Sunteți pe pagina 1din 13

PRODUSE NELEMNOASE ALE NATURII

I. RECOLTAREA RASINII PRIN REZINAJ


( Lemnul, scoarţa şi conurile unor specii forestiere răşinoase, în timpul vieţii arborilor,
acumulează oleorezine, depozitate în canale sau în pungi balsamifere. În momentul rănirii
arborilor, prin zdrelirea sau desprinderea scoarţei, oleorezinele sunt evacuate spre
exterior, acoperind rănile cu un strat protector.
Oleorezinele în stare lichidă, acumulate în lemn, scoarţă sau conuri ser numesc
balsam, iar după ce vin în contract cu aerul se îngroaşă, poartă numele de răşină, care în
amestec cu corpuri străine (solzi, particule de scoarţă sau lemn ca urmare a răzuirii de pe
răni) formează barasul. )

Rezinajul se realizează prin deschiderea canalelor rezinifere prin rănirea


controlată a arborilor. Colectarea periodică a răşinii de pe aceste răni va determina
acoperirea acestora, într-un proces care se repetă ciclic.

Tehnologia rezinajului artificial cuprinde un complex de operaţii executate


organizat, care conduc la realizarea unor cantităţi mari de răşină şi care sunt prezentate în
cele ce urmează.
I. Identificarea şi delimitarea parchetelor de produse principale de molid şi de pin ce
urmează a fi destinate exploatării în următorii 3, respectiv 7 ani; rezinajul va fi
realizat în această perioadă fără pierderi majore în ceea ce priveşte calitatea
lemnului şi starea fitosanitară a pădurii.
II. Stabilirea numărului de oglinzi sau înroşiri (porţiunea de pe trunchi de pe care se
înlătură ritidomul până la scoarţa primară, roşiatică şi moale, în care se vor executa
canalele de colectare a răşinii). Numărul lor este în funcţie de diametrul de bază al
arborelui şi de forma canalelor. Suma lăţimilor oglinzilor nu va depăşi 2/5 din
circumferinţa arborelui. Odată cu executarea oglinzilor (martie – aprilie) se
inventariază arborii destinaţi rezinajului.
III. Executarea canalelor de rezinaj se realizează cu grife speciale sau cu cuţitoaie de
oţel. Se realizează axial două incizii paralele, distanţate la 3, 4 sau 5 cm, funcţie de
anul de rezinaj.
 la molid se execută canale verticale simple (monocanale) deoarece balsamul
formează repede crusta de răşină;
 la pini se pot executa şi canale secundare, convergente la canalul principal
(“spinare de peşte”)
Canalele se realizează în prima jumătate a lunii mai, înainte de începerea
circulaţiei sevei.
IV. Fixarea jgheaburilor în partea inferioară a canalelor de rezinaj care conduc răşina
fluidă în vase închise, pentru a preveni volatilizarea terpenelor şi oxidarea
colofoniului.
V. Colectarea răşinii fluide şi a barasului: pentru sporirea producţiei de răşină trebuie
ca periodic, la cca. 10 zile, să se cureţe canalul de crusta formată, altfel după
acoperirea rănii, secreţia balsamului se opreşte. Răşina fluidă se colectează în găleţi
de material plastic sau de lemn cu capac, iar cea solidificată se recoltează prin
răzuire în şorţuri speciale din plastic şi colectată în saci de plastic.
VI. Ambalarea răşinii fluide şi a barasului se face în butoaie de lemn, închise ermetic,
cu capacitate de 100 kg. Pentru a preveni pătrunderea terebentinei prin porii
doagelor, se recomandă introducerea răşinii şi a barasului în saci fără pori din
material plastic care apoi se introduc în butoaie.

Metode de rezinaj a molidului

Metoda canalelor liniare Se execută canale liniare verticale (figura 73 A),


de 180 – 200 cm lungime şi 3, 4, respectiv 5 cm în primul, al doilea şi al treilea an de
rezinaj, pe expoziţiile V, S şi E ale arborelui. Lăţimea oglinzilor va fi de cel puţin 3 ori
mai mare decât cea a canalului în ultimul an de rezinaj.
Ca o variantă a acestei metode, se pot executa 2 sau 3 canale verticale care se
unesc în partea inferioară în V, formând un unghi de cca. 60o între ele (figura 73 B).
distanţa între canale va fi de cel puţin 3 ori mai mare decât cea a canalului în ultimul an
de rezinaj.

