.

11y11:11511
'''■
, t
T
INT
4›.2,,net d'jrJr,1/44'44
.41111111"S
a

% 71"""
I • ' ■ 1
. 1• 1•
1 . - :
"a.
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE LITERE
Catedra Limba Român
ă,
Lingvistică Generală şi Romanică

Irina CONDREA

CURS
DE STILISTICĂ

Aprobat
de ConstlittlFecaltălii ae Litere

Chi
şinău, 2008
CEP USM
CZU 81'38(075.8) CUPRINS
C 64

Apariţia stilistich ca disciplină de studiu ................................................................. 5

Recomandat de Catedra Comunicarea umană. Alegerea mijloacelor de exprirnare .................................. 20

Limba Română, Lingvistică Generală şi Romanică
Denotatie şi conotaţie. Tipuri de conotaţii .......................................................... 35
Recenzent: Viorica mor.RA, doctor in filologie
Distribuţia lexicului din punctul de vedere aI expresivităţii.
Mărci stilistice de bază. Lirnbajul neutru. LimbajuI popular, familiar ................ 51

Rolul stilistic al unor straturi lexicale; lexic de bază,

masa vocabuluarului ................................................................................................ 64

Câmpuri lexicale; axe lexicale; sem, semem, metasemie şi

hnportanta lor în realizarea expresivităţii şi a figurilor de stil ............................. 78

Limbajul oral — efecte ale orahtăth la diverse niveluri ......................................... 88

Resursele stilistice ale frazeologisrnelor.

Specificul expresiv aI textelor stilului gnomic ........................................................ 109

Abaterea de 1a normă ca efect stilistic.

Abateri colective şi individuale ............................................................................... 127
DESCR1EREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII
Intertextuahtatea şi formele ei de bază,
Condrea, Irina Functiile textului scris .............................................................................................. 146
Curs de Stilistică: pentru uzul studentilor / Irina Condrea; Univ. de
Stat din Moldova. Facultatea de Litere. Catedra Limba Română, Metaplasmele: tipologia, domenhle de utilizare,
Lingivistică Generală. Romanică. — Ch.: CEP USM, 2008. — 197 p.
efecte stilistice.......................................................................................................... 162
ISBN 978-9975-70-743-5
50 ex. Norma lingvistică şi Iimbajul standard.
81'38(075.8) Stiluri şi limbaje functionale .................................................................................... 180

ISBN 978-9975-70-743-5 © Irina Condrea, 2008

OO CEP USM, 2008
 APARI
ŢIA STILISTICII
CA DISCIPLINĂ DE STUDIU
Notiunea de stil. Obiectul stilisticii. Originile
Stilistica lingvistică — Stilistica literară.
Directii / domenii ale stilisticii

