CAP.

1 CONŢINUTUL ŞI CLASIFICAREA
INVESTIŢIILOR. DECIZIILE DE INVESTIŢII

Rezumat

Într-o accepţiune largă, financiară, noţiunea de investiţie este sinonimă cu

orice acţiune de alocare, plasare a capitalului în vederea obţinerii unor câştiguri.
Potrivit acestei accepţiuni, investiţia reprezintă schimbarea unei sume prezente şi
certe pe speranţa obţinerii în viitor a unor venituri superioare dar probabile.
Într-un sens restrâns, contabil, investiţia este asimilată cheltuielii efectuate
în vederea obţinerii unor bunuri cu valoare mare şi de folosinţă îndelungată.
Dimensiunea contabilă, cea mai restrictivă, reduce investiţia la noţiunea de
imobilizare în sensul contabil al cuvântului.
Activitatea de investiţii în cadrul unei întreprinderi are la bază strategia de
dezvoltare economică stabilită la nivelul acesteia şi se desfăşoară pe bază de
programe investiţionale sau proiecte.
Programele de investiţii, indiferent de nivelul la care sunt elaborate în
cadrul unei întreprinderi, se detaliază în vederea în vederea implementării lor în mai
multe proiecte investiţionale. Proiectul de investiţie este definit ca un program
complet şi autonom de acţiune implicând realizarea unei investiţii şi exploatarea
acesteia de-a lungul duratei sale de viaţă.
Deciziile de investiţii de capital reprezintă unele dintre cele mai importante
şi, în acelaşi timp, unele dintre cele mai critice tipuri de decizii luate la nivelul unei
întreprinderi.
Decizia de investiţii poate fi definită ca reprezentând procesul prin care
resursele întreprinderii (materiale, financiare, umane etc.) sunt angajate în vederea
realizării unor proiecte investiţionale destinate obţinerii unor profituri superioare în
perioadele viitoare.
Modelele decizionale elaborate de teoria investiţională modernă sunt
subordonate realizării unui obiectiv considerat optim la ora actuală, şi anume, acela
al maximizării valorii de piaţă a întreprinderii.

9
 1.1Conţinutul şi clasificarea investiţiilor

Într-o accepţiune largă, financiară, noţiunea de investiţie este sinonimă cu

orice acţiune de alocare, plasare a capitalului în vederea obţinerii unor câştiguri.
Potrivit acestei accepţiuni, investiţia reprezintă schimbarea unei sume prezente şi
certe pe speranţa obţinerii în viitor a unor venituri superioare dar probabile.
Într-un sens restrâns, contabil, investiţia este asimilată cheltuielii efectuate
în vederea obţinerii unor bunuri cu valoare mare şi de folosinţă îndelungată.
Dimensiunea contabilă, cea mai restrictivă, reduce investiţia la noţiunea de
imobilizare în sensul contabil al cuvântului.
Noţiunea de investiţie implică trei elemente definitorii: durata,
rentabilitatea şi riscul.
Noţiunii de investiţie îi este caracteristic timpul. Fondurile investiţionale se
alocă în prezent, iar efectele se obţin în viitor. Orice proiect de investiţie are o
durată de viaţă proprie, caracterizată prin etape şi momente de timp bine definite,
pe parcursul căreia parametrii economici ai investiţiei au o evoluţie specifică.
Scopul final al investiţiei îl constituie profitul. Investitorul acceptă
schimbarea disponibilităţilor existente pe o serie de efecte viitoare, numai în cazul
în care suma acestora din urmă, actualizată, este superioară cheltuielilor iniţiale.
Noţiunii de investiţie îi este inerent riscul. Investiţia reprezintă o cheltuială
pentru un viitor incert. Efectele viitoare aşteptate sunt speranţe nu certitudini.
Economiştii delimitează riguros investiţiile financiare de investiţiile în
active reale. În aceste condiţii, o tipologie globală a investiţiilor ar cuprinde
următoarele categorii:
- investiţii imobiliare, care privesc achiziţia sau realizarea de bunuri imobiliare
destinate locuirii sau desfăşurării unor activităţi publice, administrative;
- investiţii financiare constând în achiziţia unor valori mobiliare(acţiuni,
obligaţiuni, alte titluri de valoare)emise de alte societăţi comerciale în vederea
realizării unor câştiguri;
- investiţii industriale şi comerciale care vizează achiziţia sau realizarea pe cont
propriu a unor active fixe corporale şi necorporale indispensabile activităţilor de
producţie sau comercializare a bunurilor şi serviciilor.