A B C
Fig. 73. Rezinajul molidului
Metoda canalelor în zig – zag conduce la rănirea arborelui pe o lungime mai
mare, dar până la aceeaşi înălţime (cca. 200cm) (figura 73 C). Lungimea unei laturi este
de 20 – 30 cm şi înclinarea ei faţă de ax este de 25 – 30o. Lăţimea canalului creşte de la 3
cm în primul an le 5 cm în ultimul an de rezinaj. Lăţimea oglinzii va fi de cel puţin 2 ori
mai mare decât lăţimea cuprinsă între două elemente ale zig-zag – ului.
Ca o variantă a acestei metode, se pot executa 2 sau 3 canale în zig-zag care se
unesc în partea inferioară, cu respectarea distanţei dintre canale.
Un arbore cu un volum de 1 m3 conţine până la 18 kg balsam în lemnul
trunchiului, dar producţia de răşină recoltată de pe un astfel de arbore nu depăşeşte 1,4 kg
/ sezon.

Metode de rezinaj a pinului

Se pot aplica metodele prezentate pentru


molid, dar mai eficientă este metoda spinare de
peşte (figura 74). Aceasta constă în executarea pe
oglindă a unui canal colector principal cu lăţimea
de 3 – 5 cm şi înălţime de 200 cm. De o parte şi de
alta şi către acest canal se execută canale secundare,
înclinate la 25–30o, cu lungimea de maximum 40 –
50 cm şi lăţime de 0,5 – 3,0 cm. Distanţa dintre
aceste canale va fi de cca. 3 ori lăţimea canalului.

Metoda se poate realiza în două procedee:


- procedeul descendent: în primul an se execută canalul principal şi un număr de
canale secundare, începând de sus în jos, iar în anii următori se continuă
operaţia spre colet;
- procedeul ascendent: an de an se execută canale secundare de jos în sus,
lungindu-se totodată şi canalul principal (65 – 100 – 135 – 170 – 205 cm).

II. PRODUSE ACCESORII OLEOREZINICE, MATERII PRIME


PENTRU INDUSTRIA DE PRELUCRARE A LATEXURILOR

Latexurile

După cum răşinoasele conţin balsam în lemn şi scoarţă, tot aşa alte specii conţin
latexuri care sunt sucuri lăptoase secretate prin rănile executate în scoarţa arborilor. Prin
întărire, latexul formează pelicule protectoare pe răni şi apără arborii contra insectelor şi
bacteriilor.
Latexul unor specii este fluid, se oxidează greu şi conţine substanţe nutritive,
asemănătoare laptelui (Brasimum galactodendron, Cocos nucifera). Cea mai mare
importanţă industrială o prezintă latexul din care se obţine cauciucul (Hevea brasiliensis
– America de sud, Ficus elastica – Java, India, Castilloa elastica – Antile, Mexic, Viksia
elastica, Haucornia speciosa, etc.).
Cauciucul natural este cunoscut din de către popoarele din America, Asia şi
Africa care îl foloseau în diferite scopuri (impregnat în ţesături, încălţăminte) datorită
însuşirilor sale: elasticitate, extensibilitate, forţă de coeziune, rezistenţă la rupere, dar şi
vâscozitate. Aceste însuşiri le prezintă numai la temperaturi între 4 şi 50 oC; sub 4oC
pierde elasticitatea şi devine casant, peste 100 oC devine lipicios, iar la 180 oC se topeşte
şi se transformă într-un lichid vâscos care nu se mai lipeşte după răcire. Un avânt
deosebit privind diversificarea sortimentelor de cauciuc a avut loc după anul 1893, când
Goodyear a descoperit procedeul vulcanizării, ca urmare a acţiunii sulfului în diferite
proporţii şi obţinerea cauciucului vulcanizat cu însuşiri fizico – mecanice îmbunătăţite.
Ţara noastră importă cauciuc natural întrucât nu au fost identificate specii cu
conţinut de cauciuc. Însă în arealul forestier există salba râioasă (Euonymus verrucosa) a
cărei scoarţă conţine un latex din care se extrage gutaperca utilizată la fabricarea
cablurilor submarine, a celor electrice, a curelelor de transmisie şi a inelelor pentru
borcane de conserve, iar în amestec cu cauciuc se foloseşte în dentistică, în medicină, ca
impermeabilizant pentru ţesături şi plastifiant etc.
Scoarţa salbei râioase se recoltează de pe arbuşti cu vârsta între 4 şi 10 ani, atât de
pe tulpini (0,3 – 3,0% gutapercă), dar mai ales de pe rădăcini (6 – 10 % gutapercă).
Un conţinut redus de gutapercă se găseşte şi în scoarţa salbei moi (Euonymus
europaea).
Recoltarea scoarţei se face primăvara, începând din martie şi durează până în
iunie – iulie. Cojirea scoarţei se face uşor în primele 3 – 4 ore după scoaterea rădăcinilor
din pământ după care este necesară aburirea sau înmuierea acestora în apă caldă. Coaja se
usucă la aer timp de 3 – 5 zile după care se poate utiliza pentru extragerea gutapercii prin
diferite procese ca fermentare, fierbere cu alcooli, centrifugare, spălare, etc.

