Sunteți pe pagina 1din 15

AMORTIZAREA CAPITALULUI

IMOBILIZAT IN ACTIVE
CORPORALE SI NECORPORALE
OBIECTIVE Înţelegerea modului de calcul a amortismentului prin utilizarea diferitelor
sisteme de amortizare. Se doreşte cunoaşterea modului de calcul a normelor de
amortizare, calculul amortismentului anual, repartizarea pe trimestre şi recalcularea
amortismentelor.
NOŢIUNI CHEIE Amortizare, amortisment, sistem de amortizare, evaluarea şi
reevaluarea imobilizărilor, norme de amortizare, valoare medie anuală, perioadă de
funcţionare, durată normală, durată consumată.

CONŢINUTUL UNITĂŢII 2

2.1. Problematica amortizării

Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului


întreprinderii. Acestea au intrat în patrimoniul întreprinderii de regulă, sub forma
investiţiilor sau printr-o operaţie de moment şi întruchipează dotarea acestora cu tehnică
modernă.

Activele imobilizate mai sunt cunoscute sub denumirea de capital fix, noţiune
care indică cât din capitalurile permanente ale întreprinderii se plasează în activul
imobilizat. Activele imobilizate corporale şi necorporale participă la procesul de
producţie în toată perioada lor de funcţionare păstrându-şi, în acest interval de timp,
forma lor materială iniţială. Deşi ele rămân ca formă materială neschimbate până la
scoaterea lor din funcţiune, ca urmare a folosirii sau nefolosirii îşi pierd treptat din
însuşirile tehnico-economice şi implicit din valoare.

Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice, a randamentelor acestora, fie ca


urmare a folosirii sau nefolosirii lor, fie ca rezultat a apariţiei de active imobilizate mai
ieftin 333c22d e sau cu parametrii tehnico-economici superiori celor existente, reprezintă
uzura activelor imobilizate corporale şi necorporale. Sub aspectul cauzelor care o
determină, uzura activelor imobilizate este de două feluri: uzură fizică şi uzură morală.
Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale (atât cea fizică cât şi cea
morală) determină pierderea treptată a valorii lor, se petrece o separare în timp între
recuperarea valorii de intrare şi reproducţia materială a activelor. Această separare în
timp a celor două laturi, ale unuia şi aceluiaşi proces economic, determină cu
obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică a recuperării valorii de
intrare a activelor corporale şi necorporale.

Pierderea de valoare fiind determinată, în principal, de activitatea de producţie,


este normal ca aceasta să mărească cheltuielile de exploatare şi, în final, să se regăsească
în preţul utilităţilor create. În acest fel se poate reconstitui în lichidităţi, în mod treptat, pe
toată durata normală de funcţionare, capitalul imobilizat în activele corporale şi
necorporale. Tocmai acest proces de recuperare treptată a valorii de intrare a activelor
imobilizate formează conţinutul amortizării.

Amortizarea cuprinde un complex de operaţiuni constând în: calculul pierderilor


anuale de valoare; includerea pierderilor pe cheltuielile de exploatare; recuperarea
cheltuielilor prin încasările efectuate; utilizarea sumelor recuperate anual.

Partea recuperată din capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale


formează amortismentul.

Dacă prin amortizare înţelegem un ansamblu de operaţiuni, prin amortisment se


înţelege suma care se reţine din încasări, aproximativ, corespunzătoare proporţiei uzurii
fizice şi morale care are loc pe intervalele de amortizare.
2.2. Amortismentul şi implicaţiile lui financiare

În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se recuperează


prin intermediul realizării producţiei creşte continuu, regăsindu-se sub forma
amortismentului, în timp ce valoarea rămasă scade mereu până în momentul scoaterii din
funcţiune a imobilizărilor corporale şi necorporale.

Aşadar, amortismentul se formează în tot timpul corespunzător duratei normale de


funcţionare a activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui integrală (ca
regulă generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor active, care să le
înlocuiască pe cele vechi, scoase din folosinţă. Această diviziune în timp, între
recuperarea valorii de intrare şi reproducţia fizică formează baza teoretică a amortizării, a
necesităţii constituirii amortismentului.

