METODE DE PREDARE PENTRU COPIII

CU DIFICULTĂŢI DE ÎNVĂŢARE
Conceptul de dificultăţi de învăţare este cunoscut mai ales ca dificultăţi şcolare şi
anume ca „dificultăţi care le întâmpină unii elevi în asimilarea cunoştinţelor, în formarea
competenţelor” (Mircea Ştefan, Lexicon pedagogic). Definirea dificultăţilor de învăţare este
necesară pentru a realiza o concordanţă între nevoile reale ale practicii educaţionale şi
conceptualizarea lor.

METODE DE PREDARE

Domeniul dificultăţilor de învăţare este complex şi variat nu numai în planul

conceptual, ci şi în cele organizaţional şi aplicativ-practic.
Şcolarizarea copiilor cu dificultăţi de învăţare se poate realiza în şcoli obişnuite sau în
şcoli speciale. Se folosesc tot mai mult combinaţii de clase în cadrul şcolilor obişnuite, pentru
a crea un mediu comun cât mai natural, echitabil şi eficient tuturor.
Pentru intervenţia în dificultăţile de învăţare, în cadrul unui program de şcolarizare
obişnuit, există două tipuri de sprijin:
- specializat, în afara clasei, în plus de activitatea didactică, ca formă suplimentară de
activitate;
- didactic, ca adaptare şi flexibilizare a curriculum-ului.
Fiecare elev care este evaluat iniţial ca prezentând dificultăţi de învăţare specifice are
nevoie de un plan individualizat, personalizat de intervenţie.
* tratarea personalizată;
* activităţi de compensare/de recuperare;
* instalarea unui ceas mare, vizibil, în camera copilului, de preferinţă ales împreună
cu copilul;
* instalarea şi utilizarea unui calendar de perete şi a unui organizator;
*se impune răbdarea şi coerenţa deciziilor. Părinţii trebuie să susţină, de fiecare dată,
acelaşi punct de vedere;
* stimularea comportamentelor dorite şi inhibarea simptomelor specifice şi a efectelor
lor. Este indicat să se ofere ca ,,premii” lucruri care sunt corelate cu pasiunile şi interesele
constructive manifestate de copil;
* sancţiunile nu trebuie să fie disproporţionate şi se va evita orice formă de violenţă
fizică sau verbală. Teama este cel mai important duşman în calea învăţării şi concentrării. Nu
se recomandă ca părintele să ezite sau să se răzgândească în privinţa unei decizii clare şi
ferme;
* ignorarea deliberată a adultului trebuie sancţionată prin eliminarea unor privilegii
(exemplu: televizorul) şi stabilirea clară a relaţiei dintre comportament şi consecinţe. Orice tip
de sancţiune trebuie să fie consistentă şi adecvată cauzei.
- la şcoală: învăţătorul va trebui
*să fie un bun actor, „de roluri pozitive”
* să dea dovadă de profesionalism şi răbdare, într-o măsură mai mare, să capteze
atenţia acestora în mod special, să dea indicaţii mai multe în timpul activităţilor, astfel
asigurându-se că a fost clar înţeles;
*să aşeze copilul într-o bancă de unde poate auzi şi vedea bine şi i se pot urmări
permanent progresele;
* prezentarea celor mai importante teme şi conţinuturi la începutul orelor de curs;
implicarea elevului în activităţi diverse în care pot fi atinse obiectivele didactice prin
intermediul jocurilor şi exerciţiilor tematice;
 * crearea de situaţii care stimulează dezvoltarea unor comportamente benefice,
evitarea celor nedorite, antrenarea copilului în activităţi care să-i dezvolte sentimentul
implicării şi responsabilităţii faţă de strategiile specifice şi rezultatele aşteptate;
*să convertească în creativitate şi efort pozitiv, energia specifică acestui copil, iar lipsa
capacităţii de concentrare a atenţiei să fie suplinită prin strategii educaţionale. Educaţia
imaginativă oferă o cale practică pentru organizarea conţinuturilor didactice, în funcţie de
interesele copilului şi de modul în care pot învăţa în mod natural, fără a se plictisi, în cadrul
unui proces didactic în care atenţia este menţinută prin stimularea imaginaţiei elevului.
Parteneriat cu familia: efortul de a construi un parteneriat activ între şcoală şi familie,
precum şi construirea unei strategii coerente pentru educaţia copilului în cadrul acestui
parteneriat reprezintă un pas important pentru atingerea obiectivelor urmărite de familie şi
şcoală.
