UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE

EDUCAȚIEI

INTRODUCERE ÎN
SOCIOLOGIE

SUPORT CURS

Prof. univ. dr. Carmen BULZAN

2015-2016

1
 MODULUL I

SOCIOLOGIA-ŞTIINŢA REALITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – 2 ore

OBIECTUL SOCIOLOGIEI ŞI SPECIFICITATEA EI

1.1. Ce este sociologia?
1.2. Teoria sociologică

1.3. Obiectiv/subiectiv în cunoaşterea sociologică

1.4. Caracterul ştiinţific al sociologiei. Problema etică în sociologie

1.5. Domenii ale cunoaşterii sociologice

OBIECTIVE:

1. Cunoaşterea obiectului de studiu al sociologiei şi modului de definire a

ştiinţei în diverse sisteme de gândire;
2. Cunoaşterea limbajului specific sociologiei, a conceptelor şi semnificaţiei
acestora;
3. Identificarea şi explicarea caracteristicilor sociologiei ca ştiinţă socială;
4. Cunoaşterea principalelor teorii şi curente în sociologie;
5. Cunoaşterea domeniului de investigare a diferitelor ramuri ale
sociologiei.

1.1. Ce este sociologia?

Definirea sociologiei a stat în preocupările gânditorilor din diverse
domenii, nu doar al sociologilor, încă de la apariţia ei, prin numele dat de
Auguste Comte. Considerat a fi părintele Sociologiei, tocmai prin aceasta, el
a utilizat în denumirea sociologiei doi termeni: unul latin- socius si celălalt
grec – logos, fapt care a întârziat şi recunoaşterea ei ca ştiinţă de sine
stătătoare. Deşi nu a existat o definiţie în adevăratul sens al cuvântului
înainte de apariţia ei (prin nume), preocupările sociale de cunoaştere şi
teoretizare, de elaborare a unor „programe” de dezvoltare a societăţii au stat
în atenţia filosofilor, juriştilor, oamenilor de ştiinţă, politicienilor. Cei care
însă s-au încumetat să o definească au fost în special oameni mai aproape de

2
domeniul socialului care vedeau în sociologie fie o ştiinţă de sinteză, fie
fundament al înţelegerii altor ştiinţe sociale, fie un îndreptar metodic în
cunoaşterea vieţii sociale sau un program de schimbare socială.

Societatea umană este obiectul de studiu al multor ştiinţe: drept, istorie,

economie, morală ş.a. Sociologia ca ştiinţă socială studiază societatea umană
aşa cum se prezintă ea: ca un ansamblu de diverse grupuri, colectivităţi,
asociaţii, instituţii sociale. Ea studiază omul ca fiinţă socială şi rezultatele
sociale ale comportamentului său. Dar sociologia nu este singura disciplină
care studiază omul. Făcând abstracţie de dimensiunea socială, accentele sunt
puse pe anatomie, fiziologie, psihologie, structuri mentale etc. Azi tot mai
mulţi se îndreaptă în teoretizări pe discipline de sinteze, pe
interdisciplinaritate ca principiu al cunoaşterii în scopul oferirii unei imagini
cât mai cuprinzătoare asupra acestui atât de complex domeniu al cercetării:
societatea umană.

Complexitatea obiectului de studiu a făcut pe mulţi sociologi să

definească sociologia diferit în funcţie de obiectul, problematica de studiu
sau metodele utilizate în cunoaşterea vieţii sociale. De la ştiinţă a faptelor şi
fenomenelor sociale (orientarea pozitivistă şi sociologia interpretativă), la
conceperea societăţii ca un organism uman (organicismul) ca un produs al
psihologiei individuale (teorii psihologice), până la înţelegerea societăţii ca
un sistem, s-au asociat fiecărei teorii practici metodologice diferite. Ion
Ungureanu defineşte sociologia ca „ştiinţă explicativă, comprehensivă şi
evaluativă a societăţii”1. Multitudinea de metode utilizate în sociologie a
făcut pe Henri Poincaré să o considere „ştiinţa cu cele mai multe metode şi
cu cele mai puţine rezultate”2 poate şi din pricina întârzierii apariţiei
efectelor pozitive în viaţa socială. O menţiune se impune. Orice decizie la
nivelul macrosocial trebuie să aibă o fundamentare ştiinţifică. Sociologii vor
putea să contribuie la această diagnoză. Deciziile însă aparţin clasei politice.
Prezenţa în viaţa politică a oamenilor de ştiinţă (chiar a sociologilor) nu
justifică întârzierile, dar nici nu pot fi făcuţi răspunzători de efecte resimţite
negativ. Sociologul descrie şi explică într-o formă obiectivă de ce şi cum
persoanele interacţionează în grupuri. Putem spune ca sociologia nu este nici
filosofie socială, nici un sistem de valori destinat a decide cum oamenii

1
Ion Ungureanu – Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p. 15
2
Apud: Ion Ungureanu (2002), p. 9

3
trebuie să se organizeze şi cum să se comporte în consecinţă. Sociologia este
una din ştiinţele sociale al cărei obiect de studiu îl reprezintă societatea
umană, adică colectivităţile, asociaţiile, grupurile şi instituţiile sociale pe
care oamenii le formează. Sociologia studiază de asemenea omul ca fiinţă
socială, adică în măsura în care acesta este rezultatul acţiunilor sale.
Sociologia poate fi definită ca studiul ştiinţific al vieţii grupale al fiinţelor
umane. Sociologia este „ramură a cunoaşterii al cărei obiect este
dimensiunea socială a umanului, realitatea în relaţie cu socialitatea”3.

Jimenez Burillo (1991) propune o alta forma de definire a obiectului

sociologiei, efectivă, adică ceea ce se publică, discută în congrese şi o alta
intenţională, adică ceea ce se vrea a fi ştiinţa. Ne întâlnim aici cu aceeaşi
problemă: confluenţa între ceea ce se investighează şi ceea ce se doreşte şi nu
a fost descoperit până acum, sau între obiect de studiu şi realitatea prezentă.
„Decuparea” obiectului de studiu presupune un proces de abstractizare, dar şi
de idealizare. Realitatea de cunoscut este mult mai complexă şi cercetătorul
în sociologie nu va putea lua în calcul toate condiţionările sociale şi acţiunea
tuturor factorilor posibili. De aceea va exista întotdeauna un „decalaj” între
„realitatea studiată” şi „realitatea efectivă.”. Sociologia este o ştiinţă relativ
tânără, al cărui obiect de studiu sunt colectivităţile umane. Vorbind de o aşa
ampla arie tematică, bineînţeles că sociologia are nevoie de alte discipline
considerate a fi sociale. Sociologia ca ştiinţă socială, este alături de
economie, ştiinţele politice ş.a. care se apleacă de asemenea asupra omului si
societăţii. Se mai pot adaugă psihologia socială şi geografia umana. Discuţia
asupra caracterului ştiinţific al acestora rămâne deschisă.

În secolul trecut Wilhelm Dilthey, făcând distincţie între raţiune pură

şi raţiune practică, a opus raţiunea fizico-matematică şi raţiunea istorică
dimensiunile cognitive, morală şi practică, capabile de a înţelege în mai mare
măsură fiinţa umană. Aceste două tipuri de raţiuni fundamentează două tipuri
de ştiinţe: o ştiinţă a naturii, a cărei metoda este de a explica faptele, şi
ştiinţe ale spiritului, ale căror metode sunt utilizate pentru a înţelege
semnificaţiile.

Ştiinţele sociale aparţin mai mult celui de-al doilea etalon.

3
Salvador Giner, Sociologia, Ediciones Peninsula, Barcelona, 2004, p. 9

4
 Max Weber a stabilit supoziţiile necesare pentru a înţelege obiectul
ştiinţelor sociale, îndeosebi al sociologiei, nu în a descoperi legi (ca în cazul
ştiinţelor naturale), ci în interpretarea sensului acţiunii sociale. Este vorba
de înţelegerea intenţiilor subiective ale actorilor care compun societatea.

Emile Durkheim, reprezentantul sociologiei care a postulat existenţa

faptului social şi importanţa interpretării faptelor ca lucruri, consideră că
lucrurile sunt şi există, independent de subiecţii care le contemplă şi le
categorizează. Din acest punct de vedere, în interiorul ştiinţelor sociale, mai
ales în cel al sociologiei, se poate stabili un dublu dualism care
integrează/dezintegrează sociologia: obiectivism/subiectivism,
realism/nominalism. Panorama se complică atunci când ştiinţele sociale
suferă, în prezent, o separare şi ignorare realmente negativă şi redusă la
cunoaştere. Etimologia cuvântului ştiinţă vine din latina: scire, cunoaştere.
Ştiinţa apelează în mod exclusiv la un tip de cunoaştere care se
caracterizează prin metode şi rezultate. Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte
de episteme, prin aceea că în loc să pătrundă în lucruri pentru a le explica, le
substituie prin altele mai precise care se comportă faţă de primele ca limită la
fluctuaţiile prin care se aproximează. Departe de a face o apologie a ştiinţelor
sociale în raport cu cele ale naturii, este important de înţeles că realitatea
socială se construieşte, fiecare actor social contribuind la aceasta. Dacă
confruntăm matricele obiectiv/subiectiv putem afirma că sociologia de când
a dobândit un statut ştiinţific, este un studiu mai riguros, se bazează pe date
empirice.

Sociologia aspiră să fie ştiinţă. De aceea chiar de la constituirea ei,

diverşi autori doreau o utilizare a metodelor din ştiinţele naturii pentru a
asigura acurateţe ştiinţifică datelor observabile. Metode precum observaţia şi
experimentul au fost primele preluate din ştiinţele naturii. Unii pretind că
sociologia este o ştiinţă naturală sau pozitivă, al cărei efect ţine doar de
relativa „tinereţe ” a ştiinţei (dacă e să admitem că ea apare doar când i se dă
numele). Alţii recunosc acesteia caracterul ştiinţific aducând ca argumente
condiţiile minime de existenţă: teoria, metodologia, neutralitatea etică şi
critica pe care toate ştiinţele sociale le au. Printre caracteristicile ştiinţei pot
fi enunţate următoarele:

 Sociologia este empirică deoarece cunoştinţele provin din

observaţii şi studii de teren cu metode specifice şi împrumutate din

5
 alte ştiinţe. Toate datele culese pot fi probate, şi sunt respectate
condiţiile culegerii lor.
 Sociologia este teoretică fiind alcătuită ca ştiinţă dintr-un sistem
de propoziţii generale care explică realitatea socială. Teoria
sociologică integrează concluziile din cercetările empirice, din
diversele ramuri ale sociologiei (sociologia organizaţiilor, a
educaţiei, a culturii, economică, a oraşului, satului, a frontierei
etc.)
 Sociologia are o metodologie neutră din punct de vedere moral,
adică dispune de un sistem de metode, tehnici, procedee şi
instrumente de investigare care încearcă să păstreze neutralitatea şi
acurateţe în culegerea şi interpretarea datelor.
 Sociologia este o critică a realităţii sociale, adică nu este
dogmatică, fiind deschisă examinărilor şi îndoielilor metodice, în
lumina noilor schimbări de paradigmă, a noilor experienţe. Ea se
îmbogăţeşte, nu doar cantitativ, ci şi informaţional, prin eliminarea
cunoştinţelor nesatisfăcătoare sub aspectul explicării faptelor
sociale, fiind într-un proces continuu de dezvoltare a ştiinţei.
Imperativul moral impune o independenţă a sociologului de acele
interese care îi poate modifica obiectivitatea. Este vorba de a
realiza o critică a societăţii, cu argumente valorice şi nu
ideologice. „Sociologia şi ideologia sunt termeni incompatibili”.
(Giner, 2004)
1.2. Teoria sociologică

Teoria sociologică apare ca o nevoie de a avea o viziune generală asupra

societăţii, structurii şi dinamicii sociale, asupra rolului şi rostului omului în
lume. Aceasta viziune de ansamblu ne este oferită de filosofia socială.
Teoriile despre fenomene specifice fragmentează percepţia noastră asupra
realităţii. De aceea teoriile sociologice au nevoie de o viziune mai amplă
asupra lor, deci de filosofia socială, care cuprinde şi etica.

Teoriile se constituie din ipotezele confirmate de cercetare, care devin

teze, adică propoziţii explicative asupra domeniului studiat. Confruntările
ulterioare conferă teoriei sociologice un grad mai mare sau mai mic de
perfecţiune, ceea ce înseamnă a recunoaşte că însăşi cunoaşterea umană nu
este nici absolută, şi nici totală. Explicaţia şi predicţia faptelor este
influenţată de modelul paradigmatic la care se raportează cercetarea, dar şi
de cultura şi structurile mentale cu privire la societate ale cercetătorului. Aşa

6
se explică şi existenţa diversităţii de teorii care abordează aceeaşi
problematică.

Orientarea oricărei cercetări trebuie aşezată nu doar pe date empirice,

ci, cu concursul paradigmelor şi teoriilor care pot ridica ipotezele de lucru la
categorii ale teoriei ştiinţifice, să cuprindă în ceea ce Robert Merton numea
„teorii de rang mediu”. Acestea ne apar într-o situaţie intermediară, între
ipotezele de lucru din investigaţii cotidiene şi teoriile generale cu privire la
fenomen în ansamblul său. Exemplificând putem spune că studiile realizate
în prezent pe migraţia românilor se preocupă de cauzele care generează acest
fenomen şi consecinţele pe care le produce la nivelul vieţii individuale şi
sociale, atât în ţara de origine, cât şi în cea de destinaţie. Integrarea acestor
date, a cauzelor care gerează migraţia, a factorilor perturbatori lărgeşte
cercetarea prin analiza altor factori extrasociali, precum: clima, geografia
locului etc. Dacă adăugăm şi probleme de psihologia individuală şi socială,
de personalitatea migrantului, dar şi de imitaţie, opiniei publică intrăm în
sfera fenomenelor de grup, psihosociale, conferind studiului un aspect
interdisciplinar. Integrarea studiilor de emigraţie în teorii mai ample de
dezvoltare economică, culturală, în contextul fenomenelor de globalizare, de
deschidere a graniţelor, de integrare în structuri europene prin politici sociale
etc. putem construi o teorie de rang mediu alcătuită din postulate teoretice,
ipoteze, teze etc.

1.3. Obiectiv/subiectiv în cunoaşterea sociologică

Imaginaţia sociologică (C.W.Mills) ne oferă posibilitatea de a

interrelaţiona toate problemele şi datele care se prezintă în realitatea socială,
permiţându-ne să transcendem şi să introducem categorii proprii. Weber a
fost cel care a afirmat prezenţa subiectivităţii în acţiunea umană. Aceasta
subiectivitate nu împiedică sarcina ştiinţifică din multiple raţiuni, dintre care
cea mai importantă poate fi formulată astfel: cine mai bine ca ei înşişi pot
descoperi şi recunoaşte acest caracter subiectiv în propriile acţiuni şi în cele
ale celor din jur decât ei înşişi?

În acest sens se exprima Salvador Giner (1985), explicând cu claritate

aceasta problemă astfel:

7
“Dimensiunea subiectivă a sociologiei nu este un impediment pentru
înţelegerea realităţii. Din contră, cum a reliefat Weber, latura subiectivă a
acţiunii umane permite să putem înţelege protagoniştii, punându-ne în locul
lor, dacă posedăm suficiente motive de judecare pentru a face acest lucru.
Simplul fapt de a fi noi înşine oameni, cât de mare ar fi distanţa culturală sau
temporală care ne separă de ceilalţi, ne permite să înţelegem în mod
satisfăcător motivaţiile, dorinţele şi ideile semenilor noştri. Nimic nu
împiedica pe sociolog sau psiholog să posede aceste capacităţi, în mod
tradiţional atribuite preotului, filosofului sau istoricului. Se înţelege de aici
că sociologia este o ştiinţă în continuă discuţie şi certă criză. Expresia unei
necesităţi şi rezultatul unei construcţii: necesitatea de a explica fiinţa socială,
- dotată cu o mare complexitate, şi rezultatul devenirii istorice şi sociale, deci
sociologia nu se poate pierde în natură, pentru că este o creaţie umană, ca
toate tipurile de cunoaştere ştiinţifică.”4

În timpul dezvoltării teoriei sociologice s-a produs o creştere a

interesului pentru ştiinţă, nu doar în universităţi, ci şi în mediul de viaţă, în
societate, în ansamblu. Rezultatele tehnologice au atins toate mediile de viaţă
şi ştiinţa a dobândit un mare prestigiu. Oamenii de ştiinţă de fizică, chimie,
biologie au ocupat încă de la început locuri importante în societate. Comte,
Durkheim, Spencer, Mead şi Schutz s-au ocupat de la început de ştiinţă şi de
multe ori doreau să modeleze sociologia pornind de la fizică şi chimie,
obţinând un mare succes. Dezbaterea între cei care acceptau modelul
ştiinţific şi cei care, precum Weber, considera că problemele particulare în
viaţa socială nu puteau fi rezolvate în mod absolut de către ştiinţă a marcat
apariţia sociologiei ca ştiinţă. Factorii sociali au fost poate mai importanţi
decât forţele intelectuale care au jucat un rol central în teoria sociologică.
Factorii intelectuali însă nu pot fi separaţi de cei sociali.

1.4. Caracterul ştiinţific al sociologiei. Problema etică în sociologie

Dezbaterile pe marginea problemelor de scienticitate ale sociologiei ne

obligă să menţionăm următoarele: considerată de unii autori (reprezentanţi ai
scolii pozitiviste) ca ştiinţă naturală sau pozitivă care ar trebui să se bazeze
exclusiv pe metode matematice de cuantificare a datelor, pentru a putea fi
ştiinţă, sau după alţii ca “ştiinţă a culturii”, a “spiritului” deoarece studiază

4
Idem, p. 16

8
omul ca fiinţă liberă, ireductibilă la măsurări, sociologia nu este nici una, nici
alta, sau ceva din ambele. Problema nu este de disjuncţie exclusivă între cele
doua extreme, ci cum aceasta ştiinţă care studiază fiinţa realităţii sociale
poate fi înţeleasă în adevărata semnificaţie a ştiinţei (scientia – cunoaştere
obiectivă şi raţională). Cum poate sociologia să fie obiectivă, liberă de valori
şi judecăţi de valoare atâta vreme cât obiectul ei de studiu este omul în
diverse contexte de viaţă, iar cel ce întreprinde cercetarea şi produce
rezultatele ei este tot om?! Iată câteva argumente în favoarea necesarei
obiectivităţi a sociologiei şi a neutralităţii ei valorice:

1. Sociologia este o disciplina teoretică şi practică. Corpusul de

propoziţii care alcătuiesc teoria sunt rezultatul cercetărilor empirice pe
numeroase cazuri, statistic vorbind, legea numerelor mari, eşantioanele
reprezentative ne dau garanţia că ceea ce se afirmă despre medie este valabil
pentru o întreagă populaţie din care face parte eşantionul studiat. Cercetarea
empirică înseamnă verificarea unor ipoteze, cercetarea vizează anumite
aspecte concrete ale realului, observarea faptelor. De aceea în acest tip de
cercetare este nevoie ca sociologul să se abţină de la a susţine un fapt sau
altul, de a-si manifesta propria opinie. Deşi observaţia trebuie să fie
raţională, nu e mai puţin adevărat că se realizează o valorizare a faptelor în
procesul de ameliorare a vieţii sociale care nu poate fi scutit de abordări
valorice. De aceea apelul la Em. Durkeim şi îndemnul de a trata faptele drept
lucruri, ca obiecte, înafara noastră, presupune şi o eliberare de propria
subiectivitate şi păstrarea unei distanţe necesare în apreciere. Problema
criteriilor de apreciere, a referenţialului în sociologie este încă în dezbaterile
de idei ale lumii de azi. Putem face teorie şi practică sociologică renunţând
la valori? Iată o întrebare pe care şi-au pus-o şi antecedenţii noştri. Max
Weber deşi susţinând obiectivitatea ştiinţei, declara că nu putem fi indiferenţi
moral în acest domeniu al cunoaşterii sociale. Însăşi alegerea temei de studiu
este o opţiune valorică. Ne interesează educaţia, sau familia, puterea sau
strada, grupurile defavorizate sau elitele sunt opţiuni valorice personale fie
pentru a critica, fie pentru a ajuta, fie pentru a interveni, dar în toate aceste
cazuri implicarea sociologului are o dimensiune valorică şi subiectivă.
Interpretările sociologului vorbesc de anumite motive etice personale.
Neutralitatea valorică a sociologului ca persoană nu este posibilă, dar a
sociologului ca cercetător este necesară şi obligatorie pentru a-şi face treaba
aşa cum ştiinţa o cere. Între a fi şi a face este o diferenţă.
2. Sociologia este o critică a societăţii în vederea construcţiei. Critica
poate fi şi distructivă, misiunea sociologului este aceea de a se debarasa de
propriile idei, prejudecăţi, opinii, interese personale, iar dincolo de pasiuni el

9
trebuie să prezinte faptele aşa cum sunt. De aceea în diversele evaluări pe
care puterea sau alte instituţii publice le fac (şcoala, mass media etc.)
argumentele sociologice pot fi repere în evaluare. Încrederea sau
neîncrederea în instituţiile statului, ratingul la diverse media, vorbesc de o
realitate a faptelor cotidiene care nu poate fi ignorată, ci înţeleasă şi
explicată. Ea reprezintă o tendinţă, a majorităţii de care trebuie să se ţină
cont în deciziile care se iau. Sondajele preelectorale vizează cunoaşterea
opiniilor alegătorilor tocmai pentru a prevedea care va fi comportamentul
acestora în ziua alegerilor. Când ele sunt bine făcute, când nu apar factori
perturbatori de ultim moment care să influenţeze rezultatul, întotdeauna
rezultatele sondajelor sociologice au evidenţiat dorinţa generală a maselor.
De aici şi caracterul ei predictibil. Cunoscând starea la un moment dat se
poate prevedea evoluţia evenimentelor. Raportul ştiinţă-etică poate fi pus în
evidenţă dacă analizăm valorile care fundamentează dezvoltarea socială.
Libertatea, dreptatea, justiţia socială, sunt valori universale, transculturale şi
atemporale. Ele constituie obiect de studiu al sociologiei în măsura în care
fundamentează diferite procese, precum: socializarea, educaţia, familia etc.,
dar reprezintă şi criterii de analiză.

1.5. Domenii ale cunoaşterii sociologice

Sociologia studiază societatea în ansamblul ei, dar dezvoltarea ştiinţei

a permis orientarea cercetărilor sociologice spre diverse domenii ale vieţii
sociale. Câmpurile de cercetare sociologică s-au dovedit diverse şi complexe,
căci deşi ele vizau un singur domeniu al realităţii sociale, interconexiunile cu
celelalte domenii complicau analiza. Tocmai această aplecare spre
diversitatea realului a permis o dezvoltare a ştiinţei, înseşi teoriile
îmbogăţindu-se în urma acestor cercetări care verificau ipoteze, stabileau
corelaţii, exersau o metodologie care se dezvolta la rândul ei. Astfel apar aşa-
zisele ramuri ale sociologiei al căror obiect de studiu îl reprezintă un
domeniu distinct al realităţii sociale. Menţionăm aici: Sociologia educaţiei, a
culturii, religiei, economică, industrială, agrară, a organizaţiilor, a
comunităţilor teritoriale (urbană, rurală), sociologia politică, sociologia
cunoaşterii etc.

Noile provocări ale mileniului generează alte preocupări de studiu

care favorizează apariţia altor ramuri ale sociologiei, precum: sociologia
frontierei, sociologia opiniei publice etc.

10
 Nevoia cercetărilor interdisciplinare a pus problema chiar a constituirii
unor noi ştiinţe de graniţă, la intersecţia sociologiei cu alte ştiinţe, apărând
noi ştiinţe, numite de graniţă: psihosociologia, sociolingvistica etc.

Bibliografie selectivă

1. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2006

2. Burillo Jimenez, Teoría Sociológica Contemporánea, Tecnos,

Florencio Madrid, 1991

3. Comte Auguste Discours sur l'Esprit positif, Paris, Vrin, 1995

4. Comte Auguste Système de Politique positive, ou Traité de

Sociologie instituant la Religion de l'Humanité,
Paris, Société positiviste, 1929

5. Durkheim Emile Regulile metodei sociologice, Editura Antet, 2004

6. Durkheim Emile Formele elementare le vieţii religoase, Editura

Antet, Bucureşti, 2005

7. Giddens Anthony Sociologie, Editura BIC All , Bucureşti, 2001

8. Rotaru Traian, Iluţ Petru Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996

(coord.)

9. Garcia Ruiz Pablo El laberinto social. Cuestiones basicas d

sociologia, EUNS, Pamplona, 1995

10. Giner Salvador Sociologia, Ediciones Peninsula, Barcelona, 2004

11. Perez Andan, Jose Sociologia, Ediciones Internacionales

Universitarias, Mdrid 2006

12. Spencer Herbert Individul împotriva statului, Editura Incitatus,

Bucureşti, 2002

13. Thompson L. Jane Sociology for schools, Hutchinson Educational,

LTD, London, 1973
14. Ion Ungureanu Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura
Junimea, Iaşi, 2002

15. Voinea Maria Sociologie generală şi juridică, Editura Holding

reporter, Bucureşti, 1997

11
 16. Weber Max Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Editura
Polirom, Iaşi, 2004
17. Weber Max Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007

TEST DE EVALUARE

1. Sociologia este:
a. filosofie socială
b. o ştiinţă socială
c. o mişcare de reforma socială
d. o forma de socialism ştiinţific
(b)

2. Menirea Sociologiei este de:

a. a face presiune asupra societăţii

b. a studia societatea
c. a reforma societatea
(b)

2. Enunţaţi caracteristicile Sociologiei

a. ......................................

b. .....................................

c. .....................................

d......................................

(empirică, teoretică, neutră, critică)

. Scrieţi zece concepte de bază utilizate în sociologie. Adăugaţi alte zece

specifice altor ştiinţe socio-umaniste.

…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………

5. Enumeraţi cinci ramuri ale sociologiei şi trei ramuri apărute la graniţa a

două sau mai multe ştiinţe.

12
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
...........................................................................

6. Explicaţi în ce constă caracterul etic al Sociologiei

......................................................................................................................
......................................................................................................................
......................................................................................................................
......................................................................................................................
......................................................................................................................
......................................................................................................................
........................................

7. Pornind de la următorul citat din Salvador Giner

„Dimensiunea subiectivă a sociologiei nu este un impediment pentru
înţelegerea realităţii. Din contră, cum a reliefat Weber, latura subiectivă
a acţiunii umane permite să putem înţelege protagoniştii, punându-ne în
locul lor, dacă posedăm suficiente motive de judecare pentru a face acest
lucru.”

Explicaţi în ce consta raportul obiectiv-subiectiv în cunoaşterea

sociologică.

8. Completaţi tabelul de mai jos cu explicaţiile fiecărei caracteristici ale

Sociologiei

Caracteristicile Sociologiei Explicarea caracteristicii

Empirică

Teoretică

Critică

13
 Neutră

9. Cui aparţine conceptul de „teorii de rang mediu”?

……………………………………………………..

10. Care este legătura între ipoteză şi teorie în sociologie?

…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ - 2 ore

2.1. Idei şi reprezentanţi ai gândirii sociologice până la apariţiei ei ca ştiinţă

2.2. Factorii care au favorizat apariţia sociologiei ca ştiinţă

2.3. Şcoli sociologice

Obiective:

 Cunoaşterea principalelor idei şi reprezentanţi ai gândirii sociologice de la

apariţia ei ca ştiinţă până în prezent
 Identificarea factorilor care au contribuit la apariţia sociologiei ca ştiinţă
 Explicarea principalelor doctrine şi sisteme de gândire din principalele şcoli
de sociologie din România şi din lume
2.1. Idei şi reprezentanţi ai gândirii sociologice până la apariţiei ei ca ştiinţă

2.1.1. Antichitatea greacă şi reflecţia asupra socialului

Preocupări pentru aflarea adevărului şi studierea faptelor sociale apar încă

din Antichitate. Aristotel (Stagira 384 a. Chr. – Calcis 322 a Chr.) poate fi
considerat un precursor al sociologiei prin modul de gândire filosofică, prin metoda
inductivă, adică studiul faptelor de la particular, la general. Din opera sa variată
putem desprinde tratatele de Logică, Retorică, Fizică, Metafizică, Etică, Politică.

14
Acestea erau dedicate discipolilor săi, multe din ele fiind învăţături ale maestrului
său Platon de care se desparte prin mod de gândire şi orientare. Influenţa sa este
esenţială pentru ceea ce urma să se constituie multe secole mai apoi ştiinţa societăţii
– sociologia.

