Sunteți pe pagina 1din 13

CUVINTELE POLISEMANTICE ȘI POLISEMIA

1.1. Definirea, exemplificarea și comentarea noțiunilor de sens și polisemie

Polisemia reprezintă capacitatea majorității cuvintelor din limbile naturale


de a avea mai multe sensuri, în opoziție cu unitățile din limbile artificiale. Aproximativ 80 %
din lexicul activ al unei limbi este polisemantic. Între polisemie și frecvența cuvintelor există
un raport direct: cu cât o unitate este mai frecventă, cu atât are mai multe sensuri diferite.
Dezambiguizarea sensurilor cuvintelor polisemantice, operație foarte
importantă, atât pentru analiza lingvistică, cât și pentru vorbitorul obișnuit intereseaza în
condiții similare cu omonimia, iar delimitarea contextelor specifice are un rol fundamental.
Degajarea componentelor semantice comune este mai mult sau mai puțin evidentă la polisemie
și nu este posibilă la omonimie. De exemplu, A AFECTA2 (care nu are niciun sem comun cu
A AFECTA1 – a destina o sumă de bani cu un scop anume) are următoarele sensuri între care
se stabilește o legătură prin componenta psihologică care se regăsește în fiecare sens: 1. A
mâhni, a întrista: Supărarea l-A AFECTAT; 2. A simula o stare sufletească: Pare să
AFECTEZE tristețe; 3. A suferinefectele materiale ale unei stări negative: Cutremurul A
AFECTAT Japonia. O asemenea diferențiere funcțională a polisemiei rămâne o problemă
esențială pentru dicționare, nu întotdeauna ușor de rezolvat. În acest caz, importante sunt
contextele pentru diferențierea sensurilor cuvintelor polisemantice chiar pentru a pune în
lumină diferențele de sens. De pildă, adjectivul BLÂND are sensul atitudine favorabilă, calmă
în combinație cu substantive care denumesc ființe (oameni și animale): om/câine BLÂND și
sensul agreabil, convenabil, cu referire la substantive ca anotimp, natură, climă, iarnă. De
asemenea, sensul principal al cuvântului FARMACIE (știință care se preocupă de prepararea
medicamentelor) necisită un context precum: FARMACIA este o știință veche, față de sensul
secundar (locul unde se vând sau se prepară medicamente): Cumpăr de la FARMACIE
aspirină sau Merg la FARMACIE. Așadar, contextul este foarte important pentru a controla
caracterul distinctiv al semelor.
Cercetătorii au propus numeroase și diverse criterii de diferențiere a
sensurilor unui cuvânt polisemantic, însă de cele mai multe ori se interferează sau se suprapun
categoriile. O distincție importantă prinvind sensurile unui cuvânt are în vedere denotația și
conotația.
Denotația este semnificatul cuvântului, care se poate defini în mai multe
feluri: a. în opoziție cu conotația, denotația este sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvânt,
pur intelectual, fundamental și relativ stabil. Reunește elemente semantice non-subiective,
analizabile în afara contextului, a discursului sau a enunțării și este legată direct de realitatea
extralingvistică, de obiectul real sau de referent. De exemplu, ROȘU are denotația culoare a
spectrului solar, plasată între anumite lungimi de undă, culoare caracteristică sângelui, în
timp ce denotația cuvântului LEU este mamifer din familia felinelor, cu talie anumită, cu
greutate corporală mare, cu gheare retractile, etc.; b. în sens mai restrâns, denotația
corespunde unei clase de obiecte. De pildă, cuvântul VACĂ se referă la o clasă particulară de
animale, iar animalele din această categorie sunt denotatele sale, care se pot defini prin indicare
concretă; c. denotația reprezintă o codificare culturală, în sensul reflectării unei atitudini
colective a vorbitorilor față de referent, asigurând intersubiectivitatea în comunicare; d.
denotația unei unități lexicale se definește în raport cu desemnarea și trimite la o clasă de
obiecte pentru care există un concept. De exemplu, cuvântul SCAUN, fiind un raport între un
concept (obiect pentru stat, cu patru picioare, cu o suprafață plană, cu un spătar) și imaginea
acustică (scaun), denotația va fi: a,b,c sunt scaune. Prin denotație, conceptul trimite la un
obiect izolat sau un grup de obiecte, făcând parte dein ansamblu.
În opoziție cu denotația, conotația reprezintă o clasă de valori secundare și
eterogene ale unui cuvânt, care se definește în mai multe feluri. De exemplu, conotația
cuvântului LEU presupune faptul că animalul respectiv este luat drept o ființă cu puteri fizice
excepționale, cu înfățișare impunătoare și nobilă, rege al animalelor, etc., trăsături ce rezultă
din descrierea denotației acestui cuvânt, prezentată mai sus. Astfel, conotația se suprapune
denotației ca o reprezentare suplimentară, care constă într-o asociație de idei, care se datorează,
când unei realități obiective, când imaginației și de la imaginea globală a obiectului se poate la
imaginea atributelor lui, nedetașate de el, și apoi aceste elemente se pot estompa reciproc,
stabilindu-se alte asociații care reprezintă conotații. Într-un enunț ca X se luptă ca un LEU
pentru a rezolva această problemă, din denotația cuvântului LEU se selectează numai ideea
de forță, putere, iar conotația poate fi considerată socială, deoarece poate fi înțeleasă și aplicată
de majoritatea vorbitorilor. Alte conotații pot avea un caracter individual, adică pot depinde de
o alegere subiectivă.
În unele interpretări, conotația este opusă denotației. De exemplu, cuvântul
MASĂ are ca denotație ansamblul trăsăturilor sale constitutive (obiect, cu patru picioare, cu
o suprafață plană, cu o anumită destinație). Trăsătura cu o anumită destinație favorizează în
contexte ca ora MESEI, am luat MASA în oraș, delimitarea unei conotații colective, lipsită
însă de valoare expresivă, deși este rezultatul unei metonimii, realizabilă strict contextual.
Conotațiile de acest fel sunt sensuri secundare determinate de utilizarea unui material lingvistic
particular care se adaugă variabil sensului conceptual sau cognitiv. De asemenea, conotația
poate fi condiționată de partea de vorbire pe care o reprezintă cuvântul. În cazul substantivelor
care denumesc obiecte, ființe concrete, distincția dintre denotație și conotație se face clar, însă
în cazul substantivelor abstracte, denotația și conotația aproape că se confundă una pe cealaltă.
Și în cazul verbelor, denotația și conotația se pot confunda, adăugându-se elemente
suplimentare prin categoriile gramaticale și utilizările contextuale.
În sens larg, conotația reprezintă orice sens emotiv, afectiv al unui
cuvânt, care se adaugă denotației. În acest caz, conotațiile pot fi multiple, datorită caracterului
secundar, individual, variabil sau chiar accidental, în funcție de contexte lingvistice și
extralingvistice. Din această categorie, cu un caracter social mai larg, fac parte cele caracteristice
unor culori: NEGRU are conotații privind tristețea, moartea, doliul în numeroase limbi romanice;
VERDE are o conotație relativ generală, privind codul rutier, unde înseamnă liber, permis, iar în
limbajul curent, în anumite contexte care desemnează persoane, cum ar fi bătrân, bărbat, are
conotația puternic, viguros. În alte situații, anumite conotații mai mult sau mai puțin marcate
afectiv desemneaza valori evaluative, periferice și subiective și care exprimă diverse atitudini ca
indiferența, familiaritatea sau poziții sociale reprezentate de interdicțiile de vocabular. De
exemplu, desemnarea unei persoane ca BOU are conotație depreciativă, familiară și neliterară;
calificativul NAIV pentru PROST presupune un tabu social. Tabuurile sociale duc la conotații
multiple ale termenilor: NEVĂZĂTOR pentru ORB sau VÂRSTA A TREIA pentru
BĂTRÂNEȚE.
Conotațiile sunt în general legate de libertatea expresivă a vorbitorului, care
se manifestă în grad maxim, atunci când se identifică cu tropii sau figurile de stil (metafora,
metonimia, sinecdoca) și atunci conotațiile pot avea uz general, chiar dacă determinat contextual:
de exemplu, FIERUL se oxidează în aer (denotație) față de om de FIER (conotație care este o
metaforă). Unele dintre aceste conotații și-au pierdut expresivitatea sau chiar dau impresia unu
sens denotativ. De exemplu, CĂȚEL (bulb de usturoi) este o conotație a cuvântului CĂȚEL
(animal domestic), care a luat naștere dintr-o metaforă-asemănare ca formă.
Importanța figurilor de stil pentru dezvoltarea și existența polisemiei rezultă
din lucrările actuale de semantică, majoritatea axându-se pe discutarea polisemiei doar din această
perspectivă. Conotațiile reprezentând aceste figuri de stil în limbajul poetic au delimitări
contextuale stricte, valori expresive individuale sporite și nu intereasează polisemia unui cuvânt în
limbă.
Relația dintre conotație și denotație se constituie într-un echilibru
semantic. Indiferent de situația dată, cuvântul are un conținut semantic alcătuit dintr-un număr
limitat de sensuri. Echilibrul semantic ajută la înțelegerea modalităților de combinare a elementelor
lexicale și sugerează posibilitățile de evoluție semantică. Echilibrul semantic este asigurat de
stabilitatea denotației și de faptul că este una singură.
Sensurile denotative apar în foarte multe cuvinte însoțite de sensurile
conotative. Acest lucru nu se întâmplă în cazul contextelor în care apar termeni tehnici și științifici
(lexicul specializat). Astfel, cuvântul ACROMATIC sau ACROMATOPSIE au următoarele
sensuri: primul, sensul de lentilă, sticlă, care nu descompune raza de lumină în culorile
spectrului, iar al doilea numai pe acela de incapacitate patologică de percepere a culorilor. Când
denotația ocupă singură conținutul semantic, este vorba de monosemantism. Principiul conform
căruia fiecare cuvânt are un singur sens denotativ are o mare importanță pentru conținutul lui
semantic, iar o consecință a respectării acestui principiu o reprezintă nuanțarea conceptului de sens
conotativ, deoarece chiar și în cazul cuvintelor care își pierd expresivitatea ele rămân tot conotații,
explicându-se prin devieri de la sensul denotativ.