22.1. Seva unor arbori

Seva, produs celular care întreţine viaţa vegetală, conţine multe elemente chimice
ca: protide, enzime, hormoni, glucide, acizi organici, etc. Se deosebesc din punct de
vedere funcţional următoarele tipuri de sevă: brută ascendentă, brută de rezervă, foliară,
elaborată, micelară şi endocelulară. Pentru valorificare prezintă interes seva brută
ascendentă, care se poate recolta în cantităţi mai mari, urmată de cea elaborată.
Seva unor arbori est valorificată în S.U.A., Canada, Rusia, Spania, Germania,
recoltându-se în special de la arţarul de zahăr (Acer sacharinum) la care s-au înregistrat
producţii de 60000 l / ha pădure cu cca. 500 arbori. Producţia de sevă este influenţată de
vârsta arborelui, de numărul de orificii practicate la acelaşi diametru, de expoziţia
amplasamentelor orificiilor, etc.
În ţara noastră pot face obiectul recoltării sevei: mesteacănul (Betula verucosa),
paltinul de câmp (Acer platanoides) şi jugastrul (Acer campestre) a căror sevă se numeşte
„mustăreaţă” şi frasinul (Fraxinus excelsior) cu seva numită „mană”, care înainte de
cultivarea sfeclei de zahăr erau recoltate pentru prepararea unui zahăr siropos. Paltinul de
câmp şi jugastrul asigură producţii de 25 – 95 l / arbore / an, respectiv 1 kg zahăr.
Mesteacănul asigură, de asemenea, producţii importante de sevă (50 – 395 l / arbore / an
pentru un arbore de 27 – 43 cm diametru).
Recoltarea sevei se face numai de la arborii sănătoşi, începe odată cu înfrunzirea
şi durează cca. 35 – 40 zile de la începutul primăverii (martie – aprilie). La început
secreţia este mai mică, însă creşte odată cu dezvoltarea frunzelor şi scade după ce
frunzele au atins dimensiunea normală.
Seva proaspătă trebuie prelucrată imediat deoarece, după câteva zile la 17–18oC
se înăcreşte şi se tulbură intrând în fermentare. Siropul din sevă se foloseşte la prepararea
băuturilor răcoritoare carbogazoase, la fabricarea zahărului (superior celui obţinut din
trestie sau sfeclă de zahăr). Din seva supusă fermentării se obţine alcool; seva
mesteacănului, de pildă, conţine 0,5 – 1,0 % zahăr.

II. PRODUSE ACCESORII OLEOREZINICE, MATERII PRIME


ENERGETICE ŞI PENTRU ALTE PRELUCRĂRI INDUSTRIALE

Scoarţă – coajă

Lemnul plantelor lemnoase (arbori, arbuşti) este protejat la exterior de un înveliş


alcătuit dintr-un complex de ţesuturi numit în tehnologia exploatării lemnului coajă sau
scoarţă, care cuprinde şi liberul cu toate că anatomic acesta aparţine cilindrului central.
Producţia de scoarţă variază de la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii
de la un arbore la altul, în funcţie de staţiune de diametrul de bază şi de înălţime. Odată
cu creşterea diametrului de bază scade proporţia de scoarţă raportată la volumul
arborelui, dar în ansamblu, volumul de scoarţă creşte. Prin cojirea obligatorie a arborilor
de răşinoase, imediat după doborâre sau în centrele de sortare şi preindustrializare a
lemnului, rezultă în ţara noastră anual cca. 700000 m3 de coajă. La aceasta se mai adau-
gă încă 50000 m3 rezultată din cojirea dirijată a unor arbori din specii de foioase.
Posibilităţile de valorificare a scoarţei sunt multiple şi constau în prelucrarea:
- fizico – mecanică, cu obţinerea de materiale apte pentru combustie, de plăci
aglomerate, etc.
- biochimică, pentru realizarea fibrelor tehnice liberiene şi a unui îngrăşământ
natural de tipul humusului;
chimică (extracţie, hidroliză sau piroliză) cu obţinere de alcooli, taninuri, lignină, drojdii
furajere, furfurol, etc
Obţinerea substanţelor tanante din coajă
TANÍN - Produs vegetal cu gust astringent, solubil în apă, care are proprietatea de a tăbăci
pielea, cu întrebuințări în industrie; acid tanic.