- consilierea elevului cu dificultăţi de învăţare (să i se asigure condiţii elevului să
vorbească despre el însăşi, să-şi exprime gândurile, dorinţele şi sentimentele);
- consilierea părinţilor elevului (părinţii vor fi sensibilizaţi cu privire la nevoile
speciale ale copiilor cu dificiltăţi de învăţare, vor fi învăţaţi cum să poată satisface nevoile
elevului, să aibă răbdare şi să evite abuzul verbal şi fizic asupra acestuia);
- colaborarea cu specialiştii: psiholog, consilier şcolar, medic neurolog.
Problematica educaţiei copiilor cu dificultăţi în învăţare a devenit în ultimii ani o
preocupare aparte în rândul specialiştilor. Apariţia conceptelor de educaţie integrată şi şcoală
incluzivă a determinat modificări fundamentale în percepţia actului educativ şi a necesitat
identificarea unor răspunsuri la câteva întrebări fundamentale:
*care sunt finalităţile actului educativ în raport cu nevoile specifice ale copiilor
deficienţi ?
*cum definim scopurile şi obiectivele instruirii în condiţiile unei clase de elevi
în care se realizează integrarea ?
*care sunt criteriile în elaborare şi aplicare a unui curriculum diferenţiat/a-
daptat ?
*cum trebuie aplicată şi înţeleasă evaluarea şcolară a elevilor cu diferite tipuri
de deficienţe, în special a celor cu deficienţe de intelect ?
Analizând particularităţile specifice procesului de învăţare a copiilor cu diferite
tipuri de deficienţă, se ajunge la concluzia că una dintre calităţile esenţiale ale curriculum-ului
şcolar vizează un grad cât mai mare de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să
avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare.
Modalităţile de adaptare a conţinuturilor educaţiei speciale în contextul modernizării şi
reformării serviciilor educaţionale destinate copiilor cu cerinţe educative speciale presupun o
analiză atentă a următoarelor aspecte:
 tipul şi gravitatea deficienţei/ tulburărilor diagnosticate – rolul şi importanţa
diagnosticului diferenţial în susţinerea unui program recuperator şi
educaţional eficient;
 vârsta copilului - decalajul dintre vârsta cronologică şi vârsta mintală;
 experienţa de viaţă a copilului în familia din care provine – gradul de
implicare a familiei în dezvoltarea şi evoluţia normală a copilului, susţinerea
afectivă şi materială, educaţia oferită şi atitudinea membrilor familiei faţă de
problemele speciale ale copilului;
 ruta şcolară a copilului – dacă a urmat sau nu programul învăţământului
preşcolar, dacă a urmat sau nu programul unei şcoli, rezultatele obţinute,
problemele privind potenţialul de învăţare a copilului etc,
 atitudinea şi modalităţile de implicare a familiei în activităţile educative ale
copiilor cu cerinţe educaţionale speciale ;
  cunoaşterea din partea educatorilor a metodelor de lucru cu această categorie
de copii, a limitelor şi posibilităţile lor de învăţare, a modalităţilor şi formelor
de evaluare;
 strategia şi modalităţile de organizare a activităţilor de predare –învăţare la
clasă, maniera de lucru a educatorului, capacitatea fiecărui cadru didactic de
a accesibiliza conţinutul învăţării la nivelul de înţelegere al fiecărui elev din
clasă, disponibilitatea de a desfăşura activităţi diferenţiate şi individualizate;
 politica educaţională adoptată la nivelul instituţiei şcolare privind
organizarea şi structurarea activităţilor educative extraşcolare din perspectiva
cerinţelor educaţionale speciale ale copiilor cu dizabilităţi.
Pornind de la rezultatele acestei analize, se pot stabili obiectivele şi activităţile
concrete prin care unităţile de conţinut de la fiecare disciplină pot fi modificate, adaptate sau
accesibilizate în funcţie de nivelul cerinţelor şi posibilităţilor de învăţare ale elevilor din clasa
respectivă.
