Boala “a fi mereu nemulţumit”

Există o categorie de oameni permanent nemulţumiţi – de ce întreprind ei, de ce primesc de la alţii, de

statutul lor, de viaţa lor socială, personală, profesională. Practic, orice se întâmplă cu viaţa lor devine
la un moment dat o nemulţumire, o cauză a nefericirii.

Boală grea, nemulţumirea ese greu tratabilă, greu de controlat sau de prevenit şi chiar contagioasă. De
obicei, apare undeva în copilărie ca o consecinţă a educaţiei, a neîncrederii părinţilor în ei înşişi şi în
capacităţile copilului lor. Se poate dezvolta, cu precădere în adolescenţă, când căutarea de sine
favorizează insatisfacţia faţă de tot ce este în jur. La maturitate, nemulţumirea erodează mintea,
spiritul, dar şi trupul, dacă nu este găsit un remediu împotriva ei.

Din dorinţa de perfecţiune, ca o formă a depresiei sau pur şi simplu ca manifestare a unui „eu”
neadaptat, nemulţumirea naşte drame existenţiale neplăcute pentru cei suferinzi, dar şi pentru cei din
jurul lor.

Apoi, cu cât trece timpul devine tot mai uşor să fii nemulţumit, să ai pretenţii, să critici, să crezi că
meriţi mai mult şi mai spectaculos...

Am cunoscut un barbat deosebit care aparent avea tot ce şi-ar dori cineva de la viaţă: o sotie de care
era îndrăgostit, copii frumoşi şi deştepţi, confort material, prieteni speciali, viaţă socială activă, carieră
de apreciat.

Cu toate acestea, după câteva discuţii, realizai că, de fapt, nimic din toate acestea nu îi aduceau o
satisfacţie completă, mereu fiind ceva de completat, de adăugat, de rezolvat, de criticat.

Nemulţumirea creează cercuri vicioase din care devine imposibil să mai ieşi – frustrări, rupturi, dureri,
lamentaţii veşnice.

E mult mai la îndemână să vedem partea goală a paharului decât partea plină, la fel de bine cum mai
uşor zărim negrul dintr-o paletă de culori aprinse.

Stă în firea omenească o oarecare tendinţă spre autodistrugere, spre autocompătimire – răul e
totdeauna mai fascinant decât binele.

Doar că răul, adica negativismul te poate distruge treptat, dar sigur, trezindu-te fără perspective, fără
vise, fără un sens, fără iubire de sine şi de ceilalţi.

Motive se pot găsi mereu şi dacă nu sunt, se pot inventa cu aşa mare lejeritate încât uneori par naturale
şi de sine stătătoare. De la nemulţumire la depresie e doar un pas!

Doar că, în agitaţia contemporană, trebuie să ne oprim pentru câteva minute şi să ne întrebăm: “Scrie
undeva că viaţa e dreaptă mereu?”, „Oare nu e firesc să fim înconjuraţi şi de lucruri nesatisfăcătoare?”,
“Nu ele ne arată drumul, nu ele ne fac mai frumoşi?”.
„De ce să alegem să fim bolnavi de nemulţumire când viaţa este atât de generoasă cu noi şi ne oferă
atâtea alternative şi soluţii?”

„De ce să nu ne bucurăm de liberul arbitru şi să decidem, noi pentru noi, atitudini pozitive care să ne
ajute să ne bucurăm de viaţă?”

În faţa unei zile care seamănă cu un amalgam de motive de nemulţumire amestecate cu motive de
mulţumire, opriţi-vă, respiraţi şi amintiţi-vă: stă doar în puterea voastră să alegeţi ce vă face fericiţi şi
să percepeţi toate nemulţumirile ca pe nişte întâmplări fireşti pe care trebuie doar să le puneţi în
ordine, la un moment dat....

Să mulţumim vieţii că ne dă şansa să ne bucurăm de ea! Să înlăturăm falsele probleme din viaţa
noastră şi să învăţăm să spunem mai des: “Mulţumesc!”

S-ar putea să fiţi surprinşi cum un singur cuvânt sau un singur gând vă pot vindeca de nemulţumire

Autor: Bianca Dragomir