În lucrarea sa Politica, Aristotel vorbeşte de latura sociala a omului, despre

originea statului, ca organizare politica. În cetăţile-stat, în Polis omul se manifestă
ca cetăţean. La întrebările referitoare la apariţia omului, a statului Aristotel răspunde
că statul este anterior omului sau cel puţin apariţia lor e simultană. (Ubi humanitas,
ibi societas). Când vorbim de Polis, sau când vorbim de koinonia vorbim de
societate sau de stat? Pentru Aristotel polis are realitate în sine, diferită de a
indivizilor care o compun, adică, Polisul era un lucru natural iar omul, prin natura
sa, un animal social sau politic, zoon politikon. Polis este comunitatea civilă şi
politică şi nu Statul. În cetate se poate instaura ordinea, configuraţia perfectă a vieţii
sociale. Oraşul apare nu doar ca o delimitare a unui spaţiu prin ziduri în care există
legi pentru e evita injustiţia sau violenţa, ci ca o comunitate de familii în care se
trăieşte o viaţă fericită şi bună. De aici Politeia (res publica romana) este ceea ce dă
forma oraşului şi îl constituie. Şi cum viaţa individuală nu se poate dezvolta decât in
interiorul Polisului, viaţa noastră ca cetăţeni aparţine în ultimă instanţă politicii.
Drepturile esenţiale în cetate erau: isonomia sau egalitatea în faţa legii şi isegoria,
dreptul de a participa în viaţa publică, în agora. Polis desemna pentru greci o
comunitate politica pură şi simplă, autonomă.

Saltul care se produce din Grecia, la Roma este ca cel de la teorie, la

practică. Roma aduce viziunea practică şi juridică asupra realităţii sociale. Libertas
anunţă o modalitate de existenţă socială şi politică proprie, de convieţuire în res
publica. Este o alta modalitate de a înţelege comunitatea, un mod practic de a
exersa relaţiile dintre cetăţeni şi libertatea era înţeleasă şi pusă în practică ca
participare individuală în civitas. Respectul pentru celalalt venea din dignitas, din
propria demnitate. Statusul de onoare era cel recunoscut social.

2.1.2. Doctrina creştină şi ideile ei sociale

Creştinismul îmbogăţeşte reflecţia, considerând omul ca fiinţă creată iar

doctrina creştină proiectează lumina revelaţiei asupra realităţii politice. Termenii
polis, civitas sunt adoptaţi pentru a stabili o ordine, un consorţiu între doua lumi:
cea terestra, istorică, şi cea transcendentă, între civitas mundi si civitas Dei. Pentru
Sfântul Augustin ambele cetăţi se întâlnesc în lupta continuă în orice societate. În
unele forme de State sau în sânul propriei Biserici, ambele realităţi se întâlnesc.
Sfântul Augustin dă exemplu decăderea imperiului Roman de Apus, ceea ce
provoacă în el o reacţie de decadenţă a obiceiurilor. Aceasta mişcare dialectică între

15
acest două puteri se întâlneşte în conceptul medieval de Res Publica Cristiana. De
aici apare ideea că organizarea politică îşi are raţiunea de a fi în naturaleţea socială
şi politica a omului, cum a afirmat-o Aristotel, şi i se recunoaşte existenţa ca un rău
minor pe care Biserica îl poate îndepărta. Se confundă organizarea politică cu cea
ecleziastă, prezentându-se creştinismul medieval ca o republica creştină constituită
de toţi cei ce participă în comuniune în aceeaşi credinţă. Comuniunea universală
este o realitate mistica – Corpus Mysticum Politicum.

Tomas din Aquino (1225-1274) instaurează ideea de autonomie a ordinului

natural asupra ordinului supranatural, autonomie care prin Duns Scout radicalizează
voinţa, adică raţiunea imperiului faţă de imperial raţiunii. W. Ockam sau Wycliffe,
autori ai protomodernismului sec. al XIV-lea având ca fundament doctrinele
nominaliste, au început să înţeleagă socialul ca o suma de agregate, altfel decât
viziunea organicistă a autorilor medievali. Pasul spre democratismul radical l-a
făcut John de Salisbury în faimoasa Polycraticus (1159) unde apare doctrina
tiraniei. Important este pentru noi trecerea de la o înţelegere a societăţii ca un corp
organic total, la o societate de indivizi autonomi care convieţuiesc împreună în
societate. Naşterea burgheziei ca strat dominant vine să influenţeze noul model
social la fel ca şi doctrinele individualiste promovate de promotorii reformei. Se
trece astfel de la concepţia aristotelică, de la justiţia distribuită ca bun comun,
bonum communis, la o concepţie utilitaristă a beneficiului majorităţii utilitas
communis. Autonomia ordinii sociale şi politice, individualismul posesiv ca formă
de viaţă morală şi utilitatea comunului ca traducere nouă a clasicei justiţii
distributivă aristotelică, confirmă modul de înţelegere a socialului de către
modernitate.

Schimbările sociale care s-au produs: revoluţiile politice, revoluţia

industrială şi urbanizarea au avut un profund efect în religiozitate. Mulţi din primii
sociologi primiseră o educaţie religioasă şi erau implicaţi efectiv în diverse activităţi
religioase. Pentru unii chiar (Auguste Comte) sociologia s-a convertit în religie.
Emile Durkheim a dedicat religiei una din principalele sale lucrări – Formele
elementare ale vieţii religioase (1912). Max Weber, de asemenea, a scris o lucrare
de referinţă – Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1905). Karl Marx a
acordat atenţie şi el religiei, dar într-o manieră critică. Interesant este de remarcat că
şi azi, explicaţia sociologică face apel la alte tipuri de abordări (transştiinţifice), care
demonstrează pe de o parte caracterul interdisciplinar al sociologiei, pe de altă
parte, datorită imposibilităţii ignorării unei dimensiuni fundamentale a culturii –
religia – în explicarea vieţii sociale.

2.1.3. Descoperirile ştiinţifice şi mentalitatea burgheză

16
 Mentalitatea nominalistă introduce în gândire ideea ca subiectul real în
istorie este individul, ceea ce produce enorme transformări în modul de contemplare
a societăţii şi de schimbare a ei. Descoperirile ştiinţifice conduc la contemplarea
universului ca un spaţiu deschis faţă de cel închis al Antichităţii, noua mentalitate a
burgheziei urbane asupra celei rurale produce o noua morala individuală şi a
mişcării reformatoare. Toate acestea conduc la o noua societate ale cărei principii:
discreţionalitatea şi convenţionalitatea puterii. De la libertatea individuală se
organizează puterea politica, mai întâi despotic şi apoi liberal, în care acordul între
asociaţi era baza. Societatea corespundea statului civil al oamenilor, impropriu
numit natural. În schimb era artificial pentru că era o construcţie, un contract social.
În acest sens se includ aici teoriile lui Thomas Hobbes, John Locke, J.J. Rousseau
şi E. Kant. Odată cu Macchiavelli apare o politica susţinută de raţiune. Corolarul
acestei situaţii moştenite din vechea axiomă nominalistă se regăseşte în procesul
Iluminismului, unite în procesul de dezvoltare a ştiinţelor cu revoluţia industrială.
Toate acestea prepara scenariul naşterii Sociologiei ca ştiinţă autonomă, desprinsă
din Filosofie şi cu certă vocaţie ştiinţifică.

2.2. Factorii care au favorizat apariţia sociologiei ca ştiinţă

Contextul social configurează apariţia sociologiei. Dintre condiţiile cele mai

importante în apariţia şi dezvoltarea sociologiei, menţionăm: revoluţiile politice,
revoluţia industrială, naşterea socialismului, urbanizarea etc.

2.2.1. Revoluţiile sociale

Multe revoluţii politice care au culminat cu revoluţia franceză din 1789 s-au
produs de-a lungul sec. al XIX-lea şi constituie factorul cel mai important în apariţia
teoretizărilor sociologice. Influenţa acestor revoluţii a fost în multe state de o aşa
mare influenţă încât a produs multe schimbări pozitive în viaţa socială şi
individuală. Ceea ce a atras atenţia primilor teoreticieni nu au fost consecinţele
pozitive ale acestor schimbări, ci efectele negative. Cei mai mulţi dintre teoreticieni,
preocupaţi de acestea, de dezordinea produsă (de exemplu, în Franţa) simţeau o
dorinţă puternică de restabilire a ordinii. Unii dintre gânditorii cei mai extremişti
sperau într-o reîntoarcere la ordinea din Evul Mediu. Alţii considerau că întoarcerea
era imposibilă. Aşa că se căutau noi baze de restabilire a ordinii în societăţile
perturbate de revoluţiile din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. Acest interes pentru
probleme de ordine socială reprezintă una dintre preocupările principale ale
teoreticienilor clasici ai sociologiei, în special ale lui Auguste Comte şi Emile
Durkheim.

2.2.2. Revoluţia industrială şi apariţia capitalismului

17
 În configurarea teoriei sociologice la fel de importantă ca revoluţia politica,
a fost revoluţia industrială, care a cuprins multe societăţi occidentale în timpul sec.
al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Revoluţia culmina cu transformarea lumii
occidentale prin trecerea de la un sistem fundamental agricol, la unul industrial.
Mare parte din populaţie au abandonat munca agricolă pentru a ocupa un loc de
muncă în industrie. Fabricile au început să introducă noi tehnologii. S-au creat
servicii pentru a asigura buna funcţionare a sistemul economic capitalist.

Idealul acestui sistem era o piaţă liberă şi un schimb de produse între diverşi
producători. Consecinţa a fost o polarizare a societăţii: cei puţini care obţineau
enorme câştiguri, şi cei mai mulţi care munceau multe ore şi aveau salarii mici.
Reacţia nu a întârziat să apară. Revolta împotriva sistemului industrial şi
capitalismului în general a condus la mişcări radicale care aveau ca scop căderea
sistemului capitalist. Dintre cei care au teoretizat aceste schimbări sociale,
personalităţi în istoria teoriei sociologice, menţionăm pe: K. Marx, Max Weber,
Emile Durkheim şi Georg Simmel.

2.2.3. Apariţia socialismului

O serie de schimbări al căror obiectiv era a rezolva excesele sistemului

industrial şi capitalismul pot fi grupate sub termenul “socialism”. Unii dintre
gânditorii şi susţinătorii socialismului, considerat a fi singura soluţie la rezolvarea
problemelor industriei, a fost Karl Marx. Dezvoltând o teorie în care critica diferite
aspecte ale societăţii capitaliste, acesta a fost implicat în diverse activităţi politice.
Alţi teoreticieni (Max Weber şi Emile Durkheim) s-au opus de la început
socialismului. Deşi recunoşteau problemele capitalismului se pronunţau pentru o
reforma înăuntrul sistemului capitalist, înainte de a sprijini ceea ce propunea Marx,
o revoluţie socială. Această temă, a reformării capitalismului a jucat un rol chiar
mai important în configurarea teoriei sociologice, decât contribuţia lui Marx -
socialismul ca alternativă la capitalism.

2.2.4. Urbanizarea

O mare parte dintre lucrătorii câmpurilor a migrat spre munca industrială,

de la sate la oraşe, datorită atractivităţii salariului fix şi a locurilor de muncă nou
create în zonele urbane. Ca şi în alte ţări, şi în România, expansiunea oraşelor a
produs o serie de probleme, precum: problema locuinţei şi locuirii, poluare sonoră, a
apei, aerului, trafic etc. Printre cei care s-au ocupat de aceste probleme, au fost în
special Max Weber şi George Simmel. Şcoala de la Chicago, ca un laborator de
studiu, a fost de asemenea cea care s-a ocupat de problemele urbanizării

2.3.Şcoli sociologice

18
 Şcoala de gândire şi acţiune are în acest context o altă semnificaţie: aceea de
mişcare de idei care se impune şi formează generaţii de profesionişti în domeniul
gândirii şi al acţiunii sociologice. Analiza şcolilor sociologice relevă cel puţin trei
aspecte comune, indiferent de ţara sau perioada în care au apărut:

a. Şcolile sociologice s-au constituit în mediul universitar, spaţiul academic

fiind cel mai propice afirmării libere a ideilor de păstrare a ordinii sau
înnoire socială, de analiză critică a realităţilor sociale. Discursul magistral,
dar mai ales dezbaterile în seminarii cu studenţii, favorizau manifestarea
liberă a ideilor şi verificarea lor în cercetări de teren. În aceste acţiuni
practice se verificau ipoteze, se experimentau tehnici de lucru, se proiectau
construcţii teoretice, se năşteau modele.
b. Şcolile sociologice au avut un fondator, o personalitate recunoscută în
domeniu, care a „creat” şcoală, prin pregătirea unor generaţii de sociologi,
de la el transmiţându-se o teorie, o metodă, un model de cercetare etc.
Vorbim chiar de „filiaţii” sociologice şi de un adevărat arbore în familia de
sociologici în care s-au format şi afirmat diferitele personalităţi.
Descendenţa este rcunoscută dintr-un „părinte”, fondator.
c. Fiecare şcoală sociologică a avut o activitate teoretico-metodologică
specifică, un câmp de investigaţie, un domeniu în care devine recunoscută
şi o publicaţie prin care îşi face cunoscute realizările.
Dintre şcolile sociologice renumite evidenţiem câteva:

2.3.1.Şcoala franceză

Claude Henri Saint-Simon (1760-1825) a lucrat în tinereţea sa că secretar al lui

A. Comte. Exista o mare similitudine de idei între aceştia. El considera că
fenomenele sociale pot fi studiate cu aceleaşi tehnici şi metode ca cele din ştiinţele
naturii. Intuia necesitatea reformelor sociale şi chiar credea în planificarea
centralizată a economiei.

Auguste Comte (1798-1857) – a fost cel care a introdus termenul de sociologie.

A avut o mare influenţă asupra teoriilor lui H. Spencer şi E. Durkheim. Opera lui
Comte poate fi considerată ca o reacţie la revoluţia franceză. Comte dezvoltă fizica
socială pe care a denumit-o în 1822 sociologie pentru a lupta împotriva filosofiilor
negativiste şi împotriva anarhiei care era în societatea franceză. Această noua ştiinţă
trebuia să se ocupe de asemenea de statica socială (structura socială) şi de dinamica
socială (schimbarea socială). Comte credea că dinamica socială este mai importantă
decât statica socială. Acest interes pentru schimbare reflecta preocuparea sa pentru
reformă. Credea ca evoluţia naturală a societăţii şi nu revoluţia socială va ameliora
lucrurile. Reformele erau necesare pentru a impulsiona procesul. Teoria sa este
cunoscută sub denumirea de teoria celor 3 stări (teologică, „tranziţia metafizică”,
pozitivă).

19
 Emile Durkheim (1858-1917) legitimează sociologia în Franţa şi opera sa a
avut o însemnată influenţă în dezvoltarea sociologiei în general şi a teoriei
sociologice în particular. Deşi era liberal, din punct de vedere intelectual adopta o
poziţie conservatoare. La fel ca Marx, Durkheim credea ca problemele lumii
moderne erau inerente societăţii. Ideile lui Marx asupra necesităţii revoluţiei
contrastau radical cu reformismul lui Durkheim şi al altora. Manifesta interes pentru
ordine şi reformă. În cele două cărţi ale sale: „Despre diviziunea muncii sociale”
(1893) şi „Regulile metodei sociologice” (1895), Durkheim dezvoltă o concepţie
distinctă asupra obiectului de studiu al Sociologiei considerând că sarcina
sociologiei este aceea de a studia faptele sociale. Analizează natura şi cauzele
evoluţiei societăţilor moderne.

2.3.2. Şcoala germană

Reprezentanţii şcolii germane de sociologie sunt: Kart Marx (1818-1883),

George Simmel (1858-1918), Max Weber (1864-1920).

Sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea este marcat de curentul principal
german – teoria weberiană ce se dezvoltă înăuntrul unei imense dezbateri cu
fantasma lui Marx. Există însă şi alte influenţe în teoria sa. Weber consideră pe
Marx şi alţi reprezentanţi că explică viaţa socială doar prin cauze economice,
teoriile monocauzale explicând dezvoltarea istorică doar pe baze economice. În
„Etica protestantă si spiritul capitalismului” (1904-1905), Max Weber explică
protestantismul ca sistem de idei şi naşterea unui alt sistem de idei “spiritul
capitalismului”. Pe Weber îl interesa problema generală a evoluţiei instituţiilor în
lumea occidentală .

2.3.3. Şcoala britanică

Şcoala sociologică britanică, din sec. al XIX-lea are ca izvoare: economia

politică şi evoluţia socială. Când s-a fondat Societatea de Sociologie la Londra în
1903 existau marcante diferenţe în definirea termenului de sociologie. Aceste
diferenţe au amprentat sociologia britanică. Economia politică, o teorie a societăţii
industriale şi capitaliste, reprezentată de Adam Smith (1723-1790) a exercitat o
influenţă profunda asupra teoriei lui Marx. Sociologii britanici acceptau ideea lui
Smith că există o “mână invizibilă” care modelează piaţa bunurilor şi a muncii.
Piaţa era considerată o realitate independentă care se situează deasupra indivizilor şi
le controlează comportamentul. Sociologii britanici gândeau că piaţa era o forţă
pozitivă, un izvor de armonie, ordine integrată pentru societate. Sarcina sociologului
nu era aceea de a critica societatea, ci de a reuni datele despre legile care o
guvernează. Ţinta era de a pune la dispoziţia guvernului faptele care erau necesare

20
pentru a înţelege cum opera sistemul şi a-l dirija cu înţelepciune. Dacă Marx,
Weber, Durkheim, Comte studiau structura socială, sociologii britanici studiau
indivizii ce alcătuiau aceasta structură. Pentru a studia structuri mari trebuiau culese
date despre fiecare individ pentru a le combina şi a face descrieri ale acestora.
Principala sarcina a sociologilor britanici era aceea de a culege cât mai multe date.
Obiectivul era acela de a avea cât mai multe fapte “pure” fără a filosofa sau a le
teoretiza. Sociologii se centrau mai mult pe statistici.

Pentru a înţelege ideile lui Herbert Spencer (1820-1903) trebuie să-i

comparăm teoria cu cea a lui Auguste Comte. Spencer a fost în tinereţea sa liberal şi
toată viaţa s-a menţinut pe aceleaşi poziţii liberale. Una dintre expresiile acestei
apartenenţe a fost acceptarea doctrinei laissez-faire. În primii ani ai sociologiei,
influenţa lui H. Spencer a fost mai mare decât a lui E. Durkheim sau a lui A. Comte,
sau Marx şi Weber pentru că scria în engleză, iar scrierile sale ofereau o orientare
ştiinţifică mai atractivă.

2.3.4. Şcoala italiană

Principalii reprezentanţi ai teoriei sociologice italiene sunt: Wilfredo Pareto

(1848-1923) şi Gaetano Mosca (1858-1941). Talcott Parsons a fost cel care i-a
acordat atenţie lui Wilfredo Pareto. Pareto considera că nu pot exista schimbări
sociale dacă sunt supraevaluaţi factorii non-raţionali, instinctele. Pareto a dezvoltat
o teorie a schimbării sociale în contrast cu teoria marxistă. Pareto propune o teorie a
elitelor, a schimbării sociale care să dirijeze masele. Pentru că nu dispun de forţe
raţionale, masele un pot realiza revoluţii, nu au forţa revoluţionară. „Elitele se duc,
masele rămân!”

Ceea ce e mai important în teoria sa este ceea ce el însuşi a spus:

“Dorinţa mea este să construiesc un sistem de sociologie urmând modelul mecanicii

celeste (astronomia, fizica şi chimia)”. Pareto contempla societatea ca un sistem în
echilibru, un ansamblu constituit din părţi. Concepţia sistemică pe care Pareto o
avea despre societate era raţiunea, de aceea a dat atâta importanţă structurii acţiunii
sociale care constituie cea mai mare contribuţie a sa la istoria gândirii sociologie.

Gaetano Mosca oferă o teorie elitistă a schimbării sociale care se opune perspectivei
marxiste.

2.3.5. Şcoala americană

William Graham Sumner (1840-1910) a fost cel care a oferit primul curs de
Sociologie în Statele Unite. Exponent al darwinismului social în Statele Unite, prin

21
schimbul de idei cu unul dintre studenţii săi pun în evidenţă ideile liberale asupra
necesităţii libertăţii individului şi ideea non-imixtiunii guvernului.

Sumner adoptă în teoria sa supravieţuirea celui apt în lumea socială. Ca şi Spencer,

percepea că persoanele luptă împotriva mediului şi că cei mai apţi erau cei care
obţineau succesul. Apăra aşadar agresivitatea şi competitivitatea. Era adeptul
selecţiei naturale între persoane la fel ca între animale, fiind convins că cel apt va
supravieţui şi cel inapt va muri. Aceasta opţiune menţinea status quo-ul şi legitima
capitalismul.

În cadrul Şcolii americane se distinge Şcoala de la Chicago.

În 1892 Albion Small fundează Departamentul de Sociologie al Universităţii din

Chicago. Opera lui Small are puţine semnificaţii contemporane, dar rolul său a fost
acela de a instituţionaliza sociologia în Statele Unite. În 1894 Small colaborează la
primul Manual de Sociologie. În 1895 apare American Journal of Sociology, revista
care până în zilele noastre constituie o forţă pentru disciplină. În 1905 Small
întemeiază împreună cu alţii American Sociological Society, asociaţie profesională
de excelenţă a sociologilor americani. Primul departament de la Chicago prezintă
diverse caracteristici. Pe de o parte, are o strânsă conexiune cu religia. Unii dintre
membrii săi erau preoţi. Small credea ca ţinta finală a sociologiei trebuia să fie una
esenţial creştină. Aceasta credinţă conducea la ideea că sociologia trebuia să se
ocupe de reforma socială, combinată cu aceea că sociologia trebuia să aibă un
caracter ştiinţific. Urbanizarea şi industrializarea în Chicago aveau efecte pozitive şi
negative, se practica o sociologie ştiinţifică în scopul ameliorării socialului. Primul
reprezentant al Departamentului de Sociologie a fost W.I. Thomas (1863-1947).
Thomas se integră în departament în 1895 şi aici îşi scrise teza sa în 1896. Împreună
cu Florian Znaniecki au scris în 1918 „The Polish Peasant in Europe and
America” (Ţăranul polonez în Europa şi Statele Unite). Norbert Wiley considera ca
ţăranul polonez este de o aşa mare importanţă pentru fundarea sociologiei în sensul
că, clarifică spaţiul intelectual în care aceasta disciplină poate observa şi explora.
Este rezultatul a opt ani de investigare în Europa si Statele Unite, ca un Studiu
asupra reorganizării sociale a emigranţilor polonezi.

Un alt reprezentant al Scolii de la Chicago a fost Robert Park (1864-1944).

Sosit la Chicago în 1914 ca profesor cu timp redus de lucru, deveni una din figurile
centrale. Studiase în Europa şi se ocupa de influenţa gândirii americane asupra
gândirii europene Urmă cursurile lui Simmel şi îşi dovedi interesul pentru
interacţiunile sociale. Înainte de a fi sociolog a fost jurnalist şi experienţa îl
sensibiliză la problemele umane, ieşind înafara oraşului pentru a culege date şi a

22
observa. Aceste preocupări declanşară în Scoala de la Chicago un interes pentru
mediul ambiant şi ecologia urbană

Charles Horton Cooley (1864-1929) era profesor în Michigan.

Reprezentant al interacţionalismului simbolic deveni cel mai important produs al
şcolii. În 1894 îşi susţinu teza de doctorat şi dori să formeze un departament în
universitatea sa din Michigan. Rezultatele tezei sale, obiectivele propuse ajunseră la
Universitatea din Columbia unde se preda Sociologia din 1889. Se dovedi interesat
de conştiinţă (sinele speculativ) şi promotorul viziunii comportamentale, ca răspuns
la stimulii externi, Cooley sfătuia sociologii să se pună în locul actorilor pe care îi
studiază utilizând metoda introspecţiei simpatetice pentru a analiza conştiinţa.
Exista o similitudine între cei doi gânditori Cooley şi Mead, ideea împărţită de cei
doi precum că, sociologia trebuia să se ocupe de studiul fenomenelor socio-
psihologice precum: conştiinţa, acţiunea şi interacţiunea.

Gânditorul cel mai important al şcolii de la Chicago şi al

interacţionalismului simbolic nu a fost un sociolog, ci un filosof - George Herbert
Mead (1863-1931). El şi-a început studiul filosofiei în Chicago unde susţinu cursuri
de psihologie socială în departamentul de filosofie la care asistară mulţi studenţi în
sociologie. Atunci nu exista o teorie a interacţionalismului simbolic. Studenţii au
fost cei care au creat acest impuls, aşa încât Mead exercită o influenţă profundă şi
personală în cei care mai târziu dezvoltară interacţionalismul simbolic. Opera sa
„Mind, Self and Society” (Intelectul, Sinele şi Societatea) apare în 1934, după
moartea sa.

Şcoala de la Chicago atinge apogeul în anii „20 în timpul decadei „30 şi

începând cu Park începe să-şi piardă poziţia predominantă în Sociologia americană.
Decadenţa şcolii a fost produsă de două cauze:

1. Sociologia se dovedea de fiecare dată mai preocupată de utilizarea

metodelor sofisticate şi de utilizarea celor statistice. Se considera că dacă Şcoala
face studii descriptive etnografice se dezvoltă, dar ele erau centrate pe orientări
personale ale observatorilor.
2. De fiecare dată tot mai mulţi indivizi dinafara Chicago-ului exprimau
resentimente faţă de dominarea Şcolii asupra American Society şi American Journal
of Sociology. Sociologii de pe coasta de Est au început să denunţe dominaţia
mediului din Vest şi au creat în 1930 Eastern Sociological Society. Până în 1935
revolta contra Chicago conduse la numirea unui secretar care nu provenea din
Chicago pentru asociaţie şi creară o noua revista American Sociolocal Review.
Căderea Şcolii marcă dezvoltarea altor centre de putere, în special la Harvard şi în
general de la Ivy League. Interacţionalismul simbolic care constituia atunci o
tradiţie orală pierdu teren fără a ceda sistemelor teoretice mai explicite ca
funcţionalismul structuralist asociat lui Ivy League.

23
2.3.6. Şcoala sociologică de la Bucureşti (1920-1947)

Şcoala sociologică de la Bucureşti marchează un salt calitativ în dezvoltarea

metodei monografice. Principalele caracteristici ale noii etape de dezvoltare a
metodei monografice sunt:

 Efortul de fundamentare teoretică a cercetărilor;

 Perfecţionarea metodelor de cercetare (de înregistrare a imaginii -
filmul sociologic etc.);
 Elaborarea de modele/scheme de monografiere a unităţilor sociale;
 Încercarea de teoretizare a rezultatelor cercetării şi de ridicare de la
nivelul descrierii la cel al explicaţiei teoretice;
 Existenţa unor echipe interdisicplinare.
Dimitrie Gusti a elaborat o doctrină şi un model de cercetare monografică a
satului. Conform modelului său, realitatea socială poate fi cunoscută cercetând
cadrele (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şi manifestările (economice, spirituale,
politice, administrativ-juridice). Prin acţiunea manifestărilor asupra cadrelor, sub
impulsul „voinţei sociale” (principiu dinamic al vieţii sociale) se dezvoltă
colectivităţile umane din punct de vedere economic şi social-cultural. Au fost
monografiate sate şi comune din diferite zone ale ţării: Goicea Mare (Dolj), Runcu
(Gorj), Nerej (Putna), Ruşeţu (Brăila) ş.a.

În 1936 este fundată Revista „Sociologie Românească” a cărei apariţie

continuă şi astăzi cu unele întreruperi.

Lăudată de unii, contestată de alţii, doctrina gustiană a însemnat pentru

vremea în care a apărut o deschidere de drum în cercetarea sociologică cu merite
incontestabile. Modelul gustian relevă unitatea dintre teorie şi cercetare, iar echipele
interdisicplinare sunt expresia unui principiu atât de actual, regăsit în viziunea
unificatoare a ştiinţelor prin sociologie.

Au făcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti mari personalităţi ale

vieţii culturale, oameni de ştiinţă şi oameni politici, printre care: Anton Golopenţia,
H. Stahl ş.a.

Anton Golopenţia (1909-1951) a inovat „practica metodologică” a Şcolii de

la Bucureşti prin formularea ipotezei monografiei sumare a satului centrată pe
problemle fundamentale ale comunităţilor rurale şi ipoteza monografiei zonale,
ambele fiind cele care au stat la baza iniţierii Dicţionarului statistic al unităţilor
administrativ-teritoriale şi Atlasului Sociologic al Românei.

24
 Henri H. Stahl (1901-1991) a avut o poziţie teoretico-metodologică distinctă
în cadrul Şcolii de la Bucureşti, de factură determinsit istorică. Modelul gustian al
cadrelor şi manifestărilor este extins în direcţia unei istorii sociale a proceselor de
„timp lung”, coroborate cu tehnici de arheologie socială, cercetări panel.
Contribuţiile sale la Şcoala sociologică de la Bucureşti se regăsesc în lucrările:
Tehnica monografiei sociologice (1934), Sociologia satului devălmaş (1946),
Contribuţii la satele devălmaşe româneşti (1950-1965).

Bibliografie selectivă

1. Aristotel Politica, Editura Antet, Bucureşti, 2004

2. Bădescu Ilie Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galalţi,

1994

3. Boudon R., Besnard Ph., Dicţionar de sociologie, Editura Univers

Cherkaoui M., Lecuzer B.- Enciclopedic, Bucureşti, 1996
P.(coord.)

