Sunteți pe pagina 1din 20

„MODELUL MILTON”- CONSTRUIREA INTERVENŢIILOR METAFORICE ÎN PSIHOTERAPIE

“Învaţă-mă şi voi uita, Arată-mi şi îmi voi aminti, Implică-mă şi voi înţelege”. (Nadia Lalak, 2003)

Implică-mă şi voi înţelege”. (Nadia Lalak, 2003) 1. Metafora terapeutică şi modelul Milton Oana Maria

1. Metafora terapeutică şi modelul Milton

Oana Maria Popescu Rodica Miron Cosmina Păcurar Loredana Drobot

Metafora terapeutică este un tip de metaforă conceptuală prezentată sub formă de poveste

sau altă paralelă la o întreagă situaţie sau un aspect al ei, relatată de către psihoterapeut clientului. Cei mai cunoscuţi „utilizatori” de metafore în lumea modernă sunt George Lakoff, unul din cei mai de seamă lingvişti din SUA, şi Milton Erickson, aşa-numitul „părinte al hipnoterapiei moderne”. Conform cu Erickson metafora deţine un rol crucial în comunicarea

şi experienţa umană. Comunicarea umană este privită în psihoterapia Ericksoniană ca fiind o

metaforă, iar metaforele sunt utilizate în hipnoterapie pentru a comunica simultan la mai multe nivele. Programarea neurolingvistică numeşte „modelul Milton” tipul de limbaj care îşi are originile în utilizarea limbajului de către Milton Erickson, respectiv un model de contruire a propoziţiilor cuprinzând o mulţime de omisiuni, distorsiuni şi generalizări. Folosirea limbajului complex distrage mintea conştientă şi permite accesul mai facil la resursele inconştiente. În sens larg modelul Milton se referă la utilizarea comunicării de tip metaforic şi a limbajului Ericksonian. Metaforele realizează conexiuni creative între 2 evenimente sau

experienţe pentru a crea un exemplu, iar Milton Erickson, maestrul terapiei metaforice, când

a fost întrebat care sunt cele mai importante trei variabile ale terapiei a răspuns: „observă,

observă, observă”, cu referire la metaforele furnizate în terapie de către clientul însuşi. Cei mai de seamă maeştri contemporani ai comunicării care au utilizat metaforele ca şi modalitate de comunicare au fost Nelson Mandela, Winston Churchill, John F. Kennedy, Mohamed Ali şi Martin Luther King. Metafora funcţionează la mai multe nivele. Mintea conştientă procesează conţinutul poveştii în timp ce inconştientul recepţionează mesajul ascuns în metaforă. Mesajul metaforei duce la schimbare, iar mintea conştientă se concentrează pe suprafaţa poveştii. În poveste se creează realităţi paralele, aşa cum se întâmplă în vis, astfel încât problemele pot fi rezolvate la nivel inconştient.

Pe de altă parte, ne spunem nouă înşine, încontinuu, în minte, versiuni diferite ale propriei noastre poveşti de viaţă. Versiunile auto- construite ale scriptului vieţii proprii nu sunt nimic altceva decât metafore personale, nu neapărat conforme adevărului realităţii externe.

2. Tipuri de metafore şi intervenţii metaforice în psihoterapie

De cele mai multe ori folosirea sintagmei „metaforă terapeutică” ne duce cu gândul la poveşti, parabole, aforisme, basme, şi alte forme de comunicare verbală sau scrisă. Însă metafora terapeutică se referă la toate tipurile de intervenţii care implică crearea de paralele cu situaţia de viaţă a clientului sau accesarea posibilităţii de identificare cu conţinutul metaforic prezentat. Astfel, în marea familie a metaforelor terapeutice îşi găsesc locul poveştile şi basmele, respectiv biblioterapia ca metodă terapeutică, filmele şi implicit video- sau cinematerapia, muzica, respectiv meloterapia, teatrul şi ca urmare dramaterapia şi psihodrama, jocurile şi terapia prin joc, umorul, recadrarea, sculptura familială, temele de casă şi ritualurile ca tehnici împrumutate din terapia cognitiv- comportamentală. De altfel, orice psihoterapie eficace implică utilizarea metaforelor într-o formă sau alta.

implică utilizarea metaforelor într-o formă sau alta. 1. Bibilioterapia Bibiloterapia se bazează pe citirea şi

1.