Întrucât lucrarea prezentă este destinată ultimei categorii de investiţii, celor cu

caracter industrial şi comercial, prezintă un interes deosebit clasificarea acestora.

10
 Investiţiile industriale şi comerciale pot fi clasificate, la rândul lor, după o
multitudine de criterii şi anume:
1) În funcţie de natura lor, ele pot fi divizate în două mari categorii, şi anume:
- investiţii materiale, reprezentate de investiţiile în bunuri tangibile(imobilizări
corporale);
- investiţii nemateriale, în bunuri intangibile (imobilizări necorporale) destinate
creşterii competitivităţii şi care la ora actuală deţin în ţările dezvoltate o pondere
de aproape 50% în valoarea totală a investiţiilor realizate de întreprinderi.
2) În funcţie de destinaţia cheltuielilor de investiţii, se disting:
- investiţii tehnice, privind achiziţia, construcţia, montajul unor maşini, utilaje,
instalaţii, mijloace de transport etc.;
- investiţii în resurse umane destinate formării, calificării, specializării
personalului;
- investiţii comerciale destinate reţelei de distribuţie, activităţii de marketing,
activităţii de publicitate etc. ;
- investiţii destinate protecţiei mediului;
- investiţii cu caracter social destinate ameliorării condiţiilor de muncă ale
salariaţilor(grădiniţe, cantine, cluburi sportive etc.), etc.
3)În funcţie de structura lor tehnologică:
- lucrări de construcţii-montaj;
- achiziţii de clădiri, utilaje;
- lucrări şi explorări geologice etc.
4) În funcţie de destinaţia obiectivelor de investiţii:
- investiţii productive, destinate creşterii producţiei şi profitului;
- investiţii neproductive, destinate altor activităţi.
5) După modul în care investiţiile influenţează activitatea agenţilor economici:
- investiţii cu efecte directe asupra activităţii economice, în obiective destinate
extinderii capacităţilor de producţie, retehnologizărilor, extinderii reţelei de
distribuţie etc.;
- investiţii cu efecte indirecte asupra activităţii economice, în obiective
destinate protecţiei mediului sau cu caracter social-cultural etc.
5) În funcţie de modul de execuţie al lucrărilor de investiţii:
- investiţii executate în antrepriză, de către unităţi specializate;
- investiţii executate în regie, de către investitori cu forţe proprii;
- investiţii executate în sistem mixt prin conlucrarea activă a proprietarului cu
antreprenorul.

11
6) În funcţie de riscul pe care îl implică la nivelul unei întreprinderi:
- investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii unor echipamente vechi uzate fizic şi /
sau moral cu echipamente noi; ele se caracterizează, în general, printr-un risc
redus deoarece nu presupun modificări esenţiale în volumul de activitate al
întreprinderii, în tehnologia de fabricaţie, etc.;
- investiţii de modernizare, au în vedere reutilarea întreprinderii cu utilaje mai
performante, consolidarea echipamentelor existente; acestea sunt considerate, de
asemenea, investiţii cu risc redus ca urmare a faptului că presupun modificări
nesemnificative în volumul de activitate al întreprinderii, în tehnologia de
fabricaţie;
- investiţii de dezvoltare, au ca scop satisfacerea cererii în creştere de produse,
servicii, fie prin lansarea de noi produse şi servicii, fie prin creşterea capacităţii de
producţie şi /sau comercializare a produselor şi serviciilor existente; implică un
risc ridicat antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare şi desfacere, a
forţei de muncă etc.;
- investiţii strategice, au ca scop reducerea riscurilor la nivelul întreprinderii
implicate de evoluţia progresului tehnic, a concurenţei; ele implică un risc
considerabil datorat, de exemplu, extinderii activităţii întreprinderii în zone
geografice noi, şi /sau în medii tehnologice şi comerciale complet restructurate.
7) După sursele de realizare a investiţiilor:
- investiţii nete, realizate din profit, credite, fonduri obţinute în urma unor
emisiuni de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri; ele au ca rezultat creşterea stocului
de capital fix şi circulant;
- investiţii brute includ atât investiţiile nete cât şi investiţiile realizate din
amortizare;