Speciile forestiere care pot furniza coajă pentru obţinerea substanţelor tanante
sunt stejarul, gorunul, molidul, salcia, aninul, castanul, plopul, mesteacănul şi laricele
(ponderea cea mai mare având-o primele patru). Perioada de recoltare a scoarţei pentru
taninuri este 1 aprilie–31 mai la stejar şi gorun, mai–iulie la molid şi 1 mai–31 iulie la
salcie.
Operaţia de cojire se efectuează imediat după doborâre obţinându-se fâşii
longitudinale „burlane” de 1 sau 2 m lungime. Acestea se usucă pe capre timp de
aproximativ 7 zile după care se adună şi se leagă în snopi de 20–30 kg. Conţinutul de
tanin al cojii variază cu specia: 4–17 % la stejar, 7–12 % la molid şi 10–12 % la salcie.
Extracţia substanţelor tanante presupune o tehnologie foarte complexă (mărun-
ţire, extracţie, purificare şi concentrare în vacuum) şi instalaţii din materiale necorozive.
Taninurile sunt folosite în industria farmaceutică, în vopsitorie, la fabricarea
cernelurilor, dar în cea mai mare măsură la tăbăcirea vegetală (sau o completează pe cea
minerală şi cea sintetică). Pielea în stare crudă se îmbibă cu cantităţi mari de apă şi este
expusă putrezirii la acţiunea microorganismelor, iar în stare uscată este dură şi casantă.
Prin tăbăcire pielea pierde capacitatea de a se îmbiba cu apă, devine astfel imputrescibilă,
flexibilă, cu o mai mare rezistenţă mecanică şi rezistenţă la acţiunea factorilor externi,
proprietăţi care o fac potrivită pentru numeroase întrebuinţări: încălţă-minte, mănuşi,
haine, curele de transmisie, etc.

Scoarţa ca îngrăşământ agricol


Pentru producerea de compost se foloseşte scoarţa proaspătă de răşinoase precum
şi coaja de fag aburită provenită de la tratarea termică a buştenilor în bazine pentru
placaje şi cherestea.
Coaja este mărunţită prin măcinare şi apoi stropită cu o soluţie de amoniac (20%)
în vederea sporirii conţinutului de azot. Pentru a deveni un îngrăşământ echilibrat în
elemente nutritive se mai adaugă superfosfat sulfat de magneziu şi materie organică
(rumenal de la resturile de abator sau nămol activ de la staţiile de epurare a apelor.
Compostarea cojii se realizează printr-un proces aerob ce se desfăşoară în halde
libere pe o perioadă de 2 – 8 luni. Procesul are două etape:
- precompostarea: la temperaturi de 70 – 80 oC sunt distruse substanţele inhibitoare
(răşini, taninuri, fenoli) sterilizându-se materialul de agenţi fitopatogeni;
- mineralizarea în timp a substanţelor organice prin descompunerea biochimică a
ligninei şi celulozei.
Conţinutul maxim de humus (73 – 77%) şi de carbon se obţin după 6 – 7 luni de
fermentare a cojii. Datorită calităţilor nutritive, compostul din coajă este utilizat în
agricultură şi silvicultură, cu influenţe pozitive asupra creşterii şi dezvoltării răsadurilor şi
a puieţilor.
Scoarţa – materie primă pentru fabricarea plăcilor
Coaja poate fi utilizată la producerea plăcilor de PAL şi PFL în proporţie de 10 –
30 %, marind porozitatea acestora. S-au realizat şi plăci aglomerate din granule de coajă
(eventual în amestec cu rumeguş) fără lianţi sau cu lianţi minerali (ciment, ipsos) sau
organici (bitum, răşini sintetice).
În cazul plăcilor din coajă fără lianţi, tehnologia constă din uscarea cojii de
răşinoase, mărunţirea fină (1 – 5 mm), repartizarea uniformă a granulelor şi presarea la
140 – 300 oC urmată de o răcire bruscă. Liantul este răşina care la temperaturi înalte se
topeşte şi prin răcire bruscă aglomerează particulele.

Alte utilizări ale scoarţei


Scoarţa de pin şi de molid se foloseşte la fabricarea feroaliajelor şi a siliciului pur.
Scoarţa mărunţită fin se utilizează ca înlocuitor al făinii de lemn, agent coagulant pentru
tratarea apelor reziduale şi pentru obţinerea ligninei care apoi se foloseşte în industria
maselor plastice, ca material de umplutură la fabricarea cauciucului sintetic, în
prelucrarea ţiţeiului, la prepararea vanilinei, a adezivilor, etc. S-a mai utilizat
experimental ca strat izolator pe şosele şi pe căi ferate împotriva îngheţului şi a poleiului,
ca aşternut pentru păsări şi vite, etc.