1.2. Analiza semică a polisemiei

Analiza semică a polisemiei presupune identificarea atât a semelor


comune, care asigură coeziunea sensurilor, cât și a semelor diferite, care diversifică sensurilor
cu ajutorul contextelor. În funcție de raportul dintre semele comune și cele variabile, se pot
înregistra mai multe situații:
a. cuvinte polisemantice între ale căror sensuri nu se stabilesc diferențe
semantice, ci numai diferențe contextuale. Acesta este tipul inferior de
polisemie, semnalat și în alte limbi. De exemplu, în română cuvântul
STERP se definește printr-o parafraza comună pentru toate sensurile
(care nu dă roade, nu produce), cu referire la pământ, locuri, teren sau
la ființe (femeie, animal); de asemenea se mai pot referi la cuvinte care
desemnează perioade (an, perioadă);
b. cuvinte polisemantice între ale căror sensuri există diferențe atât
semantice, cât și contextuale: de exemplu, cuvântul CALD exprimă o
apreciere pozitivă cu diferențe după cum desemnează temperatura
(calorifer CALD, zi CALDĂ) sau o stare psihică (privire, primire
CALDĂ sau salutări CALDE).
Rezultă de aici că distribuția semelor comune și raportul lor cu semele
variabile fac mai mult sau mai puțin evidentă coeziunea sensurilor cuvintelor polisemantice, dar
relația dintre ele poate fi stabilită prin analiza semică sau prin alte procedee.
1.3. Analiza contextuala a polisemiei

Analiza contextuală a polisemiei este importantă pentru dezambiguizarea


sensurilor. Contextul este interpretat strict lingvistic ca posibilitate de combinare a anumitor
clase de cuvinte sau chiar de cuvinte anume. In general, se consideră faptul că sensurile
denotative nu depind de context. De exemplu, un cuvânt ca GALBEN, emis chiar fără un
anumit context, presupune în mintea vorbitorilor o apreciere cromatică, în timp ce cuvântul
ACRU trimite mai ales la denotația apreciere gustativă, iar sensul de apreciere psihică
negativă presupune un context ca: femeie/privire/atitudine ACRĂ.
Anumite sensuri denotative cu o frecvență mai redusă au nevoie, de cele
mai multe ori, de un context anume: FACULTATEA de a vorbi este proprie oamenilor
(denotația), față de conotațiile: FACULTATEA a organizat un simpozion sau Merg la
FACULTATE. De asemenea, cuvinte ca TRIBUNAL, FARMACIE, etc. Prezintă aceleași
caracteristici. Chiar și verbul A BÂZÂI este în aceeași situație, în măsura în care sensul
denotativ are nevoie să precizeze autorul sunetelor: BÂZÂIE musca(albina)...