Luând în considerare aceste caracteristici se constată că amortismentul produce


implicaţii de natură financiară în gestiunea întreprinderii, puse în evidenţă prin dublul
caracter şi dublul rol al amortismentului.

Conţinutul lor nu poate fi dezvăluit decât printr-o analiză aprofundată a


amortismentului în gestiunea financiară de unde rezultă dublul caracter al acestuia.
Astfel, pe de o parte, amortismentul reprezintă o resursă bănească, porţiune
disponibilizată a capitalului permanent care poate fi utilizată în orice scop productiv de
către întreprindere (ca sursă de finanţare a investiţiilor sau pentru completarea fondului
de rulment net). Pe de altă parte, amortismentul este şi un element al costurilor de
producţie, calitate în care influenţează direct profitul întreprinderii, aceasta stabilindu-se
între cifra de afacere şi costul de producţie aferent cifrei de afacere.

La nivelul întreprinderii, amortismentul, în cele două ipostaze ale sale, exprimă


interese contradictorii. În calitatea sa de resursă bănească, parte disponibilizată a
capitalului permanent, întreprinderea are interesul de majorare a amortismentului pentru
acumularea de resurse în vederea expansiunii. Dimpotrivă, în ipostaza de element al
costurilor de producţie, întreprinderea este tentată spre reducerea amortismentului.
Din variaţia amortismentului se constată că influenţele sunt diferite asupra
profitului şi mărimii resurselor pentru finanţare. În acest sens, precizăm că nici sporirea
amortismentului şi nici scăderea lui nu se vor regăsi în întregime în sporul de resurse
băneşti ale întreprinderii, deoarece din creşterea de profit se vor plăti şi dividende, iar
diminuarea de profit conduce şi la scăderea dividendelor. Pentru întreprindere situaţia cea
mai bună ar fi reprezentată de reducerea duratelor de funcţionare, prin aceasta
asigurându-se o sporire a capitalului disponibilizat şi destinat pentru reinvestire.

Apreciind amortismentul prin prisma conţinutului său de capital lichid destinat


reinvestirii, reiese dublul rol al amortismentului în procesul reproducţiei şi anume: cel al
asigurării reproducţiei simple; şi cel al participării la reproducţia lărgită.

Ca urmare a deprecierii activelor imobilizate în procesul folosirii lor, mai mult


sau mai puţin lent, s-a recurs la recuperarea treptată a valorii de intrare spre a putea
asigura finanţarea înlocuirii în momentul scoaterii din funcţiune. În acest mod se asigură
reproducţia simplă.

Dar, nici o întreprindere nu acumulează amortismentul spre a-l folosi numai în


momentul înlocuirii activului imobilizat complet amortizat, ci îl foloseşte mai degrabă, cu
ocazia primei investiţii de înfăptuit, ceea ce face ca masa activelor imobilizate să crească
fără utilizarea altor resurse financiare. În acest caz, amortismentul are o anumită
capacitate de multiplicare, ceea ce îi asigură un rol de reproducţie lărgită. Raportul dintre
masa amortizabilă a activelor imobilizate în fiecare an următor şi masa amortizabilă din
primul an al primului ciclu reprezintă coeficientul de multiplicare al amortismentului.

De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic,


sporeşte productivitatea muncii ceea ce permite creşteri apreciabile ale producţiei şi o
ieftinire (relativă) a produselor. Dacă întreprinderea ar decide să-şi înlocuiască
echipamentele complet uzate, instalate cu ani în urmă, cu echipamente perfect identice cu
cele pe care le casează, atunci ar cheltui mai puţin decât fosta valoare de intrare. Pe
seama diferenţei, ar finanţa achiziţii de echipamente suplimentare.
Însă, de regulă, nici o întreprindere nu înlocuieşte echipamentele uzate cu altele
identice ci, cu ocazia înlocuirii introduce echipamente perfecţionate din punct de vedere
tehnic, corespunzătoare cerinţelor viitorului şi nicidecum trecutului. Noile echipamente,
fie cu funcţiuni mai multe, fie cu randamente mai mari, reprezintă, în raport cu utilajele
înlocuite, o reluare lărgită a activităţii.