1.2 Proiectul de investiţie

Activitatea de investiţii în cadrul unei întreprinderi are la bază strategia de

dezvoltare economică stabilită la nivelul acesteia şi se desfăşoară pe bază de
programe investiţionale sau proiecte.
Programele de investiţii, indiferent de nivelul la care sunt elaborate în
cadrul unei întreprinderi, se detaliază în vederea în vederea implementării lor în mai
multe proiecte investiţionale. Proiectul de investiţie este definit ca un program

12
complet şi autonom de acţiune implicând realizarea unei investiţii şi exploatarea
acesteia de-a lungul duratei sale de viaţă.
O întreprindere poate fi privită ca un portofoliu de proiecte investiţionale
între care pot exista sau nu relaţii de intercondiţionare. Din acest punct de vedere
proiectele de investiţii pot fi clasificate în două categorii: proiecte de investiţii
independente şi proiecte de investiţii dependente.
Pentru ca proiectul de investiţie A să fie independent, din punct de vedere
economic, de proiectul de investiţie B, trebuie satisfăcute două condiţii:
În primul rând, este necesar ca, din punct de vedere tehnic, să fie posibilă
realizarea proiectului A indiferent de acceptarea sau neacceptarea proiectului B.
În al doilea rând, cash-flow-urile nete estimate aferente proiectului A nu
trebuie să fie afectate de decizia de acceptare sau respingere a proiectului B.
Uneori două proiecte de investiţii nu pot fi acceptate simultan ca urmare a
faptului că întreprinderea nu dispune de capital suficient pentru a le finanţa pe
amândouă. În asemenea situaţii acceptarea unui proiect poate determina respingerea
celuilalt fără ca, însă, proiectele respective să fie considerate dependente sub aspect
economic.
Proiectele de investiţii dependente din punct de vedere economic sunt cele
caracterizate prin faptul că cash-flow-urile degajate de unele dintre ele sunt afectate
de decizia de acceptare sau respingere a celorlaltora. Acest gen de proiecte se pot
diviza, la rândul lor, în mai multe categorii:
Proiecte mutual-exclusive în cazul cărora acceptarea unuia implică
excluderea celorlaltora. Este vorba despre acele proiecte care, din punct de vedere
tehnico-constructiv, se exclud reciproc deoarece sunt destinate îndeplinirii aceloraşi
sarcini. Exemplul cel mai concludent sunt variantele unui proiect de investiţie care
se deosebesc între ele din punct de vedere al soluţiilor tehnologice, constructive sau
de amplasament etc., dar care, în final, servesc aceluiaşi scop propus prin proiect.
Proiecte complementare caracterizate prin faptul că decizia de realizare a
unuia dintre ele determină fie majorarea profiturilor estimate a fi degajate de
proiectul secund de-a lungul duratei sale de viaţă, fie micşorarea costurilor asociate
implementării acestuia(fără modificarea profiturilor);
Proiecte substituente în cazul cărora decizia de realizare a unui proiect
determină fie micşorarea profiturilor degajate de celălalt, fie majorarea costurilor
aferente implementării acestuia(fără modificarea profiturilor).
Proiecte condiţionate care apar în situaţiile în care acceptarea unuia este o
condiţie în vederea realizării celuilalt.