III. PRODUSE ACCESORII ALE PĂDURII, MATERII PRIME PENTRU


INDUSTRIA FARMACEUTICĂ ŞI COSMETICĂ

Plante medicinale

În timpul vieţii plantei sunt sintetizaţi numeroşi compuşi chimici, printre care şi
unii capabili să determine un efect farmacodinamic, cu acţiune medicamentoasă.
Compuşii chimici cu acţiune terapeutică se numesc principii active, iar plantele care le
conţin, plante medicinale. Alături de principiile active cu acţiune bine precizată, plantele
medicinale conţin şi substanţe însoţitoare, care măresc şi completează efectul acestora.
La unele plante principiile active se găsesc în toate organele (mătrăguna), iar la
altele sunt localizate în anumite organe. Cantitatea acestora este maximă în anumite
momente, după care scade treptat sau chiar dispare întrucât planta le utilizează în procese
vitale sau le dirijează la alte organe. Un organ al unei plante poate conţine mai multe
principii active, deci intervine favorabil în combaterea mai multor afecţiuni. Astfel
frunzele de afin conţin mirtilină, arbutină, tanin, hidrochinonă, ericolină, neomirtilină
care acţionează în prevenirea şi vindecarea diareelor, diabetului, infecţiilor urinare,
uremiei, gutei reumatismului, etc. Conţinutul de principii active este influenţat în mare
măsură de factorii staţionali (sol, climă, altitudine, latitudine, longitudine, etc.), dar mai
ales de modul de recoltare, uscare şi păstrare care pot compromite parţial sau total
produsul.
Momentul optim de recoltare diferă de la un organ vegetal la altul:
 mugurii (Gemmae, Turiones) se formează pe ramuri încă din vara anului precedent,
dăinuiesc în stare latentă peste iarnă, se dezvoltă rapid în volum primăvara când
începe circulaţia sevei şi se recoltează când sunt complet dezvoltaţi, însă înainte de a
se deschide; obişnuit se recoltează manual însă uneori se taie ramuri, se usucă şi se
treieră pentru separarea mugurilor (mesteacăn);
 scoarţa (Cortex) se recoltează primăvara după ce începe circulaţia sevei şi se
desprinde uşor de pe lemnul de pe tulpină sau ramuri. Se recoltează scoarţă netedă,
fără crăpături sau acoperită de licheni, prin desprinderea unor fâşii de 10 – 30 cm,
care se usucă;
 frunzele (Folia) se recoltează când ajung la anumite dimensiuni (lăţime şi lungime)
caracteristici unei dezvoltări normale. Unele se recoltează înainte de înflorire
(lăcrămioare – Convallaria majalis), iar altele în perioada înfloririi (mătrăgună –
Atropa belladona). La cele mai multe specii recoltarea se face pe vreme uscată, însă
fără insolaţie puternică, cu mâna, una câte una, fapt ce permite sortarea pe
dimensiuni, sau prin strunjire, cu dezavantajul că frunzele prezintă diferite mărimi şi
culori şi uneori sunt zdrenţuite. În unele cazuri (merişor, afin) se taie rămurele care
după uscare se scutură de frunze;
 florile (Flores) se culeg uneori în faza de boboc (Sophora japonica, Rosa centifolia),
dar cel mai frecvent în timpul înfloririi complete, iar în cazul inflorescenţelor (soc,
tei) când 50% din flori sunt deschise. Florile se culeg cu mâna, pe cât posibil fără
peţiol, inflorescenţele cu foarfeci, prin scuturare pe prelate, cu piepteni (hreabăn) la
muşeţel. Culesul se face în vremea prânzului, pe timp uscat şi însorit, evitându-se
vremea ploioasă, umedă sau pe rouă;
 planta întreagă fără rădăcină (Herba) se recoltează în faza înfloririi complete,
înainte de formarea fructelor. Recoltarea se face prin retezarea tulpinii la câţiva
centimetri deasupra solului la plantele ierboase, de la primul verticil al tulpinii, cu
excluderea părţii lignificate la plantele ierboase perene şi la 20 – 25 cm sub vârf la
cele prea înalte. Recoltarea se face numai pe timp uscat, umiditatea ridicată
provocând înnegrirea ierbii.
 fructele şi seminţele (Fructus şi Semen) în general se culeg când au ajuns la
maturitatea fiziologică, dar unele se culeg în pârgă (cele dehiscente, cele rezistente la
scuturare sau măceşele livrate în stare proaspătă. La cele mai multe specii culesul se
face cu mâna liberă, cu excepţia inflorescenţelor, la care se execută cu foarfeci
(scoruş, soc) sau cu secera (chimion).
 rădăcinile şi rizomii (Radix şi Rhizoma) conţin cea mai mare parte de principii
active, mai ales după ce partea aeriană se vestejeşte, motiv pentru care recoltarea se
face primăvara timpuriu sau toamna târziu, pe cât posibil pe timp uscat şi fără îngheţ,
cu diferite unelte de săpat.
 Diverse (varia) Această grupă cuprinde lichenii de piatră (Cetraria islandica),
lichenii de stejar (Evernia prunastri), conuri de molid, spori de pedicuţă (Lycopodium
clavatum), codiţe de cireşe sau vişine, etc. Lichenii se culeg cu furca sau cârligul
pentru licheni şi se curăţă de urme de scoarţă, frunze, etc.
Uscarea organelor vegetale este necesară pentru a fi asigurată o păstrare
îndelungată, fără riscul degradării de către bacterii sau mucegaiuri sau pentru stoparea
proceselor fiziologice proprii, care continuă şi după recoltare. Produsele vegetale trebuie
să prezinte umiditatea sub 15%, cu excepţia unor frunze şi flori care reclamă o umiditate
sub 5% sau a unor fructe care pot avea o umiditate până la 20%.
Plante otrăvitoare. Unele plante conţin principii active dăunătoare organismului
uman, cum ar fi: mătrăguna (Atropa belladona), măsălariţa (Hyscyamus niger), stirigoaia
(Veratrum album). Recoltarea, manipularea, uscarea şi păstrarea acestora se face strict
separat de celelalte. Organele nefavorabile ale acestora se îndepărtează şi se ard, iar locul
în care s-a făcut curăţarea, sortarea şi uscarea se curăţă.