Teoretic, valoarea iniţială a activelor imobilizate, se va regăsi parţial în formă


materială neschimbată a acestora, la valoarea rămasă iar diferenţa în formă bănească prin
amortismentul realizat.

2.3. Elementele sistemului de amortizare

2.3.1. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării

În vederea urmăririi procesului de amortizare şi a calculului amortismentului,


activele imobilizate trebuiesc exprimate valoric, adică evaluate. Evaluarea, ca un
complex de operaţiuni menite să stabilească valoarea bunurilor, permit determinarea
valorii de intrare a activelor imobilizate, capital ce urmează a fi recuperat pe durata
normală de funcţionare a activelor.

Pentru activele imobilizate, prin valoare de intrare denumită şi valoare contabilă,


se înţelege:

- preţul de achiziţie, pentru activele imobilizate procurate cu titlu oneros;

- valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui activ imobilizat care a fost


reevaluat în baza unor prevederi legale;

- costul de producţie, pentru activele corporale construite sau produse de unitatea


patrimonială;

- valoarea actuală, pentru activele imobilizate dobândite cu titlu gratuit, estimată


la înscrierea lor în patrimoniu pe baza propunerilor făcute de specialişti cu aprobarea
responsabilului de gestionarea patrimoniului;
- valoarea de aport, numită şi valoare de utilitate, pentru activele corporale intrate
în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform prevederilor din statute sau
contracte, determinată prin expertiză;

- costul de achiziţie, pentru activele corporale cumpărate, cu durata normală de


utilizare expirată;

- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în cazul


investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele de
înregistrare ca active corporale;

- costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se adaugă sporurile de


preţ în funcţie de categoria biologică, pentru animalele de reproducţie.

Valoarea de intrare este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la care


s-au obţinut activele imobilizate. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi
antrenează inconveniente din punct de vedere al evaluări activelor, în sensul că acestea nu
pot fi comparate între ele. În timp, datele de procurare fiind diferite şi valoarea de intrare
diferă, calculele privind amortismentul şi rata randamentului acestora devin mai dificile.
Se poate spune că aceleaşi active imobilizate procurate la date diferite, au preţuri diferite,
valori de intrare diferite şi ca urmare alt nivel al amortismentului.

Reevaluarea imobilizărilor corporale este necesară nu numai ca urmare a


modificărilor ce au loc în nivelul preţurilor ci şi a utilizării unor active, în alt regim decât
cel stabilit iniţial, a discordanţei care apare între uzură şi amortisment.

Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această
operaţiune, cu scopul stabilirii unei valori de intrare actualizate a bunurilor, ceea ce
creează un cadru favorabil pentru analiza tendinţei amortismentului, a formării şi
urmăririi costurilor, a profitabilităţii şi a capitalurilor necesare înlocuirii unor active
corporale. Prin reevaluare, bunurile primesc valori de înlocuire care până la o nouă
reevaluare sunt considerate valori de intrare.
În procesul de reevaluare se folosesc anumite procedee, cum ar fi:

- corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri


căreia îi aparţine elementul de activ reevaluat;

- rectificarea valorii de intrare cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general


al preţurilor.

Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată (VRa) în funcţie


de valoarea de intrare actualizată (Via), durata consumată (Dc) şi durata rămasă (Dr)
după relaţia:

În procesul reevaluării imobilizărilor precum şi în cel al amortizării se folosesc, în


afara valorii de intrare, şi alte valori cum ar fi: valoarea de înlocuire; valoarea rămasă;
valoarea reziduală; valoarea de amortizat.

2.3.2. Normele de amortizare

În practica financiară sunt folosite mai multe metode de calcul a normelor de


amortizare, dintre care cele mai reprezentative sunt:

1. metoda normelor egale;

2. metoda normelor diferenţiate în timp.

1. Metoda normelor egale, caracterizează sistemul liniar de amortizare şi constă


în calcularea şi utilizarea aceleiaşi norme de amortizare pe întreaga durată normală de
funcţionare (Dn). Înseamnă că amortismentul anual este egal pe toată durata de
funcţionare a activului imobilizat. Norma de amortizare (N) se calculează ca un raport
procentual între amortismentul anual (A) şi valoarea de intrare a activului imobilizat
amortizat (Vi). Deci, plecând de la relaţiile:
şi

obţinem:

De aici rezultă că, normele de amortizare pentru activele imobilizate se pot


determina, fără a avea nevoie de valoarea de intrare, pe baza duratelor normale de
funcţionare stabilite prin legislaţia privind “clasificaţia şi duratele normale de
funcţionare”.