13
 Este posibil ca două sau mai multe proiecte de investiţii să fie independente din
punct de vedere economic dar dependente sub aspect statistic. Dependenţa
statistică este prezentă în condiţiile în care cash-flow-urile a două sau a mai
multor proiecte de investiţii pot fi afectate de apariţia anumitor evenimente externe
a căror producere, însă, este incertă.

1.3 Deciziile de investiţii

Deciziile de investiţii de capital reprezintă unele dintre cele mai importante

şi, în acelaşi timp, unele dintre cele mai critice tipuri de decizii luate la nivelul unei
întreprinderi. Pentru o întreprindere, indiferent dacă este publică sau privată,
succesul unor asemenea decizii condiţionează supravieţuirea şi prosperitatea ei
economică.
Decizia de investiţii poate fi definită ca reprezentând procesul prin care
resursele întreprinderii (materiale, financiare, umane etc.) sunt angajate în vederea
realizării unor proiecte investiţionale destinate obţinerii unor profituri superioare în
perioadele viitoare.
Activitatea desfăşurată la nivelul întreprinderii care se ocupă cu luarea
deciziilor de investiţii poartă denumirea de activitatea de bugetare a capitalului.
Procesul bugetării capitalului poate fi definit ca reprezentând totalitatea
deciziilor care se iau la nivelul unei întreprinderi legate de mărimea şi modalitatea
obţinerii resurselor financiare necesare precum şi de modalitatea alocării lor către
diferite proiecte de investiţii.
Modelele decizionale elaborate de teoria modernă a bugetării capitalului
sunt subordonate realizării unui obiectiv considerat optim la ora actuală, şi anume,
acela al maximizării bunăstării acţionarilor. Realizarea acestui obiectiv presupune
maximizarea fluxului de dividende pe care întreprinderea îl asigură acţionarilor de-a
lungul timpului. Şi deoarece maximizarea fluxului de dividende către acţionari
determină maximizarea preţului de piaţă al acţiunilor întreprinderii respective,
obiectivul maximizării bunăstării acţionarilor este exprimat, în mod direct, prin
maximizarea preţului acţiunilor comune emise de întreprindere şi, deci, prin
maximizarea valorii acesteia.

14
 Obiectivul maximizării bunăstării acţionarilor este considerat a fi obiectivul
fundamental care trebuie urmărit în deciziile de bugetare a capitalului şi, în general,
în deciziile financiare luate la nivelul unei întreprinderi, din mai multe considerente.
În primul rând, se consideră că, din moment ce acţionarii sunt proprietarii
întreprinderii respective, este logic ca aceasta să funcţioneze în interesul lor.
În al doilea rând, viitorul întreprinderii este dependent de modul în care
managementul acesteia reuşeşte să facă bani pentru acţionarii ei. Ca urmare a
faptului că acţiunile unei întreprinderi sunt tranzacţionate prin intermediul pieţei de
capital pe baza mecanismului cererii şi ofertei, nesatisfacerea dorinţelor şi
aspiraţiilor acţionarilor poate să ducă la apariţia unor situaţii nedorite, cum ar fi
preluarea întreprinderii respective de către altă întreprindere.
În al treilea rând, obiectivul maximizării bunăstării acţionarilor este apreciat a
fi un obiectiv mai bun decât obiectivul clasic al maximizării profiturilor, atât ca
urmare a faptului că i-a în considerare ambele aspecte ale unei investiţii,
rentabilitatea şi riscul acesteia, cât şi pe considerentul că implică asigurarea unui
echilibru între beneficiile pe termen scurt şi beneficiile pe termen lung ce revin
acţionarilor. Obiectivul maximizării bunăstării acţionarilor trebuie să determine
managerii unei întreprinderi să acţioneze într-un asemenea mod încât să
maximizeze beneficiile obţinute de către acţionari atât prin intermediul dividendelor
cât şi prin preţul de piaţă al acţiunilor pe care le deţin.
Obiectivul maximizării bunăstării acţionarilor pare a intra în conflict cu alte
obiective pe termen lung urmărite la nivelul unei întreprinderi cum ar fi, de
exemplu, satisfacerea intereselor altor membri ai coaliţiei care condiţionează
existenţa acesteia (personalul , clienţii etc.). Aceste obiective nu se află, neapărat, în
conflict. Faptul că o întreprindere trebuie să degajă un profit corespunzător pentru
a fi capabilă să ofere furnizorilor de capital o rentabilitate atractivă nu înseamnă a
nega faptul că ea, de asemenea, trebuie să asigure satisfacerea cât mai deplină a
intereselor clienţilor sau asigurarea unor condiţii materiale şi de muncă cât mai
bune pentru personalul ei. De fapt, clienţii întreprinderii, personalul acesteia,
condiţionează, în final, performanţele şi valoarea întreprinderii şi, deci, atingerea
obiectivului de maximizare a bunăstării acţionarilor ei.
Teoria financiară actuală vede întreprinderea ca o echipă a cărei membri
acţionează în vederea satisfacerii propriilor interese dar, care îşi dau seama că
binele lor depinde de supravieţuirea echipei în competiţia lor cu alte echipe.
Această abordare este cunoscută sub denumirea de teoria agenţiei.