Plante aromatice

Prin plante aromatice se înţeleg cele care conţin uleiuri volatile în corpul sau în
unele organe ale acestora. Cu toate că şi uleiurile volatile sunt principii active, deci
plantele sunt medicinale, acestea sunt totuşi tratate separat deoarece prelucrarea lor are ca
scop principal extragerea acestora.
Uleiurile volatile sunt acumulate în glande, pungi sau canale ca un lichid uleios
mirositor şi au rolul de a atrage insectele pentru polenizare, apărarea plantei sau a unor
organe de diferiţi dăunători. Sunt amestecuri de compuşi chimici organici de tipul
hidrocarburilor din grupa terpenelor, aldehide, cetone, alcooli fenoli, esteri, care în stare
totală sau fracţiuni se folosesc în diferite industrii ca:
- industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente sau pentru corectarea şi
îmbunătăţirea mirosului şi gustului altora, la fabricarea unor soluţii reconfortante şi
dezinfectante, dintre care unele se pulverizează pentru purificarea aerului din incinte;
- industria cosmeticii şi a săpunului: la fabricarea unor creme, paste de dinţi, ape
aromate, emulsii, esenţe şi pastile pentru baie, săpunuri, etc.
- industria alimentară la fabricarea bomboanelor răcoritoare aromate, a esenţelor pentru
lichioruri;
- industria chimică la fabricarea camforului sintetic, a celuloidului, a lacurilor şi
vopselelor;
- industria metalelor neferoase la flotaţia unor minereuri neferoase.

În fondul forestier se găsesc multe plante aromatice, dar mai presus se situează
răşinoasele care conţin uleiuri eterice în ace (molid, brad, pini, ienupăr, etc.) sau în fructe
(ienupăr).
Cetina este un produs accesoriu al pădurilor de răşinoase ce rezultă anual în
cantităţi mari (mii de tone) prin exploatarea lemnului şi aplicarea operaţiunilor culturale.
Teoretic, pot fi obţinute anumite cantităţi şi de pe suprafeţele ocupate de pinul târâtor în
zona golurilor de munte şi cele de ienupăr din zona păşunilor de deal şi de munte. Este
deci posibilă valorificarea industrială a cetinii, din care s-ar obţine produse ca: uleiuri
volatile (eterice), ceruri, clorofilă, făinuri furajere, etc.
Prin cetină se înţeleg ramurile speciilor de răşinoase, cu grosimea de 5–10 mm,
acoperite cu ace. Producţia de cetină variază în funcţie de specie, vârsta arborilor,
consistenţă, altitudine, expoziţia versantului, încadrându-se în medie între: 16,3 t/ha -
ienupăr, 20,8 t/ha - molid şi 25,2 t/ha - brad.
Producţia de ulei volatil este influenţată de mai mulţi factori:
 acele până la un an conţin mai mult ulei volatil;
 cetina de pe arborii cu vârste de peste 80 ani asigură producţii cu până la 32–38 %
mai mari decât cea de pe exemplarele sub 60 ani;
 cetina arborilor crescuţi pe versanţii sud – vestici asigură cele mai mari producţii,
urmată de cei de pe versanţii sudici, estici, nord-estici şi nordici;
 producţii bune se obţin din cetina recoltată în iulie–august şi septembrie–decembrie;
 rezultate mai bune cantitativ şi calitativ se obţin prin distilarea cetinii cu aburi;
 păstrarea cetinii în vrac înainte de prelucrare duce la pierderi de 22–23 % ulei eteric
la 5 zile de la recoltare şi de până la 50 % după 10 zile de la recoltare.
Tehnologia recoltării şi colectării cetinii cuprinde: desprinderea cetinii de pe
crăci, manual sau cu separatoare mecanice (productivitate superioară), balotarea cetinii cu
prese mecanice, depozitarea şi păstrarea cetinii în depozite primare sau în CSPL-uri, pe
terenuri uscate şi ferite de insolaţie, în grămezi de 2 m lăţime şi 1,5 m înălţime (în
grămezi se introduce numai cetina recoltată pe timp uscat). La constituirea grămezilor se
realizează canale de aerisire (contra încingerii cetinii) prin aşezarea unor manele sau bile
la stivuire care, după călcarea cetinii se scot.
Când cetina recoltată din parchetele de exploatare nu este suficientă, se poate
organiza recoltarea acesteia şi de la arborii pe picior (2/3 din coroană), din unităţile
amenajistice care urmează a fi parcurse cu tăieri în anul următor. Tăieturile trebuie să fie
însă netede, fără jupuituri de coajă, în vederea prevenirii nodurilor negre sau putrede.
Cercetările efectuate în multe ţări, inclusiv în România, au evidenţiat efectele
pozitive ale administrării făinii de cetină în hrana animalelor, în special iarna când
nutreţurile uscate prezintă un conţinut redus de substanţe nutritive, iar vitaminele
participă în doze foarte mici.