Notiunea de stil
Noţiunea de stîl trimite la aspectele specifice, individuale ale lirnbajului, la
felul cum, fn ce condiţiz, de ce oamenii se exprimă într-un fel sau altul. Confo•m
„Dicţionarului de termeni literari", termenui provine din fr. sţyle, lat. solus, cu
sensul „condei, cornpozifie"; sensul antic era de instrument, beţ:işor cu care se
făceau diverse semne pe nişte plăci speciale acoperite cu ceară, adică se scria. Cu
timpul, prin procedeul metonimizării, so,/us a început să însemne „manieră, teh-
nică de scriere", deoarece fiecare scrib îşi avea felul său propriu de a contura
semnele, exact aşa cum şi în prezent maniera de a scrie este absolut
iar prin diverse metode ce aparţin ştiinţei grafologice se pot chiar depista, după
scris, anumite trăsături de caracter ale persoanei.
Astfel că, fiind legat de maniera individuală de redare a semnificaţiei prin
limbaj, stilul poate avea cele mai diverse caracteristici referitoare la calitatea ex-
primărn. Poetica tradiţională viza modul de exprimare scrisă sau orală; tradiţia
cărturărească, în special în perioada clasică, lega noţiunea de stil de calitatea bună
a exprimării, aceasta insemnănd corectitudine, claritate, o selectare riguroasă a
elementelor de hmbaj.
În prezent stilul vizează modul, felul, maniera, în care se spune sau se face
ceva, căci termenul demult nu se mai unlizează doar cu referire la limbaj, ci
extins asupra multor domenii de activitate umană — se discută despre stil, în
primul rând, în artă — stil în pictură, sculptură, arhitectură, muzică, dans, teatru,
dar şi cu referire la alte aspecte — stil de viaţă, stil de conducere, stil de compor-
tarnent, stil de relani etc.
 Stilul poate fi definit ca o sumă de trăsături distinctive, ce constituie sernnul
caracteristic al unei exprirnări, scrieri, opere sau al unui comportament, mod de
viaţă, curent artistic etc.
Stilul este un fenomen semnificativ; el cumulează şi transmite o anumită in-
formaţie, care poate fi receptată de cel interesat.
De exernplu, vorbind despre stilul gotic în arhitectură, ne bazăm pe o sumă
de elemente caracteristice edificiilor, care reprezintă, de fapt, o anumită cultură,
o anumită epocă istorică, fiind un setnn distinctiv al acesteia. Cu semnificaţia
de „trăsătură/trăsături individualizatoare" noţiunea de stil se utilizează şi în alte do-
menii ale vietii, în special, în arta plastică, în muzică, coregrafie, sculptură, arhitectu-
ră, în vestimentaţie; spre exemplu, stilul gotic in arhitectură. ,,se caracterizează prin
predominarea formelor înalte şi zvelte, prin arcnn şi boln cu ogive, prin contrafor-
turi şi vitralii. Principalul monument gotic este catedrala, care uimeşte prin proporţii.
Supranumită „enciclopedie în piatră", ea concentrează toate ramurile artei: sculptura,
pictura, miniatura, vitraliile, artele decorative. Sunt renumite catedralele din Paris,
Reims, Strasbourg (Franţa), KOln, Ulm, Bamberg, Lepzig (Germania), Worcester,
Welles (Anglia), din Florenţa.(Italia). Castelele şi palatele din Franţa, Germania, Bel-
gia, Anglia, Italia (Palatul Dogilor din Veneţia) prezintă aceleaşi caracteristici domi-
nate de rnonumentalitate" [Dicţionar enciclopedic].
Stilul este o formă de manifestare a activităţii umane, un indice individual al
acestei activităţi — fie că este vorba de stilul un.ei al unui balet, al unui po -
em. Adoptând un anumit stil, de exernplu, in vestimentaţie, omul îşi afişează
felul acesta poziţia socială, starea materială ş.a. Hainele unui om sunt un indice
important, care spune foarte multe — după ele se poate determina condiţia socia-
lă, varsta, regiunea (ţara), epoca etc. purtătorului lor. În acest caz, multe trăsături
ale stilului sunt comune pentru un grup sau altul: tineretul poartă un fel de haine,
funcţionarii — alt fel, sportivii. — altul. Vestimentaţia, ca semn caracteristic, se in-
cadrează obligatoriu intr-un anumit stil. După îmbrăcărnintea personajelor unui
fiIm ne dăm imediat seama ce epocă, pătură socială, perioadă a anului etc. este
reprezentată. Haina devine un semn social: îmbrăcându-se într-un anumit fel, o
persoană îşi etalează identitatea, „anunţându-i" ca şi cum pe cei din jur despre
statutul său — student, profesor, intelectual, femeie serioasă, fată hberă (sau f.
liberă) îti comportament, hippi, pank, rocker; la fel de grăitoare sunt bijuteriile
(prezenţa sau absenţa, cahtatea şi cantitatea lor), coafura, sau manierele — de a
vorbi, de a se mişca etc.
Un puternic caracter de SEMN il posedă costumul tradiţional popular:
„Costumul popular este în acelaşi tirnp şi obiect, şi semn, mai bine zis, purtăto -
ml unui întreg sistem de semne. Costumul arată apartenenţa la o anumită clasă
socială, naţionahtatea, religia, situaţia economică, vârsta purtătorului etc." Deci
informaţia stilistică are şi un pronunţat caracter semiotic, iar stilul este o proprie -
tate simbolică a activităţii umane, care codifică o anumită informaţie despre sub -
iectul respectiv.
In epoca modemă, stilul se defineste ca o trăsătură a individului in sine, ca o
expresie a originalităţii, formnlată prin celebra maxirna." a lui Buffon: „Le s(yk c'est
l'homme mbne" („stilul este omul insuşi"). Dar, privită din punctul de vedere al prag-
matich, al intenţiei comunicative şi al efectului urmărit, această idee ar putea fi re-
formulată în „Le style c'est l'homme... a qui on parie", deci stilul vorbirii noastre este ales
şi în funcţie de interlocutor, de persoana căreia ne adresărn — într-un fel vorbim cu
un funcţionar, în altul cu rudele mai în vârstă, altfel cu prietenii şi colegii.
Obiectul stilisticii
Stilistica este o disciplină care se ocupă de studierea variantelor lirnbajului
care apar zn funcţie de necesităţile unui tip sau altul de comunicare.
Când vorbim de stil, ne referim la felul cum se spune, în funcţie de ce se spune.
De aceea noţiunea de stil — fie că se referă la stilul limbajului, fie că se referă
la stilul artei sau al altui domeniu — capătă foarte multe determinative: stitul poa-
te fi bun, potrivit, nepotrivit, sec, retinut, protocolar, î1 flOrat, solemn, bombastic, poetic, popu-
lar, modern, invechit, pretenţios„ realist, romantic, înalt, clasic, epistolar, na•ativ ş.a.m.d.
[intr-un dicţionar de specialitate sunt înregistrate 106 determinative pentru stil:
Reum A., Dictionnaire du s$, Leipzig, 1953].
Stilistica are drept scop să facă legătura dintre funcţionarea limbh şi "deter-
minantele" sociale şi psihologice ale activităţii şi comunicării umane, să exphce
cauzele şi sensul variativităţii lingvistice.
Fondatorul acestei direcţii in stilistică este considerat savantul elveţdan
Ch.Bally (1909-1952), care şi-a propus să studieze limba in relaţia ei cu viaţa con-
diană a omului, cu coinportamentul său, cu emoţhle sale, cu atitudinea sa faţă de
lumea inconjurătoare. in prezent ştiinţa despre limbă este imbinată cu ştiinţa des-
pre om şi comportamentul acestuia în diverse astfel au luat naştere disci -
plinele de ultirnă oră — pragmanca şi pragmalingvistica, domenii care acum sunt
tot atât de mult în vogă cum era cândva structuralismul. Bally a fost primul lingvist
care a pus problema existenţei mai multor forme de exprimare pentru unul şi ace -
laşi conţinut, s-a referit la „culoarea", nuanţa stilistică, pe care o considera ca fiind
purtătoare a semnificaţiei afective a ideii, numind-o „caractere affectif'. El consi-
dera că nuanţa afectivă (culoarea stilistică) poate avea un caracter natural („culoare
emoţională") sau un caracter determinat de mediul social (marca socială).
Obiectul stihsticii, după Bally: „La stylistique etudie les faits d'expression
d'une langage du point de vue de leur contenu affectif, c'est-â-dire l'expression