4. Bruce Steve Sociologia. Foarte scurtă introducere, Editura Allfa,

Bucureşti, 2003

5. Dungaciu Sandra Georg Simmel şi sociologia modernităţii, Editura

Dacia, Bucureşti, 2003

6. Herseni Traian Istoria sociologiei româneşti, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2007

7. Herbert Mead „Mind, Self and Society” (Intelectul, Sinele şi

Societatea) apare în 1934

8. Marx Karl, Engels Friedrich Opere alese, Editura Politică, Bucureşti, 1966

9. Pareto Vilfredo "L'economie et la sociologie au point de vue

scientifique", 1907, Rivista di Scienza.
10. Pareto Vilfredo Trattato di Sociologia Generale, 1916

11. Platon Republica, Editura Antet XX, Bucureşti, 2005

12. Rousseau Jean Jacques Contractul social, Editura Antet, Bucureşti, 2005

25
13. Rousseau Jean Jacques Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii
dintre oameni, Editura Best Publishing, Bucureşti,
2001

14. Speranţia Eugeniu Introducere în sociologie, Casa Şcoaleleor,

Bucureşti, 1944

15. Stahl H. Henri Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii

tributale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980

16. Lallement Michel Istoria ideilor sociologice (vol.1, 2), Editura Antet,
Bucureşti, 1998

16. *** Sociologie românească, vol.III, nr. 2, Vara 2005

(despre D. Gusti şi Şcoala sociologică de la
Bucureşti)

TEST DE EVALUARE

1. Care dintre următorii sociologi este considerat a fi părintele Sociologiei,

dând numele ştiinţei despre societate
a. E. Durkheim
b. A. Comte
c. D. Gusti
(b)

2.Completaţi tabelul de mai jos cu autori şi lucrări reprezentative/contribuţii ale

acestora.

AUTORI LUCRĂRI/contribuţii

Dimitrie Gusti

Auguste Comte

Park Robert

Emile Durkheim

Erving Goffman

26
3.Asociaţi fiecărui sociolog din coloana întâi, o contribuţie (teorie, concept, metodă,
lucrare de referinţă) corespunzătoare, în coloana a doua.

SOCIOLOG CONTRIBUŢIE

AUGUSTE COMTE

EMILE DURKHEIM

DIMITRIE GUSTI

FREDERIC LE PLAY

WRIGHT MILLS

VILFREDO PARETO

TALCOTT PARSONS

MAX WEBER

HERBERT MEAD

ERVING GOFFMAN

4.Scrieţi în coloana din dreapta numele autorii lucrării prezentate în coloana din
stânga

LUCRARE AUTOR

Psihologia poporului român

Regulile metodei sociologice

Psihologia consonantistă

Politica, o vocaţie şi o profesie

Imaginaţia sociologică

27
5.„Într-adevăr, oricât de exterioare ne-ar părea nouă faptele sociale nu se poate
tăgădui totuşi că ele sunt în sufletul nostru, că participăm la ele, dar ele sunt în
acelaşi timp în conştiinţa tuturor. Constrângerea pe care o exercită asupra
indivizilor, foarte adeseori este de natură morală şi se datoreşte prestigiului totului
social faţă de indivizi. Dar dacă indivizii suferă influenţa societăţii nu e mai puţin
adevărat că şi ei pot influenţa societatea, în special transformarea ei”. (Petre
Andrei)

Pornind de la textul de mai sus, răspundeţi la următoarele întrebări.

a. Care este sociologul la care se face referire?

b. Ce raport sociologic se sugerează în text?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 ŞI 4

CUNOAŞTEREA SOCIOLOGICĂ - 4 ore

3.1. Paradigme sociologice

4.1. Metodologia sociologiei

OBIECTIVE

 Cunoaşterea construcţiei unei paradigme şi a elementelor ei

 Explicarea unor paradigme
 Cunoaşterea elementelor ce alcătuiesc metodologia sociologică
 Exersarea construirii unor eşantioane
 Abilitatea pentru înţelegerea şi construirea unei scale de măsurare în
sociologie

3.1. Paradigme sociologice

Conceptul de paradigmă este definit de Dicţionarul de Sociologie5 ca „un

set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter
normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat.” El
mai este utilizat şi într-un sens mai larg, acela de totalitate a realizărilor dintr-un
domeniu disciplinar ce diferenţiază o comunitate ştiinţifică de alta sau delimitează
epoci în ştiinţa respectivă având semnificaţia de realizări într-o perioadă istorică.

5
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu – Dicţionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993, p.420

28
Thomas Kuhn numeşte paradigma, matrice disicplinară6 utilizând termenul de
paradigmă în două sensuri. De exemplu, se utilizează termenul de paradigmă în
sociologie pentru a delimita realizările din sociologie din sec. al XIX-lea faţă de
cele din sec. al XX-lea. şi în sensul de a face diferenţieri între sociologie şi
psihologie, între diferite grupuri cognitive în interiorul ştiinţei (empirică,
interpretativă, structural-funcţionalistă etc.).

O paradigmă este o imagine a obiectului unei ştiinţe. Ea serveşte pentru a

defini ceea ce trebuie să se studieze, ipoteze care trebuie verificate, întrebări la care
trebuie răspuns şi după ce reguli trebuie să se interpreteze răspunsurile.

R. Merton definea paradigma „scheletul” logic al unei teorii cu rang mediu

de generalizare. Acesta rezulta în urma unui proces de ordonare şi sistematizare a
teoriilor sociologice existente, reprezentând un ghid în orientarea cunoaşterii.

T. Parsosn aborda paradigma din perspectiva mecanismelor sistemului

social, cele care conduc la elaborarea unui sistem de legi sociologice.

Împărtăşind rezerve faţă de ambele puncte de vedere, Ion Ungureanu

defineşte paradigmele ca fiind „modele teoretico-empirice care pot fi folosite pentru
a verifica validitatea enunţurilor empirice corespunzătoare relaţiilor prescrise
teoretic. Când aceste enunţuri se dovedesc valide, modelul la care pot fi ele
raportate poate fi generalizat, iar statutul său ştiinţific poate fi ridicat la rangul de
lege sociologică.”7. El foloseşte termenul de paradigmă în sensul de drum pe care îl
parcurge enunţul sociologic de la prima formulare până devine lege sociologică.

Vilfredo Pareto întreprinde un demers original în aşa zisa „paradigmă a

reziduurilor sociabilităţii” în care cunoaşterea fundamentelor societăţii umane poate
fi direcţionată în următoarele direcţii:

 Mobilurile biologice (instinctele) ce funcţionează ca entităţi sociale (nu

naturale) sub forma reziduurilor;
 Sociabilitatea nu este rezultatul unui contract social;
 Trebuie acordată atenţie la „ceea ce spun că fac” indivizii şi „ceea ce fac”.

Relaţiile între teorii şi paradigme

O paradigmă cuprinde nu doar teorii, ci şi imagini ale obiectului, metode,

instrumente şi modele (opere ale muncii ştiinţifice). Teoriile sunt doar parte a

6
Thomas Kuhn, apud I.Unigureanu (2002), p.10
7
Ion Ungureanu – idem, p. 12

29
paradigmelor. O paradigmă poate cuprinde mai multe teorii cu diferite imagini ale
obiectului de studiu şi metode diferenţiate care favorizează cunoaşterea acestuia.
Sociologia este o ştiinţă multiparadigmatică. Robert Friedrichs (1970) a prezentat
două imagini diferite ale statutului multiparadigmatic al sociologiei în aşa zisele
paradigma sistemică ce accentuează imaginea de integrare societală şi consens şi o
alta - paradigma conflictului care accentuează dezintegrarea societală şi coerciţia.
La aceste două paradigme sociologice Friedrichs gândea că o importanţă aparte o
are o altă paradigmă dată de imaginea pe care o au sociologii faţă de ei înşişi ca
agenţi ştiinţifici. Din această perspectivă el enunţă paradigma profetică şi
preoţească. Sociologii profeţi erau cei care anunţau schimbarea socială, sociologii –
preoţi se autodefineau ca oameni de ştiinţă „liberi de valori”. De aici şi concluzia
unei ştiinţe multiparadigmatice.

S.N. Eisenstadt şi M. Curelaru (1976) disting o paradigmă închisă

(contemplarea societăţii ca fiind compusă din elemente separate, distincte, cu care,
de exemplu Marx, a operat în sistemul economic) şi o paradigmă deschisă care se
bazează pe înţelegerea obiectului de studiu în dinamica lui, interconexiunile şi
procesele de feed-back continuu.

Charles Lemert vorbind despre omocentrismul unificator al sociologiei,

diferenţiază multiple paradigme în sociologie prin diversele moduri de discursuri
sociologice care au o bază lingvistică. Sociologia limbii (orientare tehnică),
sociologia semantică (interpretarea semnificaţiilor), sociologia sintactică (orientare
politică).

Elementele componente ale unei

paradigme

imagini ale metode,

obiectului de tehnici,
studiu instrumente teorii
+ =

Ce/Cine? Cum? Model explicativ

Fig. Nr.2 Elementele componente ale unei paradigme

30
Marile paradigme sociologice

George Ritzer consideră sociologia o ştiinţă multiparaddigmatică. Cele trei

paradigme mari ale sociologiei, în opinia acestuia, ar fi:

1. Paradigma faptelor sociale – dominată de imagina obiectului sociologiei ca fiind

acela al faptelor sociale, instituţiilor sociale şi structurii sociale. Modelul de analiză
este cel oferit de Emile Durkheim în lucrarea sa „Regulile metodei sociologice”.
Metoda folosită este cea a anchetei pe bază de chestionar şi interviu şi metode
istorico-comparate. Acestei paradigme i se pot asocia alte teorii, precum: teoria
funcţionalismului structural, teoriile conflictului, teoria sistemică.

2. Paradigma definiţiei sociale. Obiectul sociologiei l-ar constitui modul în care

actorii socială îşi definesc situaţiile sociale şi cum aceste definiri influenţează
acţiunea şi interacţiunile sociale. Metoda folosită este cea a observaţiei. Opera lui
Max Weber asupra acţiunii sociale şi alte teorii, precum: interacţionalismul
simbolic, fenomenologia, etnometodologia, teoria acţiunii sunt cele care definesc
această paradigmă.

3. Paradigma comportamentelor sociale. Obiectul sociologiei ar fi

comportamentul indivizilor, recompensele care generează adoptarea unui
comportament dezirabil. Teoria care susţine această paradigmă este opera lui B.F.
Skinner. Metoda utilizată este cea a experimentului. Teoriile specifice acestei
paradigme sunt: teoria schimbului şi teoria conductismului social. G.Ritzer propune
ca aceste trei paradigme, considerate „dominante” în sociologie să se suprapună cu
aşa zisa „matrice disciplinară”.

4.1. Metodologia sociologiei

Atunci când vorbim de metodologie a sociologiei avem în vedere atât

metodologia cercetării empirice, cât şi a construcţiei teoretice şi a intervenţiei
practice a sociologiei. În capitolul de faţă ne propunem să abordăm metodologia
cercetării empirice şi construcţiei teoretice, urmând ca în cel de didactica sociologiei
să abordăm doar un fragment de intervenţie a sociologiei în domenii ale vieţii
sociale, precum învăţământul. Sociologia ca disciplină de învăţământ are puternice
valenţe în formarea competenţelor de înţelegere, explicare şi transformare a
societăţii. De aceea metodologia predării va fi abordată separat recunoscând şi
faptul că acest câmp al metodologiei intervenţiei practice a sociologiei este mai
puţin dezvoltat şi sistematizat în abordările sociologice.

31
4.1.1. Metodologia cercetării empirice

Orice cercetare empirică vizează parcurgerea unor etape, într-o succesiune

logică a demersului investigativ. De la formularea temei ca problemă de studiat,
până la redactarea raportului de cercetare este un demers anevoios care trebuie
cunoscut şi urmat de cercetător. După unii autori, şase, după alţii zece, numărul
etapelor sugerează un demers ştiinţific absolut necesar de parcurs într-o succesiune
impusă de însuşi procesul cunoaşterii.

După Schaefer Richard şi Robert Lamm (1986) în cercetare sunt

necesare următoarele etape:
1. Definirea problemei;
2. Consultarea literaturii (documentarea);
3. Formularea ipotezelor;
4. Alegerea metodelor şi instrumentelor de cercetare;
5. Colectarea şi analiza datelor;
6. Elaborarea concluziilor.
După alţi autori (Maria Voinea, Carmen Bulzan - 2001), etapele
necesare într-o cercetare sociologică ar fi:
a) stabilirea temei;
b) documentarea;
c) formularea ipotezelor;
4) eşantionarea;
5) stabilirea metodologiei cercetării;
6) recoltarea informaţiilor;
7) prelucrarea informaţiilor;
8) analiza cantitativă şi calitativă a informaţiilor;
9) verificarea ipotezelor;
10) întocmirea raportului de cercetare.

Definirea problemei este poate cea mai importantă problemă,

deoarece de felul în care este definit (clar, fără ambiguităţi) obiectul,
cercetarea îşi urmează drumul său. Aceasta presupune operaţionalizarea
conceptelor-cheie existente în titlul/tema de cercetare. Definirea operaţională
va însemna spargerea conceptului în dimensiuni, indicatori şi indici.
Documentarea este necesară pe de o parte de a nu repeta ceea ce deja
este cunoscut şi poate fi utilizat în cercetare, pe de altă parte pentru a evita
eventuale erori comise anterior.
Formularea ipotezelor este necesară deoarece multe cercetări se
realizează tocmai pentru a verifica anumite ipoteze. Ele orientează cercetarea
şi sunt judecăţi ipotetice formulate fie sub forma unor enunţuri, a unor
interogaţii, fie de genul: dacă, atunci, cu cât…, cu atât.

32
 Eşantionarea

Pentru a studia o populaţie (a unei ţări, colectivităţi urbane/rurale, de elevi,

studenţi etc.) ideal ar fi de investigat întreaga populaţie. Cum însă acest lucru este
uneori aproape imposibil, datorită cheltuielilor foarte mari de muncă, timp şi bani,
se alege un eşantion care să fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate.

Eşantionarea este o tehnică metodologică prin care devine posibilă elaborarea de

inferenţe despre o populaţie prin investigarea acelei părţi din ea care este definită
prin procedee statistice adecvate.

Cum stabilim un eşantion? Cum ştim că ceea ce am ales este reprezentativ pentru
întreaga populaţie? sunt întrebări care ne determină să fim atenţie atât la mărimea,
cât şi la structura eşantionului. Procedeu selectiv prezintă anumite avantaje:
economi de muncă, rapiditate în obţinerea informaţiilor, studiere mai aprofundată a
fenomenelor.

În funcţie de tehnica de selecţie în eşantion se pot distinge mai multe tipuri de

selecţie:

probabilistă, raţională, stratificată.

Tehnica eşantionării probabiliste se diferenţiază prin trei procedee: selecţie repetată,

selecţie nerepetată, selecţie mecanică.

Selecţia repetată este un procedeu de tragere la sorţi prin care unitatea

extrasă se reintroduce în urnă, păstrându-şi astfel şansa de a fi extrasă din nou în
operaţiile care se efectuează în continuare. De exemplu, dintr-o populaţie de 1000
de persoane, fiecare are şansa de a 1/1000 de a fi selectată. După ce a fost selectată,
persoana nu este eliminată din populaţie, astfel că probabilitatea de a fi selectată
este tot de 1/1000. Volumul colectivităţii generale (N) rămâne neschimbat. Şans
fiecărei unităţi a colectivităţii generale rămâne tot timpul egală cu 1/N.

Selecţia nerepetată constă în eliminarea persoanei care a fost selectaă, aşa

încât probabilitatea de selecţie a unităţii se schimbă pe măsură ce se înaintează în
selecţie. Fără a fi reintrodusă în urnă, probabilitatea unităţilor rămase vor fi de :
1/1000, 1/999, 1/998, 1/997 etc. Acest procedeu prezintă avantajul că eşantionul nu
este deformat.

Selecţia mecanică constă în alcătuirea unei liste a tuturor unităţilor

colectivităţii generale într-o ordine, de exemplu, alfabetică urmată de selectarea, cu
caracter întâmplător, pe baza unui pas de măsurare (K), calculat astfel:

33
K=N/n, unde

N= populaţia totală

n= eşantionul

Dacă de exemplu, populaţia totală este de 1000, iar n este 100, pasul de
măsurare va fi 10. Se extrage la sorţi un număr iniţial, de la care se porneşte, cuprins
între 1 şi 10. Este numărul de la care se porneşte. Dacă numărul extras este 7,
eşantionul va cuprinde numerele din listă: 7, 17, 24, 31, 38 ş.a.m.d.

Selecţia raţionată sau în baza unor criterii („alegere apreciativă” - Moser

sau „făcută cu premeditare” - Mills) constă în alegerea gândită, analitică a fiecărei
unităţi ce urmează să intre în eşantion. Se stabilesc cote de selecţie pentru fiecare
strat. Cotele apar înăuntrul fiecărui strat, ele reprezentând părţi numerice în care este
împărţit stratul. În cadrul cotelor, elementele pot fi alese probabilistic sau
neprobabilistic. De exemplu, în sondarea opiniei publice a populaţiei ţării, în vârstă
de peste 18 ani, se repartizează unui judeţ o cotă de 51 de subiecţi, structuraţi în
funcţie de anumite criterii (sex, vârstă, ocupaţie, studii). Operatorii de interviu vor
fi cei care decid asupra persoanelor care pot fi cuprinse în cotele atribuite în funcţie
de caracteristicile cotei.

Metoda stratificării

Stratificarea este „fotografierea” pe tipuri sau grupe de caracteristici a unei

colectivităţi date. Fiecare grupă se numeşte strat al colectivităţii totale, d eunde şi
numele de stratificare. Fotografierea colectivităţii reale se face sub forma unor liste
ale tuturor unităţilor care compun colectivitatea respectivă. Aceste liste se
întocmesc după anumite criterii cum ar fi: situaţia unităţilor în teritoriu (zone
geografice, judeţe, comune etc.)şi liste pe tipuri sau grupe după caracteristicile
stabilite (cartiere, străzi, numere etc.). De exemplu, în sondajele preelectorale
eşantionul poate fi alcătuit pornindu-se de la listele electorale. Important este ca în
liste să fie trecute toate unităţile care intră în alcătuirea colectivităţii.

O altă problemă a eşantionării este stabilirea mărimii eşantionului. Un

eşantion prea mic este întotdeauna influenţat şi deformat de particularităţile
unităţilor cuprinde în selecţie. A determina volumul necesar al colectivităţii de
selecţie înseamnă a stabili numărul de unităţi din care urmează să fie compusă
această colectivitate.

O altă metodă pentru determinarea mărimii eşantionului (n) implică

utilizarea unui model statistic cu trei variabile: o estimare a varianţei în cadrul

34
populaţiei din care se constituie eşantionul (p şi complementarul său q), eroarea de
eşantionare acceptată şi nivelul dorit de încredere (z).

Din aplicarea formulei, putem afla mărimea eşantionului:

n= z2(pq)/e2

Stabilirea metodologiei cercetării vizează operaţionalizarea conceptelor,

măsurarea, alegerea metodelor şi a tehnicilor de cercetare, stabiliraea
procedeelor, elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor,
testarea instrumentelor.
În cercetarea sociologică, realitatea socială, ca obiect de studiu, este
foarte complexă. Între obiectul realităţii şi cel al cunoaşterii este o deosebire
calitativă deoarece „obiectul” este supus unui proces logic de separare,
„desfacere”, „eliminare”, „refacere”. Măsurarea are în sociologie un sens mai
larg decât în ştiinţele naturii şi o specificitate aparte. Măsura nu înseamnă
aspect cantitativ, redată prin număr, ci grade de comparaţie, de exemplu.
Toleranţa unei categorii sociale, putem s-o facem raportând-o la alta.
Spunem de exemplu că profesoarele sunt mai tolerante decât profesorii sau
că politicienii din mediul rural sunt mai toleranţi decât cei din mediul urban.
Şi cu toate acestea pentru a fi ştiinţă, sociologia are nevoie de măsuri, adică
de indici empirici care să măsoare conceptul. Pentru aceasta e nevoie de
operaţionalizare.
„Operaţionalizarea sistemului conceptual şi a teoriei în general se referă la
stabilirea unor relaţii gnoseologice între enunţurile teoriei, conceptele sale,
dimensiunile şi indicatorii care pot măsura dimensiunile”8. Pentru ca obiectul
(conceptul) să devină operaţional, el parcurge mai multe etape, relevate de
Paul Lazarsfeld9 Acestea sunt:
1. Reprezentarea imaginată a conceptului;
2. Specificarea dimensiunilor;
3. Căutarea indicatorilor observabili;
4. Sinteza indicatorilor în indici.
Măsurarea în sociologie
Măsurarea este o componentă de bază a procesului de cunoaştere şi constă
într-o operaţie conceptuală şi empirică prin care se atribuie anumite valori unor
parametri ai obiectelor şi proceselor. 10 Ea este o determinare cantitativă prin care se

8
Oscar Hoffman – Sisteme conceptual operaţionale în sociologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977
9
Paul Lazarsfeld – Des concepts aux indices empiriques în Methodes de la sociologie. Les
vocabulaire des sciences sociales, 1965, p. 3
10
Dicţionarul de filozofie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 449

35
urmăreşte surprinderea modalităţilor de manifestare ale fenomenelor, utilizându-se
anumite etaloane. Elementele componente ale operaţiei de măsurat sunt:

a. obiectul de măsurat;

b. unitatea de măsură sau etalonul;

c. reguli de atribuire a valorilor.

Obiectul de măsurat îl constituie variabilele sociale, adică expresia cantitativă a

fenomenelor şi atributele sociale, caracteristice fenomenelor care nu au o astfel de
determinare cantitativă.

Prin măsurare se ia în considerare natura domeniului cercetat şi se evidenţiază

caracteristicile lor cantitative. Există mai multe feluri de a măsura: prin comparaţie,
clasificare şi atribuire de valori cantitative.

Unitatea de măsurare sau etalonul

Etalonul constituie elementul de comparaţie prin intermediul căruia se realizează

determinarea cantitativă. Etalonul este unitatea de bază a sistemului de măsurare. El
trebuie să îndeplinească două condiţii: să corespundă naturii domeniului cercetat şi
să fie în acord cu obiectivul urmărit la un moment dat în cercetare.

Măsurarea unităţii sociale (individ, grup, comportament, fapte) prin surprinderea

frecvenţei nu epuizează problematica cunoaşterii sociale. Elaborarea unor etaloane
conceptuale care constau într-un set de criterii pe baza cărora se efectuează analiza
domeniului cercetat. Prelucrarea statistică a datelor, în condiţiile existenţei
programului informatizat de prelucrare standard dă posibilitatea calculării mediei,
medianei, abaterii standard etc. şi evidenţierii tendinţei sau corelaţiilor între
variabile etc.

Reguli de atribuire a valorilor

Atribuirea valorilor se realizează printr-un proces de analiză constând din

compararea etalonului cu obiectul de măsurat. Scala este un instrument de măsurare
utilizat în operaţiile de scalare format dintr-un set de propoziţii, expresii simple sau
simboluri ce alcătuiesc un continuum în funcţie de intensitatea pe care o exprimă.
Scale pot fi: simple (alcătuită dintr-un singur item – indicator – ale cărui
caracteristic sunt ordonate pe un continuum şi cărora le sunt acordate valori
specifice în funcţie de gradul de intensitate pe care-l reprezintă) sau scale compuse
(un set de indicatori care se referă la aceeaşi dimensiune).

36
Scalele simple cunosc mai multe variante: scala de ierarhizare itemizată în care
sunt daţi itemii iar individului i se cere să-i ierarhizeze în funcţie de importanţa pe
care o atribuie.

De exemplu, la întrebarea: Ce reprezintă munca pentru Dvs.?, itemii de ierarhizat

pot fi următorii:

(…) Un mijloc de câştigare a existenţei;

(…) În primul rând un mijloc de câştigare a existenţei şi apoi o valoare socială;

(…) În egală măsură un mijloc e câştigare a existenţei şi o valoare socială;

(…) În primul rând o valoare socială şi apoi un mijloc de câştigare a existenţei;

(…) În exclusivitate o valoare socială.

Scala de ierarhizare grafică solicită individului să noteze pe o axă care are anumite
limite, poziţia pe care o atribuie unor rezultate înregistrate, în viaţa socială,
economică etc.

+ 100

- 100

Scală de ierarhizare grafică

Scală grafică de notare

Pe o scală cu 7 gradaţii se poate măsura interesul studenţilor pentru o disciplină

studiată:

1. lipsă totală de interes;

37
2. interes foarte scăzut

3. interes scăzut

4. interes mediu

5. interes mare

6. interes foarte mare

7. interes total

1 2 3 4 5 6 7

- +

Scală grafică de notare

Scala de notare itemizată se utilizează atunci când se măsoară aportul cuiva la o

activitate. De exemplu, în evaluarea activităţii studenţilor la seminar, poate fi
utilizat acest tip de scală cu următorii itemi:

Participare deplină (intervine în discuţie din proprie iniţiativă, îşi susţine întemeiat
punctul de vedere, completează cele spuse de profesor sau ceilalţi etc.);

Participare limitată (răspunde doar când este întrebat. Pune întrebări atunci când se
solicită acest lucru);

Contemplativ (ascultă şi urmăreşte cu atenţie, nu răspunde când este solicitat);

Dezinteres (preocupat cu alte activităţi, indiferent la ce se întâmplă, nu răspunde

când este solicitat).

În funcţie de felul în care se atribuie valorile, scalele pot fi:

a. scala nominală,

b. scala ordinală,

38
c. scala de interval;

d. scală de proporţie.

A a1 B A B

a2 1 a1 1

a3 a2 2

a4 2 a3 3
scala nominală scala ordinală

A B A B

a1 1 a1 1

a2 a2
2

a3 a3 2
3
scala de interval scală de proporţie

În teoriile care analizează măsurare se întâlnesc alte tipuri de scale ce poartă numele
iniţiatorului. Aşa de exemplu, scala L.L.Thurstone este o scală diferenţială care a
rezultat din dorinţa de a compara şi discrimina între indicatorii rezultaţi din
operaţionalizarea conceptului. De exemplu, pentru a diferenţia atitudinea faţă de
învăţare a studenţilor la un număr de propoziţii ordonate, subiectul este plasat în
funcţie şi de poziţia celorlalţi, adică de opiniile exprimate de ceilalţi subiecţi
referitoare la atitudinea lor faţă de învăţare.

Scala Likert este o scală sumativă deoarece constă într-un set de indicatori, iar sorul
total apare din însumarea răspunsurilor individuale.

Scala Bogardus sau scala cumulativă constă dintr-un set de indicatori, astfel încât
cel care răspunde favorabil la un item situat pe un anumit punct de pe continuum, va
răspunde favorabil la toţi itemii aflaţi sub acest punct de pe scala respectivă.

Orice fenomene social este implicat într-un context, deci într-un câmp d
semnificaţii. Fenomenul este perceput atât ca întreg, cât şi în atributele caracteristice
contextului. În virtutea acestor elemente

39
s-au dezvoltat două direcţii de scalare: scalarea centrată pe analiza proprietăţilor
manifeste ale structurilor de cercetat şi scalarea centrată pe aspectele latente ale
domeniului investigat. Elaborarea scalelor reprezintă unul dintre elementele cheie în
orice cercetare sociologică.

Alegerea metodelor şi instrumentelor de cercetare

Metodologia cercetării este o problemă de opţiune. Acelaşi fenomen poate fi
studiat cu metode diferite. Depinde de aspectele care se doresc a fi relevate.
De exemplu, în cercetarea migraţiei, dacă se doreşte doar analizarea imaginii
migrantului aşa cum este ea prezentată de presă, se va utiliza analiza de
conţinut, dacă se doreşte să se studieze influenţa migraţiei asupra vieţii de
familie, se va utiliza ancheta socială bazată de tehnica intervievării şi a
chestionării. Cercetarea completă a unui fenomen însă presupune un complex
de metode, tehnici, procedee şi instrumente de investigare. Indiferent ce
metodă folosim, este necesar să stabilim eşantionul, adică selecţia din
populaţiei alcătuită pe baza unor caracteristici comune.
Recoltarea informaţiilor se face în urma cercetărilor de teren, prin
aplicarea procedeelor şi a instrumentelor construite. În sociologie colectarea
datelor se face pe eşantioane, selecţii din populaţia totală. Datele obţinute se
supun unui proces de prelucrare şi interpretare a datelor.
Analiza cantitativă şi calitativă a informaţiilor presupune utilizarea
unor metode statistice ce facilitează interpretarea unor tendinţe în evoluţia
fenomenelor sociale, a desprinderii unor corelaţii posibile între diferite
fenomene, procese. Pot fi calculaţi indicatori ai caracteristicilor cantitative
utilizând programul SPSS şi caracteristici statistice utilizând acelaşi program
în gruparea şi reprezentarea grafică a datelor.
Verificarea ipotezelor este o altă etapă prin care se verifică dacă
ipotezele formulate la începutul cercetării au fost confirmate sau infirmate.
Pe parcursul cercetării pot să apară şi alte ipoteze care urmează să fie
verificate în cercetări ulterioare. Acestea pot să apară în procese colaterale de
observare a acelor manifestări ale fenomenelor neanticipate (serendipitate),
fie din întâmplare, fie ca urmare a perspicacităţii cercetătorului
Întocmirea raportului de cercetare. Orice cercetare se finalizează cu
un raport în care sunt prezentate în succesiunea logicii desfăşurării cercetării
etapele parcurse. Raportul trebuie să răspundă cerinţelor celui care comandă
cercetarea.