15
 Ca şi activitate de bugetare a capitalului ea este preocupată cu soluţionarea
următoarelor probleme:
● identificarea oportunităţilor de investiţii individuale sau a combinaţiilor
de oportunităţi;
● stabilirea procedurilor de evaluare a proiectelor de investiţii şi realizarea
efectivă a evaluărilor;
● stabilirea condiţiilor minime necesare în vederea acceptării proiectelor;
● stabilirea mărimii capitalului necesar şi a modalităţilor de procurare a
acestuia;
● realizarea selecţiei finale a proiectelor de investiţii;
● stabilirea procedurilor de supraveghere şi control pe parcursul
implementării şi exploatării obiectivelor investiţionale.
Importanţa deciziei de investiţii la nivelul unei întreprinderi rezultă din mai
multe considerente.
În primul rând, investiţia constituie pe termen lung suportul creşterii şi, chiar,
la supravieţuirii întreprinderii. Dezvoltarea, expansiunea acesteia nu poate fi
concepută fără investiţii. Chiar şi simpla menţinere a ritmului ei de activitate este
condiţionată de efectuarea unor investiţii de înlocuire a echipamentelor uzate fizic
şi moral cu echipamente noi, mai performante.
În al doilea rând, decizia de investiţii implică angajarea pe o durată de timp
medie sau lungă şi, frecvent, de o manieră ireversibilă, a unei părţi importante din
resursele materiale, financiare şi umane ale întreprinderii.
În al treilea rând, decizia de investiţii poate să determine, în funcţie de
caracteristicile proiectelor realizate, modificarea rentabilităţii şi riscului
întreprinderii respective cu toate consecinţele pe care această modificare le implică
asupra valorii de piaţă a acesteia.
Importanţa deosebită a deciziilor de investiţii care, la ora actuală,
condiţionează viitorul unei întreprinderi, a determinat creşterea complexităţii
acestora. De regulă, luarea unor decizii în vederea realizări unor investiţii de
modernizare, extindere sau, strategice necesită efectuarea unor studii şi analize
aprofundate în mai multe domenii:
- marketing – studii de piaţă, studii de motivaţie, teste ale produselor etc.;

