой физический фактор.
 Детям назначают, как правило, один лечащий фактор на курс лечения, т. к. их
организм более восприимчив к физиотерапевтическому воздействию, а совместное
воздействие преформированными (аппаратными) физическими факторами
усиливает эффект каждого из них в отдельности. При необходимости воздействия
двумя факторами временной промежуток между процедурами должен составлять
не менее 2 часов.
 Дозировать интенсивность лечебного фактора следует начиная с минимальных
параметров, постепенно увеличивая до необходимых. Они всегда меньше, чем при
лечении взрослых пациентов.
 В педиатрии рекомендуется проведение только местных процедур, от общих
лучше отказаться.
 Время процедуры всегда меньше, чем для взрослых, т. к. детский организм
способен быстрее ответить на лечение и быстрее утомляется.
 Предпочтительнее назначать процедуры в импульсном, более мягком режиме по
сравнению с непрерывным.
 Воздействие следует проводить в присутствии врача.
 При любом отрицательном изменении в состоянии маленького пациента
необходимо прервать лечение.
 Для детей раннего возраста не применяют пугающие методики: электросон по
глазнично-затылочной методике, дарсонвализацию в искровом режиме,
интраназальный электрофорез и др.
 Не рекомендуется без особой необходимости назначать ребенку лазерное
излучение, так как оно оказывает мощное биостимулирующее действие и может
вызвать непредсказуемые реакции со стороны детского организма.
Сочетание методов физиотерапии
Сочетать методы физиолечения можно по следующим схемам:
●1 вид аппаратного лечения + массаж;
●1 сеанс аппаратного лечения + 1 процедура водолечения;
●1 процедура аппаратного лечения + 1 процедура теплолечения.
В некоторых случаях допустимо сочетание двух лечебных аппаратных
(преформированных) факторов.
Ограничения для физиолечения в педиатрии
Физиолечение нельзя проводить:
 при умственном или физическом переутомлении ребенка;
 менее чем за 30—40 минут до приема пищи и 1 час после еды;
 во время или сразу после перенесенного острого инфекционного заболевания;
 на зону роста костей, проекцию сердца, полые и эндокринные органы;
 при склонности к кровотечениям;
 при сниженной массе тела;
 на области с нарушением целостности кожного покрова;
 при наличии гнойно-воспалительных заболеваний, при опасности диссеминации
заболевания;
 при снижении адаптационных возможностей организма;
 при выявленной непереносимости физического фактора.
Методы физиотерапии, применяемые в детском возрасте
Благотворно на детей действует бальнеотерапия, курортное лечение, теплолечение,
медицинский массаж, магнитотерапия, светолечение, ультрафиолетовое излучение
длинно- и средневолнового спектра, синусоидальные модулированные токи.