IV. PRODUSE ACCESORII OLEOREZINICE, MATERII PRIME


PENTRU PRODUSE DE ARTIZANAT, UZ GOSPODĂRESC ŞI
ORNAMENT – NUIELELE

Clasificarea nuielelor
Nuielele unor specii forestiere ca: sălcii şi răchite, frasin, mojdrean, alun, corn şi
altele sunt folosite pentru confecţionarea fascinelor, amenajarea vintirelor şi a îngrădirilor
pescăreşti, garduri, cleionaje, cercuri pentru butoaie, însă cea mai mare importanţă o
prezintă nuielele unor specii de Salix, folosite ca material pentru împletituri (coşuri
pentru fructe şi legume, ambalaje pentru produse farmaceutice, coşuri pentru căruţe,
coşuri pentru baloane de sticlă pentru chimicale, coşuri pentru rufe, cufere, mobilă
rustică, etc.
Nuielele şi materialul pentru fascine se folosesc pentru executarea gardurilor,
cleionajelor, gărduleţelor, fascinelor şi altor construcţii din împletituri, ai după destinaţie
se clasifică în:
- tip A: nuiele pentru construcţii din împletituri ca garduri, cleionaje, etc;
- tip B: nuiele pentru fascine cu facultate de lăstărire, destinate pentru lucrări
hidrotehnice şi consolidări de terasamente;
- tip C: nuiele pentru fascine fără facultate de lăstărire, pentru drenări.
Recoltarea nuielelor A şi C se execută tot timpul anului, iar cele de tipul B se
recoltează numai după încetarea vegetaţiei.
Nuiele pentru cercuri de butoaie se folosesc în special cele de alun şi salcie,
recoltate în perioada de repaus vegetativ, se curăţă complet de rămurelele laterale, se
despică în două şi se leagă în pachete de 25 bucăţi strâns legate în 2 – 3 locuri.
Nuielele de mesteacăn se utilizează pentru confecţionarea măturilor (târnuri) cu
sau fără coadă. Se folosesc nuiele sănătoase, proaspete, recoltate cu unelte ascuţite şi
tăieturi netede, în perioada de repaus vegetativ.
Nuiele de răchită (mlade). Genul Salix cuprinde cca. 300 specii, dar material
pentru împletituri se obţine de la un număr restrâns, în special de la sălciile arbustive
(răchite) care produc mlădiţe lungi şi elastice. Nuielele se recoltează din răchitişuri
spontane sau din răchitării create special pentru cultura unor specii mari producătoare de
mlade, cu însuşiri corespunzătoare pentru cojire, despicare, îndoire. Dintre cele mai
utilizate specii de răchită menţionăm: Salix rigida (răchită americană) – ocupă cca. 2/3
din suprafaţa răchităriilor din ţara noastră, Salix viminalis (răchită galbenă, mlajă), Salix
alba var. vitellina (răchită galbenă – obţinută prin selecţie şi ameliorare pe cale
vegetativă din butaşi), Salix purpurea (răchită roşie), Salix triandra (răchită cenuşie),
Salix fragilis (plesnitoare) etc.
Prin culturi intensive, cu material săditor viguros, se poate conta în funcţie de
specie pe producţii de nuiele verzi la hectar de 650 – 700 kg în primul an, 1800 – 2400 kg
în anul al doilea, 7000 – 15000 kg în al treilea an până în cel de-al zecelea an după care
începe să descrească, răchităria desfiinţându-se după 15 – 16 ani. Prin irigare producţia
de mlade sporeşte cu 2 – 4 t / ha.