Diferențierea semantică prin context este foarte importantă pentru adjective


ca DES: 1. (despre colectivități, obiecte compuse din unități identice): pădure DEASĂ, pâlcuri
DESE; (despre țesături): pânză (stofă) DEASĂ; 2. (despre anumite obiecte): zăbrele/fire
DESE; 3. (despre fenomene atmosferice): ploaie/ceață DEASĂ; 4. (despre acțiuni, întâmplări,
fenomene): întâlniri/spectacole DESE.
Analiza contextuală a verbelor este și mai complexul, în sensul că
interesează atât subiectul, cât și obiectul. De exemplu, verbul A DOBORÎ are sensuri diferite
în funcție de subiect și de obiect: subiectul poate fi o persoană sau anumite fenomene
atmosferice, iar obiectele sunt concrete: O persoană/Vântul DOBOARĂ
copaci/stejari/gardul, diferit de sensul pentru care subiectul este o stare psihică, o boală, iar
obiectul o persoană: Supărarea/Boala l-a DOBORÂT pe Ion. De asemenea, se stabilesc
diferențe semantice, atunci când subiectul și obiectul sunt specializate: Echipa/Sportivul A
DOBORÂT recordul.
Există numeroase sensuri secundare care sunt strict determinate de context,
apărând doar în construcții sau expresii fixe, aspecte evidențiate de dicționarele de tip
polisemic precum DEX-ul: CASA de copii/CASA de comenzi/CASA de sănătate sau CĂMIN
de copii, CĂMIN de studenți, etc. Alteori, există situații în care anumite cuvinte sau sensuri
manifestă preferințe pentru restricții contextuale, numite de unii cercetători solidarități lexicale
sau semantice: A CIRIPI (despre păsări) – a scoate sunete specifice, dar (despre oameni) a
vorbi fără rost, a spune lucruri care nu trebuie spuse.

1.4. Analiza stilistică a polisemiei

Analiza stilistică a polisemiei interesează din mai multe perspective, cum


ar fi: identificarea tipului de figură de stil, în interdependență cu analiza semică și cea stilistică,
pentru a stabili coeziunea sensurilor cuvântului polisemantic; apoi este foarte important de
urmărit în ce măsură contextul înțeles mai larg, ca situație de comunicare sau ca registru
stilistic, poate funcționa ca o restricție de uzaj, indicată de cele mai multe ori de dicționarele
de specialitate între paranteze, înaintea definiției lexicografice, cum ar fi (popular), (familiar),
(peiorativ), (depreciativ), etc.; analiza stilistică este modalitatea principală de a explica
mecanismul evoluției sensurilor din limba română actuală.
Importanța tropilor în existența și dezvoltarea polisemiei este majoră,
deoarece toate conotațiile se bazează pe figuri de stil, chiar dacă păstrează în măsură diferită
expresivitatea inițială. Dintre tropi, cei care contribuie la dezvoltarea polisemiei sunt:
metafora, metonimia și sinecdoca.
Metafora se realizează printr-o asociere semantică neobișnuită a doi
termeni diferiți semantic și depinde de context. Fiind o figură de stil liberă, distanța dintre cei
doi termeni ai metaforei poate fi oricât de mare. La o primă analiză a metaforei, se observă
deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, dar și faptul că prin context se
stabilește o punte de legătură dată de un sem comun ce caracterizează cei doi termeni. În
exemplul Când noaptea e o regină lunatecă și brună se pot identifica cei trei termeni ai
metaforei: A – termenul metaforizat – noaptea, definit ca unitate de timp+aspect al realității
fizice+luminozitate, B – termenul metaforic – regină, definit ca ființă umană+superioară
(guvernează un regat) și C – brună – apreciere cromatică+de un anumit tip+-luminozitate.
Astfel, între termenii A și B se produce o suprapunere semantică care duce la o desemnare mai
expresivă prin elementul comun contextual: - luminozitate.
În limbajul comun, metaforele se pot distribui în câteva categorii, în funcție
de sferele semantice pe care le reprezintă:
a. metafora “animat pentru inanimat”, care se pot exemplifica prin nume ale părților
corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului sau a clasei, ochiul geamului
sau al ciorapului, gura râului sau cotul râului;
b. metafora “animat pentru animat” care se bazează pe anumite transferuri semantice de
la om la animale sau invers. De exemplu, verbul A STRIGA are sensul denotativ a emite
sunete puternice caracteristice omului și sensul conotativ sunete puternice scoase de
animale (în anumite împrejurări), cel de-al doilea sens fiind posibil doar prin transfer
metaforic. De asemenea, verbul A RAGE dezvoltă un sens metaforic după același model,
cu deosebirea că sensul denotativ se referă la animale, iar cel conotativ la om;
c. metafora “inanimat pentru animat” se poate exemplifica prin numele unor obiecte
atribuite unor părți ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;
d. metafora “inanimat pentru inanimat”, care se bazează de regulă pe asemănarea de formă
și poate fi exemplificată prin numele unor plante ca: lăcrămioare, părăluțe, cerceluși,
năsturași, etc.
Metonimia reprezintă un transfer de nume cu o motivare semantică precisă.
Unii lingviști insistă asupra faptului că metonimia este o relație între referenți, spre deosebire
de metaforă, care reprezintă o relație între sensuri. Și în acest caz, ca și în cazul metaforei,
analiza semică poate contribui la explicarea acestei figuri de stil, așa cum rezultă din următorul
exemplu: S-abate sub tăiosul fier, unde metonimia este reprezentată de fier, care se definește
semic astfel: substanță+metal+solid+corp natural și care substituie termenul B – sabie, după
cum arată contextul tăiosul, definit ca substanță+metal+solid+ - corp natural. Se stabilește
astfel o echivalență între referenți diferiți, și anume fier (+corp natural) și armă, spadă (-corp
natural). Relația dintre acești doi termeni ai metonimiei a fost ilustrată de faptul că un termen
intermediar (în cazul nostru, metal) înglobează sensurile cuvintelor în relație metonimică.
Ca și metafora, și metonimia se poate repartiza în câteva tipuri:
a. metonimia “persoană pentru lucru”, când prin numele autorului sau al inventatorului se
indică un obiect: A cumpărat un Eminescu sau A călătorit cu un Ford;
b. metonimia “lucru pentru persoană”, care poate fi evidențiată de nume proprii provenite
din nume de obiecte, cum ar fi: Baltag, Topor, etc.;
c. metonimia “recipient pentru conținut”: A băut un pahar de lapte; atunci când sensurile
desemnează localul cuvintelor, facultate, farmacie, tribunal, etc. sunt metonimii;
d. metonimia “cauză pentru consecință (efect)” este mai dificil de realizat, deoarece este o
relație mai abstractă. De exemplu, sensul al treilea al lui A BÂZÂI, echivalent cu a cicăli,
a bate la cap este rezultatul unei metonimii de acest tip – a spune de multe ori un lucru
are un efect negativ, echivalent cu a cicăli. Într-o expresie ca A trăi din munca ta, cuvântul
muncă este o metonimie pentru că are sensul de câștig, folos ca rezultat al muncii.
Sinecdoca este considerată, după unii autori, un subtip de metonimie, fiind o
schimbare de nume strict condiționată, dar relația antrenată este de tip cantitativ. Ca și celelalte
două relații se reprezintă prin câteva tipuri:
a. sinecdoca “parte pentru întreg”, evidențiată prin exemple ca: acoperiș, adăpost cu
sensul de casă, primăvară cu sensul de vârstă tânără;
b. sinecdoca “întreg pentru parte” exprimată prin cuvintele aur, mătase în expresii ca:
Poartă aur sau Se îmbracă în mătase;
c. sinecdoca „singular pentru plural” și invers, exprimată de cuvintele: românul,
bătrânețele în exemple ca: Românul s-a născut poet sau Vai de bătrânețele mele;
d. sinecdoca “genul pentru specie” sau “specia pentru gen” ilustrată de utilizarea lui
zburătoare pentru orice insectă sau pasăre.