Bibliografie selectivă

1. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,

2006

40
 2. Chelcea Septimiu
3. Datculescu Petre
4. Durkheim Emile
Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
si calitative. Editia a III-a, Editura Economică, 2007
Cercetarea de marketing, Editura Brandbuilders grup,
Bucureşti, 2006
Regulile metodei sociologice – Bucureşti, 1974

5. Hoffman Oscar Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie,

6. Lazarsfeld Paul
7. Moser C.A.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Des concepts aux indices empiriques în Methodes de la
sociologie. Les vocabulaire des sciences sociales,
1965,
Metode de anchetă în investigarea fenomenelor
sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

8. Vlăsceanu Lazăr Metodologia cercetării sociale, Editura Şiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986

9. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Dicţionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993

Lazăr

10. Zamfir Cătălin Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura

Polirom, Iaşi 2005

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt elementele dintr-o paradigmă?

2. Identificaţi fiecare tip de scală

A a1 B A B
3.
4.a2 1 a1 1
5.
6. a3 a2 2
7.
8.a4 2 a3 3
9.

10.
A B A B
11.
12. a1 1 a1 1
13.
a2 a2
2

a3 41 a3 2
3
 14.
15.

3. Care sunt etapele unei investigaţii sociologice?

4. Care sunt principalele metode de stabilire a unui eşantion?
5. Scrieţi formula unui eşantion!
6. Construiţi o scala de măsurare a atitudinii faţă de muncă în rândul
tinerilor (elevi/studenţi).
7. Realizaţi un tabel cu patru intrări pentru a prezenta structura unui
posibil eşantion într-o cercetare asupra elevilor/studenţilor.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - 2 ore

METODE, TEHNICI, PROCEDEE, INSTRUMENTE DE
INVESTIGARE
5.1. Observaţia sociologică
5.2. Ancheta sociologică
5.3.Sondajul de opinie
5.4.Studiul de caz
5.5.Tehnicile sociometrice

OBIECTIVE:
 Cunoaşterea regulilor de observare şi a tipurilor de observaţie
sociologică
 Realizarea unei anchete sociale
 Elaborarea unui chestionar pe o tema dată
 Studierea unui caz din punct de vedere sociologic
 Realizarea unei sociomatrice şi a unei sociograme

5.1. Observaţia sociologică

Auguste Comte consideră observaţia una dintre cele patru metode

fundamentale în sociologie alături de comparaţie, analiza istorică şi experiment.
Astăzi se consideră că a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar şi a „inventa”
şi „a construi” realitatea aşa cum se exprima Edgar Morin (1981). A observa nu

42
înseamnă a fi şi obiectiv. Într-un fel observă faptul cel implicat într-un accident de
maşină, altfel partea vătămată şi altfel trecătorul pe stradă. Observaţia este deci
selectivă pentru că este premeditată şi interpretativă fiind un sprijin în cunoaşterea
nemijlocită. Observaţia ştiinţifică se deosebeşte de cea neştiinţifică prin aceea că
este realizată premeditat, cu anumite tehnici speciale în scopul verificării unor
ipoteze şi identificării anumitor tendinţe şi regularităţi în manifestarea fenomenelor.
Faţă de observaţia din ştiinţele naturii unde obiectul poate fi disecat şi supus
observării microscopice, în ştiinţele socio-umane este vorba de un raport
interpersonal, căci se observă oameni şi faptele lor. Observaţia este şi proces, dar şi
rezultat pentru că procesul empiric se completează cu descrierea faptelor şi
explicarea lor. Observaţia vizează nu numai ceea ce se surprinde cu analizatorul
vizual, ci cu toate simţurile care ne conectează la lumea externă. Auzul, văzul,
mirosul ne ajută la înţelegerea exprimării verbale.

În sociologie se disting mai multe feluri de observaţie: structurată,

participativă, nedistorsionată

Observaţia structurată poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca şi

în cele de laborator. Observatorul poate fi recunoscut sau i se poate ascunde rolul
pentru ca să nu se modifice comportamentul celor observaţi. De exemplu,
observarea elevilor într-o clasă este structurată de către profesor în condiţiile în care
acesta îşi propune să observe anumite atitudini faţă de învăţare, datele înregistrate
fiind utile unor cercetări. Observaţia structurată poate fi realizată şi de o persoană
străină care asistă la oră, de exemplu director, inspector, părinte etc.

Observaţia nestructurată se întâlneşte în cercetările de teren şi în cele de

laborator. Ea se utilizează mai ales în cercetările etnografice sau în cazul
monografiilor, deoarece multe dintre elementele de observat nu pot fi anticipate. Ele
se consemnează în momentul producerii contactului cu realitatea de studiat.

Observaţia participativă se realizează de o persoană care face parte din grupul

ce este observat, aşa încât este exclusă modificarea comportamentelor celor
observaţi. Este o observare din interior. Există riscul ca unele elemente să fi intrat în
fondul perceptiv şi să nu mai prezinte importanţă, deci nici să fie consemnate de
către observator. Prin observaţia participativă se descrie viaţa socială a unei
colectivităţi văzută din interior, din perspectiva grupului aflat într-o situaţie
determinată. Se are în vedere viaţa cotidiană, în situaţii naturale de viaţă. Experienţa
cercetătorului este foarte importantă pentru că acesta poate utiliza aparate de
înregistrare audio, video, computere.

43
 Când F. Le Play şi Jean Reynaud au făcut o călătorie de studii în ţările germane
şi slave, au observat aceleaşi locuri şi împrejurări, ei au consemnat diferit cele
observate. Dacă mai adăugăm şi pregătirea lor identică, având aceeaşi carieră, am
putea spune că ar fi imposibil să nu fi ajuns să consemneze aceleaşi fapte. Realitatea
a dovedit contrariul. Reîntorşi în Franţa analiza impresiilor consemnate a fost
diferită. Cum se explică acest fapt? Problema obiectivităţii în evaluare, în general, a
sociologului în observaţie, în particular, este o problemă de deontologie
profesională. Cum putem să ne debarasăm de subiectivitatea noastră? Suntem
oameni! Explicaţia ar putea fi următoarea. Filtrele culturale, codurile culturale la
care avem acces sau nu, experienţele trăite ne fac să percepem diferit realitatea.
Aceste percepţii ne influenţează observarea. O persoană care merge pentru prima
oară într-un spaţiu cultural diferit de al său va observa ceva, altceva a doua oară, a
treia oară. Observaţia este selectivă. Sunt eliminate elementele deja observate,
atenţia se concentrează spre ceea ce este nou sau are un impact mai mare asupra
cercetătorului pentru că prezintă un interes personal sau ştiinţific aparte.
Obiectivitatea se formează printr-un exerciţiu continuu, dar şi prin schimbarea
obiectului şi a contextelor de viaţă supuse observării.

5.2. Ancheta sociologică

Considerată a fi una dintre metodele specifice sociologiei, ancheta

reprezintă o metodă de interogare şi informare asupra faptelor sociale la nivelul
grupurilor umane, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi
explicării lor. Este cea mai răspândită metodă de cercetare sociologică. În acelaşi
timp este şi cea mai complexă metodă dat fiind ansamblul de tehnici (codificare,
scalare, analiză, prelucrare etc.) şi instrumente utilizate (chestionare, interviuri etc.).

Complexitatea anchetei rezultă şi din analiza domeniilor investigate cu ajutorul

ei:

a. Opinii, atitudini, comportamente;

b. Aspiraţii, trebuinţe, motivaţii;
c. Cunoştinţe sau mărturii despre fapte, fenomene, procese;
d. Caracteristici demografice: structuri de vârstă, socioprofesionale etc.;
e. Caracteristici ale mediului social şi ale modului de trai.
Prin ancheta socială se obţin informaţii cu privire la fenomenele studiate,
fiind utilă totodată la descrirea şi clasificarea faptelor sociale. Studiile bazate de
anchete pot oferi concluzii care să permită elaborarea programelor de măsuri în
vederea dezvoltării unui domeniu sau altul al vieţii sociale.

Printre avantajele anchetei relevăm următoarele:

44
  Posibilitatea de a culege informaţii bogate;
 Uşurinţa şi rapiditatea cu care se aplică instrumentele de anchetă;
 Aria largă de aplicabilitate;
 Economia de timp, mijloace financiare etc.
Există însă şi dezavantaje/limite ale utilizării anchetei sociale:

 Posibilitatea unor erori (distorsiuni) datorate subiectului anchetat,

eşantionării, instrumentelor de anchetă, operatorilor de interviu,
prelucrării datelor etc.;
 Introducerea unei rigidităţi în relaţia dintre sociolog şi intervievat.
În funcţie de scopurile urmărite şi modul de desfăşurare, anchetele pot fi:

a. Extensive – intensive;
b. Cantitative – calitative;
c. Individuale – colective;
d. Directe – indirecte.
După conţinutul problemelor investigate, anchetele pot fi realizate în următoarele
domenii:

a. Economic;
b. Social (asupra persoanelor cu nevoi speciale etc.);
c. Comercial;
d. Dezvoltărea zonelor urbane;
e. Colectivităţile rurale;
f. Opinia publică;
g. Familia;
h. Mijloacele de comunicare în masă.

Cele mai importante instrumente utilizate în anchetă sunt:

Planul de anchetă care este un proiect de cercetare, o construcţie teoretică de

investigaţie care trebuie să răspundă la întrebări de genul: ce vom cerceta, de ce
vom cerceta, cum vom cerceta, cu cine?

Ghidul de interviu este un îndrumător de convorbire în care se concretizează

obiectivele anchetei şi cuprinde o listă de idei tematice care se îmbogăţeşte pe
măsură ce răspunsurile intervievatului solicită alte întrebări. El poate fi semi
standardizat, apropiindu-se de chetionar;

Chestionarul sociologic cuprinde o listă de întrebări care permite un grad

ridicat de formalizare şi aplicare pe populaţii mari. Este considerat cel mai
important instrument de investigaţie sociologică. Întrebările se formulează
respectând cerinţe ştiinţifice cu privire la enunţ, variante de răspuns, ordinea lor în

45
chestionar, poziţia întrebărilor etc. Cu ajutorul chestionarului se obţin informaţii
verbale sau/şi scrise despre fenomenele sociale investigate.

5.3.Sondajul de opinie

Sondajul de opinie este o tehnică de investigare bazată pe chestionarea

subiecţilor în legătură cu o problemă de interes public. Ca instrument de lucru se
utilizează chestionarul11 – o înşiruire logică de întrebări puse într-o anumită ordine.

Dacă ne propunem să analizăm gradul de credibilitate al şcolii printre

instituţiile statului, putem folosi ca tehnică de investigare sondajul de opinie.
Studiul urmează să releve:

- Gradul de încredere al oamenilor în instituţiile statului;

- Evaluarea încrederii în diferitele forme de învăţământ (public, privat) şi
trepte de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal,
postliceal, universitar);
- Ierarhia instituţiilor statului din punctul de vedere al încrederii populaţiei.
Perspectiva metodologică este sistemică, înţelegând sistemul social în dinamica sa,
ca un ansamblu de elemente în interconexiune şi interdependenţa lor. Din această
perspectivă, şcoala îndeplineşte funcţii prioritare la nivelul sistemului social global:

 De proiectare şi punere în practică a politicilor educaţionale,

 De pregătire şi specializare a forţei de muncă;
 De inculcare a valorilor, atitudinilor şi comportamentelor sociale,
dezirabile;
 De valorificare a potenţialului individual şi colectiv.
Chestionarul ce încearcă să măsoare încrederea cetăţenilor în instituţiile
statului cuprinde mai mulţi itemi, printre care:

 Ierarhizarea de către subiecţi a instituţiilor statului, prin acordarea de

ranguri de la 1 la 10, cu semnificaţie de notă şcolară;
 Surprinderea gradului de credibilitate în diferitele trepte de învăţământ
(preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal, postliceal, universitar);
 Stabilirea credibilităţii învăţământului de stat şi a celui privat după o scală
în 5 trepte (1 – lipsa credibilităţii, 2 - credibilitate slabă, 3 - credibilitate
medie, 4 - credibilitate mare, 5 – credibilitate foarte mare);
 Aprecierea gradului de integrare socio-profesională a absolvenţilor
diferitelor trepte (şcoală generală, profesională, liceală, postliceală,
superioară).

11
Definirea şi regulile întocmirii unui chestionar pot fi consultate în lucrarea de referinţă a
profesorului Septimiu Chelcea – Chestionarul în investigaţia sociologică.

46
 Chestionar de opinie

privind încrederea în instituţiile statului

 Ce credibilitate acordaţi următoarelor instituţii? (acordaţi o notă de la 1 la

10 cu semnificaţia notelor şcolare)

Armată Biserică Guvern Justiţie Mass- Parlament Poliţie Preşedinţie Spital Şcoală
media

 Ce credibilitate acordaţi următoarelor trepte de şcolarizare (notaţi cu o cifră

corespunzătoare cu următoarele semnificaţii: 1- lipsa credibilităţii, 2 - credibilitate
slabă, 3 - credibilitate medie, 4 - credibilitate mare, 5 - credibilitate foarte mare).

Preşcolar Primar Gimnazial Profesional Liceal Postliceal Universitar

 Ce credibilitate acordaţi învăţământului de stat, particular?

Forme de Fără Credibilitate Credibilitate Credibilitate Credibilitate

învăţământ credibilitate slabă medie mare foarte mare

De stat

Particular

 Cum apreciaţi gradul de integrare socio-profesională asigurat de diferitele

trepte de şcolarizare?

Trepte de Fără Credibilitate Credibilitate Credibilitate Credibilitate

şcolarizare credibilitate slabă medie mare foarte mare

47
Şcoală
generală

Şcoală
profesională

Liceu

Şcoală
postliceală

universitate

Monografia

Termenul de monografie provine din cuvintele greceşti: „monos” – unul şi

„grafien ” – descriere. Deci, prin monografie se înţelege descrierea unei unităţi,
colectivităţi, tipuri de relaţii, grupuri sociale etc.

Unitatea supusă cercetării apare ca un caz individual, care poate fi

reprezentativă pentru alte unităţi sociale sau o întreagă colectivitate. Aria de
aplicabilitate a metodei monografice este întinsă, de la familii, echipe de muncă,
unităţi şcolare, instituţii, oraşe, sate, până la naţiuni, popoare etc.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Franţa, Frederic le Play (1806-1882),

considerat a fi părintele metodei monografice în sociologie a creat şi condus timp de
peste 30 de ani prima şcoală de cercetare monografică a familiilor muncitoreşti. El a
elaborat şi un model de cercetare monografică, alcătuit din două părţi: o parte se
referă la condiţiile materiale şi sociale în care se află unitatea investigată, a doua
parte face referiri la calitatea vieţii de familie (locuirea, bugetul familiei,
alimentaţia, petrecerea timpului liber etc.).

Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, concomitent cu cercetările lui

Fr. le Play în Franţa, la noi în ţară au fost realizate monografii ale satelor în zonele
Dorohoi (1866), Mehedinţi (1868). Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) este
considerat întemeietorul monografiei sociologice în mediul rural în România,
cercetări care au fost continuate de S.P. Radianu, B.P.Haşdeu şi D.Gusti.

Asistăm astăzi la fenomene care schimbă faţa satului: depopularea, efectele

urbanizării, industrializării, ale economiei de piaţă şi globalizării. Monografiile
satelor azi ar însemna atât pentru prezentul lor, dar mai ales pentru viitor, o imagine
emblematică de autentică civilizaţie şi cultură românească, cu valenţe atât în

48
domeniul politicilor economice şi sociale, cât şi în domeniul cultural-spiritual, un
potenţial de valorificat.

5.4.Studiul de caz

Studiul de caz este o tehnică aplicată mai mult în psihologie şi psihologia

socială. Ca metodă, a fost preluat şi în sociologie pentru a evidenţia fie iregularităţi,
fie pentru a pune în evidenţă anumite corelaţii ce se abat de la o tendinţă. Cazul în
domeniul sociologiei este fie o colectivitate, fie un grup, o problemă, nu individul.

Ca tehnică, studiul de caz cuprinde mai multe etape:

a. Selectarea materialelor referitoare la caz. Cazurile pot fi ipotetice

sau reale, bazate pe evenimente din viaţa socială, relatate de presă,
TV sau din viaţa de zi cu zi a fiecăruia.
b. Expunerea datelor referitoare la caz pentru ca elevii/studenţii şi
profesorii să poarte discuţia în cunoştinţă de cauză.
c. Determinarea problemelor ridicate de caz pentru ca soluţiile care se
caută să rezolve problema prezentată.
d. Discutarea argumentelor pro sau contra, aşa încât toate punctele de
vedere să fie ascultate. Se recomandă să nu fie cenzurată (prin
negare, dezaprobare, râs sau alte forme) nici un punct de vedere
exprimat.
e. Luarea deciziei – găsirea unei soluţii problemei sugerate de cazul
respectiv. Pot exista mai multe soluţii. Este bine să fie analizate
toate şi adoptată cea reală. Elevii pot s-o aleagă printr-un exerciţiu
democratic, prin vot secret sau deschis, exprimat fie prin ridicarea
mâinii, fie în scris.
f. Analiza finală – a modului în care elevii/studenţii s-au implicat în
rezolvarea cazului.

Etapele unui studiu de caz sunt:

1. Documentul (fotografia, textul, informaţia, problematica);

2. Mărturii (articole de presă, reportaje, statistici etc.);

3.Documente de referinţă (a selecta dintr-un document internaţional/naţional

relevant pentru rezolvarea cazului);

4. Punerea în relaţie a cazului cu documentul instituţional;

49
 5. Morala care se degajă din care se învaţă cum să se evite o astfel de situaţie,
ce-i de făcut pentru rezolvare;

6. Evaluarea – analiza felului în care s-a realizat studiul.

5.5.Tehnicile sociometrice

Sociometria, aşa cum afirma J.L. Moreno (1934) vizează descoperirea

nivelului profund al structurilor sociale şi a schimbării societăţii bazate pe aspectele
dinamice ale structurilor sale. Relaţiile informale dintr-o organizaţie pot fi redate
prin sociogramă. Studierea relaţiilor interpersonale într-un grup prin intermediul
tehnicilor sociometrice permite intervenţia în comportamentele sociale şi
modificarea lor în scopul asigurării unei funcţionări mai performante. Sociograma
este un instrument ce valorifică relaţiile informale în contexte de muncă, învăţare
etc. Chestionarul sociometric, sociomatricea şi sociograma sunt cele trei
instrumente care au fost introduse de J.L. Moreno.

Chestionarul sociometric cuprinde patru tipuri de întrebări în care se cere fiecărui

individ să răspundă la următoarele:

1. Cu cine ai dori să realizezi o activitate (de muncă, creaţie, petrecere

a timpului liber, etc.)?
2. Cu cine nu ai dori să realizeze activitatea?
3. Cine crezi că te-a ales?
4. Cine crezi că te-a respins?
Întrebarea 1 - atracţia

Întrebarea 2 – respingerea

Întrebarea 3 – percepţia atracţiei

Întrebarea 4 – percepţia respingerii

Atracţiile, respingerile pot fi limitate la numărul maxim de persoane posibile

existente în grup (de muncă, de învăţare, de petrecere a timpului liber etc.). Redăm
mai jos o posibilă sociogramă şi matricea corespunzătoare unui grup de muncă
format din 7 lucrători. Se cere fiecăruia trei opţiuni pentru fiecare răspuns. Această
cerinţă ne va împiedica să calculăm expansivitatea pozitivă (nr. de alegeri făcute) şi
expansivitatea negativă (nr. de respingeri făcute). În schimb vom putea calcula alţi
indici socioafectivi: nr. de alegeri primite (personalitatea sociometrică) şi nr. de
respingeri primite (proporţia de excludere).

50
 A.F. B.C. C.A. D.G. E.T. I.N. L.S

A.F. - + + - - +

B.C. + + - - - +

C.A. - + + - + -

D.G. + + - - - +

E.T. + - + + - -

I.N. + - - + - +

L.S. + - - + + -

Tabelul nr. 1 Sociomatricea

B.C.
L.S.

A.F.

C.A.
I.N.

D.G.

E.T.

51
 Fig. nr. 3: Sociograma

Legendă

Atracţie

Atracţie reciprocă

Respingere

Respingere reciprocă

Analiza atracţiilor desemnează pe A.F. şi D.G. cu cele mai multe atracţii (5) şi pe
E.T şi I.N. cu cele mai multe respingeri (5). În 4 cazuri, atracţiile sunt reciproce, iar
în 2 cazuri, respingerile sunt reciproce. Se dovedeşte o necunoaştere a membrilor
grupului, deoarece 10 atracţii sunt însoţite în sens contrar de respingeri. În exemplul
prezentat nu figurează, din raţiuni didactice de simplificare, răspunsurile cu privire
la percepţia sociometrică.

Deşi sociometria a constituit un instrument util în psihosociologia

grupurilor, astăzi e mai puţin utilizată. Rămâne utilă, prin performanţa ei, în
domeniul pedagogiei, al cunoaşterii clasei ca grup, în armată şi în societăţi
comerciale unde constituirea grupurilor de muncă este fundamentală în ameliorarea
performanţelor.

Bibliografie selectivă

11. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,

12. Chelcea Septimiu
13. Datculescu Petre
14. Durkheim Emile
2006
Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
si calitative. Editia a III-a, Editura Economică, 2007
Cercetarea de marketing, Editura Brandbuilders grup,
Bucureşti, 2006
Regulile metodei sociologice – Bucureşti, 1974

15. Moser C.A. Metode de anchetă în investigarea fenomenelor

sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

16. Vlăsceanu Lazăr Metodologia cercetării sociale, Editura Şiinţifică şi

52
 Enciclopedică, Bucureşti, 1986

17. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Dicţionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993

Lazăr

TEST DE EVALUARE

1. „ F. Le Play şi Jean Reynaud fac un voiaj de studiu în ţările germane şi

slave, amândoi având aceeaşi instrucţiune, aceeaşi carieră, vizând aceleaşi
locuri în împrejurări identice şi în acelaşi timp. Când se reîntorc în Franţa,
fiecare aduce cu sine alte impresiuni despre cele văzute şi ajunge la alte
concluziuni”. (Petre Andrei)
După ce citiţi cu atenţie textul, răspundeţi la următoarele întrebări:

a. Despre ce problemă sociologică este vorba?

b. Care este metoda utilizată de cei doi sociologi şi cum se explică
rezultatele diferite la care au ajuns?
c. Ce trebuie făcut pentru ca rezultatele să reflecte realitatea?

2. Elaboraţi o fişă de observaţie referitoare la amplasarea panourilor

publicitare pe străzile din Bucureşti/oraşul meu.

3. Elaboraţi un chestionar privind consumul de ţigări în rândul

elevilor/studenţilor şi aplicaţi-l în colectivitatea din care faceţi parte.

4. Realizaţi o analiză de tip SWOT la şcoala/facultatea în care înveţi.

5. Care este sociologul, considerat a fi părintele metodei monografice?

a. Dimitrie Gusti
b. Ion Ionescu de la Brad
c. Fr. Le Play

53
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 - 2 ore

MODELE DE ANALIZE SOCIOLOGICE

6.1.Metodologia construcţiei teoretice

6.2.Explicaţia cauzală

6.3.Analiza structural-funcţionalistă

6.4.Analiza sistemică

6.5. Analiza operaţională

OBIECTIVE:

 Înţelegerea conceptului de paradigmă în sociologie

 Cunoaşterea principalelor modele de analize în sociologie şi a
reprezentanţilor români şi străini
 Realizarea unor analize sociologice pornind de la date empirice

6.1.Metodologia construcţiei teoretice

Ca şi în cazul metodologiei cercetării empirice, în teoria sociologică există

anumite metode, tehnici, procedee ce sunt utile nu doar sociologului în
sistematizarea teoriilor deja existente, ci pentru construcţia teoriei pornind de la
validarea unor ipoteze şi actualizarea sau reconstrucţia teoriilor deja existente.
Analiza critică poate fi utilă în măsura în care se relevă aspecte ce au fost infirmate
de practica sociologică, dar există şi riscul ca opunând-o altor teorii, considerate mai
relevante în anumite momente pentru societatea dinamică, să se piardă continuităţile
care au format-o. Riscul ca sociologia să apară mult mai divizată este semnalat şi de
profesorul Cătălin Zamfir12 atunci când abordează structurile gândirii sociologice.
În viziunea autorului, în identificarea acestor structuri sunt utilizate două surse:
proiectele teoretice şi metodologice consemnate de istoria sociologiei şi analizele
sociologice efective în care aceste structuri apar.

Identificăm în metodologia construcţiei teoretice următoarele modele de

analiză:

12
Cătălin Zamfir – Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura Polirom, Iaşi 2005,
p.14

54
6.2.Explicaţia cauzală. Deşi preluată din ştiinţele naturii şi bazată pe observaţie,
analiza cauzală în sociologie depăşeşte simpla relaţie cauză-efect, prin care un
fenomen cauză produce efectul într-o relaţie de cauzalitate universală şi necesară. Şi
aceasta deoarece în ştiinţele sociale apare fenomenul de incertitudine, iar
comportamentul uman fiind condiţionat de numeroşi factori, iar factorii neputând fi
experimentaţi încât să spunem cu certitudine care este factorul cauză ce produce
următorul efect, este greu de anticipat un efect uman atâta vreme cât restul, factorul
psihologic, rămâne adesea o enigmă. Putem însă să sesizăm o dependenţă a unui
fenomen de un altul, aşa încât din punct de vedere statistic, dacă există suficiente
cazuri în care un fenomen E (efect) apare ori de câte ori se manifestă fenomenul C
(cauză), vom putea accepta explicaţia cauzală. Legea numerelor mari va confirma
un tip de relaţie cauzală denumită lege. Exemplu: legea ameninţare-coeziune poate
fi o explicaţie cauzală, alcătuită din enunţul cauzal: ameninţarea externă produce o
creştere a coeziunii la nivelul grupului/societăţii.

6.3.Analiza structural-funcţionalistă

Acest tip de analiză apare în anii ‟50 , „60 în SUA. Ideea centrală este aceea că
toate sistemele au nevoi şi membrii îşi ajustează comportamentul în funcţie de
acestea. În central analizei structurale-funcţionaliste este conceptul de funcţie.
Teoria, al cărei promotor a fost Robert Merton, explică cum funcţiile nasc nevoi.
Analiza se poartă asupra cadrului de organizare. Talcott Parsons relevă faptul că
toate organizaţiile pentru a exista impun norme care se cer respectate, ele
reprezentând chiar elementele constitutive ale vieţii sociale. La fel şi în cazul
organizaţiilor. Întrebări de genul: “Cum putem avea un sistem social coerent în care
acţionează grupuri şi indivizi diferiţi?” preocupă şi azi analiştii, sociologii şi alţi
oameni preocupaţi de funcţionarea societăţii. După T.Parsons, un sistem social este
definit prin valori. Cunoaşterea lor permite indivizilor şi grupurilor să elaboreze un
comportament corect în relaţiile cu sine şi cu ceilalţi.

Cea mai mare importanţă a lui Parsons în cariera sa a fost influenţa pe care
acesta a exercitat-o asupra studenţilor care au ajuns să fie recunoscuţi teoreticieni în
sociologie. Cel mai vestit a fost Robert Merton, care a obţinut doctoratul în 1936,
primul dintre teoreticienii stilului parsonian în Universitatea din Columbia. Anul
1937 a reprezentat pentru Parsons şi pentru sociologia nordamericană un moment de
referinţă pentru că se publică The Structure of Social Action (Stuctura actiunii
sociale). Din 4 raţiuni cartea a avut o mare importanţă pentru teoria sociologică.
Prima, oferirea public american spre cunoaştere teoriile europe. Cea mai mare parte
era dedicată lui Durkheim, Weber şi Pareto. Interpretările acestor teoreticieni au
avut o mare infleunţă în sociologia americană. A doua, Parsons a acordat atenţie
teoriei lui Marx care continua să fie exclusă din sociologie. În al treilea rând,

55
Structura acţiunii sociale apăra teoretizarea sociologică ca o activitate legitimă şi
semnificativă.

Max Weber chiar defineşte sociologia plecând de la sensul pe care actorii îl

dau acţiunilor sale, valorile fiind cele care orientează acţiunea.