Exploatarea nuielelor de răchită

Tehnologia exploatării nuielelor de răchită cuprinde:


- recoltarea nuielelor, la rând, indiferent dacă sunt corespunzătoare sau nu pentru
împletituri, prin tăiere perpendiculară pe ax, cât mai aproape de tulpina mamă (20
mm), cu unelte bine ascuţite;
- sortarea nuielelor are loc imediat după recoltare, pe specii şi clase de calitate în număr
de 4 pentru cele două categorii: A – nuiele cojite şi B – necojite. Cu ocazia sortării,
mladele afectate de anumite boli se strâng şi se ard pentru a preveni infestarea
culturilor;
- formarea snopilor de 5 – 20 kg, pe specii şi clase de calitate, cu capetele groase în
acelaşi plan. Snopii conţin câte 300 de nuiele pentru clasele I şi a II-a şi 200 fire la
clasele a III-a şi a IV-a;
- depozitarea snopilor sub adăposturi care să asigure zvântarea treptată şi uscarea
nuielelor;
- livrarea nuielelor şi transportul acestora în vehicule acoperite.

Prelucrarea nuielelor în împletituri

Tehnologia prelucrării nuielelor în împletituri cuprinde:


 pregătirea mladei pentru cojire pe cale naturală în nisip umezit sau în apă (înverzirea
are loc după 45 – 60 zile) sau artificială prin aburire 15 – 40 minute sau fierbere timp
de 3 – 4 ore;
 cojirea nuielelor manuală sau cu maşini de cojit nuiele (productivitate superioară)
prevăzute cu doi cilindri canelaţi care se învârt în sens contrar şi zdrobesc coaja;
 despicarea nuielelor cojite (funcţie de dimensiunile nuielei şi produsul urmărit) în 3–4
fâşii, manual sau cu maşini de despicat şi geluit;
 sortarea nuielelor cojite;
 uscarea nuielelor cojite şi depozitate în uscătorii artificiale;
 confecţionarea împletiturilor de către muncitori calificaţi care folosesc unelte precum
cosoare, cuţite şi scaune pentru împletit; în vederea unei împletiri uşoare, fără ca
nuielele să se rupă, acestea se introduc în bazine cu apă timp de 1 – 3 ore pentru a-şi
recăpăta flexibilitatea;
 spălarea împletiturilor cu perii;
 sulfitarea împletiturilor pentru deschiderea şi uniformizarea culorii şi distrugerea
microorganismelor, în spaţii închise, prin arderea sulfului cu degajare de SO2;
 uscarea împletiturilor în aer liber, la soare sau în uscătorii artificiale;
 lăcuirea împletiturilor pentru asigurarea luciului de durată şi protecţie contra
putrezirii.
Consumuri specifice

Din 100 kg nuiele de răchită în stare verde rezultă 55-60 kg uscate în coajă,
respectiv 30-35 kg uscate şi cojite, ceea ce presupune consumuri medii de 1740 kg,
respectiv 3075 kg nuiele verzi pentru o tonă de nuiele uscate necojite, respectiv pentru o
tonă de nuiele uscate şi cojite. Prin depozitare se produc scăzăminte de 3%, 4% şi 5%
după o lună, două luni şi respectiv trei luni de depozitare.
Fiecare sortiment de împletitură din nuiele reclamă un anumit consum de nuiele
cojite şi uscate:
- 0,6 kg pentru un coş de hârtii;
- 0,8 kg pentru un coş de piaţă;
- 1,4 kg pentru un coş de rufe (40 cm diametru şi înălţimea de 80 cm);
- 3,2 kg pentru un cufăr (50 x 32 x 34 cm);
- 4,2 kg pentru o masă rotundă;
- 6,2 kg pentru un pat de copil mic.

Valorificarea scoarţei nuielelor

Prin cojirea nuielelor rezultă cantităţi mari de scoarţă. În stare verde, scoarţa
mărunţită poate fi folosită pentru extracţia taninurilo, iar cea de la cojirea nuielelor uscate
pentru obţinerea salicininei, prezentă în proporţii mari la Salix fragilis (11,2-14,5%), la S.
purpurea (15,8-20,4%), la S. triandra (9,8-13,4%) şi la S. viminalis (12,8-14,2%).
Scoarţa mărunţită şi extrasă se compostează, iar prin amestecare cu var stins se
obţine un îngrăşământ natural foarte apreciat pentru culturile de salcie în răchitărie, dar şi
în legumicultură şi horticultură.

S-ar putea să vă placă și