În scopul eficientizării procesului de învăţare pentru elevii cu cerinţe speciale sunt
invocate, mai ales în ultimul timp, câteva repere fundamentale:
- învăţarea interactivă- presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe
cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum
şi pe interacţiunea dintre cadre didactice (ca o modalitate de lucru) cadre
didactice şi elevi;
- elaborarea în comun a obiectivelor învăţării –(educator – elev) deoarece fiecare
participant la actul învăţării are ideile, experienţele şi interesele personale de care
trebuie să se ţină seama în proiectarea activităţilor didactice;
- demonstraţia, aplicaţia şi feedbeckul – orice proces de învăţare (mai ales în cazul
elevilor cu cerinţe speciale) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă
informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate în situaţii reale de viaţă,
existând şi un feedbeck continuu de-a lungul întregului proces;
- modalităţile de sprijin în actul învăţării – elevii cu cerinţe educative speciale au
nevoie în anumite momente de un sprijin activ de învăţare atât în timpul
activităţilor desfăşurate în clasă, cât şi la activităţile din afara clasei, prin
dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu
familiile elevilor.
Cele mai utile metode şi tehnici de sprijinire a învăţării elevilor cu cerinţe speciale
sunt:
*asigurarea unui confort socio-afectiv favorabil învăţării;
*învăţarea de la copil la copil;
*colaborarea între elevi la activităţile de predare-învăţare;
*parteneriatul cu părinţii în învăţare;
*comunicarea cu alţi specialişti din afara şcolii;
*perfecţionarea formelor de învăţare;
*cunoaşterea şi analiza conduitei de învăţare specifice fiecărui elev;
- evaluarea continuă a învăţării – fiecare dascăl să demonstreze o atitudine şi o
conduită flexibilă în timpul activităţilor de predare – învăţare favorabile unei evaluări
permanente, concretizate în disponibilitatea de a asculta toate răspunsurile şi a aprecia fiecare
intervenţie a elevilor.
Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul
şi obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor (vârsta, nivelul
dezvoltării psihice, tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor, tipul de percepţie al elevilor –
analitic sau sintetic) , stilul de lucru al educatorului.
În activităţile didactice destinate elevilor cu cerinţe speciale se pot folosi metodele
expozitive, (povestirea, expunerea, explicaţia, descrierea) dar trebuie respectate anumite
cerinţe:
 *să se folosească un limbaj adecvat, corespunzător nivelului comunicării
verbale;
*prezentarea să fie clară, precisă, concisă;
*ideile să fie sistematizate;
*să se recurgă la procedee şi materiale intuitive;
*să se antreneze elevii prin întrebări de control pentru a verifica nivelul
înţelegerii conţinuturilor de către aceştia şi pentru a interveni cu noi explicaţii atunci când se
impune acest lucru.
Pentru elevii cu deficienţe mintale utilizarea povestirii ca metodă didactică trebuie să
fie însoţită de suporturi ilustrativ - sugestive sau imagini filmate, deoarece se captează mai
uşor atenţia şi este facilitată implicarea afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei.
Experienţa practică a demonstrat necesitatea îmbinării metodelor interogative cu
celelalte metode expozitive, demonstrative, activ-participative, înlăturându-se monotonia şi
stimulându-se gândirea şi concentrarea atenţiei, condiţii necesare în obţinerea succesului la
elevii cu cerinţe speciale.
Metodele de simulare (bazate pe jocul didactic şi dramatizare ) pot fi aplicate cu
succes atât în ceea ce priveşte conţinutul unor discipline (dramatizarea unor lecţii) cât şi în
formarea şi dezvoltarea comunicării la elevii cu deficienţe mintale şi senzoriale.
Metoda demonstraţiei ajută elevii cu dizabilităţi să înţeleagă elementele de bază ale
unui fenomen sau proces . Alături de metoda demonstraţiei, exerciţiul constituie o metodă cu
o largă aplicabilitate în educaţia specială, mai ales în activităţile de consolidare a cunoştinţelor
şi de antrenare a deprinderilor.
În activitatea educativă a copiilor cu cerinţe educative speciale se poate folosi cu
maximă eficienţă învăţarea prin cooperare. Educaţia integrată îi va permite copilului cu
cerinţe educative speciale să trăiască alături de ceilalţi copii valizi, să desfăşoare activităţi
comune, dobândind abilităţi, indispensabile pentru o viaţă cât mai apropiată de cea a valizilor,
pentru o adecvată inserţie socială.
Cu certitudine, elevii cu dificultăţi de învăţare au nevoie de ajutor în vederea adaptării,
integrării şi devenirii lor ca şi ceilalţi elevi – cu succese şi insuccese, cu realizări şi ratări dar
şi cu rezultate încurajatoare.