6.4.Analiza sistemică

Ca abordare sistemică, organizaţia este un ansamblu de elemente aflate în

interconexiune şi interdependenţă a elementelor sale. Premisele teoriei sistemice au
fost formulate de Lugwig von Bertalanffy, care a demonstrat că există modele,
principii şi legi care se aplică sistemelor generalizate sau subclaselor acestora,
indiferent de tipul lor particular, de natura elementelor componente şi de forţele sau
relaţiile dintre ele. Conceptul de sistem, preluat din ştiinţele naturii (biologie, fizică)
a fost acceptat în ştiinţele sociale. Societatea în general, organizaţia în particular, nu
au mai fost considerate în investigaţie ca o colecţie de părţi izolate, ci în
interconexiune. În locul abordărilor atomiste clasice, perspectiva sistemică a adus
un alt tip de abordare: totalitatea elementelor care interacţionează şi care conferă
întregului alte proprietăţi decât cele ale componentelor sale, tratate separat. Printre
reprezentanţii abordării sistemului social menţionăm pe Vilfredo Pareto şi Talcott
Parsons. V. Pareto este considerat a fi primul sociolog care a formulat în mod
explicit şi a dezvoltat în teoria sa conceptul de „sistem social”. El considera că
pentru a cunoaşte sistemul social şi variaţiile elementelor sale este necesară
cunoaşterea proprietăţilor elementelor care îl compun, ceea ce va permite
formularea ecuaţiilor de echilibru social. Printre premisele necesare oricărei
metodologii de analiză sistemică a socialului, deci şi a oricăror forme de organizare
socială (organizaţia), V. Pareto consideră a fi necesare următoarele:

a. Analiza relaţiilor de interdependenţă dintre elementele componente ale

întregului;
b. Identificarea stărilor de echilibru;
c. Folosirea unui limbaj (inclusiv matematic) pentru caracterizarea acestor
stări.
În continuarea intenţiilor lui V. Pareto, de abordare sistemică a socialului, T.
Parsons elaborează „sistemul total al acţiunii” conceput, în viziunea sa, din:
sistemul cultural, sistemul social şi sistemul personalităţii. Analiza sa, structural-
funcţionalistă, poate fi aplicată oricărui sistem, deoarece, din punct de vedere
structural orice sistem este o relaţie între mulţimea intrărilor (input) şi mulţimea
ieşirilor (output), din punct de vedere funcţional, mulţimea input poate fi
considerată drept cauză pentru mulţimea output.

56
 În cazul organizaţiilor, abordarea sistemică a acestora are în vedere următoarele:

a. Cunoaşterea modului în care este organizat sistemul;

b. Identificarea subsistemelor;
c. Identificarea relaţiilor în cadrul organizaţiilor (oficiale, neoficiale, pe
verticală şi orizontală, etc.);
d. Observarea şi măsurarea activităţii şi comportamentul sistemului;
e. Analiza spaţio-temporală, evidenţiindu-se dinamica fenomenelor ce se
petrec în organizaţie;
f. Starea organizaţiei şi tranziţia acesteia, programul de dezvoltare.
Ca mod de abordare, analiza sistemică rămâne, în ciuda multor altor tipuri
de abordări mai recente, un tip de analiză care ia în calcul ansamblul
elementelor în dinamica lor, fiind totodată şi un principiu metodologic de
abordare a oricărui element al întregului.

6.5.Analiza operaţională

Forma de prezentare a pozitivismului sociologic de după deceniul al 4-lea al

secolului al XX-lea îşi găseşte expresia în operaţionalism. Iniţiatorul acestei practici
metodologice este George A. Lundberg care a pornit de la operaţionalismul fizicist
al lui Bridgman, considerând că măsurarea socială este calea principală de definire a
conceptelor sociologice. Operaţionalismul în sociologie porneşte de la formularea
de propoziţii testabile prin raportarea la realitatea socială empirică. Problema
introdusă de operaţionalism a fost continuată în forma analizei operaţionale a
conceptelor. Operaţionalizarea conceptelor este o etapă importantă în demersul
investigativ sociologic deoarece prin stabilirea dimensiunilor, indicatorilor şi
indicilor se facilitează trecerea la elaborarea instrumentelor de lucru. Itemii se vor
regăsi în întrebările din chestionar şi vor facilita abordarea procesului social din
perspectiva nivelelor la care se regăsesc elementele constitutive.

În opoziţie cu aceste tipuri de abordări s-au constituit practicile

metodologice interpretative, iniţiate de Max Weber prin aşa zisă „sociologie
comprehensivă” şi dezvoltate în forma: interacţionalismului simbolic,
fenomenologiei şi etnometodologiei.

57
 Bibliografie selectivă

18. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,

19. Chelcea Septimiu
20. Datculescu Petre
21. Durkheim Emile
2006
Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
si calitative. Editia a III-a, Editura Economică, 2007
Cercetarea de marketing, Editura Brandbuilders grup,
Bucureşti, 2006
Regulile metodei sociologice – Bucureşti, 1974

22. Hoffman Oscar Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie,

23. Lazarsfeld Paul
24. Moser C.A.
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Des concepts aux indices empiriques în Methodes de la
sociologie. Les vocabulaire des sciences sociales,
1965,
Metode de anchetă în investigarea fenomenelor
sociale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

25. Vlăsceanu Lazăr Metodologia cercetării sociale, Editura Şiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986

26. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Dicţionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993

Lazăr

27. Zamfir Cătălin Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura

Polirom, Iaşi 2005

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt elementele unei construcţii teoretice?

2. Indicaţi trei modele de analiză sociologică!
3. Completaţi tabelul de mai jos cu reprezentanţi ai fiecărui model de analiză

MODEL DE ANALIZĂ AUTORI

Analiza operaţională

Analiza sistemică

58
Analiza structural-funcţionalistă

Explicaţia cauzală

4. Ce elemente are în vedere abordarea sistemică a unei organizaţii?

5. Care sunt premisele necesare oricărei metodologii de analiză sistemică a
socialului în viziunea lui V. Pareto?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – 2 ore

STATUTUL ŞI ROLUL SOCIOLOGULUI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

7.1. Calificarea pentru profesia de sociolog

7.2. Competenţele profesionale ale sociologului

7.3. Profesia/ocupaţia de sociolog

OBIECTIVE :

 Cunoaşterea statusului şi rolului sociologului în societate

 Cunoaşterea eleemntelor ce alcătuiesc competenţa sociologului
 Identificarea cerinţelor ocupaţiei de sociolog

7.1. Calificarea pentru profesia de sociolog

Calificările dobândite prin cele trei nivele ale învăţământului superior,

licenţă, master şi doctorat, trebuie definite în termeni de: cunoştinţe, abilităţi,
competenţe profesionale, competenţe personale. Această operaţiune vizează
rezultatele învăţării. Definirea programelor şi cursurilor, ca rezultate ale învăţării
bazate pe competenţe, sistemul european de credite tranferabile (ECTS) permit o
compatibilizare a calificărilor europene ce vor sprijini integrarea absolvenţilor pe
piaţa muncii din ţară, dar şi din Europa şi alte ţări ale lumii. Descriptorii Cadrului
Naţional al Calificărilor din Învăţămţntul Superior vizează pentru fiecare nivel de
calificare următoarele:

Licenţă:

59
  Cunoaşterea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi
ale ariei de specilizare dată de programul de licenţă şi capacitatea de
utilizare a acestora în argumentare;
 Valorificarea profesională a cunoştinţelor de bază pentru explicarea,
interpretarea şi luarea unor decizii în situaţii bine definite, circumscrise
domeniului;
 Utilizarea competenţelor de cunoaştere pentru culegerea, prelucrarea,
trasmitere şi utilizarea uror probleme/situaţii tipice ale domeniului;
 Capacitatea de a comunica informaţii, idei, probleme şi soluţii în relaţia cu
specialiştii şi cu un public mai larg, prin folosirea competenţelor cognitive
şi a altor competenţe de comunicare;
 Aplicarea unor soluţii cunoscute în elaborarea de proiecte şi valorificarea
deprinderilor de învăţare autonomă pentru continuarea formării
profesionale.
Masterat

 Cunoaşterea aprofundată a unei arii de specializare şi, în cadrul acesteia, a

unor dezvoltări teoretice, metodologice şi practice, specifice programului de
masterat;
 Valorificarea cunoştinţelor de specialitate pentru explicarea, interpretarea şi
luarea unor decizii în situaţii complexe studiate, şi în contexte mai largi
asociate domeniului;
 Rezolvarea de probleme prin utilizarea integrată a aparatului conceptual şi
metodologic, inclusiv în condiţii de informare incompletă;
 Capacitatea de a formula aprecieri critice şi constructive, precum şi judecăţi
de valoare pe care să le comunice în mod clar şi fără ambiguităţi
speciliştilorşi/sau unui public mai larg;
 Soluţionarea creativă a unor probleme specifice domeniului prin
valorificarea rezultatelor cercetării, în mod individual sau în echipă,
asumarea de competenţe manageriale şi de responsabilităţi pentru propria
dezvoltare profesională.
Doctorat

 Cunoaşterea sistematică, stăpânirea şi utilizarea conceptelor şi a metodelor

de cercetare specifice domeniului de doctorat, capacitatea de informare la zi
şi de analiză critică a dezvoltării cunoaşterii în domeniul de specialitate şi în
domenii conexe;
 Capacitatea de a concepe, proiecta, implementa şi cerceta ştiinţific teme
relevante pentru domeniu, cu respectarea normelor de etică profesională şi a
cerinţelor de adaptare a soluţiilor la contexte reale;
 Organizarea şi dezvoltarea independentă de cercetări ştiinţifice substanţiale,
cu grad înalt de originalitate, recunoscute naţional şi internaţional;
 Capacitatea de a examina şi evalua critic şi constructiv rezultatele cercetării
ştiinţifice, de a comunica şi coopera cu specialiştii din domeniul de

60
 expertiză şi din comunitatea ştiinţifică mai largă, precum şi cu manageri şi
cu alte persoane interesate;
 Promovarea progresului ştiinţific, tehnologic şi cultural în societatea bazată
pe cunoaştere prin contribuţii originale la dezvoltarea domeniului,
capacitatea de a identifica domenii de cercetare de actualitate şi de a estima
resursele necesare unei cercetări.

7.2. Competenţele profesionale ale sociologului

Prin competenţă se înţelege, de obicei, „capacitatea cuiva de a soluţiona

corespunzător o problemă, de a lua decizii potrivite, de a îndeplini o misiune sau de
a practica o profesie în bune condiţii şi cu rezultate recunscute ca bune”13. În orice
domeniu nevoia de oameni competenţi este asociată de garanţia că lucrurile merg
bine, ca există premise pentru dezvoltarea organizaţiei. Fiecare membru al unei
organizaţii aşteptă de la cel care o conduce competenţă profesională, dar şi
managerială, adică o persoană bine informată şi intenţionată, care să fie capabilă a
face bine sarcinile care îi revin, fiind recunsocută şi acceptată, apreciată.

În structura competenţei se regăsesc aşadar: cunoştinţe (care permit „a şti),

capacităţi („a face”) şi atitudini („a fi”).

Cunoştinţe

Competenţă

Atitudini Capacităţi

Schema nr. 2 - Structura competenţei

13
Iona Jinga, Elena Istrate- Manual de Pedagogie, ALL Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 77

61
Competenţa ar fi astfel o rezultantă a celor trei elemente: cunoştinţe (Knowleage),
capacităţi (skills), atitudini (attitude).

Există însă şi un alt tip de abordare a competenţei. Ea vizează mai mult factorii pe
care se întemeiază competenţa, şi anume cunoştinţele şi factorii de personalitate
(valori, aptitudini, atitudini ca opţiuni valorice).

Capacităţi

Competenţă

Cunoştinţe Factori de
personalitate

Schema nr. 3- Factorii de competenţă

Capacităţile („a face” – savoir-faire) sunt susţinute de cunoştinţe („a şti” -

savoir) şi de factorii de personalitate („a fi” – savoir etre).

Competenţele se dobândesc printr-un standard de performanţă. Standardul se

raportează la o sarcină. Dacă orice competenţă se dovedeşte dependentă de context,
trebuie să definim contextul şi să-l descriem. Pentru sociolog, contextul este dat de
domeniul în care lucrează: în învăţământ (competenţe didactice), în cercetare
(competenţe ştiinţifice), în viaţa politică (competenţe politice), în activitate social-
economică (competenţe sociale).

Competenţele trebuie raportate la roluri. În funcţie de rolul pe care îl are

persoana, adică în funcţie de aşteptările celorlalţi de la el, competenţa va fi definită
şi operaţionalizată. Stabilirea competenţelor e necesară pentru a organiza
curriculumul de formare a specialistului care să răspundă diferitelor aşteptări ale
pieţei muncii şi vieţii sociale. La stabilirea acestor competenţe intervin trei factori:
formatorul, angajatorul şi angajatul.

62
 Din perspectiva formatorului (universitatea), pentru profesia de sociolog,
competenţele sunt dezvoltate, conform intenţiilor procesului de la Bologna, prin
cele trei cicluri de învăţământ superior: licenţă, masterat şi doctorat. Competenţele
studenţilor se regăsesc formulate în programele analitice şi fişele disciplinelor. Ele
sunt:

1. Competenţe de cunoaştere

1.1. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea în argumentare a limbajului

specific;

1.2. Cunoaşterea şi gestionarea unor situaţii aplicative bine definite.

2. Competenţe funcţional-acţionale

2.1. Aplicare, transfer şi rezolvare de probleme pe bază de cunoaştere:

2.2. Comunicare şi reflecţie critică şi constructivă;

2.3. Conduită creativ-inovativă şi dezvoltare personală.

Aceste tipuri de competenţe se particularizează pe fiecare program de licenţă.

7.3. Profesia/ocupaţia de sociolog

7.3.1. Justificarea nevoii de sociolog

În nomenclatorul ocupaţiilor din orice ţară civilizată a lumii contemporane

există ocupaţia de sociolog. Nu există universitate care să nu aibă Facultate de
sociologie, Departament de sociologie sau măcar o disciplină sociologică în
planurile de învăţământ ale altor facultăţi nesociologice. Aceste aspecte
demonstrează recunoaşterea nevoii de sociologie şi de sociologi în buna funcţionare
a oricărei societăţi moderne şi a formării culturii sociologice oricărui cetăţean,
indiferent de specialitatea în care se pregăteşte. Cultura sociologică devine o
componentă a culturii generale fiind necesară în manifestarea civismului.

63
7.3.2. Descrierea profesiei/ocupaţiei de sociolog14

Profesia se dobândeşte prin studii superioare şi înseamnă o calificare într-un

domeniu şi o specializare (prin Facultatea de Sociologie). În diferite ţări sau chiar în
diverse universităţi din ţara noastră, Sociologia este fie facultate de sine stătătoare,
fie se regăseşte alături de Asistenţă socială, Psihologie, Pedagogie, Filosofie,
Psihologie etc.

Ocupaţia este ceea ce face cel care a dobândit o calificare în acest domeniu.
Sociologii pot fi întâlniţi în toate domeniile vieţii sociale, fără a se numi sociologi,
deşi pregătirea lor este în domeniul sociologiei. Iată câteva dintre domeniile şi
ocupaţiile pe care le pot avea sociologii:

 Învăţământ – profesor care predă în învăţământul preuniversitar Sociologie

sau/şi alte ştiinţe sociale (Logică, Cultură civică, Economie, Psihologie,
Filosofie etc.), sau în învăţământul superior (asistent, lector, conferenţiar
sau profesor) unde predă cursuri şi realizează practică de specialitate în
domeniul Sociologiei;
 Institute de cercetare – cercetător;
 Institute de sondare a opiniei publice – operator de interviu, coordonator de
zonă;
 Societăţi comerciale, publice sau private – consilier pe probleme de
personal, expert evaluator, expert în interpretarea datelor etc.;
 Politică – consultant, expert, lider politic;
 Mass media – jurnalist, analist politic;
 Administraţie – funcţionar public.

6.3.3. Atribuţii şi responsabilităţi

14
Sociologii, antropologii şi asimilaţii acestora efectuează cercetări asupra structurii sociale,
originii şi evoluţiei umanităţii şi relaţiei dintre activitatea umană şi mediul social şi pun la
dispozitia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicarea
cunoştinţelor acumulate la definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitor
categorii de populaţie şi regiuni (COR).

Cercetatorii si asistenţii de cercetare în domeniul sociologiei, antropologiei, arheologiei şi

geografiei efectuează studii referitoare la evoluţia şi dezvoltarea societăţii, analiza
fenomenelor lumii contemporane, dezvoltarea sociologiei; elaborează studii şi cercetări
privind antropologia, antropologia social-demografică şi culturală, mutaţiile produse,
identificarea surselor arheologice, evoluţia locuirii umane, civilizaţia geto-traco-daco-
romană; organizarea spaţiului geografic, dinamica şi structura componentelor mediului
geografic, influenţa proceselor de restructurare a societăţii (COR).

64
În funcţie de domeniul în care acţionează, sociologii se ocupă cu:

 Realizarea de studii de diagnoză şi prognoză referitoare la starea socială a

societăţii, organizaţii, colectivităţi, grupuri;
 Interpretarea datelor statistice;
 Realizarea expertizei în viaţa socială şi recunoaşterea ei ca bun social;
 Întocmirea de rapoarte anuale care să prezinte starea naţiunii prin indicatori
macro şi micro sociali ai calităţii vieţii, dezvoltării sociale, etc.;
 Evaluarea politicilor din diverse domenii ale realităţii sociale;
 Formarea şi perfecţionarea profesională;
 Cercetări aplicative de teren (monografii, interviuri, anchete sociale etc.) şi
popularizarea rezultatelor prin publicaţii de specialitate, mass media etc.;
 Fundamentarea deciziilor de politici sociale (influenţarea politicului) prin
diagnozele ştiinţifice şi măsuri întemeiate social;
 Predarea/învăţarea cunoştinţelor de sociologie, formarea competenţelor
sociale şi a culturii sociologice.

7.3.4. Condiţii de lucru

Sociologul lucrează cu oamenii. Contactul direct şi nemijlocit cu persoane,

grupuri, organizaţii, comunităţi, îl pune în situaţia de a-şi demonstra competenţa cu
discernământ şi bună credinţă. Acordarea unei atenţii speciale problemelor etice
reprezintă un factor esenţial al prestigiului sociologului, ca o precondiţie a
contribuţiei acestuia la construirea unei societăţi umane în şcoală (cu elevii,
studenţii), în cercetările de teren atunci când realizează anchete sociale, interviuri,
focus-grupuri etc. Munca sa este aceea de colaborare cu alţi colegi din acelaşi
domeniu sau în echipe interdisicplinare. El este expus stresului pe care orice relaţie
interumană îl presupune, dar şi factorilor de risc, fiind expus acţiunii factorilor
climatici, sezonieri, influenţat de specificul acţiunilor şi faptelor la care ia parte.

7.3.5. Competenţele sociologului. Competenţa sociologică

Facem distincţie între competenţele sociologului ca specialist în domeniul

sociologiei şi competenţa sociologică spre care tindem în formarea oricărui om
capabil să înţeleagă şi să explice lumea în care trăieşte.

Competeneţele sociologului se definesc în termeni de cunoştinţe, capacităţi şi

atitudini.

Cunoştinţe – A ŞTI (savoir)

Exercitarea cu succes a profesiei/ocupaţiei de sociolog presupune un bogat sistem

de cunoştinţe despre: viaţa socială şi mecanismele care o reglează, faptele,

65
fenomenele şi procesele ce marchează lumea contemporană, viaţa socială naţională
şi a colectivităţii în care acţionează (în plan regional, naţional, local, al organizaţiei,
instituţiei, familiei, grupului de prieteni, colegi de serviciu etc.). Cunoştinţele
vizează şi existenţa unor criterii de apreciere şi interpretare a datelor pe care le
dobândeşte de la instituţii specializate sau din cercetări proprii. Pentru că aceste
cunoştinţe rămân seci dacă nu sunt aplicate, sociologul contribuie prin ceea ce ştie
la difuzarea acestor cunoştinţe şi formarea unei culturi sociologice, oferind şi
asistenţă de specialitate care să fundamenteze decizii şi măsuri de rezolvare a
problemelor sociale.

Capacităţi – A FACE (savoir-faire)

 Deprinderi de înţelegere a fenomenelor sociale;

 Capacitate de acţiune şi lucru în echipă, colegialitate;
 Gândire şi imaginaţie sociologică;
 Putere de convingere;
 Spirit critic constructiv;
 Responsabilitate faţă de sine şi ceilalţi;
 Accesibilitate, simplitate în exprimarea informaţiilor şi interpretarea
fenomenelor.
Atitudini – A FI (savoir-etre)

 Obiectivitate în interpretarea datelor;

 Probitate morală şi profesională;
 Atitudini prosociale;
 Sociabil, relaţionează uşor;
 Perseverent, nu renunţă uşor, nu se descurajează;
 Întreprinzător, manifestă liberă iniţiativă;
 Hotărât în susţinerea ideilor, în acţiune;
 Curajos când situaţia o impune;
 Respectuos faţă de semeni.
Competenţe solicitate sociologului în funcţie de domeniul de activitate

În funcţie de contextul în care sociologul profesează pot fi stabilite

competenţele solicitate şi indicatorii prin care acestea pot fi evaluate.

DOMENII DE COMPETENŢE INDICATORI

ACTIVITATE

ÎNVĂŢĂMÂNT COMPETENŢE DE - cunoaşterea materiei;

SPECIALITATE - capacitatea de a stabili legături între teorie şi
practică;

66
 - capacitatea de înnoire a conţinuturilor;

- capacităţi empatice de cunoaştere a

elevilor/studenţilor;

COMPETENŢE - capacităţi de comunicare;

PSIHO-
- capacităţi de a proiecta şi realiza eficient activităţi
PEDAGOGICE instructiv-educative;

- capacităţi de evaluare obiectivă;

- capacităţi de reoganizare a activităţii didactice;

- capacităţi de a crea un climat propice învăţării;

COMPETENŢE - capcităţi de a organiza, lua decizii, îndruma şi

PSIHO- controla în funcţie de situaţie;

SOCIALE ŞI
MANAGERIALE

CERCETARE COMPETENŢE - utilizarea corectă a aparatului conceptual;

ŞTIINŢIFICE
- neutralitate axiologică;

-obiectivitate în culegerea, prelucrarea şi

interpretarea datelor;

- transparenţă;

- respectarea deontologiei profesionale;

COMPETENŢE - sociabilitate;
PERSONALE - capacităţi de comunicare;
- empatie;
- lucru în echipă;
VIAŢA SOCIAL- COMPETENŢE - concordanţă între vorbe şi fapte;
POLITICĂ POLITICE - armonizarea intereselor personale cu cele de grup;
- viziune asupra ansamblului problemelor (sesizarea
intercorelaţiilor);
- manifestare liberă şi argumentată a opiniei;
- curaj în a exprima păreri;
- încredere în oameni;

67
 - respect pentru oameni, lege, instituţiile statului;

- spirit critic constructiv;

- susţinător şi promotor al noului;

COMPETENŢE - înţelegerea diferenţelor nu ca o sursă de conflict, ci

CIVICE ca o bogăţie;

- consecvenţă şi coerenţă în idei, discurs şi acţiune.

Tabelul nr. 3: Operaţionalizarea conceptului de competenţă a SOCIOLOGULUI

Competenţa sociologică are în vedere toate aceste dimensiuni, cu accent pe

caracterul practic-aplicativ regăsit în comportamentul social. Este nevoie de
cunoaştere (dar nu numai ştiinţifică), de capacităţi (dar formate nu numai în
învăţământ, ci un rol deosebit îl are învăţarea din experienţa cotidiană), de atitudini
(care devin feluri de a fi prin acţiunea cotidiană). Definim competenţa sociologică
drept o rezultantă a cunoştinţelor, capacităţilor (aptitudinilor) şi atitudinilor în
domeniul social.

Bibliografie

1. Basarab Neagoe Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,
traducere din slavonă în româneşte, c. 1650

2. Bădescu Ilie Noopolitica. Sociologia noologică. Teoria fenomenelor

asincrone, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006

3. Crainic Nichifor Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996

4. Eliade Mircea Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, 2005

5. Rădulescu Românismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992

Motru
Constantin

6. Rădulescu Psihologia poporului român, Editura Paideia, Bucureşti, 2001

Motru
Constantin

68
7. Puric Dan Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

8. Snagov Dimitriu Monumenta Romaniae Vaticana, Regia Autonomă „Monitorul

oficial”, 1996

9. Ţuţea Petre Proiectul de tratat, Editura Pronto, Braşov, 1992

TEST DE EVALUARE

1. În ce constă diferenţa între statusul şi rolul profesorului sociolog?

2. Care sunt elementele ce intră în alcătuirea competenţei sociologice?
3. În ce domenii poate acţiona un sociolog? Enumeraţi cel puţin 5 domenii de
activitate!
4. Întocmiţi o fişă a postului unui sociolog într-o organizaţie de muncă
(educaţie, cultură, întreprindere ş.a.).
5. Care sunt formele de calificare în ocupaţia de sociolog?
6. Ce deosebire există între ocupaţia şi profesia de sociolog?
7. Formulaţi două ipoteze de genul „cu cât…., cu atât” şi „dacă…, atunci…”
cu referire directă la ocupaţia/profesia de sociolog

MODULUL II

DOMENII ALE CUNOAŞTERII SOCIOLOGICE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – 2 ore

OMUL – FIINŢĂ SOCIALĂ

8.1.Socializare-resocializare
8.2. Ereditate-mediu-educaţie în formarea şi dezvoltarea
individului
8.3. Omul – ansamblul relaţiilor sociale. O abordare
interdisicplinară
8.4. Relaţia individ-societate

69
OBIECTIVE:

 Cunoaşterea procesului de socializare, a factorilor care influenţează

formarea omului ca fiinţă socială
 Abilitarea pentru înţelegerea valenţelor formative ale abordării
interdisiciplinare a omului
 Explcarea omnului ca ansamblu al relaţiilor sociale

8.1. Socializare-resocializare

Constituirea societăţii s-a realizat ca urmare a asocierii indivizilor, ei înşişi

devenind fiinţe sociale numai împreună cu ceilalţi, indiferent de formele de asociere
pe care le-a cunoscut istoria dezvoltării umane şi sociale. Premisa constituirii
societăţii este socialitatea, termen explicat ca o consecinţă a naturii umane, un
complex de instincte, sentimente, stări de spirit, înclinaţii ş.a. Sociabilitatea
reprezintă o abilitate a individului de integrare în colectivitate. Ea exprimă tocmai
forma pe care o îmbracă nevoia de asociere (socialitate) în diferite culturi. Conform
teoriei lui G. Simmel, sociabilitatea ar fi doar o formă a socialităţii, cea care ar
cuprinde doar manifestările „pozitive”: altruism, cooperare, toleranţă, întrajutorare.

Socializarea reprezintă un proces psihosocial de transmitere-asimilare a

cunoştinţelor, deprinderilor, atitudinilor, normelor, valorilor, concepţiilor sau
modelelor de comportare în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei
persoane15.

Dezvoltarea fizică şi psihică se realizează prin învăţare printr-o serie de

mecanisme şi agenţi ai socializării (familia, şcoala, organizaţiile ş.a.). Învăţarea
socială depinde atât de caracteristicile individuale (vârstă, sex, maturizare,
dezvoltare ş.a.), cât şi de influenţele sociale, precum: dinamica şi conţinutul
mesajelor, metodele de transmitere etc. Faţă de educaţie, socializarea este un
concept mai larg deoarece include şi asimilarea, prin imitaţie, contagiune, a unor
conţinuturi axiologice şi comportamentale pe care societatea nu ar dori să le
transmită. Prin socializare omul se transformă dintr-o fiinţă biologică, într-una
socială, însuşindu-şi limba, obiceiurile, valorile şi normele specifice pentru a putea
trăi în societate. Fiinţă devine astfel umană, procesul de socializare fiind un proces
de umanizare.

15
Cătălin Zanfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori) - Dicţionarul de sociologie, p. 555

70
 Principalele stadii ale socializării sunt: copilăria, adolescenţa, tinereţea şi vârsta
adultă, bătrâneţea.

Prima instituţie socializatoare este familia care oferă condiţiile transmiterii

şi asimilării încă de la naştere a normelor şi valorilor, a regulilor de comportare, a
limbii şi limbajului. Prin metode de persuasiune şi constrângere, prin puterea
exemplului, familia deţine practicile de creştere a copilului, facilitând adaptarea şi
integrarea socială. Acest tip de socializare – primară - se deosebeşte de cel realizat
de celelalte instituţii sociale, precum: şcoala, organizaţiile, care realizează
socializarea secundară prin conţinuturi şi forme diferite. În cazul şcolii,
conţinuturile vizează orientări (ştiinţifice, morale, civice), performanţe, acţiuni,
atitudini, comportamente. Tratarea diferenţiată este un principiu în educaţie care
vizează tocmai adaptarea metodelor la particularităţile de vârstă, de personalitate ale
copiilor.

Grupul, de colegi, prieteni, grup de similaritate (peer grups) are un rol

deosebit în socializare îndeosebi la adolescenţi, fiind constituit din persoane cu
acelaşi statut care împărtăşesc aceleaşi valori şi stil de viaţă, trăind într-o cultură
specifică (de exemplu, cultura adolescenţilor, tinerilor ş.a.m.d.)

Organizaţiile socio-profesionale reprezintă alţi agenţi ai socializării

individului la nivelul culturii muncii care cuprinde valorile, normele şi aşteptările
colectivului de muncă şi cerinţele organizaţiei.

Fiecare context social şi instanţă socializatoare necesită învăţarea unor

comportamente care să răspundă unor cerinţe specifice. Aceste comportamente se
învaţă.