1.5. Categoriile de sensuri în sfera cuvântului polisemantic

În sfera cuvântului polisemantic se disting următoarele șase categorii sau


opoziții binare (categorii opozitive de sensuri), care nu depind una de alta, astfel că același
sens este reluat, în cupluri variate. Acestea sunt:
1. sens principal – sens secundar, opoziție care diferențiază sensurile după criteriul rolului
lor variat în structura semantică a cuvântului polisemantic și după importanța pe care o au
în limbă. Prin sens principal se înțelege sensul predominant în sfera cuvântului
polisemantic și care explică direct sau indirect sensurile secundare. De exemplu, în cazul
cuvântului tablou este sens principal sensul imagine a unei picturi sau a unui desen și
sunt sensuri secundare: priveliște de ansamblu, în sintagme precum: tablul naturii,
tabloul verii la G. Coșbuc, etc.; descrierea prin cuvinte a unei priveliști, a unei
persoane, în formulări precum: poetul descrie tabloul fetei de țăran sau scriitorul
descrie peisajul hibernal, etc. și subdiviziune a unei piese de teatru (mai ales în piesele
moderne): tabloul al treilea al dramei lui B. Șt. Delavrancea, etc. Unele sensuri
secundare sunt rezultatul evoluțiilor semantice în latina de la baza limbii române, altele
sunt inovații ale românei, iar altele se pot explica prin calc semantic.
2. sens de bază (primar, etimologic) – sens derivat, distincție care se bazează pe criteriul
evoluției semantice, a cuvântului polisemantic, indiferent de rolul sensului (principal sau
secundar) în sfera cuvântului polisemantic. Este sens de bază sensul etimonului, sens care
este identic, adeseori, cu sensul principal, dar diferit, alteori, de acesta, care este la
origine, fie sens derivat, fie sens dezvoltat original în limba română, fie sens împrumutat
în română. De exemplu, cuvinte precum om< lat. homo, deget<lat.digitus, vacă< lat.
vacca evidențiază această situație. Mai interesante sunt situațiile care ilustrează
diferențierea diacronică, a sensului cuvântului românesc de sensul principal al
etimonului. De exemplu, cuvântul latinesc barbatus are sensul de bărbos (cuvânt derivate
de la lat. barba), sens care s-a păstrat în limbile romanice apusene: fr. barbé, sp.
Barbado, etc., dar în română cuvântul bărbat are sensul extins, cunoscut; un alt exemplu
se referă la lat. vita care înseamnă viață și care stă la baza cuvântului românesc vită cu
sensul de animal (calc semantic după limba slavă); de asemenea, sl. kokosi înseamnă
găină și l-a înlocuit, datorită concurenței sinonimice, pe lat. gallus care va avea un
continuator doar în româna comună, înaintea slavei meridionale, un galu, masculine
corespondent al cuvântului românesc feminine găină, care continuă lat. gallina (cuvânt
derivate cu sufixul lat. –ina de la gallus). Trebuie făcute anumite precizări și observații în
legătură cu acest tip se opoziție semantic, și anume: a) în cazul anumitor cuvinte cum este
cuvântul bărbat se remarcă anumite extinderi semantic, în timp ce în cazul altor cuvinte
se observă restrângeri semantic, dar în ambele cazuri sensul principal latin dispărând din
română (chiare și în unele limbi romanice); b) există situații în care prin calc semantic
anumite sensuri care la origine erau secundare au devenit principale (de exemplu,
cuvântul vită).
3. sens general – sens special este o distincție care se bazează pe criteriul utilizării
sensurilor în mai multe stiluri, generale sau funcționale, sau numai într-o varietate a unui
stil funcțional. Pot fi considerate sensuri generale aproape toate sensurile, principale sau
secundare, de bază sau derivate, ale cuvintelor românești, fiindcă pot apărea în lexicul
general și în orice stil funcțional. De exemplu, sunt sensuri generale cele pe care le are, în
contexte diferite, verbul a pune, precum: așază, întinde în expresia pune fața de masă;
depune în pune pe masă banii; toarnă în structura mai pune gaz în lampă; presară în
sintagma pune sare în mâncare; ascunde în unde ai pus banii?; aplică în expresia pune
ștampila pe act; coase în pune un nasture la cămașă; înhamă în pune caii la căruță;
îmbracă în pune-ți haina; încalță în îmi pun pantofii; semăna în când pui porumbul?,
adăuga în pune, te rog, și data; fixa în doctorul pune diagnosticul; învesti în l-a pus
împărat; obliga în îl pune la muncă, etc. Atunci când ne referim la sensurile speciale pe
care le au, uneori, în îmbinări stabile, unele cuvinte, trebuie să admitem că unele cuvinte
dezvoltă anumite sensuri care depind numai de contextele în care apar și care nu se pot
folosi decât cu aceste sensuri: de exemplu, cuvântul parte în structuri precum parte de
vorbire și parte de propoziție cu sensul de categorie de cuvinte; partea leului, a face
parte, ș.a., porțiune (porțiune); a fi din partea locului (ținut); pe de o parte/pe de altă
parte, din partea mea (privință, punct de vedere); la o parte (latură); a avea de partea
sa (sprijin). De asemenea, fac parte din această categorie toate sensurile frazeologice
(sau locuționare) folosite in limbajul politic și în imnuri, numele de culori, etc.
4. sens propriu (nemarcat stilistic – sens figurat (marcat stilistic) este o distincție ce se
bazează pe neimplicarea/implicarea dezvoltării semantice, în română sau în limbile care
explică polisemia românească, în funcție de tropi. Un exemplu care argumentează cele
menționate anterior îl constituie sensul insectă asemănătoare albinelor al cuvântului
viespe care este sensul propriu, în timp ce sensul persoană rea, intrigantă al aceluiași
cuvânt este sensul figurat. Sunt sensuri figurate sensuri, având trăsătura +uman, ale
numelor de animale (porc, măgar, bou, curcă, găină plouată, vacă, etc.) și numele de
părți ale corpului utilizate cu trăsătura – animat, precum buza, coasta, creasta și umerii
(dealului), ochiul (apei), piciorul și creierii (muntelui), ș.a. De asemenea, numele de
personaje celebre din literatură sunt utilizate cu sensuri figurate, marcate stilistic, precum
Păcală (poznaș), D-ul Goe (răsfațat), Tândală (prost), Hagi-Tudose (avar), Otello
(bolnav de gelozie), Hamlet (dilematic), etc. În limba română actuală, are loc un proces
de resemantizare, având la bază locuțiuni sau expresii, pornind de la substantive precum
țeapă (escrocherie financiară) și țepar (escroc bancar) pe baza expresiei a da o țeapă
(a escroca), aceleași sensuri marcate stilistic avându-le și cuvintele tun, tunar, dobândite
din expresia a da un tun; cuvântul onoare a ajuns să fie sinonim cu consolare, în
expresia x se mulțumește cu onoarea, pe baza expresiei președinte de onoare.
5. sens uzual – sens ocazional este o opoziție bazată pe criteriile de răspândire, stabilitate
și frecvență a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale, secundare și
figurate pe care le-am amintit mai sus. Pe lângă acestea, există și alte cuvinte, ale căror
sensuri sunt uzuale, cum ar fi: toate sensurile verbului a ajunge (sosi în ajung acum
acasă, prind în ajung tramvaiul, devin în ajung doctor, etc.). Există o polisemie uzuală
sistematică în care se înscriu următoarele categorii semantice de cuvinte:
a. numele părților corpului pentru forme de relief (piciorul, pieptul, creasta
muntelui/dealului), pentru plante (degețel, ochi în ochiul boului) și pentru părți ale
unor obiecte (gâtul sticlei, urechea acului, dintele greblei);
b. nume de animale pentru categorii intelectual-morale (bou, vacă, măgar, elefant,
vulpe, șarpe, libelulă);
c. nume de plante (comestibile); de părți (fructul, cel mai adesea) și de mâncăruri din
ele: (am preparat) o varză, niște cartofi, niște fasole, niște mazăre, etc.;
d. nume de jocuri (dansuri) populare sau culte și de melodii (hora, sârba, brâul, țarina,
valsul, tangoul).
Sunt sensuri ocazionale sensurile care apar, de regulă, în limbajul figurat propriu,
specific unui scriitor, precum: generație al cuvântului undă, în poezia Memento mori de
Mihai Eminescu, în versurile Astfel pe unde de popoare/Umbra gândurilor rece se
aruncă-ntunecat; lumină strălucitoare al cuvântului argint sau lumină galbenă aprinsă
al cuvântului aur. Cu alte cuvinte, sensurile ocazionale sunt sensurile figurate pe care un
cuvânt poate să le dezvolte și care apar, în mod obișnuit, în stilul beletristic.
6. sens nemarcat gramatical – sens marcat gramatical este o distincție care se stabilește
între sensurile derivate, figurate, secundare, etc. neînsoțite de o modificare specifică a
cuvântului polisemantic și, respectiv, aceleași categorii de sensuri însoțite de modificări
la nivel formal. În exemplele pe care le-am dat mai sus, sensurile figurate apar la aceleași
forme ale cuvintelor la care identificăm și sensurile principale, fiind sensuri nemarcate
gramatical, însă sensul figurat chiflă al cuvântului corn, este marcat, la plural, printr-o
dezinență specifică, -uri, în opoziție cu dezinența –e din coarne, cu sensul principal
ecrescență osoasă pe capul animalelor cornute; fapte similare se înregistrează și în cazul
altor cuvinte, cum ar fi: cap, la pluralele capi (șef), față de capete (partea principală, de
deasupra gâtului, a corpului oamenilor și animalelor; piept, -uri (partea corpului de la
abdomen până la gât și piepți (partea din față și superioară a unei cămăși, rochii,
bluze, etc.; ghizi (călăuză) și ghiduri (carte de informare și îndrumare, etc.