Metoda normelor egale se foloseşte cel puţin din două motive: simplitate în
aplicare şi calcul pe de o parte, respectiv, aprecierea imediată a valorii rămase de către
investitori şi a randamentului activelor, pe de altă parte.

Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau în


proporţionalitatea dintre timp şi uzura activelor imobilizate. Deşi relativ simplu de
aplicat, sistemul de amortizare liniar nu ia în considerare uzura morală, cunoscut fiind
faptul că influenţa progresului tehnic nu este liniară, ci exponenţială.

2. Metoda normelor diferenţiate în timp, are la bază ideea potrivit căreia în


decursul duratei normale de serviciu a activelor imobilizate, în fiecare an normele de
amortizare se micşorează sau se măresc succesiv, în funcţie de randament şi grad de
uzură. Metoda normelor diferenţiate în timp se poate aplica în două variante: cu norme de
amortizare regresive şi norme de amortizare progresive.

Varianta normelor de amortizare regresive este indicată categoriilor de active


imobilizate care sunt mai mult expuse uzurii morale (de exemplu: maşini unelte;
agregate; utilaje etc.) tocmai pentru a combate din timp efectele de ordin financiar ale
uzurii. În cadrul acestei variante, norma de amortizare (Nk) se stabileşte după formula:
în care:

Dn = durata normală de funcţionare;

K = anul pentru care se calculează amortismentul;

= suma anilor “n” din durata normală de funcţionare, unde

Prin aplicarea variantei normelor regresive, amortismentul grevează costul


producţiei cu sume descrescătoare. Concepţia de la care se pleacă în calculul
amortismentului, folosind normele regresive, este aceea că descreşterea normelor de
amortizare corespunde scăderii capacităţii de producţie a activelor imobilizate, pe
măsură ce acestea se învechesc. Aplicând normele regresive în calculul amortismentului,
se realizează sistemul accelerat de amortizare.

Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea că


amortismentul creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică
amortismentul este mai mic în primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul duratei.
Varianta, se recomandă a fi aplicată activelor imobilizate cu durată de funcţionare
îndelungată (de exemplu: la clădiri) şi corespunde timpului efectiv al uzurii fizice.
Formula de calcul este:

Concepţia care stă la baza variantei normelor progresive este aceea că norma şi
amortismentul trebuie să crească, corespunzător accelerării gradului de uzură, pe măsura
învechirii şi deprecierii normale a activelor imobilizate. Această variantă prezintă unele
dezavantaje circumscrise faptului că se creează o neconcordanţă între amortisment şi
evoluţia randamentului utilajelor care nu este descrescător în aceeaşi proporţie cu
creşterea uzurii, datorită şi lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.

De regulă, o astfel de variantă nu poate fi aplicată pe toată durata de funcţionare a


unui activ imobilizat, ci numai împreună cu o altă politică de amortizare (liniară sau
regresivă). Practica a demonstrat că varianta normelor progresive este utilă a fi aplicată
numai pe durata punerilor parţiale în funcţiune a unor obiective şi cel mai târziu până la
atingerea parametrilor proiectaţi. În felul acesta s-ar degreva costurile pe perioadele de
început ale unui obiectiv, când producţia este mai mică.

Metoda normelor diferenţiate în timp este mai cunoscută în practica financiară sub
denumirea de metoda “Softy” adică a sumei cifrelor anilor din durata de funcţionare a
activului imobilizat. Varianta descrescătoare sau crescătoare a normelor de amortizare se
obţine prin raportarea numărului de ordine “n” al anului, pe scara duratei de viaţă, la
suma cifrelor anilor.

Faţă de aceste metode clasice de calcul a normelor de amortizare s-au creat


diferite alte variante în funcţie de condiţiile concrete din economie, rezultând diferite
sisteme de amortizare.