Socializarea secundară cunoaşte şi alte forme: desocializarea şi

resocializarea. Acestea sunt complementare, căci îndepărtarea unei persoane de
contextele şi modelele de comportare însuşite anterior (desocializare) se realizează
concomitent cu orientarea învăţării şi asimilarea noilor valori şi atitudini ale noului
sistem. Este cazul trecerii de la viaţa activă la pensionare, al scoaterii din familie a
unor copii supuşi la tratamente inumane de către părinţi, aceştia fiind decăzuţi din
drepturi, şi trecerea copiilor sub tutela statului. Centrele de reeducare sunt alte
tipuri de instituţii care realizează desocializarea şi resocializarea celor care sunt
certaţi cu legea şi manifestă comportamente anti-sociale. Educaţia în astfel de
situaţii are drept scop reeducarea copiilor pentru a se putea integra din nou în
societate. Resocializarea depinde nu numai de instanţele cu acest rol, ci şi de
receptivitatea, dorinţa şi capacitatea de renunţare a individului la practicile învăţate

71
anterior şi de acceptare a altor norme, valori care sunt necesare în noul context de
viaţă.

În concluzie, procesul socializării este continuu, fiecare stadiu al dezvoltării

individului fiind caracterizat de probleme care necesită răspunsuri învăţate.

Instituţiile şi contextele de socializare sunt diferite de la o cultură la alta şi

se particularizează prin conţinutul şi formele de realizare ale formării, adaptării şi
integrării sociale.

Ţinând cont că socializarea se realizează de-a lungul întregii vieţi, chiar

dacă în grade şi intensităţi diferite, noile contexte de viaţă oferite de
multiculturalismul societăţilor necesită permanente adaptări, deschidere spre
celălalt. Un rol deosebit în formare competenţelor şi atitudinilor faţă de ceilalţi îl are
educaţia în spiritul valorilor de dreptare, toleranţă, acceptare a diversităţii şi
înţelegere a diferenţelor ca o bogăţie.

8.2.Ereditate-mediu-educaţie în formarea şi dezvoltarea individului

Ereditate internă şi ereditate externă

Cât din individ se datorează biologicului, şi cât socialului? Cât din

societate este individ şi cât rezultanta acţiunii indivizilor? Sunt întrebări pe
care şi le pune sociologia atunci când încearcă să demonstreze că omul în
absenţa formării lui în societate nu ar mai fi om, cum nici societatea în
absenţa indivizilor ar fi un non-sens. Ce poate educaţia? Nu face decât să
releve ceea ce există deja în cromozomi, sau dimpotrivă îi opune individului
biologic, un individ social?
Putem alege ceea ce revine înnăscutului şi ceea ce dobânditului; ceea ce este
biologic determinat şi ceea ce aparţine ordinei istoriei, socialului,
culturalului, modificabilului?
Răspunsurile la aceste întrebări readuc în discuţie următoarele mize:
 disputa dintre sociolog şi biolog;
 legitimarea egalităţii sau inegalităţii sociale: eroziunea ideologiilor
religioase încurajează recursul la justificări naturale ale ordinii
sociale.
Termenii dezbaterii sunt deja fixaţi în secolul al XVIII-lea. Egalitariştii sau
partizanii laisser-faire-ului apelează la natură pentru a justifica utopia sau
realitatea dură. La aceste două curente trebuie adăugate alte două. Numeroşi
autori afirmă că ierarhia talentelor şi a societăţii este departe de a coincide.
Numeroşi “reformişti” utilizează această argumentaţie pentru a cere o
deschidere politică şi socială. La fel, apriori, numeroşi purtători de cuvânt ai

72
mişcării muncitoreşti se sprijină pe această ipoteză pentru a justifica o
“democratizare a studiilor”, o participare mai mare la luarea deciziilor.
O altă tendinţă mai puţin importantă, admiţând inegalităţile naturale dintre
oameni, refuză utilizarea lor pentru a justifica inegalităţile sociale, fie
învinovăţind faptul că aceste ultime sunt nemăsurabile în raport cu primele
(J.J.Rousseau), fie invocând un ideal de justiţie socială care ar trebui să
transcendă fatalitatea biologică.
Literatura asupra acestor teme este imensă şi este foarte greu de a o
cuprinde în câteva pagini; ne propunem să indicăm câteva repere. Una din
primele formulări cu pretenţie ştiinţifică a raporturilor între biologic şi
talente ne vine din frenologie. La începutul sec. al XIX-lea J. Gall (1758-
1828) şi rivalii săi trasează o hartă a creierului unde localizează facultăţi şi
înclinaţii. Forţa acestor dispoziţii înnăscute este lizibilă, după ei, în
proeminenţele şi depresiunile craniului16. Foarte în vogă în anii 1830-1840,
admisă chiar şi de numeroase universităţi din vestul Europei frenologia va
cădea în dizgraţie, infirmată de progresele în psihologia creierului.
Darwinismul17 şi derivatele sociologice vor să pună în centrul explicaţiei
competiţia între indivizi, aplicabilă la fel de bine la scară planetară cât şi în
interiorul culturilor particulare.
H.Spencer (1820-1903), printre alţii, estimează ca fiind condamnabile
iniţiativele caritabile şi intervenţiile Statului, care veneau să falsifice regulile
spontane ale selecţiei celor mai apţi. Societatea trebuie să pregătească pentru
luptă, şcoala fiind şi un loc educativ de selecţie. Dar lipseşte din aceste
speculaţii, ceea ce a dat forţa frenologiei a fost identificarea raportului direct
între biologic şi aptitudini. Noutatea va veni din studiile asupra eredităţii. De
atunci datează tentativele de a reconstitui generaţii de muzicieni, de oameni
de ştiinţă, de criminali sau de spirite rele / malefic (J.Galton, 1822-1911).
Apariţia testelor de inteligenţă la începutul sec. al XX-lea va înzestra aceste
noi interese de cercetare cu un instrument de măsură care le va consacra
legitimitate ştiinţifică. Dezbaterea se va instala în jurul ratelor de moştenire
a inteligenţei. Cercetările dorind să stabilească un asemenea nivel/rată s-au
făcut pe gemeni sau copii adoptivi. Se întâlnesc excelente remarci critice în
operele lui L.J. Kawin (1974) şi C. Jencks (1979).
16
Servindu-se de un “craniometru” ei sunt în măsură de a detecta talentele pentru numeroase
înclinaţii spre virtute, dar şi de asemenea pentru viitori criminali. O educaţie specială ar
preveni afirmarea înclinaţiilor negative.

17
Darwinismul social constituie aplicaţii ale principiului selecţiei naturale la societatea
umană. Ele pornesc de la premisa inegalităţii indivizilor din punct de vedere fizic şi mintal
datorită aptitudinilor ereditare. Evoluţia societăţilor, ca şi a speciilor, se produce ca urmare a
selecţiei naturale, prin dispariţie, şi prin fecunditate diferenţială pentru descendenţi (G.
Vacher de Lapouge).

73
Atunci când dezbaterea între cei ce susţineau ereditatea şi cei ce susţineau
rolul mediului a scăzut, în anii 1950 şi 1960, un articol provocator al lui A.R.
Jensen (1969) care reînvie diferenţele coeficientului de inteligenţă (I.Q.) între
Negrii şi Albii americani provenind din inegalităţile biologice, a propulsat o
nouă problemă. Acest autor se referă la rata de ereditabilitate a inteligenţei,
propusă de C. Burt, pe baza unui mare eşantion de gemeni născuţi din unirea
unui singur ovul şi a unui singur spermatozoid niciodată studiaţi. Dezbaterea
a fost scurtă, animată ici, colo de sociobiologi.
Măsurarea inteligenţei este parţială. Secretele eredităţii, ale memorii,
uitării şi gândirii sunt încă bine păzite. Cu toate acestea, din această parte vor
veni probabil viitoarele alunecări semnificative în ceea ce s-a numit
ideologia aptitudinii (darului firesc). Căci în măsura în care capacitatea
noastră de intervenţie asupra eredităţii interne va creşte, natura umană ca
scuză şi ca punct de referinţă intangibil, va deveni purtătoarea acţiunii
noastre. Educaţia va înceta de a se gâdi în opoziţie cu o natură inaccesibilă şi
se va integra în politicile bio-cognitive şi bio-sociale.

8.3. Omul – ansamblul relaţiilor sociale. O abordare interdisicplinară

Atunci când încercăm o definire şi o analiză a relaţiei ne plasăm
pentru început la nivelul formelor de manifestare şi abia mai apoi la cel al
conţinuturilor. Relaţia dintre sexe, din familie, relaţia profesor-elev sau
relaţia cu divinitatea ne „apar” ca manifestări exterioare ce exprimă legături
(de iubire, parentale, credinţă etc.). Aceste legături observabile în
comportamentul partenerilor în relaţie îşi au forma dată de contextul care le
generează. Acest context este fie al intimităţii profunde (spaţiul credinţei), fie
în cel al realităţii observabile a familiei, şcolii sau altor instituţii sociale.
Conţinutul relaţiei, definit logic, este un gen proxim, regăsit în orice tip de
relaţie (valori, interese, aspiraţii, preferinţe), cât şi de o diferenţă specifică,
dată de particularităţile contextelor în care se manifestă.
Care este conţinutul genului proxim al relaţiei? În mare parte este dat de
universul valorilor în care trăieşte omul în diferitele contexte de viaţă. Existenţa
relaţiei e confundă adesea în analiza sociologică cu însăşi existenţa umană, căci în
absenţa celuilalt, viaţa umană nu ar fi posibilă. Universul valorilor, conţinut al
oricărei relaţii presupune: iubire, respect, credinţă etc. Diferenţa specifică este dată
de contextul particular în care relaţia se manifestă.

Relaţia între sexe are la bază iubirea care este susţinută de relaţia sexuală
care împlineşte un ideal (iubirea platonică).

Relaţia dintre părinţi şi copii are ca fundament co-sangvinitatea şi se

manifestă prin iubirea necondiţionată.

74
 Relaţia dintre om şi Dumnezeu se întemeiază pe credinţă. Existenţa lui
Dumnezeu (prin credinţă) devine mai importantă decât conţinutul (ce este
Dumnezeu). Cum prin intermediul organului vizual (ochiul) intrăm în legătură cu
existenţa realităţii obiective, tot aşa, prin credinţă aflăm de existenţa lui Dumnezeu.

Filosofia greacă ne-a amprentat. Vedem lumea într-un numit fel, o putem
cunoaşte sau nu, nu doar în funcţie de instrumentele cunoaşterii, ci şi de credinţa şi
energia de a ne plasa în acest demers. De aici diferenţele între noi şi posibilităţile
diferite de a stabili o relaţie. De ce comunicăm mai bine cu cei care au aceleaşi
gusturi ca şi noi, aceleaşi preferinţe, aceleaşi obiceiuri? Pentru că puntea de legătură
prin comunicare se face mai uşor în condiţiile în care există similitudini şi apropieri.
Ce anume permite manifestări asemănătoare în contexte similare? Aceleaşi coduri
culturale, acelaşi tip de educaţie, o matrice în care conţinuturile nu mai contează, ci
doar tiparul. Acesta ne e dat prin educaţie, prin lecturi, prin cultură, prin apartenenţa
noastră la un spaţiu teritorial (ţară, zonă, continent), pregătire. Domeniul de
activitate va favoriza o relaţie mai apropiată, mai de durată între cei ce au aceeaşi
ocupaţie, preocupări. De ce este greu să găseşti relaţii stabile, durabile în timp între
artişti şi oameni de ştiinţă, între preoţi şi oameni de ştiinţă? Pentru că însăşi
pregătirea lor, lecturile lor îi diferenţeiază şi nu poate fi găsită o cale de apropiere.
Fiecare dintre aceste categorii va putea relaţiona mai uşor nu doar în funcţei de
asemănărea pregătirii şi de contextele de muncă, ci şi de personalitatea fiecăruia.

O analiză a relaţiei, ca obiect de studiu al sociologiei, aduce în discuţie

abordarea interdiciplinară, astfel:

 Filosofia – natura relaţiei (obiectiv-subiectiv, absolut-realtiv, conţinut-

formă);
 Psihologie: condiţionarea psihologică (personalitatea, aspiraţiile,
interesele) şi rolul reprezentărilor;
 Pedagogie: reglarea comportamentului relaţional prin educaţie;
 Istorie: descoperirea sensului unic temporal (dinspre trecut prin prezent
spre viitor);
 Religie: descoperirea înlăuntrul vieţii sufleteşti a acţiunii cu sens triplu
(prezentul acţionează asupra trecutului prin amintire, trecutul asupra
prezentului prin cauzalitate, iar prezentul asupra viitorului prin
speranţă), a sensului vieţii şi al morţii;
 Sociologie: definirea contextelor (evenimente, procese, organizaţii etc.),
a modului de interpretare (cauzalitate, sistemică etc.).

8.4. Relaţia individ-societate

Între individ şi grup

75
 La unul din poli, individul prometeic, cel care supune natura, care intră în
competiţie, care urmăreşte liber interesele sale pe un drum autoreglator fără
constrângeri; la celălalt, un grup puternic integrat, a cărei conştiinţă colectivă
depăşeşte conştiinţele individuale. Între cele două extreme apar tot felul de
categorii intermediare. Gândirea liberală oscilează paradoxal între cei doi
poli. De o parte, ea glorifică iniţiativa individuală şi flagelează statul, dar şi
invers, ea supraevaluează rolul statului în formarea prin educaţie. Piaţa
liberă se sprijină pe şcoală, armată, tribunale etc., adică pe instituţiile care
pun în valoare solidaritatea naţională, egalitatea formală în faţa legii,
respectul ierarhiilor şi al inegalităţilor etc. Marea majoritate a gânditorilor
liberali ai sec. al XIX-lea, obsedată de chestiunea socială, se supune acestei
dihotomii.
Gândirea critică socializantă refuză posibilitatea unei armonizări a
intereselor individuale şi colective prin înţelegere, dar ea reia ideea unei
şcoli normative, atribuindu-i apărarea intereselor proletariatului şi a unei
economii colectiviste. Eliberarea potenţialităţilor individuale trece prin lupta
şi reorganizarea colectivă, pe când în gândirea liberală binele public decurge
din urmărirea de către fiecare a intereselor sale individuale.
Două raţionalităţi se înfruntă, luând amândouă drept obiectiv armonizarea
indivizilor şi societăţilor. Ceea ce este raţional pentru unii, va fi iraţional
pentru alţii. Se poate distinge astfel între individul raţional, în căutarea
unei maximizări a intereselor sale şi individul iraţional, diametral opus
primului.
Individul raţional
Trebuia aşteptat mijlocul sec. al XX-lea pentru a vedea apărând o sociologie care
provine direct din individualismul18 raţional, propriu economiei libere. Sunt
economişti neo-liberali care au deschis calea extinzând paradigma economică a
raţionalităţii interesului asupra tuturor raporturilor sociale. În această distanţă s-a
născut ceea ce se numeşte individualismul metodologic19. În această concepţie,
figurează o unitate elementară: individul raţional. Se admite că acesta caută să
optimizeze interesele sale. Din această perspectivă, cariera profesională este
percepută ca o succesiune de alegeri. Acestea variază în funcţie de o serie de
parametri referitori la poziţia socială în general (venituri, mediul cultural, vârstă,
sex) şi în funcţie de varietatea posibilităţilor oferite de societate. Individul este el

18
Individualismul este definit de E. Durkheim ca rezultat al formelor pe care le ia
solidaritatea socială în diviziunea muncii. Oamenii apar ca individualităţi diferenţiate care
îndeplinesc sarcini specifice.
19
Individualismul metodologic este un principiu în ştiinţele sociale potrivit căruia explicarea
unui fenomen colectiv presupune analiza acestuia ca rezultantă a unui ansamblu de acţiune şi
atitudini individuale.

76
însuşi sursa unei integrări active a diverselor constrângeri care populează peisajul
său, nu este un simplu rezultat, ca în aproprierile deterministe.

În cartea sa, “Inegaliatea şanselor”, publicată atunci când interpretările în

termenii de clasă şi cultură de clasă dominau, Raymond Boudon pune în evidenţă
lacunele explicaţiilor deterministe, rafinând această paradigmă metodologică şi
degajând, cu rigoare şi perseverenţă, concluzii în domenii variate. El relevă în
special efectul multiplicator al alegerilor succesive în orientarea şcolară. La ieşirea
din ciclul primar, în fiecare etapă din ciclul secundar şi a studiilor ulterioare, elevul
cântăreşte şi recântăreşte elementele, alege.

Sunt alegerile individuale libere de oricare determinări socio-culturale?

Răspunsul ar fi negativ. Deşi ontologic raţional, individul este influenţat în alegerile
lui de o serie întreagă de determinări sociale, care îl constrâng, îngrădindu-i
libertatea. Nu orice decizie individuală este şi raţională. Se constată că adesea
alegerile noastre sunt iraţionale, fie pentru că nu avem criteriile de a evalua o
situaţie în care luăm o decizie, fie din faptul că înseşi criteriile după care judecăm
acţiunea noastră pot fi departe de o logică a acţiunii.

Individul iraţional
“Raţionalitatea” alegerilor “libere” este evident problematică: psihologii şi
psihosociologii o ştiu de mult timp, şi înaintea lor, toţi gânditorii asupra aspectelor
umane ale vieţii. Şcolii îi place să se reprezinte ca locul prin excelenţă al cunoaşterii
ştiinţei, competenţei şi raţiunii. Ea nu va putea decât să refuleze acest individ
iraţional, hipnotizat de un maestru carismatic, căzut în capcana transferurilor şi
contra transferurilor, a aşteptărilor şi proiecţiilor. Psihanaliza a semănat primele
îndoieli. Pentru S. Freud “scopul principal al oricărei educaţii este să înveţe pe
copil să-şi stăpânească instinctele”. Idealul raporturilor dintre adult şi copil se
situează între laisser-faire şi interdicţie. Pe urma lăsată de maestru sau în
contradicţie cu el, un lanţ neîntrerupt de psihanalişti vor scruta relaţia educativă, vor
scoate la iveală inconştienţa, fantasmele, blocajele afective, atitudinile inhibatoare
sau construirea imaginii de sine etc.

Numeroşi cercetători americani s-au aplecat asupra dilemei

cooperare/competiţie în clasă. În general, interacţiunile şcolare au făcut obiectul
unor observaţii sistematice. Să nu uităm nici nenumăratele experienţe, pornind de la
principiul elementar al disonanţei cognitive, ca dezacord între elemente de
cunoaştere (disonanţă), care antrenează din partea individului un efort pentru a le
face să se acordeze mai bine.

77
 După ce elevul a fost privit în relaţiile sale raţionale sau iraţionale cu
celălalt poate fi considerat integrat în categorii mai largi, în grupuri profesionale şi
religioase, organizaţii, clase sociale etc. Căutarea unei puternice integrări a
indivizilor în jurul valorilor sacre poate servi la fel de bine intenţiile conservatoare
ca şi cele revoluţionare. Valorile centrale transcend individul şi formează esenţa
realităţii sociale. Această concepţie calificată de Piaget drept “realism moral”
(1973) a fost pe larg combătută de curentele pedagogiei active şi individualiste (de
la Dewey la Neill şi Freinet).

O a doua variantă a integrării holiste puternice a individului există în

grupuri utopice, în mod deosebit în grupuri în care militanţii împărtăşesc aceeaşi
speranţă de transformare socială, mişcările, sindicatele, partidele revoluţionare etc.
Singur, individul nu este nimic în vârtejul istoric. El se identifică unei clase sau grup
pe care îl presupune purtător al unei misiuni istorice speciale. În avangarda forţelor
istorice impozante, el poate spera să precipite evenimente judecate foarte probabile,
dacă nu ineluctabile. De la integrarea militantului la “pedagogia oprimaţilor” lui P.
Freire (1974), variantele adunării integratoare contra unui duşman comun sunt
numeroase. Toate analizele în termeni de “clasă”, “mediu”, “cultură de clasă” fac
apel, mai mult sau mai puţin, la scheme de acest gen. Funcţionalişti şi conflictualişti
se regăsesc pe acest teren.

Bibliografie

1. Basarab Neagoe Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie,
traducere din slavonă în româneşte, c. 1650

2. Bădescu Ilie Noopolitica. Sociologia noologică. Teoria fenomenelor

asincrone, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2006

3. Crainic Nichifor Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996

4. Eliade Mircea Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, 2005

5. Rădulescu Românismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992

Motru
Constantin

6. Rădulescu Psihologia poporului român, Editura Paideia, Bucureşti, 2001

Motru
Constantin

78
 7. Puric Dan Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

8. Snagov Dimitriu Monumenta Romaniae Vaticana, Regia Autonomă „Monitorul

oficial”, 1996

9. Ţuţea Petre Proiectul de tratat, Editura Pronto, Braşov, 1992

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt principalele instanţe de socializare

2. Operaţionalizaţi conceptual de socializare

3. Cum aţi verifica următoarea ipoteză?

Încă înainte de producerea lui, fenomenul radiază o parte din esenţa sa. Daţi
exemple de contexte de viaţă în care aţi simţit acest lucru!
4. Care este deosebirea dintre forma şi conţinutul unui fenomen?
Exemplificaţi!
5. Explicaţi relaţia dintre individ şi societate!
6. Care sunt perspectivele din care poate fi analizat individul ca fiinţă
socială?
7. Fiinţele umane se deosebesc de animale prin faptul că:

a. posedă impulsuri biologice

b. pot comunica prin simboluri

c. migrează de la un loc la altul
d. se organizează în societăţi.
(b)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 – 2 ore

GRUPURILE SOCIALE

FAMILIA

9.1.Familie-societate

9.2. Viaţa de familie şi ciclurile ei

9.3.Valorile familiei

79
OBIECTIVE:

 Cunoaşterea specificităţii grupului social familia

 Identificarea raporturilor familiei cu societatea
 Explicarea funcţiilor familiei
 Analizarea principaleleor fenomene ce caracterizează familia azi

9.1.Familie-societate

A vorbi astăzi despre familie înseamnă a o defini şi analiza din perspectiva

rolului ei în societate şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte, a pătrunde în esenţa
relaţiilor dintre aceasta şi societate şi dintre membrii care o compun, a evidenţia
valorile pe care le interiorizează şi le transmite urmaşilor.

În aria problematică de studiere a familiei reţin atenţia aspectele referitoare la

alegerea partenerului conjugal, numărul şi educaţia descendenţilor, viaţa de familie
şi ciclurile ei, divorţialitatea, căsătoria ş. a. Ne oprim în cele ce urmează, asupra
relaţiei familie-societate.

Stabilirea obiectivelor politicilor sociale în domeniul populaţiei şi al familiei

impune clarificarea valorilor care stau la baza societăţii în legătură cu numărul şi
nivelul calitativ al descendenţilor, cu nivelul bunăstării familiei şi al societăţii.
Elaborarea politicilor în domeniul populaţiei şi al familiei antrenează numeroase
luări de poziţie, dispute politice, etice şi o multitudine de atitudini din partea
indivizilor şi a familiilor. Armonizarea măsurilor este o condiţie esenţială în
satisfacerea intereselor indivizilor, ale familiilor şi ale societăţii. O politică ce
insistă doar pe aspectele cantitative poate să genereze o sporire a volumului
populaţiei, dar această creştere nu e însoţită şi de o creştere similară a aspectelor
calitative ale nivelului de trai. Poate exista şi situaţia în care reducerea fertilităţii să
genereze dificultăţi grave pe termen lung referitoare la înlocuirea generaţiilor chiar
dacă nivelul bunăstării poate să crească pe termen scurt. Aspectele cantitative şi
calitative ale populaţiei influenţate de o decizie, care rămâne întotdeauna
individuală, a familiei, reprezintă nu numai o problemă politică, ci mai ales o
realitate socială.

Un aspect cu totul deosebit în relaţia familie - societate îl reprezintă

educaţia. Ca acţiune exercitată de către generaţiile adulte asupra copiilor, ea are ca
scop să provoace la aceştia stări fizice, intelectuale şi morale pe care societatea le
aşteaptă de la ei. Educaţia este o acţiune socială care începe în familie într-un proces
mai amplu, cel de socializare ce transformă nou - născuţii din fiinţe biologice în

80
fiinţe sociale. Acţiunea socială vizează cine realizează educaţia, asupra cui şi care
sunt obiectivele urmărite.

O altă problemă de intersecţie familie-societate este cea a conflictului între

generaţii. Reproşurile sunt reciproce: părinţii consideră actuala conduită şi
mentalităţile tinerilor (în special ale adolescenţilor) ca prea libertine, lipsite de
respect pentru obiceiuri, tradiţii, valorile morale ale societăţii, la rândul lor, tinerii
percep generaţia vârstnică şi adultă ca fiind retrogradă şi represivă. Există un disens
axiologic între generaţii, dar şi continuitate atunci când e vorba de probleme
importante ca: necesitatea organizării sociale, rolul şi utilitatea familiei, proiectele
şcolare şi profesionale.

Un alt aspect al relaţiei familie-societate este evidenţiat indirect de

raporturile părinţi - copii, atât în procesul de socializare cât şi al educaţiei. Un
aspect particular îl constituie ajutorul reciproc, uneori unilateral, în ceea ce priveşte
sprijinul material pe care îl acordă părinţii copiilor şi invers. Acesta se diferenţiază
în funcţie de mediul de rezidenţă, de instrucţie, de ocupaţie (urban, rural), gradul de
dezvoltare economică a zonelor. Schimbările structurale în societatea românească
după 1989 au avut o influenţă şi asupra mentalităţilor. Sunt elocvente în acest sens
deplasările dinspre urban înspre rural a celor care încearcă să sprijine familia de
provenienţă din rural şi disputele privind reconstituirea proprietăţii. Dependenţa
materială faţă de părinţi este o caracteristică a societăţii româneşti. Copilul este
dependent material de părinţi nu numai în perioada şcolarităţii, dar şi după
întemeierea unei familii şi aceasta se explică prin:

- educaţia primită în familie cu privire la muncă, în sensul că şcolarizarea şi

munca sunt succesive şi nu complementare. Ideea de muncă plătită (chiar în
perioada şcolarităţii) este străină părinţilor şi refuzată chiar şi atunci când legea o
permite;

- alternativele pe care societatea nu le oferă pe piaţa muncii, adică societatea

nu a găsit forme de ocupare cu ora, în regim de lucru la domiciliu, de prestări de
servicii diverse care să satisfacă şi chiar să inducă nevoi, şi în acelaşi timp, să
stimuleze şi să încurajeze dorinţa de câştig şi competiţie;

- costurile materiale dar şi sociale mari ale vieţii sunt imposibil de suportat
de familiile tinere care, pentru a-şi întemeia un cămin, au nevoie de o locuinţă,
mobilier adecvat, aparate de uz gospodăresc, ceea ce generează fie începerea
căsniciei într-una din familiile de origine (care ridică alte şi alte probleme), fie prin
sprijin material din partea părinţilor, uneori şi a statului prin facilităţi acordate, ca:

81
plata în rate la achiziţionarea unor bunuri, împrumuturi cu dobândă subvenţionată
ş.a.

Sistemul parental constituie o altă problemă a raporturilor familie-societate,

adică reţeaua mai largă de rude (unchi, mătuşi veri, ş.a.) care susţine membrii săi în
promovarea socială pe diferite planuri: şcolar, profesional, marital, comunitar. Acest
sistem este funcţional, mai ales în mediul rural unde relaţiile de rudenie, de sânge
sau prin alianţă, coexistenţa în familie a mai multor generaţii imprimă anumite
caracteristici socializării şi educaţiei descendenţilor, bazate pe o influenţă mai
puternică asupra copiilor în transmiterea valorilor, în perpetuarea unor tradiţii şi
obiceiuri populare, religioase, atitudini pozitive faţă de muncă, respect faţă de ceea
ce îţi aparţine ş.a.m.d.

9.2. Viaţa de familie şi ciclurile ei

Viaţa de familie este grădina secretă a fiecăruia dintre noi, domeniul vieţii
private, sfera intimităţii. În acest mediu relaţiile familiale cunosc emoţii, sentimente,
interese diferite, cu totul speciale faţă de manifestarea lor în alte contexte
situaţionale.

Raporturile dintre soţ-soţie, părinţi-copii par să scape privirilor curioase ale

psihologilor şi ale sociologilor care, încercând să exploreze aceste tipuri de relaţii,
se găsesc încă surprinşi de situaţii nemaiîntâlnite. Familia se prezintă ca o entitate
socială de forme şi conţinuturi, variabile în timp şi spaţiu şi este dificil să vorbim
despre ea ca de o singularitate care se impune cu evidenţă. Această diversitate a
condus sociologii să se întrebe asupra permanenţelor şi transformărilor sociale care
caracterizează viaţa de familie.

Pornind de la aceste considerente, prezentăm în cele ce urmează câteva

mecanisme psihosociale ale căsătoriei şi relaţiilor dintre parteneri.

Dacă în societăţile arhaice şi tradiţionale menajul era o problemă a familiei

lărgite, caracterizată prin coexistenţa mai multor generaţii, astăzi din cauza unui
complex de factori economici şi socio-culturali, alegerea partenerului este din ce în
ce mai mult o problemă individuală. De la căsătorii angajate de părinţi şi/sau rude s-
a trecut la căsătorii bazate pe alegeri libere, pe afecţiune, sentimente de dragoste şi
respect reciproc.

Care sunt mecanismele care declanşează admiraţia, dragostea şi căsătoria?