1.6. Sursele polisemiei

Studiile de specialitate au identificat următoarele surse ale polisemiei:


1. Moștenirea latină, care poate fi demonstrată convingător în situațiile, întâlnite destul de
des, de coincidență semantică polisemantică în latină și în cel puțin alte două limbi
romanice, ca și în următoarele exemple de sensuri secundare:
a. parte din sursa de apă, formând un râu, un lac, etc. și secreții precum lacrimi,
transpirație, salivă ale cuvântului apă< lat. aqua;
b. rădăcini și puf ale subst.barbă˂lat.barba;
c. ramificație a râului, ramură, cârcei de viță, cleștele racului ale substantivului brațe˂
lat.bracchium;
d. stâlp de spânzurat, chin, tortură și destin ale substantivului cruce˂ lat.crucem;
e. conducător și extremitate ale subst.cap˂ lat.caput;
f. partea cărnoasă a fructelor, a arborelui, etc. și trup ale subst.carne˂lat.carnem;
g.nesocoti, desconsidera al vb.călca˂lat.calcare;
h. exil și evitare ale subst.fugă˂lat.fuga;
i. elită, ornament, mucegai ale subst.floare˂lat.florem;
j. ticălos, murdar (sens moral) al subst.câine˂lat.canem;
k. suc, licoare, forță, tărie și rudenie, naturală, neam al subst.sânge˂lat.sanguen.
În limbile vechi, precum latina, polisemia a fost moștenită, parțial, din indoeuropeană,
cum se poate constata din dicționarul etimologic al limbii latine de A. Ernout-A. Meillet (1967).
Polisemia a apărut ca o soluție viabilă pentru rezolvarea dificultăților generate de seceta de
cuvinte, specifică lor și moștenirea ei, parțială, în limbi moderne, este firească. Cele mai frecvente,
mai cunoscute și mai vechi cuvinte românești sunt și polisemantice. Sunt sensuri secundare
păstrate împreună cu sensul principal.
2. Împrumutul, care este realizat în trei moduri:
a. odată cu trecerea etimonului străin în limba română, în situațiile, ilustrate selectiv, fie
prin sensuri secundare, fie prin sensuri principale, precum batracian, constelație,
cancer ale subst.rac˂sl.rakŭ; ceremonial medieval, formă arhitectonică gotică, semn
grafic de reunire de cuvinte, formule, portative muzicale ale
subst.acoladă˂fr.accolade; încetarea funcției inimii, efect ritmic în muzică,
suprimarea unei vocale din silaba neaccentuată din interiorul cuvântului al
subst.sincopă˂fr.syncope;
b. calc semantic: omenire al subst.lume (˂lat.lumen), lumină după sl.sviato, sensul
animal al subst.vită(˂lat.vita), viață după sl.jivotŭ, sensul reflexe în lumină ale
părului, stofei, etc. al subst.apă, după ngr.hidro, dans al subst.joc (˂lat.jocus) după
sl.igra, instrument de scris al subst.pană (˂lat.pinna), după fr.plume, ziar, revistă al
substantivului foaie (˂lat.pl.folia) după germ.Blatt și fr.feuille, grupare de indivizi din
aceeași specie al subst.familie (˂lat.lit.familia) după fr.famille, sensurile din
lingvistică și matematică ale subst.rădăcină (˂lat.radicina) după fr.racine. Sensurile
politice, binecunoscute, ale substantivelor dreapta, stânga, roșu, alb, mijloc, centru
sunt calcuri internaționale.
c. cumul de sensuri sau condensare lexical-semantică în cazuri de etimologie multiplă:
dovadă, examen, întrecere sportivă, repetiție, eșantion, mostră, analiză medicală,
exemplu, model ale subst.probă˂fr.preuve și fr.épreuve, cumulate la sensul încercare
al lat.lit.proba; abilitate, procedeu meșteșugit și compoziție chimică care produce
efecte luminescente din lat.lit.artificium, it.artificio, fr.artifice; unitate de măsură (în
fizică, matematică, etc.), treaptă, nivel, din fr.grade, it.grado, germ.Grad,
lat.lit.gradus.
3. Evoluția semantică proprie limbii române apare în situații precum:

a. joc popular al subst.apă; joc popular al subst.brâu; pământ argilos îmbibat cu apă, cu
care se formează o pastă cleioasă, pâine nedospită sau necoaptă bine, aliment cleios,
fără gust, bucată de slănină ale subst.clisă (˂bg.clisa); dor și alean (˂magh.éllen);
mânz de până la trei ani (în graiuri sudice), dar mile de până la doi ani (în graiuri
nordice) ale subst.noaten (˂lat.annotinus-în vârstă de până la un an); miel sau ied
până la un an (în graiuri nordice) și mânz sau cal până la trei ani (în graiuri sudice)
al subst.cârlan (de originie necunoscută); sensul ardelenesc a arunca al verbului a țipa
(în enunțul țipă căciula peste gard); populare sunt sensurile vinde al verbului a da, în
ce se dă acolo?; a fura al verbului a sparge în cineva mi-a spart mașina; intens al
adj. închis. Sensurile exemplificate aici și cele integrabile în aceeași categorie sunt
sensuri care depind de locul utilizării lor. De exemplu, în cazul unui cuvânt precum rac
(sl.rakŭ), sensurile de crustaceu, cancer și zodie sunt preluate, sensurile din tehnică
sunt calcuri, iar sensurile dans popular, fel de mâncare, etc. sunt dezvoltări românești.
b. se înscriu aici și degradările semantice suferite în română de etimoanele lor turcești,
precum: căpetenie țigănească al subst.bulibașă˂tc.bulibașa (cu sensul de general);
tertip al subst.marafet˂marafet (procedeu, știință); șarlatan, escroc al
subst.pehlivan˂pehlivan (luptător). Degradări semantice au suferit și următoarele
cuvinte: prost (neinteligent)˂sl.prostŭ (cu sensul de simplu, necultivat, sens care s-a
păstrat în limba veche și în limbajul arhaizat); mișel (ticălos)˂lat.pop.misellus (sărac,
pribeag – sensuri arhaice); sensul uzual activitate productivă al cuvântului
muncă˂sl.munka) reprezintă, în raport cu sensul vechi și originar, chin, suferință,
direcția contrară, de înnobilare semantică. Sensurile exemplificate aici sunt sensuri
care depind de timpul utilizării lor, unele fiind sensuri arhaice, iar altele, ale aceluiași
cuvânt, sensuri uzuale.
c. sensurile următoare depind de mediul utilizării cuvântului polisemantic; astfel cuvântul
circ (˂fr.cirque, lat.circus) are în limbajul comun, sensurile de gen de spectacol format
din gimnastică, dresuri de animale, muzică jonglări cu obiecte, etc. și construcție de
formă rotundă, având locuri pentru spectatori așezate în formă de amfiteatru și la
mijloc o arenă circulară unde au loc spectacolele de circ; incintă neacoperită, în
formă de amfiteatru, unde, la greci și romani, se celebrau jocurile publice, dar, în
geografie, sensul depresiune circulară, formată prin acțiunea de eroziune a unui
ghețar, de obicei în regiunile muntoase înalte, căldare; timp are sensul de vreme
pentru meteorolog, dimensiune a universului pentru filozof, durată pentru fizician,
epocă pentru istoriolog, etc.
d. în sfârșit, sensurile cuvântului polisemantic de pind de context, de combinațiile stabile
sau libere, dar clasificabile în categorii structural-semantice, ale unor cuvinte, cu alte
cuvinte. De exemplu, substantivul parte are, în locuțiunea adverbială în parte, sensul
de parțial, în oarecare măsură; sensul contrar, în majoritate, în bună măsură, îl are
în expresiile în cea mai mare parte și partea leului; sensul de cuvânt clasificat din
punct de vedere morfologic îl întâlnim în sinapsa parte de vorbire, iar pe cel de
unitatea sintactică cea mai mică în sinapsa parte de propoziție; sensul de diviziune în
partea mea constă în; soartă, destin în a (nu) avea parte de ceva/cineva; ținut, loc,
țară în sunt din parte locului; privință, punct de vedere apare în locuțiunea adverbială
pe de o parte/pe de altă parte; margine apare în locuțiunea adverbială la o parte și în
expresia verbală a se da la o parte; categorie socială, profesională, grup, colectivitate
în locuțiunea adjectivală din (dinspre) partea mamei/tatălui, unele dintre aceste
sensuri apărând și în îmbinările libere ale substantivului parte. Îmbinările libere, dar
categoriale, favorizează polisemia în măsură mai mare decât îmbinările stabile. Iată
două exemple cale ilustrează câmpurile de expansiune sinonimică marcate de
polisemie: a. verbul crapă are sensul de a se desface în bucăți, a se despica în el crapă
lemnele; se fisurează în sintagma pereții s-au crăpat; a plesni în sinapsa sticla s-a
crăpat; a muri în x a crăpat în sfârșit (utilizare peiorativă și vulgară); a se lumina în
se crapă de ziuă; a mânca lacom în enunțul x crapă mult și repede; b. adjectivul dulce
are, pe rând, următoarele sensuri: care are gustul mierii sau al zahărului în ceai, cafea,
suc, pâine, etc. dulce; proaspăt, nefermentat în lapte dulce; nesărat în caș, brânză
dulce; fruct cu gust dulce în pară, banană, etc. dulce; frumos, gingaș, drăguț în
zâmbet, privire dulce; melodios în glas, voce dulce; liniștit, calm în somn dulce;
moderat, temperat în climă dulce; mângâietor, desfătător, în vorbă dulce; puțin
înclinat în pantă dulce.
Dacă se compară sferele semantice ale cuvintelor românești polisemantice cu acelea