16
- producţie – specificarea produselor şi a procedeelor de fabricaţie, alegerea
echipamentelor, analiza costurilor de producţie etc.;
- financiar – analiza necesarului de finanţare a investiţiilor, estimarea contribuţiei
proiectului la realizarea fluxurilor de lichidităţi globale ale întreprinderii, analiza
surselor de finanţare posibile pentru proiectul respectiv etc.;
- managementul resurselor umane – determinarea necesarului previzibil de personal
pentru exploatarea obiectivului de investiţii, structura pe calificări, nevoile de
formare şi perfecţionare ale personalului etc.;
- juridic şi fiscal.
Caracterul complex al deciziei de investiţii rezultă, de asemenea, şi din
faptul că aceasta este influenţată de consideraţia mediului financiar privind
întreprinderea. Dezvoltarea întreprinderilor nu este un proces autonom deoarece, în
marea majoritate a cazurilor, intervin variabile exogene, precum: accesul
întreprinderii pe piaţa capitalului, posibilitatea de angajare a creditului bancar,
evoluţia generală a mediului economic etc.
În funcţie de nivelul ierarhic la care sunt luate în cadrul unei întreprinderi,
deciziile de investiţii pot fi clasificate în trei categorii:
- decizii de investiţii tactice;
- decizii de investiţii strategice;
- decizii de investiţii administrative.
Deciziilor de investiţii tactice le sunt specifice următoarele caracteristici:
- de obicei, sunt luate la nivele ierarhice inferioare sau pe baza unor
proceduri sau reguli decizionale stabilite anterior;
- vizează perioade de timp mai scurte;
- implică angajări minore de resurse;
- au un caracter repetitiv, fiind bine structurate şi definite; ele nu presupun o
îndepărtare de activitatea trecută a întreprinderii.
În cadrul deciziilor de investiţii tactice se încadrează, de exemplu, decizia de
achiziţie a unor echipamente minore.
Deciziile de investiţii strategice, la rândul lor, prezintă următoarele caracteristici:
- sunt atributele nivelelor ierarhice superioare;
- vizează perioade de timp îndelungate;

17
 - necesită angajări majore de resurse;
- au un caracter unic, implicând modificări semnificative în raport cu
activitatea trecută a întreprinderii.
Luarea unei decizii de investiţii strategice poate determina o schimbare
semnificativă atât în nivelul rentabilităţii întreprinderii respective cât şi în clasa de
risc a acesteia. Datorită unicităţii lor, în mod frecvent, deciziile strategice sunt
bazate mai degrabă pe intuiţie decât pe o analiză cantitativă detaliată.
Exemple de asemenea decizii pot fi date:
- decizia de achiziţie a unei noi afaceri;
- decizia de înfiinţare a unei filiale în străinătate;
- decizia de robotizare a procesului de producţie etc.
Între deciziile de investiţii tactice şi strategice se situează deciziile de investiţii
administrative care prezintă, la rândul lor, următoarele caracteristici:
- sunt luate la nivele ierarhice medii;
- vizează perioade de timp medii;
- necesită angajări moderate de resurse;
- au o formă semistructurată.
În această categorie se încadrează deciziile de înlocuire a echipamentelor de
producţie.

1.4 Deciziile de finanţare a investiţiilor

Problemele finanţării întreprinderilor, descrise de Balzac(1838) cu aproape

160 de ani în urmă, sunt şi astăzi în actualitate. Latura finanţării are o importanţă
deosebită în actul investiţional. Finanţarea proiectelor de investiţii este o condiţie
esenţială în vederea implementării lor.
Evaluarea economică a proiectelor de investiţii are ca scop determinarea
proiectului care ar trebui să fie acceptat. Întrebarea imediată care stă pe buzele
tuturor managerilor este următoarea: cum poate fi el implementat, este fezabil din
punct de vedere financiar? Aceste întrebări “ce “ şi “cum ” nu sunt independente
dar, ele trebuie separate, cel puţin conceptual.