Dintre factorii psihologici şi sociali cei mai importanţi reţin atenţia cel puţin doi:
similaritatea şi complementaritatea nevoilor care formează unitatea cuplului.
Traseul vieţii de familie parcurge mai multe etape care diferă în funcţie de factorii
culturali (concepţiile partenerilor despre viaţa de familie, tradiţii şi obiceiuri) şi

82
factorii socio-economici (mărimea veniturilor, vârsta partenerilor, starea materială ş.
a.)

Viaţa de familie e marcată de evenimente care conferă acesteia o anumită

ciclicitate. Dintre acestea cele mai importante sunt legate de numărul membrilor ei.

 Viaţa cuplului dinaintea apariţiei copilului, considerată adesea mai frumoasă,

uşoară, fără griji, tinde în prezent să se prelungească ca urmare a condiţiilor
socio-economice grele, a mijloacelor de contracepţie existente, a dorinţei de a-şi
asigura baza materială proprie.
 Primul copil afectează relaţiile dintre parteneri. Rolurile de mamă, tată, implică
anumite responsabilităţi care vor fi asumate şi în funcţie de socializarea din
familia de provenienţă. Prezenţa copilului înseamnă o situaţie nouă, partenerii
având de rezolvat sarcini mai puţin plăcute decât cele din perioadele precedente.
 În familia cu mai mulţi copii apar probleme suplimentare, generate de relaţiile
dintre fraţi/surori, de controlul şi sancţiunile diferite date de părinţi copiilor şi în
funcţie de afecţiunea discriminatorie (reală sau falsă percepută de aceştia).
Vârsta adolescenţei este însoţită de o serie de probleme care afectează atât
relaţia părinte-copii, cât şi relaţia soţ-soţie.
 Nouă fază a ciclului familial este aceea de revenire la cuplul conjugal după
plecarea copiilor, fie pentru a-şi continua studiile în alte localităţi, fie prin
mutarea reşedinţei în noua familie. De obicei atunci când se produce
"despărţirea", părinţii intră într-o nouă etapă a vieţii, pensionarea, caracterizată
în general prin venituri mici, cheltuieli mari legate de sănătate. Copiii devin
părinţi şi intră, la rândul lor, în lumea pe care au părăsit-o, cu o experienţă ce-i
va ajuta să depăşească, poate mai bine, eternele probleme ale vieţii de familie.

9.3. Valorile familiei

Pentru a putea trăi avem nevoie de repere. Acestea sunt valorile ce se regăsesc
în reguli de viaţă, principii, scopuri, idealuri. Nu le ştim pe toate de la început. Ele
se învaţă chiar toată viaţa. Dacă drumul se construieşte mergând, putem trai
învăţând să trăim. Învăţarea propriului mers în viaţa nu se face în singurătate, chiar
dacă învăţăm pentru noi înşine, ci servindu-ne de puncte de reper, de modele pe care
le admirăm şi le urmăm fie şi parţial. Familia este primul loc în care se învaţă prin
transmitere de la o generaţie la alta valorile.

Putem considera că valorile şi virtuţile familiale vin dinafara sa, din regatul
normelor morale, religioase, din terenul bunelor maniere şi convieţuirii. A fi
generos, solidar, respectuos, onest, sincer, afectuos sunt virtuţi care vin dintr-o
convieţuire socială, formate în familie şi care se întâlnesc şi în alte spaţii. Este greu
de crezut, deşi există şi excepţii, că cel învăţat să se comporte într-un anume fel se
va schimba în alt context. Există însă valori care definesc însăşi fiinţa familiei.

83
 Iubirea, deşi o valoare universală, transculturală are o cu totul altă semnificaţie
atunci când vorbim de iubirea necondiţionată dintre părinţi şi copii, bunici şi nepoţi
etc. Aceasta înseamnă că ea nu este nici contextuală, nici bazată pe interese
meschine, ci este un tip special care vine din însăşi fiinţa noastră, a mamei care dă
naştere copilului (carne din carnea sa, sânge din sângele său). Aceasta înseamnă că
iubirea în familie pentru părinţi, bunici, fraţi se manifestă nu pentru ce are fiecare
(calităţi, bunuri etc.), ci pentru faptul că aparţin aceleiaşi origini comune, sunt „de-ai
noştri”. Indiferent de vârstă, de stare de sănătate, de status social, de condiţie
socială, de firea fiecăruia, iubirea familială este necondiţionată. Necondiţionalitatea
ei este dată de faptul că fiinţa umană este unică, irepetabilă. De ce familia poate iubi
în acest fel? De unde vine energia şi puterea de a iubi fără condiţii şi fără limite?
Din zămislirea fiinţei, adică acea capacitate de a da naştere la o altă viaţă, din
cosangvinitate şi conjugalitate. Familia este spaţiul unde se zămisleşte iubirea şi
viaţa.

Justiţia, adică a da fiecăruia ce i se cuvine, ce îi revine. Virtutea dreptăţii este

forţa cu care voinţa noastră dă fiecăruia ce e al lui. Este vorba de a face dreptate
când acel ceva nu aparţine celui care îl merită. Testamentele pe care şi le scriu cei
care se pregătesc să moară sunt acte de dreptate dacă moştenitorii vor primi, ce li se
cuvine în măsură egală. Se face un act de justiţie când voinţa celui care împarte
dreptatea a avut energia de a da fiecăruia ce este al altuia într-un moment
determinat. Justiţia reclamă 3 lucruri:

1. Fiecare are ceva „al său”, ceva ce-i aparţine cu adevărat. Este vorba de
apartenenţă, posesiune - „al meu” (copilul meu);
2. Cineva trebuie „să dea” ceva ce pentru sine aparţine altuia. Este vorba de „al
său” (educaţia dată de părinţii copiilor);
3. Ceea ce este „al meu” într-un fel conectat cu un alt subiect, „al său” ne
situează într-o relaţie de complementaritate (dreptul de a respecta este
datoria ta de a mă respecta).
Fraternitatea este o altă valoare familială. Solidaritatea şi egalitatea originii
comune este un patrimoniu pe care copiii –fraţi îl împart între ei în mod egal.
Fraternitatea este egalitatea de bază în demnitate prin egalitatea de origine
personală. Ea nu se modifică ca urmare a unor diferenţe, precum: talentul, sănătatea,
frumuseţea, utilitatea, bogăţia, sărăcia. În fraternitatea familială se învaţă
fraternitatea cetăţenească, religioasă. Indiferent de diferenţe, cetăţenii au o unică
societate în care trăiesc, egali în drepturi şi demnitate.

Solidaritatea este ajutorul acordat pentru a satisface anumite necesităţi cerute de

un scop anume. Familiile numeroase sunt un model de ajutor şi un spaţiu în care se
formează solidaritatea. Există trei raţiuni fundamentale pentru a oferi disponibilitate
spre solidaritate:

84
 a. Mândria de forma de viaţă aleasă (familie cu mai mulţi copii);
b. Efortul asumat liber şi responsabil;
c. Dorinţa şi voinţa de a trăi în sânul familiei solidar.
Autoritatea, stabilitatea, viaţa de relaţie în familie în general, în familiile numeroase
în special, constituie fundamentul libertăţii noastre, securităţii şi fraternităţii.
Solidaritatea dezvoltă o sensibilitate la alte necesităţi sociale. Este o formă de
ajutorare nu doar a propriilor membrii, ci se dezvoltă şi dorinţa de a ajuta în
general.

Încrederea reprezintă o valore, dar şi un principu de viaţă nu doar în

familie. Casa, căminul, vatra sunt cuvinte care exprimă căldura necesară încrederii.
Încrederea este speranţa într-o persoană sau lucru, respectul pentru cineva pe care l-
ai urma pentru că ai credinţa că este un drum care ţi se potriveşte. Calităţile
persoanei în care avem încredere sunt date de: competenţă profesională, atitudine şi
comportament moral, iubire, relaţii parentale. Încrederea este o condiţie a
manifestării iubirii. Iubirea nu poate fi posibilă fără încredere şi fără justiţie dreaptă.

Bibliografie

1. Chelcea Septimiu şi Din universul autocunoaşterii, Editura Militară,

Chelcea Adina Bucureşti, 1990

2. Goffman Erving Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2007

3. Lopez Enrique Martin Familia y sociedad, Instituto de ciencias para la

familia, Ediciones RIALP, 2000

4. Lopez Enrique Martin Textos de sociologai de la familia, Instituto de ciencias

para la familia, Ediciones RIALP, 1993

5. Voinea Maria Sociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 2008

TEST DE EVALUARE

Aplicaţii

Aplicaţia 1 - Sănătatea familiei

85
 Sănătatea poate fi analizată ca o stare biologică a fiecărui membru al
familiei, dar şi ca o stare a familiei în general. Când este vorba de a trata un copil
bolnav dintr-o familie avem de-a face cu preocuparea medicului (care acţionează
din datorie) pentru a vindeca şi a restabili starea de sănătate, dar şi o grijă a
părinţilor, pentru care starea de sănătate a copilului este o problemă de viaţă.

Sănătatea familiei ca organism viu, pentru care nu există medici de a o

readuce atunci când ea este afectată, poate fi apreciată din perspectiva unor
dimensiuni şi indicatori, precum:

1. Integritatea corpus-ului familiei

 Convieţuirea membrilor (soţ, soţie);
 Prezenţa copiilor;
 Existenţa familiei lărgite (3 generaţii).
2. „Circulaţia” valorilor
 Iubire între soţi;
 Dragoste faţă de copii;
 Respect reciproc;
 Solidaritate/coeziune (servitul mesei împreună, diviziunea
sarcinilor, lucru în echipă, etc.);
 Toleranţă.
3. „Pulsul” vieţii de familie (regularităţi)
 Educaţia copiilor (ajutor la lecţii, petrecerea timpului liber
împreună, supraveghere etc.);
 Întreţinere (materială, financiară);
 Îngrijire copii, bătrâni (hrănire, igienă, stare de sănătate,
medicamente, etc.);
 Socializare (comunicare), mass-media, asigurare cărţi, presă, radio.
4. „Sistemul imunitar” al familiei (puterea familiei de a se autoapăra)
 Rezistenţa la manipulare (libertatea de alegere, curajul de a exprima
opinia etc.);
 Reacţii la atentate de imagine;
 Reacţii la apărarea drepturilor (de proprietate).

Corespunzător fiecărei dimensiuni am identificat mai mulţi indicatori care

se prezintă în grade diferite pe o scală de la 1 la 5 cu următoarea semnificaţie: 1-
absenţa caracteristicii, 2 – slab, 3 – indiferent, 4 – destul de mare, 5 foarte mare.
Cele mai afectate familii din România astăzi sunt familiile de emigranţi, unde ambii
părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate şi care şi-au lăsat copiii acasă singuri sau
în grija bunicilor, a vecinilor.

86
Aplicaţia 2 - Identitatea familiei

Familia oferă copilului nu doar iubire necondiţionată, ci şi un nume prin

care se identifică. În diferite culturi, numele de familie şi prenumele la căsătorie se
păstrează, iar la copii se transmite într-o formă diferită decât în cultura noastră, aşa
încât copilul nu are acelaşi nume cu părinţii. De exemplu în Spania:

Mama îşi păstrează numele de fată, de exemplu: Maria HERNANHEZ

SAMPELYO

Tatăl: Juan BRAVO MOREJON

Copilul va avea numele: Daniel BRAVO SAMPELAYO

Primul nume din numele de familie este al tatălui, venit pe filieră paternă, al doilea
este cel al mamei, provenit pe linie maternă. Dacă ne gândim câte probleme
întâmpinăm în cultura noastră în a demonstra că noi suntem cei care suntem (în
cazul fetelor căsătorie care şi-au schimbat numele după căsătorie), avem imaginea
dificultăţilor juridice de tot felul, la angajare, în situaţie de divorţ, de a demonstra
mereu propria identitate.

Aplicaţia 3- Alegerea partenerului de viaţă ideal

Care consideraţi că sunt calităţile cele mai importante în caracterizarea

femeii/bărbatului ideală/ideal?

I. Acordaţi, în coloana din dreapta calităţilor, note de la 1 la 10,

notând cu 10 acea calitate pe care o apreciaţi cel mai mult. Pot
exista mai multe calităţi evaluate cu aceeaşi notă.
II. Notaţi în stânga coloanei „calităţi” rangul, stabilind o ordine
valorică descrescătoare (I,II,III…, I – cea mai importantă, situată pe
primul loc)

Rangul Calităţi Femeia ideală Bărbatul ideal

(răspund bărbaţii) (răspund femeile)

Aspect fizic

Sănătate bună

Iubire de familie

Caracter

87
 Inteligent/ă

Afectuos/afectuoasă

Comunicativ/ă

Responsabil/ă

Înţelept/înţeleaptă

Înţelegător/oare

Religios/oasă

Moralitate

Educaţie/cultură

Dragoste pentru copii

Fidel/fidelă

Muncitor,
harnic/muncitoare,
harnică

Curajos/oasă

Cinstit/cinstită

Gospodar/gospodină

De încredere

Alte calităţi (care

anume………………….
?)

Completaţi cuvintele pereche de mai jos ce definesc starea premergătoar unei relaţii
dintre femeie şi bărbat: (exemplu: atracţie-respingere)

a. Cuceritor -……………………….
b. Plăcere - ………………………..
c. Incertitudine - ………………….
d. Iluzie - ………………………….
e. se apropia - ………………….

88
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 – 2 ore

COMUNITĂŢI UMANE TERITORIALE

10.1. Satul

10.2. Oraşul

OBIECTIVE:

 Cunoaşterea principaleleor caracteristici ale satului şi oraşului

 Explicarea modelului gustian de monografiere a satului
 Abilitarea cu observarea şi întocmirea unor fişe de observaţie a
comunităţilor umane teritoriale: satul şi oraşul
10.1. Satul

Consideraţii teoretice. Autori. Curente

Structura rurală a fost studiată în Europa încă de fiziocraţi, teoreticieni care

considerau ca sursă principală a avuţiei naţionale, pământul, respectiv munca
agricolă. Problema definirii satului apare odată cu primele recensăminte moderne
datorită dificultăţilor de identificare a fiecărei unităţi săteşti. Studiile asupra satului
în Europa datează încă din sec. al XIX-lea, problema agrară fiind principala
problemă de politică dar şi economică. Teza României ca ţară eminamente agrară în
perioada postbelică vorbeşte de o grupare a statelor-naţiuni în funcţie de activitatea
predominantă. Misiunea era de a furniza materie primă, în special cereale, statelor
industrializate.

În America, politica guvernamentală de cercetare a spaţiului rural este datată

din vremea lui Th. Roosvelt care creează în 1908 Country Life Commission
(Comisia de Viaţă Rurală) care avea ca scop studierea economiei agrare, a
tehnologiei agricole, structurile sociale şi înclinaţiile fermierilor, reţelele de aşezări
rurale.

Modele de cercetare a satului

1. Modelul tradiţionalist considera satul ca adevăratul păstrător al spiritului,

specificităţii şi originii unei societăţi. Se căutau să se identifice valorile,
simbolurile tradiţionale, obiceiurile, tradiţiile şi comportamentul oamenilor
de la ţară.

89
 2. Modelul meliorist considera mediul rural ca fiind forma genetică a
societăţilor moderne care trebuia adus la nivelul structurilor de viaţă urbană.
Decalajele dintre cele două medii erau determinate de nivelul productivităţii
muncii, nivelul educaţiei, gradul de confort.
3. Modelul ecologic relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului
de viaţă rurală.
4. Modelul monografic – se bazează pe o ananliză a condiţionărilor naturale,
sociale etc. a vieţii satului. Mai întâi iniţiate în Franţa de Frederique le Play,
metoda monografică se extinde şi în România. Cel care iniţiază un model de
cercetare a satului românesc este Dimitrie Gusti, considerat a fi părintele
sociologiei româneşti. În modelul pe care îl propune în studiile monografice
realizate în satele Nereju din Vrancea, Goicea Mare din Gorj etc. el
realizează prin echipele interdisciplinare o autentică cunoaştere, a vieţii
materiale, naturale şi spirituale a acestor colectivităţi umane.
Aplicaţii

Aplicaţia 1 - Fişa de observaţie a satului

1. Aşezare (acces la drumul naţional, poziţionare geografică, distanţe faţă de

cel mai apropiat oraş, de reşedinţa de judeţ, relieful, planul satului,
dispunerea uliţelor/străzilor, vatra satului, poziţionarea instituţiilor etc.).
2. Aspectul şi funcţionalitatea spaţiului locuirii (casa, curtea, anexele, grădina,
împrejmuirea etc.).
3. Activitatea oamenilor şi comportamentul ţăranilor în zi de lucru şi zi de
sărbătoare (lucrul la câmp, în gospodărie, ţinuta vestimentară în contexte
diferite, modul de relaţionare).
4. Tradiţii/obiceiuri
- în viaţa cotidiană;
- în zi de sărbătoare.

Aplicaţia 2 - Fişe de lucru

Imaginea satului – poze, schiţe, descriere

 aşezarea geografică;
 căile de comunicaţie - apropiere de oraşe, căi de comunicaţie;
 instituţiile şi locurile publice;
 structura/zone rezidenţiale ale satului;
 structura socială şi ocupaţională a satului;
 structura demografică (populaţia satului pe sex, vârstă, stare civilă);
 aspectul caselor.

Gospodăria rurală - familia

 membrii care locuiesc în aceeaşi gospodărie;

90
  casa, curtea, anexele, grădina;
 dotarea gospodăriei;
 amenajarea interiorului şi exteriorului;
 uneltele din dotare;
 animalele din gospodărie;

Proverbe, zicători, cutume, poezii, cântece

Consemnarea celor mai folosite proverbe, zicători, poezii din creaţia populară,
cântece şi semnificaţia moralizatoare a acestora. Se vor înregistra şi apoi analiza:

 valorile;
 mentalităţile (prejudecăţile, zvonurile, stereotipurile, trăsături de
personalitate etc.).

Obicei de sărbătoare (laică sau religioasă)

 numele;
 descrierea obiceiului;
 ziua în care se ţine;
 cine organizează;
 locul de desfăşurare;
 cine participă;
 portul în sărbătoare.

10.2. Oraşul

Consideraţii teoretice. Autori. Curente

Definirea oraşului se face după mai multe criterii: mărime (oraşe mici, medii,
mari, metropole), administrativ (reşedinţe de judeţ, capitale, etc.), din punct de
vedere al activităţii predominante (porturi, noduri feroviare, industriale, turistice
etc.). Dacă avem în vedere criteriul numărul populaţiei, oraşele se diferenţiază de la
o ţară la alta, de la un continent la altul. În Africa, spre exemplu există oraşe cu o
populaţie de 100 de locuitori (în Uganda) sau cu 20.000-30.000 în Japonia sau
milioane în Mexic – Ciudad de Mexico, Japonia – Tokio. Acestea din urmă se
numesc metropole (regionale, aglomerări urbane, megapolisuri).

Dintre teoreticienii acestei forme de comunitate teritorială menţionăm pe

Max Weber, G. Simmel şi Walter Benjamin.

91
 În studiul său intitulat „Oraşul”, M. Weber defineşte oraşul ca o aşezare în care
oamenii nu trăiesc din agricultură, ci din comerţ şi care are nevoie de o organizare
administrativă. În clasificarea pe care acesta o face oraşelor distinge: oraşe
imperiale, mercantile, porturi, comerciale ş.a.m.d.

George Simmel analizând oraşul ca tip de comunitate consideră că acesta s-ar

defini prin următoarele caracteristici: densitate mare pe suprafaţă, mobilitate
ridicată, schimb social intens, anonimatul actorilor, individualizare ca urmare a
diviziunii muncii mare, cultul spaţiului privat.

Walter Benjamin, reprezentantul Şcolii de la Frankfurt vorbeşte de tipuri

umane pe care numai oraşul le creează prin configuraţia sa spaţială şi aglomeraţia
urbană. Astfel oraşul este cel care favorizează apariţia următoarelor categorii
specifice doar oraşelor: tipul bulevardierului (vizibilitate maximă), tipul hoinarului
(care contemplă lumea şi se plimbă fără un ţel), tipul prostituţiei (vinderea pentru
plăceri).

În cadrul Departamentului se Sociologie al Universităţii din Chicago

(reprezentanţi: Robert Park, Ernest Burgess, Luis Wirth) s-au făcut primele cercetări
ştiinţifice pe oraş, urmărindu-se teme precum: ecologia umană, etnografie urbană
etc. Robert Park a fost interesat de oraş nu numai ca structură, ci şi ca modalitate de
relaţionare, sesizând tipul de competiţie socială pentru resurse pentru a ocupa zonele
cele mai bune. De la comerciant care caută „vadul” la intersecţia unor străzi
aglomerate sau în apropierea unor spaţii de trafic rutier, feroviar intens, la spaţiul
reşedinţelor elitelor, în zone mai puţin aglomerate, nepoluate fonic, în vecinătate cu
persoane din aceeaşi clasă socială.

Ernest Burgers analizează efectele pe care le produce locuirea în oraş asupra

vieţii oamenilor, de la pierderea moralităţii, prin apariţia viciilor, până la
destrămarea familiilor (divorţuri), delincvenţă. Toate aceste aspecte sunt în corelaţie
cu mobilitatea socială şi influenţa zonelor de tranzit în aşezările urbane.

Luis Wirth surprinde alte caracteristici ale oraşului: utilitarismul ca practică

ce influenţează caracterul tranzitoriu al relaţiilor umane, o slabă coeziune datorată
exacerbării interesului personal, lipsa timpului de a fi împreună, anonimat al
individului în aglomeraţia oferită de oraş.

Aplicaţia 1 - Fişe de observaţie – oraşul…………….., cartierul……………,

strada………….., nr. - casa ……………….

92
 1. Mărimea caselor (descrierea stilului arhitectural, nr. de nivele, culoare etc.).
2. Faţada caselor (imagine, descriere a materialului folosit, culoare,
dimensiuni, aspect arhitectural).
3. Intrările (în curte, în casă, principală, secundare): medierea dintre spaţiul
public şi privat (închise, opace, blindate).
4. Celula individuală: spaţiul de locuire popriu-zis, anexe.
5. Curtea: spaţiu al reprezentării gusturilor proprietarilor, amenajări.
6. Parcarea: mărimea garajului sau a altui spaţiu amenajat pentru maşină, tipul
de maşină, dotare a garajului.
7. Trotuarele şi strada: imaginea colectivă a spaţiului care oferă posibilitatea
unor treceri, contacte între indivizi.
8. Vecinătatea: alăturarea(imediată, întâmplătoare sau instituţionalizată) a
spaţiilor construite (publice sau private). Starea creată de vecinătate
(siguranţă sau pericol).

Aplicaţia 2 - Studiu de caz – Comunităţile închise („gated communities”)

Comunitate închisă („gated communities”) este un construct cultural apărut în

cazul periferiilor oraşelor americane.

Apariţia acestui fenomen şi-a avut explicaţia în următoarele:

1. Stilul de viaţă (o populaţie care are aceleaşi preferinţe, mai ales de timp
liber (piscină, teren de golf, de sport, etc.).
2. Prestigiu - identificarea prin anumite standarde ale locuirii în care
fiecare element este purtător de mesaj cu semnificaţie socială (tip de
autoturism, stil de casă, dotară, amenajarea curţii, grădinii, interiorului
etc.
3. Nevoia de siguranţă pentru protecţia personală şi a bunurilor.
Insecuritatea urbană este poate motivul principal în alegerea acestui tip
de comunitate închisă ce oferă siguranţă.
Dezvoltarea oraşului Bucureşti, după 1989, s-a caracterizat prin ocuparea
unor suprafeţe mari de terenuri la periferia oraşului ca urmare a dorinţei de „fugă de
oraş” explicabilă prin locuirea „altfel”. Fenomenul nu este caracteristic doar
capitalei noastre, ci tuturor aglomerărilor care generează constituirea unor
comunităţi închise diferită de caracterul spontan al construirii oraşelor tradiţional
europene. Legitimarea locuitorilor zonelor periferice ale oraşelor se face după
criterii materiale, etnice, de status social, culturale, profesionale. Suntem încă în
căutarea unei identităţi urbane deşi stilurile arhitectonice prezintă un melanj
împrumutat din alte culturi.

93
 BIBLIOGRAFIE

Giddens Anthony Sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 1997

Rotariu Traian şi Iluţ Petre Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj Napoca, 1996

Vulcănescu Mircea Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1997

TEST DE EVALUARE

1.Menţionaţi câte doi sociologi (români sau străini) care au avut în preocupările lor
de studiu satul, respectiv oraşul:

a. Satul ………………………………………….

b. Oraşul…………………………………………

2. Ce criterii se au în vedere în clasificarea oraşelor? Menţionaţi cel puţin 3!

a................................................

b...............................................

c...............................................

3. Realizaţi o fişă de observaţie a unui oraş, cartier, stradă.

4.Se consideră valoarea ca o temelie în construcţia oricărei societăţi. Completaţi

tabelul de mai jos cu valorile satului românesc şi propuneri de măsuri pentru
conservarea valorilor tradiţionale româneşti rurale.

Valori ale satului românesc Propuneri de măsuri

5.Completaţi tabelul de mai jos cu autori şi lucrări reprezentative ale acestora

94
 AUTORI LUCRĂRI

Dimitrie Gusti

Prolegomene la viaţa satului

Park Robert

Oraşul

6.Formulaţi trei probleme de cercetare sociologică în comunităţile urbane şi trei

probleme în comunităţile rurale. Aţi identificat o problemă comună? Care anume?
De ce este comună?

Probleme în comunităţi urbane Probleme în comunităţi rurale

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 – 2 ore

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII SOCIALE

11.1. Abordarea psihosocială a organizaţiilor

11.2. Relaţiile în organizaţii. Organigrama

OBIECTIVE:

 Cunoaşterea condiţiilor şi a motivaţiei constituirii organizaţiilor

 Identificarea funcţiilor unei organizaţii
 Abilitarea cu construcţia unei organigrame şi a unei sociolgrame

11.1. Abordarea psihosocială a organizaţiilor

95
 Fiecare dintre noi suntem integraţi într-un fel sau altul în organizaţii. Ele fac
parte din mediul în care trăim, muncim, învăţăm, sau ne relaxăm. Suntem adesea
membrii ai mai multor organizaţii încă de la naştere căci şi familia este o organizaţie
primară. Cum se explică apariţia organizaţiilor? Prin organizaţii oamenii pot face
lucruri pe care nu le pot face singuri. Chris Argyris menţionează că existenţa
organizaţiilor poate fi explicată prin aceea că oamenii pot atinge obiective „care pot
fi cel mai bine realizate colectiv”. Omul trebuie să colaboreze întrucât singur are o
putere limitată de alegere şi acţiune.

Printre limitele care impun asocierea în organizaţii se disting capacităţile

biologice şi factorii fizici de mediu (secetă, inundaţii, climă etc.).

Dintre principalele avantaje care determină oamenii să se organizeze,

menţionăm:

 dezvoltarea şi potenţarea propriilor capacităţi;

 reducerea timpului necesar realizării unui obiectiv;
 valorificarea cunoştinţelor acumulate (în perioada de şcolaritate).
În concluzie, raţiunea apariţiei şi existenţei organizaţiilor poate fi explicată
atât prin capacitatea acestora de a realiza obiectivele individuale mai rapid, mai
complet şi mai eficient, cât şi prin capacitate a lor de a răspunde unor necesităţi
umane fundamentale.

Dintre multiplele definiţii date organizaţiilor, reţinem următoarele elemente

comune:

 O organizaţie include întotdeauna persoane care interacţionează în vederea

realizării unui scop comun.
 Interacţiunile în organizaţii descriu rolurile, relaţiile, activităţile,
obiectivele, ierarhia de autoritate şi responsabilitate specifice organizaţiei
respective.
O organizaţie este un tip structurat de interacţiune a oamenilor în scopul
realizării unor obiective comune. Elementele care intră în analiza oricărei
organizaţii sunt: diviziunea sarcinilor, distribuirea rolurilor, sistemul de comunicare,
sistemul de autoritate şi sistemul de retribuţie. Indiferent de domeniul în care se
constituie organizaţia pentru a-şi atinge scopurile propuse, ceea ce este comun
reprezintă acest ansamblu de elemente care permite funcţionarea acesteia.

Diviziunea sarcinilor este un principiu care îşi găseşte aplicarea în realitatea

organizaţiei, în specializările diferite pe care le au cei ce participă la realizarea
scopului organizaţiei. Aceste specializări, pe care le denumim primare, vizează mai
multe divizări:

96
 a. Pe nivele (de producţie/execuţie, de conducere, intermediare etc.);
b. În cadrul aceluiaşi nivel (de exemplu, în cadrul unui atelier de confecţii
pot fi întâlnite specializările: proiectare modele, confecţionare,
asamblare, finisare etc.).
Munca executată conform specializării poate fi regăsită în succesiunea
operaţiilor de executat, în fişa postului sub forma sarcinilor de îndeplinit, ca
obligaţii şi responsabilităţi, aşa încât să nu existe suprapuneri, amestecuri, substituiri
şi fiecare să ştie cu precizie ce are de făcut, cui se subordonează etc.

Distribuirea rolurilor – termenul de “rol” poate fi asociat celui de “actor”.