2.4. Recalcularea amortismentului şi consecinţe financiar

Evident că, faţă de situaţia avută în vedere la începutul anului, când s-a determinat
amortismentul previzionat, pe parcursul exerciţiului financiar se pot produce anumite
modificări care să schimbe nivelul amortismentului. Astfel, în întreprindere, termenele de
dare în funcţiune a activelor imobilizate programate a intra în cursul anului, respectiv,
termenele de scoatere din funcţiune în anul de referinţă, pot avea abateri faţă de cele
programate în funcţie de care s-a calculat valoarea de amortizat.

Tocmai ca urmare a nerespectării termenelor de punere şi scoatere în/din


funcţiune a activelor imobilizate programate este necesară recalcularea amortismentului.
Amortismentele recalculate vor permite o evaluare mai exactă a costurilor totale şi a
mărimii capitalului disponibilizat care urmează să fie gestionat.
Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de intrare rămasă
nerecuperată sau cu valoare de intrare complet amortizată se face cu aprobarea consiliului
de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului. După aprobarea
scoaterii din funcţiune a activelor imobilizate se va proceda la valorificarea acestora prin
vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare, în sensul că se vor valorifica
componente rezultate din dezmembrare.

În cazul activelor imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de


funcţionare, valoarea rămasă neamortizată urmează să se recupereze prin includerea în
cheltuielile nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin diminuarea
capitalurilor proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Recuperarea valorii rămase se
face în mod eşalonat, fără a depăşi durata normală de funcţionare.

Valoarea rămasă neamortizată (VRn) se calculează după relaţiile:

unde:

Vi = valoarea de intrare;

Dc = durata consumată;

Dn = durata normală de funcţionare,

= suma amortismentelor anuale “i” din durata normală de funcţionare “n”

În situaţia în care sumele privind valoarea rămasă neamortizată sunt însemnate,


pentru recuperare, se eşalonează pe ani şi luni calculându-se rata anuală de recuperat
(RAr), după formula:
unde:

Sv = sume rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune;

lr = numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;

lt = numărul lunilor totale programate pentru recuperarea valorii neamortizate.

Durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii rămase neamortizate se


stabilesc de către responsabilii cu gestiunea patrimoniului.

În situaţia în care la nivelul întreprinderii există active imobilizate menţinute în


funcţiune peste durata normală de serviciu, acestea nu mai sunt supuse procesului de
amortizare iar efectul acţiunii lor se regăseşte în rezultatul din exploatare.

Legat de amortisment, se cuvine să mai precizăm că în practică se promovează


diferite procedee cu privire la partea din amortisment care să fie deductibil fiscal. În acest
context, amortismentul deductibil fiscal din profitul brut se stabileşte diferit în funcţie de
politica financiară promovată în acest domeniu. Astfel, în unele situaţii amortismentul
deductibil se corelează cu gradul de utilizare a activelor imobilizate, iar în alte cazuri, cu
nivelul obţinut prin aplicarea normelor proporţionale. Diferenţele de amortisment
rezultate se evidenţiază în cheltuieli şi nu sunt deductibile fiscal.

În economia întreprinderilor franceze se operează cu două categorii de


amortisment:

- amortisment pentru deprecieri care conduc la o diminuare de active


(respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor. Amortismentul pentru
depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării activelor, ca o tehnică
de reînnoire a imobilizărilor prin afectarea profitului în vederea reinvestirii
capitalului.
- amortismente derogatorii care reprezintă partea din amortismente
calculate pentru a beneficia de avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere de
pasiv şi o creştere a cheltuielilor aferente.

2.5. Finanţarea reparaţiilor capitale

Sistemul de reparaţii propriu-zis cuprinde reparaţiile curente şi reparaţiile capitale.


Stabilirea naturii reparaţiilor se face în urma executării de revizii tehnice, prin care se
identifică starea tehnică a utilajelor, a lucrărilor ce urmează a se face şi a pieselor ce se
vor schimba sau ajusta. În cadrul revizuirilor se pot face şi unele reglări de piese sau
subansamble şi chiar unele reparaţii mărunte.