18
 Elementul care face legătura între deciziile de investiţii şi cele de finanţare
este costul capitalului.
Realizarea obiectivului de maximizare a bunăstării acţionarilor poate fi
atins, nu numai pe calea maximizării cash-flow-urilor estimate a fi degajate de
proiectele de investiţii, prin deciziile de investiţii, ci, şi prin minimizarea costului
aferent fondurilor utilizate în vederea finanţării proiectelor respective, prin deciziile
de finanţare.
Regula cea mai semnificativă care ghidează procesul de finanţare a
investiţiilor unei întreprinderi este cea a echilibrului financiar potrivit căreia
necesarul de finanţare pe termen scurt se acoperă din resurse financiare pe termen
scurt, în timp ce necesarul de finanţare pe termen mediu şi lung trebuie acoperit pe
baza unor resurse financiare disponibile pe acelaşi termen. Deciziile de finanţare a
investiţiilor se încadrează în categoria deciziilor de finanţare pe termen mediu şi
lung. Ele influenţează, în mod preponderent, capitalul permanent al întreprinderii
atât în privinţa nivelului acestuia, cât şi sub aspectul structurii lui.
Problematica finanţării investiţiilor la nivelul unei întreprinderi include trei
elemente majore:
• determinarea necesarului de finanţare;
• stabilirea unei structuri corespunzătoare a capitalului;
• selecţia surselor de finanţare pe termen mediu şi lung.
Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung, utilizate în finanţarea
proiectelor de investiţii, pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere dar,
esenţiale, în literatura de specialitate, sunt două, şi anume, clasificarea după
apartenenţa fondurilor utilizate şi, după originea acestora.
Din punctul de vedere al apartenenţei lor, sursele de finanţare se clasifică în
două categorii:
- surse proprii (autofinanţarea, emisiunile de acţiuni);
- surse împrumutate (împrumuturile bancare şi obligatare).
Din punctul de vedere al originii lor, poate opera următoarea clasificare:
- surse interne, reprezentate de fondurile generate de activitatea
întreprinderii: profitul net, amortizarea, sumele rezultate din lichidările
de active;

19
 - surse externe care includ fondurile obţinute din exteriorul
întreprinderii: capitalul obţinut prin emisiune de acţiuni comune şi
preferenţiale, împrumutul obligatar, creditul bancar etc.
În luarea deciziilor privind sursa şi modul de obţinere a fondurilor pe
termen lung, este importantă, de asemenea, alegerea între finanţarea directă
(plasamentul privat) şi finanţarea publică.
Finanţarea directă sau plasamentul privat implică obţinerea fondurilor
direct de la o persoană sau, un număr mic de persoane fizice sau instituţii financiare
cum sunt băncile, societăţile de asigurări sau fondurile de pensii.
Finanţarea publică implică punerea în vânzare a titlurilor de finanţare,
direct sau, prin intermediul unor instituţii specializate, către un număr mare de
investitori, atât persoane fizice cât şi instituţii financiare.
Diferitele tipuri de finanţare se deosebesc prin câteva caracteristici: prin
modul în care sunt obţinute, prin obligaţiile pe care le implică managementului unei
întreprinderi, prin modalitatea în care sunt afectate de sistemul de impozitare, prin
riscurile pe care le implică furnizorilor de capital, prin costurile aferente etc.

Întrebări:

1. Definiţi noţiunea de investiţie;

2. Clasificaţi investiţiile conform criteriului riscului implicat;
3. Caracterizaţi proiectele de investiţii complementare;
4. Definiţi procesul bugetării capitalului;
5. Argumentaţi importanţa deciziilor de investiţii;
6. Clasificaţi deciziile de investiţii în funcţie de nivelul ierarhic la care se i-au
în cadrul unei întreprinderi;
7. Prezentaţi şi argumentaţi obiectivul deciziilor de investiţii;
8. Clasificaţi sursele de finanţare a investiţiilor în funcţie de apartenenţa
fondurilor utilizate.
9. Prezentaţi regula cea mai semnificativă care ghidează procesul de finanţare
a investiţiilor întreprinderii;
10. Identificaţi elementul care face legătura între deciziile de investiţii şi, cele
de finanţare.

20