În analiza strategică, actorii, membrii ai unei organizaţii, joacă un rol, definit atât de
constrângerile obiective ale activităţii prin sarcini de îndeplinit, cât şi prin
capacităţile fiecăruia de a pune în practică rolul. Rolul depinde atât de
constrângerile obiective (exterioare individului), cât şi de maniera de interpretare,
de autonomia actorului. Poate fi comparată organizaţia împreună cu tot ce se
întâmplă în ea ca un spectacol ? Răspunsul poate fi Da ! Da, dacă avem în vedere că
fiecare membru al unei organizaţii este un actor care are de îndeplinit un rol. Cât de
bine „îl joacă” depinde atât de pregătirea sa, de calităţile personale, experienţa de a
„interpreta” acel rol, dar şi de aşteptările unui „public” care nu doreşte doar
„impresie artistică”, ci şi eficienţă. Într-o organizaţie, criteriile de apreciere sunt
diferite. Nu impresionează senzaţia sau emoţia, ci finalitatea practică, evaluată prin
indicatori de performanţă.

Când într-o organizaţie productivă, îndeplinirea sarcinilor va însemna a

răspunde unui standard, într-o unitate de timp, chiar dacă personalul este calificat,
disciplinat, conştiincios, are experienţă, munca poate fi apreciată diferit în funcţie de
alte criterii. De exemplu, 1 cm în plus sau în minus la un costum de haine poate
constitui un rebut, produsul fiind refuzat la expert, sarcina nefiind bine îndeplinită.

Sistemul de comunicare – desemnează ansamblul de relaţii dintre indivizi.

Ele pot să fie pe verticală (sistem de autoritate prin care circulă informaţia de sus în
jos, ca decizie/dispoziţie de îndeplinit şi de jos în sus, ca răspuns/execuţie a sarcinii.
Comunicarea poate fi formală sau informală, după cum relaţiile stabilite pot avea un
grad de oficializare mai mare sau mai mic. Comunicarea şi valenţele ei reprezintă
punctul forte într-o organizaţie, căci de felul în care se comunică (claritatea
mesajului, viteza de circulaţie, asigurarea feed-back-ului) depinde atingerea
obiectivelor. Cu atât mai mult într-o organizaţie precum şcoala, unde principala
activitate de predare-învăţare pune în relaţie profesorul cu elevii/studenţii,
comunicarea devine chiar obiect de activitate, nu doar mijloc de transmitere a
informaţiei. În condiţiile democratizării vieţii organizaţiei putem vorbi de o

97
desacralizare a autorităţii? Răspunsul ne vine abia după ce stabilim ce înseamnă şi
ce conferă autoritate managerului, directorului de şcoală, profesorului etc.

Sistemul de autoritate pune în relaţie centrul de comandă, reprezentat de

manager, consiliu de administraţie sau adunarea generală, ca organism de conducere
colectivă, cu ceilalţi membri care se constituie în centru de execuţie. Ambele au
scopuri diferite, nu există scopuri comune, ci doar obiective de dirijat şi de atins aşa
încât autoritatea celui care o face, fie el manager, şef de departament sau atelier,
echipă, este dată nu de impunerea acestor obiective ca o necesitate, ci de faptele
întreprinse de actori.

Sistemul de contribuţie-retribuţie ne furnizează date importante despre ce

dă şi ce primeşte fiecare. Iată o problemă de la care trebuie pornit atunci când
analizăm sistemul de retribuţie într-o organizaţie. Perspectivele de abordare sunt
diferite. Organizaţia oferă loc de muncă şi primeşte capacităţile angajatului de a
munci pentru care va plăti un salariu şi alte forme de recompense. Din perspectiva
celui care se angajează, acesta oferă capacităţile sale şi primeşte un loc de muncă.
Raportul cerere-ofertă poartă în sine accente diferite care pot influenţa relaţia
angajator-angajat. Cerinţele vor fi diferite în funcţie de rolul asumat. Raporturile
formale (legale) sunt între cel ce dispune de timp, capacitate de a munci şi cel ce dă
salariu şi ordine.

În funcţie de diferite criterii există mai multe tipuri de organizaţii şi forme de

organizare. În funcţie de:

1. Gradul de structurare
 informale (relaţii spontane);
 formale (relaţii oficiale).

2. Gradul de implicare emoţională a membrilor

 Primare;
 Secundare.

3. Obiectivele specifice

 economice;
 religioase;
 sociale.

98
11.2. Relaţiile în organizaţii. Organigrama
O organizaţie pentru a fi eficientă trebuie să-şi definească cu precizie funcţiile,
adică responsabilităţile pe care le are fiecare în organizaţie, dar şi relaţiile dintre
participanţi: cine comandă, cine execută, cui se subordonează fiecare, adică atât
relaţiile de putere, de autoritate, cât şi cele de subordonare.

Max Weber analizează trei tipuri de legitimitate a puterii:

1. Autoritatea tradiţională – fondată pe caracterul sacru al tradiţiei ai căror

reprezentanţi sunt chemaţi să exercite puterea (de exemplu monarhia, regele).
2. Autoritatea raţională – legală – fondată pe credinţa în legalitatea ordinelor
pe care le dau cei ce exercită puterea.
3. Autoritatea carismatică – bazată pe carisma celui care este ales să deţină
puterea (de exemplu, liderul).
Societatea industrială a dezvoltat autoritatea raţional-legală. Ea este, în
viziunea lui Weber, birocratică pentru că situează în central organizaţiei un model
de dominaţie de tip raţional şi impersonal necesar funcţionării. Cel ce deţine
autoritatea în organizaţie o exercită nu în virtutea carismei (deşi aceasta nu poate fi
exclusă), şi nici nu e moştenită (deşi un se exclude, ca urmare a tradiţiei în
meserie/a firmei de a fi transmisă din generaţie în generaţie), ci în virtutea funcţiei
dobândite prin concurs. Raţionalitatea priveşte două aspecte: al actelor întreprinse
faţă de o legislaţie în vigoare, al raportului scop-mijloc. Căpitanul care preferă să se
înece cu corabia, fără să o părăsească face o acţiune raportată la o valoare (onoarea,
demnitatea), constructorul unui pod realizează acţiunea raportată la un scop.

Raţionalitatea şi impersonalitatea sunt puse în evidenţă de Max Weber prin

aşa numita organizaţie birocratică. Birocraţia, în viziunea autorului s-ar caracteriza
prin:

- delimitare între proprietatea privată şi proprietatea organizaţiei;

- individul nu este proprietarul funcţiei şi nu o poate transmite;
- birocraţia funcţionează după reguli şi refuză acceptarea persoanei ca un
caz particular;
- posturile sunt riguros definite;
- definirea posturilor corespunde specializărilor funcţiilor şi
competenţelor individului;
- o organizaţie birocratică funcţionează ca o ierarhie;
- o birocraţie foloseşte funcţionari, adică specialişti cu normă întreagă şi
care doresc să promoveze în carieră.
Relaţiile formale într-o organizaţie se bazează atât pe raţionalitate, cât şi pe
impersonalitate. Interesul personal, afectivitatea, sentimentele sunt excluse din
câmpul relaţiilor formale. Ele formează câmpul relaţiilor informale care sunt adesea

99
folosite într-o organizaţie pentru constituirea grupurilor de muncă şi creşterea
eficienţei.

100
 Manager de
proiect

Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul

calităţii utilităţi tehnic cantităţi administrativ

Responsabil Responsabil
Controlul calităţii managementul Inginer cantităţi Ofiţer credite
execuţie tehnică
traficului

Şef de laborator Responsabil Coordonator tehnic Supraveghetor Contabil cost

protecţia muncii cantităţi control

Profile de laborator Realocarea Măsurător Şef de magazie

utilităţilor topografic 01

Măsurător Magazioner
topografic 02

Măsurător
topografic 03

101
 Şef de şantier

Şef bază de Departamentul

producţie construcţii

Şef staţii Responsabil staţii Responsabil beton Şef poduri şi podeţe Şef de terasamente
betoane/asfalt stabilizat

102
 Bibliografie

1. Bogathy Z. (coord.) Manual de psihologia muncii şi organizaţională,

Editura Polirom, Iaşi, 2004

2. Buzărnescu Ştefan Introducere în sociologia organizaţională şi a

conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, RA,
Bucureşti, 1995

3. Chelcea Septimiu şi Din universul autocunoaşterii, Editura Militară,

Chelcea Adina Bucureşti, 1990

4. Chelcea S., Chelcea A. Elemente de psihosociologie a muncii eficiente,

Editura Politică, Bucureşti, 1977

5. Chelcea S., Iluţ P. Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică,

Bucureşti, 2003

6. Hoffman Oscar (coord.) Profesiile în faţa viitorului, Editura Academiei,

Bucureşti, 1990

7. Iluţ Petru, Matei, L. Psihologie socială, Editura EXE, Cluj Napoca, 1994
(coord.)

8. Leavit Harold J. Psychologie des functions de direction dans l’

enterprise des individus, des groups et des
collectivites, Edition Hommes et Techniques, Paris,
1970

9. Malim Tony, Birch, Ann Psihologie comparată. Comportament uman şi

animal : o abordare sociobiologică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000

10. Myerson, Sylvie, Oden, Parteneriatele: cheia pentru crearea de locuri de

Michael muncă. Experienţe din ţările OCDE, ALL, Bucureşti,
1997

11. Moarcas Claudia Ana Dialog social în relaţia de muncă. Privire specială
asupra rolului sindicatelor. Studiu de drept comparat,
Universitatea Bucureşti, 1996

12. Niculescu Rodica Maria A învăţa să fii un bun manager, Editura Inedit,
Braşov, 1994

13 Niculescu Varone Existenţa, munca, plictiseala şi minciuna: câteva

reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1915

103
14. Popescu Leonica Resursele umane şi codul muncii: management,
legislaţie, comportament, Bucureşti, 2003

15. Rădulescu Sorin Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în

acţiunea umană, Casa de editură şi presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1994

16. Ristea Cristache Piaţa muncii: comportament, modelare, eficienţă,

Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2002

17. Sasu Ciprian, Niţă Psihologie, psihosociologie, sociologie: aspecte

Marian contemporane, Editura INI, 1997

18. Suciu Marta Christina Formarea şi adaptarea profesională a forţei de

muncă în condiţiile economiei de piaţă, ASE,
Bucureşti, 1995

Toynbee A. Oraşele în mişcare. – Bucureşti, 1979

19. Vlăsceanu Mihaela Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura

Polirom, Iaşi, 2003

20. Voiculescu Nicolae Relaţiile de muncă şi sociale din ţările europene:

sisteme şi structuri sociale, Universitatea Bucureşti,
1993

21. Voinea Maria Psihosociologie organizaţională, Editura Sylvi, 2002

22. Weber Max Types d’autorite, in LEVY, A. Psychologie sociale.

Textes fondamentaux anglais et americains, Dunod ,
Paris, 1965

23.. Willem Doise, Jean Psihologie socială experimentală, Polirom, Iaşi, 1996
Claude Deschamp,
Gabrile Mugny

TEST DE EVALUARE

1.Realizaţi o analiză de tip SWOT la şcoala/facultatea în care înveţi.

2.Definiţi şi realizaţi o diferenţiere între organigramă şi sociogramă!

3.Realizaţi o clasificare a organizaţiilor menţionând şi criteriile de diferenţiere!

4.Care sunt principalele motive pentru care oamenii se organizează?

5.Care sunt cele trei sisteme organizaţionale care acţionează într-o organizaţie?

104
 MODULUL III

PROBLEME SOCIOLOGICE ALE SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12 – 2 ore

CULTURA ÎN VIAŢA SOCIALĂ

12.1. Cultura ca referenţial al vieţii individuale şi colective

12.2. Cultura – factor de schimbare

12.3. Interculturalitatea

OBIECTIVE

 Înţelegrea culturii ca o dimensiune a vieţii sociale

 Cunoaşterea modelelor de abordare a interculturalităţii
 Formarea competenţei interculturale

12.1. Cultura ca referenţial al vieţii individuale şi colective

Cultura şi evoluţia valorilor

Sporirea complexităţii relaţiilor sociale, datorată mecanismelor formale şi informale, a generat o

atomizare socială şi o fragmentare productivă şi socială ce a amplificat conflictele. Fragmentarea socială a
fost însoţită şi de o fragmentare culturală. Rezultatul este că aspiraţia postmodenă a substituit dorinţa
fierbine de libertate, cu care a început sec. al XX-lea, cu dorinţa de independeţă cu care a început sec. al
XXI-lea. De fiecare dată dorim să fim mai independenţi şi mai autonomi pentru că de fiecare dată ne
simţim mai constrânşi, mai îngrădiţi de legi, norme şi principii sociale. Apar astfel tensiuni între
aspiraţiile noastre şi mediul în care trăim care devine potrivnic manifestării individuale. În secolul al XIX-
lea, şi în mare parte a celui XX, intelectualii au avut în comun credinţa în om şi capacităţile sale de a
progresa tehnic şi social. Modernitatea, în ciuda progreselor pe care le-a făcut în domeniile ştiinţei şi
tehnicii, nu a fost capabilă să anihileze capacitatea dezumanizantă a tehnicii (bomba atomică, criza
mediului ş.a.) proliferând riscurile asupra vieţii sociale în sens de comunitate şi sporind insatisfacţiile
individuale sau colective generatoare de conflicte. Poate sursa satisfacţiilor trebuie căutată în altă parte.
Exacerbarea economicului şi pragmatismului a indus şi ideea că omul poate fi mulţumit doar dacă are
nivel de trai ridicat, bazat pe consum de bunuri. De aici şi dorinţa nelimitată de a spori permanent
producţia, de a considera ca un indicator al calităţii vieţii mărimea veniturilor, consumul de bunuri
materiale. Exacerbarea materialului în detrimentul spiritualului a generat mereu insatisfacţii, nemulţumiri.
Mai mult, soluţia nu a fost căutată în altă parte, ci mereu în cantitativ: mai mult, mai multe bunuri de
consum etc.

Atomizarea societăţii şi pierderea sentimentului comunitar

105
 Urbanizarea, un alt fenomen generat de idustrializare a atras oameni din comunităţile săteşti spre
oraş, în căutarea unui venit sigur care să ofere şi bunăstare materială. Deşi s-a înregistrat o ameliorare a
vieţii, prin trecere de la o cultură (rurală), la o alta (urbană), nu în toate aspectele vieţii sociale s-au
înregistrat plusuri, ci o serie de fenomene au fost antrenate odată cu mutarea de la casă, la bloc, de la un
trai mai apropiat de natură, la unul puternic industrializat, de la comunitate la asociere. Cultura
modernităţii a pus în evidenţă atomizarea societăţii, exacerbarea individualismului şi pierderea
sentimentului comunitar.

Analiza modificărilor culturale care au fost specifice societăţii moderne ar putea fi evidenţiate
prin următoarele referenţiale:

 Percepţia socială a timpului. Redarea sensului istoriei

Pierderea sentimentului rutinei colective face ca orice colectivitate care se rupe să treacă printr-o
criză de identitate şi de pierdere a ethosului comunitar. Demolarea idolilor cu care au început toate
revoluţiile anticomuniste, negarea trecutului (a unei perioade din istoria ţărilor), „rescrierea istoriei” în
noi manuale, alternative, a produs mai mult haos decât ordine, neaşezându-se nimic în loc sau elemente
mai puţin semnificative. Probleme de reflecţie şi de dezbatere publică ar trebui să devină acţiunea de
negare a propriilor valori şi de înlocuire a acestora cu altele, contextule, irelevante. Exemplul cel mai
recent îl constituie scoaterea din programa de Bacalaureat, la probla de limba română a autorilor români
care constituie temelia şi pilonii de legitimare a limbii române şi înlocuirea lor cu personaje din lumea
politică, socială. Sentimentul de străin în ţara ta, de acţiune contra propriei identităţi, doar pentru că aşa se
consideră a fi…actual, crează treptat o devalorizare a înseşi ideii de educaţie. Lipsa de reacţie poate fi
înţeleasă şi ca o acceptare tacită, dar şi ca o indiferenţă la ceea ce ni se întâmplă. Diferenţa între ceea ce s-
a sperat a fi „schimbarea” şi ceea ce a produs ea în realitate (mai mult confuzie, dezamăgire, neîncredere,
decât entuziasm pentru construcţie şi privirea spre un viitor ce trebuia clădit) explică parţial azi
neimplicarea. Viitorul pare că nu mai există în condiţiile de azi ale pragmatismului şi individualismul.
Scena politică, cel puţin din România, prezintă astfel de imagini ale unei lumi căreia îi lipseşte
perspectiva. Nu există nici prognoze, nici planuri pe termen mediu sau lung. Se gândeşte pe termen scurt,
pe max. 4 ani – perioada între campaniile electorale, când alternanţa la putere înseamnă mereu a o lua de
la capăt, neexistând continuitate nici în politici, nici în viaţa socială. Acestea se resfrâng în viaţa
individuală în proliferarea patologiilor moderne culturale (depresii, comportament antisocial) şi
multiplicarea fenomenelor anomice despre care vorbea Durkheim. Vitezele cu care se produc mişcările
sociale, circulaţia informaţiilor, nerăbdarea de îmbogăţire etc. toate caracterizează mediul nostru cultural
prin care parcă am vrea să consumăm timpul într-o clipă. Viitorul parcă nu mai contează. Exacerbarea lui
„acum” şi „aici” ne privează de a privi lumea în interdependenţele sale şi a acţiona împreună la rezolvarea
unor probleme care ne afectezaă pe toţi deopotrivă. Totul este: „eu”, „al meu”, „cu mine”, „pe mine”. Este
vorba de solitudine ca atomizare socială, nu o solitudine cosmologică, ca: eu cu natura, sau eu cu
Dumnezeu.

Fragmentarea culturală temporală are remedii. Cimentarea de noi relaţii între ieri-azi-mâine, care
să confere sens acţiunii umane, istoriei omenirii. Descoperirea în om a capacităţii de a moşteni trecutul şi
de a şi-l asuma, de a transmite generaţiilor viitoare patrimoniu universal de valori materiale şi spirituale,
mărturii istorice. Totodată este la fel de important a prefigura viitorul prin decizii raţionale, prin
capacitatea de anticipare, prevedere, imaginaţie sociologică.

106
  Relaţia omului cu mediul înconjurător. Reîntoarcere la natură
Dacă în epoca industrializării se vorbea de o stăpânire a naturii prin luarea în posesie a resurseleor
naturale spre valorificare, prin cunoaşterea forţelor naturale care puteau fi stăpânite şi evitate efectele
negative asupra omului, astăzi vorbim de o dependenţă a naturii de om. Tot ceea ce ni se întâmplă (secetă,
inundaţii, încălzirea globală etc.) sunt rezultatul deciziilor oamenilor, al intervenţiei necontrolate în natură
care a schimbat ordinea naturală. Se aşteaptă tot de la om să limiteze intervenţiile, să corecteze, să evite
producerea de noi dezechilibre. Ideea că acestea stau în puterea omului dau sentimentul că nu totul este
pierdut. Trebuie să existe voinţă de acţiune comună şi de schimbare a stilului de viaţă. Apropierea de
natură, evitarea consumismului, limitarea tăierii pădurilor şi înmulţirea plantărilor, construirea de maşini
şi carburanţi ecologici, o alimentaţie raţională etc. sunt măsuri care depind de om şi care vor constitui un
alt tip de relaţie între om şi mediu.

 Relaţiile interumane. Restabilirea comunităţii

Distincţia pe care o făcea Durkheim între solidaritate organică şi mecanică este cea consacrată de
F. Tönnies între comunitate şi asociere. Dacă prima se referă la social, cea de-a doua are în vedere
individualul. Industrializarea tocmai asta a marcat, trecerea de la viaţa socială în comunitate (satul), la o
asociere a indivizilor în instituţii sociale care au un scop iar indivizii se asociază în vederea realizării
acestuia. Are loc o creştere a relaţiilor asociative, în detrimentul celor comunitare. Studiile au demonstrat
că deşi densitatea populaţiei în oraşe este mai mare, numărul contactelor şi al persoanelor care se cunosc
şi comunică, chiar în condiţii de vecinătate (viaţa la bloc) este mai mic. Se produce o fragmentare
culturală datorată predominanţei valorilor individuale în detrimentul celor sociale. Predominanţa
comunităţii faţă de asociere este observabilă în ţările mai puţin dezvoltate economic, unde se dezvoltă
sentimentul solidarităţii în colectivităţile mai puţin deschise spre lume şi care rămân conservatoare
păstrându-şi obiceiurile, tradiţiile. În cazul comunităţii relaţia este elementul de coeziune în jurul unor
valori.

Individualismul – ca manifestare culturală a modernităţii marchează decăderea spiritului social

care a caracterizat cultura modernă. Modernitatea actuală, postmodernitatea, ar fi o autodistrugere
creatoare a civilizaţiei industriale ca un pariu cu viitorul în care se construieşte o nouă paradigmă a
dezvoltării sociale şi umane. Problemele moderne influenţează stilul de viaţă, afectează deopotrivă toate
ţările, bogaţi şi săraci, de aceea riscurile se înmulţesc. Noile provocări ale lumii contemporane: problema
mediului, a păcii şi războiului generează alte forme nu doar de asociere pentru a rezolva probleme
individuale, personale, locale sau ale unor ţări, ci o întoarcere la un fel de comunitate globală, a
pământenilor, pentru salvarea vieţii pe planetă. Dar pentru aceasta este nevoie de instituirea unei
raţionalităţi a acţiunii globale care să fie acceptată de toţi deopotrivă. Este posibil oare acest lucru? O
nouă paradigmă a dezvoltării, dar şi gândirii sociale este necesară. Această construcţie poate fi adevărată
dacă actuala cultură şi resursele sociale păstrează spiritul comunităţii. Amitai Etzioni, cel mai mare
apărător al nevoii de a înainta spre paradigma comunitară, afirma că mecanismele de a lua decizii care
exacerbează individualismul sunt întotdeauna rezultatul unor decizii iraţionale. De aceea se impune
creşterea de spaţii sociale pentru a îndeplini responsabilităţi colective, liber asumate. Responsabilităţile
colective antrenează existenţa deciziilor colective care nu sunt suma deciziilor individuale, ele cerând
dialogul şi interacţiunea socială. Crearea sentimentului de comunitate solicită o maturizare colectivă, o
viziune de ansamblu a societăţii mondiale, o filozofie a vieţii menite a lăsa în urmă satisfacţii individuale
legitime şi a asigura continuitatea vieţii pe acest pământ.

107
12.2. Cultura – factor de schimbare

Printre factorii schimbării sociale, cultura joacă un rol deosebit pentru că religia, sistemele de
comunicare, conducerea politică fac parte din factori culturali ce influenţează destinul oamenilor, scriind
istoria. S-a dovedit că religia s-a constituit de-a lungul timpului într-un factor de conservare a valorilor,
tradiţiilor, dar a avut şi o funcţie novatoare. Mai mult, astăzi se poate observa rolul pe care îl au religiile
şi sistemele religioase în marile mişcări sociale, chiar în ordinea/dezordinea socială.

Sistemele de comunicare au jucat dintotdeauna un rol în schimbarea mentalităţilor, a felului în

care este scrisă, păstrată şi cunoscută istoria. De la inventarea scrisului până la comunicarea pe internet,
toate aceste semne şi limbaje nu au făcut decât să modifice viaţa omului şi să-i confere un caracter
dinamic.

Între alte influenţe ale culturii, Anthony Giddens consideră important sistemul de conducere, în
special marii lideri care s-au dovedit a avea o influenţă deosebită în scrierea istoriei. Sub acest aspect,
personalităţile au jucat un rol nu doar în domeniul în care s-au afirmat (ex. Traian în istorie, Iisus în
religie, Isaac Newton în fizică, Max Weber în sociologie, Mahatma Gandhi în istoria mai recentă a lumii
etc.), ci şi în schimbările sociale care au modificat moduri de înţelegere a lumii, de credinţe şi practici de
cult, de valori în care s-a crezut şi pe care s-a construit o lume, în tehnologii care au produs o schimbare a
vieţii individuale, deci şi sociale etc.

12.3. Interculturalitatea

Perspectivele structurală şi procesuală de abordare a interculturalităţii

Care sunt factorii favorizanţi comunicării interculturale? Care sunt formele de dialog
intercultural? În ce mod limbajul reflectă şi afectează concepţia despre lume? Cum mediază procesele
interculturale limbajul şi cultura? Prin ce gen de activităţi putem creşte nivelul conştientizării proprii şi a
celorlalţi, pentru a fi capabile de dialog şi acţiune comună? Cum poate fi evaluată eficienţa comunicării
interculturale şi monitoriza dezvoltarea competenţei culturale? Iată câteva întrebări pe care ni le punem
noi educatorii la acest început de mileniu, trăind într-o societate dominată tot mai mult de amestecul de
culturi ca urmare a globalizării şi fenomenului migraţional.

Interculturalitatea în modelele teoretice propuse de diverşi autori poate fi analizată din cel puţin două
perspective:

1. Perspectiva structurală, ca ansamblu de abilităţi necesare dialogului intercultural;

2. Perspectiva procesuală, ca proces de învăţare experienţială şi de formare a competenţei
interculturale
În perspectiva structurală se înscrie abordarea lui Kim Y.(1991) care defineşte competenţa
interculturală ca o capacitatea de adaptare a persoanei: "capacitatea de a se reorganiza fiind: deschis,
flexibil creativ, şi nu închis, rigid, intolerant şi monoton" (Kim, apud Ogay, 2000, p.53).

Competenţa interculturală reprezintă un construct complex care poate fi circumscris teoretic ca ansamblu
de abilităţi (Wiseman şi Koester, 1993) grupate în cel puţin cinci dimensiuni. Între aceste trăsături se
detaşează abilităţile lingvistice şi abilităţile de comunicare. Alţi autori (Wiseman şi Koester, 1993,

108
Gudykunst, 1995) definesc competenţa interculturală prin inventarierea unor abilităţi sau domenii care
sunt implicate şi necesare nu doar în relaţiile interculturale, ci şi în relaţiile interpersonale. Trecerea de la
nivelul interpersonal la nivelul intercultural se realizează prin interacţiunile între culturi. În orice relaţie
interculturală interacţionează nu doar două culturi abstracte, ci persoane, grupuri sau instituţii ale căror
manifestări sunt modelate cultural. Wiseman şi Koester (1993) caracterizează competenţa interculturală
prin trei abilităţi principale:

1. Abilitatea de a dezvolta şi menţine relaţii;

2. Abilitatea de a comunica eficient şi adecvat cu pierderi sau distorsiuni minime;
3. Abilitatea de a obţine angajarea şi cooperarea din partea celorlalţi.
Autorii care descriu competenţa interculturală ca ansamblu de trăsături fac referire cel mai adesea la:
respect, empatie, flexibilitate, răbdare, interes, curiozitate, deschidere, motivaţie, simţul umorului,
toleranţă la ambiguitate, disponibilitate de a nu judeca pe ceilalţi. Acestea sunt grupate în dimensiuni
variabile ca număr de la un autor la altul.

Ruben (1976) a definit competenţa de comunicare ca „abilitate a unui individ de a funcţiona într-o
manieră relativ constantă într-un mediu social, în concordanţă cu nevoile, capacităţile, scopurile şi
expectanţele sale şi ale altora” (p. 336, apud Chen, 1992). Plecând de la această definiţie a competenţei
de comunicare, Ruben a identificat şapte elemente comportamentale care determină ajustarea socială
eficientă în medii interculturale. Acestea sunt:

 respectul faţă de ceilalţi;

 calitatea interacţiunii cu celălalt;
 orientarea către cunoaştere;
 empatia;
 comportamentul de rol;
 managementul interacţiunii;
 toleranţa la ambiguitate sau incertitudine.
Modelul teoretic al lui Ruben a fost utilizat într-o variantă sensibil transformată în construirea unei
scale de evaluare comportamentală a competenţei interculturale - BASIC (Behavioral Assessment Scale
for Intercultural Competence) - aparţinând lui Koester şi Olebe (Koester, Lustig, 1993). La baza
construirii scalei BASIC a stat următoarea idee: competenţa interculturală este evaluată mai mult în
funcţie de ceea ce persoana face la un moment dat, decât în funcţie de atitudinile sale interioare sau de
ceea ce îşi imaginează că ar fi putut să facă. BASIC cuprinde opt categorii de comportamente
comunicative, realizând o operaţionalizare a conceptului de competenţă interculturală. Acestea sunt:

 manifestarea respectului;
 orientarea către cunoaştere;
 empatia;
 managementul interacţiunii;
 comportamentul de îndeplinire a unei sarcini;
 comportamentul relaţional;
 toleranţa la ambiguitate;
 poziţia în interacţiune.
Astfel, BASIC poate fi utilizată şi ca sugestie pentru construirea unui inventar de resurse ale competenţei
interculturale. Deosebirea între indicatorii modelului iniţial al lui Ruben şi forma în care este utilizat de
Koester şi Lustig constă faptul că, în BASIC, „comportamentul de rol” este detaliat în două tipuri de

109
comportament: „comportamentul de îndeplinire a unei sarcini” şi „comportamentul relaţional”, iar
indicatorul numit „calitatea interacţiunii cu celălalt”, păstrându-şi însă semnificaţia, este întâlnit în BASIC
sub o altă denumire „poziţia în interacţiune”.

Din perspectivă procesuală, competenţa interculturală este definită de Chen şi Starosta (1996,
apud Ogay 2000) ca şi capacitate de