Reparaţiile curente reprezintă intervenţii de un grad superior reviziilor şi se


execută în scopul eliminării deteriorărilor locale ale unor efecte determinate de uzura
fizică. În funcţie de valoarea lucrărilor şi de perioadele de funcţionare a activelor
imobilizate între două reparaţii, se pot identifica reparaţii curente de gradul I şi II. Prin
intermediul reparaţiilor curente se înlocuiesc, se recondiţionează şi se repară unele piese
sau subansamble de valori mici.

Cheltuielile cu reparaţiile curente se includ în costurile de producţie şi se


finanţează din resursele destinate activităţii curente, adică din fondul de rulment.

Reparaţiile capitale sunt lucrări de volum mare şi care se fac atunci când activele
imobilizate au un grad avansat de uzură, scade capacitatea de producţie, apar pericole de
avarii, se reduce precizia de lucru etc. şi au scopul de a readuce activele imobilizate în
stare normală de funcţionare.

În luarea deciziei privind reparaţiile capitale este necesar să se ţină seama de


ciclul de funcţionare şi un anumit plafon valoric. Ciclul de funcţionare indică mărimea
intervalului dintre data punerii în funcţiune a unui activ imobilizat şi prima reparaţie
capitală, sau dintre două reparaţii capitale succesive şi se exprimă în ani, ore de
funcţionare sau Km parcurşi. Plafonul valoric reprezintă raportul procentual între costul
reparaţiei capitale şi valoarea de înlocuire a activului imobilizat. Nivelul lui trebuie să
ţină seama de toţi factorii care influenţează randamentul activului imobilizat.

Teoretic, în finanţarea reparaţiilor capitale pot exista două probabilităţi:

a) finanţarea din amortismentul anual;

b) finanţarea din resursele curente

a) Finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual are la bază ideea


potrivit căreia asemenea intervenţii se fac la intervale mari de timp, ce antrenează
cheltuieli importante, care, la rândul lor, încarcă prea mult costurile de producţie ale
anului în care se fac. Un asemenea fond s-ar putea constitui, în mod uniform, pe toată
durata prestabilită de funcţionare a activului imobilizat. În acest sens, prin amortisment s-
ar realiza două obiective: recuperarea capitalului investit în active imobilizate, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, finanţarea cheltuielilor viitoare determinate de reparaţiile
capitale ce urmează a se efectua.

În situaţia în care reparaţiile capitale se vor finanţa din amortismente se poate


calcula o normă globală de finanţare (NGa), pentru investiţii şi reparaţii, şi o normă
specială pentru finanţarea exclusivă a reparaţiilor (NSa), potrivit relaţiilor:

; şi

unde:

Vi = valoarea de intrare a activelor imobilizate supuse reparaţiilor capitale;

RK = valoarea reparaţiilor capitale;

Dn = durata normală de funcţionare


În prezent, finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual se practică
sporadic în economia ţării noastre, deşi în ţările cu economie de piaţă se utilizează
frecvent.

b) În cazul finanţării reparaţiilor capitale din sursele curente, înseamnă că


cheltuielile cu acestea se includ direct pe costurile de producţie. Regimul de finanţare este
cel al activelor circulante, adică fondul de rulment.

Includerea cheltuielilor cu reparaţiile capitale pe costurile de producţie se poate


face în luna în care se efectuează reparaţiile capitale sau eşalonat pe mai multe luni (sau
ani) spre a nu afecta într-o proporţie prea mare rezultatul din exploatare al unei perioade.

În acoperirea financiară a reparaţiilor capitale pot interveni şi creditele bancare


sau alte forme de îndatorare.

REZUMAT Procesul de uzură a activelor imobilizate presupune amortizarea acestora în


vederea recuperării pierderilor anuale de valoare. Determinarea amortismentului şi
incliderea pe costuri presupune utilizarea unor sisteme de amortizare diferite. Aplicarea
unui sistem presupune determinarea duratelor de funcţionare, a normelor de amortizare şi
în final calculul amortismentului anual şi repartizarea acestuia pe trimestre. O problemă
aparte o constituie şi sursele de finanţare ale acestora.

TEME DE CONTROL Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
problematica studiată, cu referire la:

- decizia de investiţii într-un mediu cert;

- decizia de investiţii într-un mediu probabilistic;

BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană,


Cluj-Napoca, 2002, pag.83-128; Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.82-112, Nistor I., Lăcătuş V.,., Finanţele
întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.75-91