corespondente din alte limbi, se pot observa atât identități și asemănări, cât și diferențe
notabile, încât cunoașterea acestora și corecta lor utilizare sunt criterii sigure de
evaluare a competenței și performanței lingvistice a bilocutorului (multilocutorului).
Maxima deschidere polisemantică poate fi constatată și în literatura artistică originală,
ghicitoarea făcând parte din categoria speciilor folclorice care o cultivă programatic,
sistematic.
Procedeele stilistice de dezvoltare semantică în limba comună sunt aceleași cu ale
limbii poetice – metafora, metonimia, sinecdoca, hiperbola etc. încât s-a afirmat că la
piață pot fi identificate mai multe metafore decât în toată literatura cultă. Astfel:
- metafore (obținute prin asemănări de forme, culori, impresii fizice, valori, etc. prin
personificări prin trecerea dintr-un regn în altul, etc.) – termen prin care se înțelege
prin substituirea cuvântului – noțiune prin cuvântul-imagine, avem în limba, brațul,
mâna, dinții, picioarele, etc. instrumentelor și obiectelor, în general;
- metonimii – termen prin care se înțelege folosirea generalului pentru particular, a
pluralului pentru singular, a concretului pentru abstract și invers. Acestea apar în
structuri precum gânduri negre, vorbe dulci, viață amară/dulce, inimă caldă/rece,
etc.;
- sinecdoce – termen prin care se înțelege folosirea numerelor întregului în locul
părții (și invers), a materiei din care este făcut un lucru în loc de lucrul însuși, în
sintagme de la vlădică până la opincă, cinci lei de căciulă, etc. O structură
sinecdocică perfectă apare în sfera cuvântului polisemantic purpură, în care se
observă extrem de clar înlocuirile precizate, de la numele de culoare la substanța
de colorat specific, de aici la stofa colorată și, ulterior, la îmbrăcămintea
confecționată obișnuit din stofă: 1. culoare roșie închisă; 2. materie colorantă
roșie închisă spre violet; 3. stofă scumpă vopsită cu purpură; 4. haină
(domnească) făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă (mantie de ceremonii purtată
de vechii greci și romani și de arhiereii bizantini;
- hiperbole, în x este o stâncă/un munte/un ocean, etc.
Privită din perspectivă diacronică, polisemia este dinamică, nu statică, atât în sens
pozitiv, cât și în sens negativ. Sensul pozitiv a fost ilustrat mai înainte; pentru sensul
negativ, mult mai puțin important pentru vorbitorul comun de astăzi, dar important
pentru istoria limbii, unul dintre exemple este dat de cuvântul perdea care, în
secolul trecut, avea și sensul sinecdotic de act, diviziune a unei opere dramatice:
drama x are trei perdele, etc.
Folosirea creatoare a polisemiei. Fenomenul polisemiei este conștientizat de
vorbitor, care nu se împiedică de polisemie la producerea și la înțelegerea
mesajelor, fiindcă sensurile aceluiași cuvânt apar în combinațiile tipice fiecăruia,
greșelile de limbă și neperceperea mesajelor din cauze explicabile prin polisemie
fiind greu de întâlnit, cu toate că abundența de sensuri este extremă la cele mai
uzuale substantive, verbe, adjective și adverbe. Cine nu percepe sensul metonimic
strălucește al verbului arde, în versurile Jar și vâlvoare, soarele urcat-a/Arde
grâu-n spice, pân’ la brâu crescut crede că grâul chiar se transformă în scrum.
Conștientizarea comună a polisemiei este demonstrabilă mai ales prin situațiile care
o exploatează creator (în ghicitori, de exemplu), în snoave, glume interpretări
glumețe, etc. Între multe exemple de acest fel, amintim două dintre ele, și anume:
Am un pițigoi șchiop/Ține un bou în cioc sau Unghie/De gaie/Coadă/De
tigaie/Creastă de ridichi au același răspuns, Cântarul; la ghicitorile
Scânteioară/Oară/Pe om îl omoară și Țăndărică/lemn uscat/Luminează în
Țarigrad se răspunde cu: Fulgerul. Există și alte ghicitori în care Luna este
floricică, bou șarg, mâță albă, bulgăre de aur, strachină, etc. Adjectivele
calificative apar cu sensuri contextuale opuse celor din limba comună; o constatare
amară precum eu cu tacâmuri de pui, el cu tacâmuri de argint, mizează pe
sensurile de organe anatomice periferice, fără valoare nutritivă, ale animalelor
și, respectiv, vesélă.
Observând faptul că polisemia este un procedeu dinamic, nu static, trebuie să
precizăm că dezvoltarea polisemiei este contracarată atât de neologisme, cât și de
formare de cuvinte: înaintea împrumuturilor decreta, caza, fixa, institui,
reorganiza, stabili, etc., așeza avea și sensurile acestora, și înainte de a fi avut
neologismele idee, imaginație, efigie, imagine, fantezie, etc., închipuire se utiliza
și cu sensurile acestora; la fel este și cazul substantivului ținere care a avut și
sensurile pe care le au astăzi derivate ale lui precum întreținere, menținere,
susținere, etc.
Astfel, polisemia reprezintă un domeniu semantic care trebuie cercetat în
continuare, descriptiv, istoric și comparativ, dată fiind extraordinara ei bogăție și
varietate, care trebuie relevată și înțeleasă în toată complexitatea ei.

1.7. Evoluția sensurilor

Analiza stilistică, în toată complexitatea ei, este utilă și relevantă pentru


explicarea mecanismului evoluției sensurilor (dinamica sau neologia semantică). Majoritatea
sensurilor pe care le considerăm dinamică semantică în româna actuală nu sunt înregistrate
de dicționare, cele mai multe fiind fapte de discurs, înregistrate în texte actuale, mai ales în
mass-media. În lucrările de semantică și lexicologie modernă se insistă pe importanța
discursului pentru crearea de noi sensuri, pe de o parte, dar și a necesității de a fi înregistrate
în dicționare, ca dovadă a lexicalizării lor. Dintre diferitele exemple de dinamică semantică din
româna actuală, sunt remarcabile sensurile noi dezvoltate în limba comună de o serie de
termeni din limbajele specializate. Acestea sunt sensuri care apar frecvent, în anumite situații-
tip, și care s-au menținut în română de peste un deceniu. Sensul nou este condiționat de
încălcarea registrului stilistic și prin utilizarea în contexte lingvistice specifice. Se creează un
context specific noului sens, iar termenul tehnico-științific își pierde caracterul monoreferențial
și monosemantic. Toate aceste sensuri sunt conotative, majoritatea luând naștere prin metaforă,
dar caracterul lor expresiv este simțit în grade diferite. Preluând din limbajele științifice
precizia semantică și adăugând (cel puțin în anumite situații) expresivitate, sensurile noi de
acest tip satisfac atât funcția de comunicare, cât și pe cea expresivă a limbii. De exemplu: A
DEZAMORSA, A GESTIONA, A DEMARA, A DERULA, A ERODA, COLAPS, etc.
Impunerea noului sens și valoarea lui expresivă sunt condiționate de coexistența
lor în sensul denotativ. De exemplu, A DEZAMORSA se poate referi atât la bombe, proiectile,
cât și la conflicte (sociale). Noul sens al lui A DEZAMORSA este echivalent cu o perifrază: a
face să nu mai aibă loc ( o situație conflictuală), iar legătura cu sensul denotativ, stric
condiționat de context (bombe, proiectile) se poate face prin componenta comună: a opri. Așa
se explică existența unor exemple de tipul DEZAMORSAREA bombei ecologice, unde
termenul bombă exprimă atât legătura noului sens cu denotația, cât și transferul conotativ. Prin
utilizare frecventă, noul sens al termenului s-a impus în contexte de tipul: DEZAMORSAREA
grevei, conflictului, incidentului, sau chiar, mai general, DEZAMORSAREA situației.
Verbul A GESTIONA cu sensul denotativ a administra bunuri, valori
materiale este utilizat foarte frecvent în contexte ca: A GESTIONA politica monetară, A
GESTIONA investițiile, etc.. Alături de acest sens se înregistrează frecvent conotații datorate
transferului la alte valori decât cele materiale, de tipul: A GESTIONA sărăcia, A GESTIONA
situația sau capacitatea de creație.
Un alt exemplu îl reprezintă verbul A ERODA care este utilizat în limba română
contemporană cu sensul fizico-chimic, dar apare frecvent cu un sens nou, și anume a scădea,
a diminua popularitatea în contexte social-politice, cum ar fi: ERODAREA la guvernare,
ERODAREA guvernului, ERODAREA electorală.