Bibilioterapia

Bibiloterapia se bazează pe citirea şi discutarea poveştilor. Conform biblioterapiei, o serie de poveşti clasice ne învaţă despre diferite valori: “Cărţile junglei” despre respect şi prietenie, “Pinocchio” despre dragoste, devoţiune şi îndrăzneală, “Cenuşăreasa” despre încredere şi armonie, iar “Harry Potter” despre prietenie şi bunătate, pentru a da doar câteva exemple. Bruno Bettelheim, în „The Uses of Enchantment”, 1976, exemplifică din punct de vedere psihanalitic care sunt mesajele pe care le transmite basmul sau povestea. În „Cei trei purceluşi” este prezentat principiul plăcerii versus principiul realităţii. Acest basm îl învaţă pe copil să nu fie leneş şi să ia lucrurile uşor pentru că poate muri. Planificarea inteligentă ne poate face victorioşi. Este prezentat şi avantajul de a te maturiza, pentru că cel de-al treilea purceluş este cel mai mare şi mai vârstnic. Casele simbolizează şi progresul istoric al omului de la casa de paie la cea de cărămidă, iar din punct de vedere psihanalitic de la personalitatea dominată de id la cea influenţată de superego şi controlată de ego. Cei doi purceluşi mai tineri trăiesc în conformitate cu principiul plăcerii, căutând gratificare imediată. Cel de-al treilea a învăţat să trăiască în conformitate cu principiul realităţii.

gratificare imediată. Cel de-al treilea a învăţat să trăiască în conformitate cu principiul realităţii.

Copilul învăţă de asemenea că există posibilitatea de a-şi dezvolta inteligenţa pentru a fi victorios asupra unui oponent mai puternic. Lupul este o proiecţie externă a răutăţii copilului, a dorinţei sale de a devora şi a anxietăţii ca să nu aibă cumva soarta similară lupului. Copilul înţelege subconştient şi diferenţa dintre a mânca şi a devora, respectiv între principiul plăcerii necontrolat şi cel controlat (purcelul aduce şi mâncare în casă). Purceluşul cel mai mare este superior celor mai tineri (atipic, pentru că in poveşti de obicei fratele cel mai mic triumfă). Copilul poate identifica progresul său, identificându-se pe rând cu fiecare din cei trei purceluşi. Lupul primeşte ceea ce merită, şi astfel este adus în scenă şi principiul dreptăţii. Dispariţia primilor doi purceluşi nu este dramatică: copilul înţelege că trebuie să ne debarasăm de formele de existenţă anterioare dacă dorim să ajungem într-o formă superioară. Cei trei purceluşi sunt aceeaşi persoană, în stadii diferite (răspunsul lupului este exact la fel). Gândirea copilului este direcţionată spre propriul său progres şi el poate trage propriile concluzii.

2. Poveştile terapeutice

Unele din cele mai vechi poveşti din lume sunt cele ale aborigenilor australieni, care povestesc despre naşterea fenomenelor naturale. Se spune că totul a început cu şapte femei care controlau focul, şi un bărbat a venit şi a furat focul pentru el însuşi. Neputincioase, femeile se ridicară la cer şi deveniră constelaţia “Şapte surori”, în timp ce bărbatul refuza să împartă focul cu ceilalţi. Enervat de cererile oamenilor, el aruncă cu cărbuni în ei, şi porni un incendiu în care el însuşi fu incinerat. Şi mai trăieşte şi azi, transformat în cioară.

Şi mai trăieşte şi azi, transformat în cioară. Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente

Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente educaţionale au fost principala metodă de educare şi socializare în istoria umană”. Biblia este o poveste metaforică despre facerea lumii. Ca specie, oamenii au folosit poveştile pentru a explica lumea în care trăiesc şi propriile origini. Aceste poveşti ne ajută să definim şi să înţelegem multe lucruri care altfel ar fi de neînţeles, şi astfel ne permit să ne creăm lumea. Isus şi Budha nu ţineau cursuri, ci foloseau parabole. Zen Budhiştii sunt cunoscuţi pentru poveştile lor profunde. Piesele de teatru, baletul şi opera sunt alte forme de metafore, ca şi video-clipurile şi filmele. Poveştile ne pot împlini visele şi visele noastre sunt de fapt poveşti.

Nadia Lalak (2003) spunea:

Nadia Lalak (2003) spunea: “Învaţă-mă şi voi uita, Arată-mi şi îmi voi aminti, Implică-mă şi voi

“Învaţă-mă şi voi uita, Arată-mi şi îmi voi aminti, Implică-mă şi voi înţelege”. Poveştile sunt o parte importantă de implicare a clienţilor în înţelegerea informaţiei. Poveştile au şi puterea de a disciplina. De exemplu în Nepal există tradiţia ca pedeapsa pentru comportamentul neadecvat la copii să fie înlocuită de poveşti cu personaje înfricoşătoare. Poveştile inspiră şi motivează, invocă emoţii, promovează schimbarea, crează legături minte-corp, au puterea de a vindeca. Milton Erickson utiliza poveşti metaforice structurate în scop terapeutic. Comunicarea metaforică în terapie prezintă mari avantaje. În primul rând sunt

“ateoretice”. O astfel de comunicare aduce oamenii laolaltă, ne ajută să ne conectăm unii la alţii, să facem noi înşine conexiuni şi să formăm noi relaţii. Povestea nu are leagătură doar cu conţinutul său verbal, ci în primul rând cu conectarea. Poveştile relatează informaţia mai eficace decât un simplu fapt şi se apropie mai mult de experienţa personală. Metaforele sunt o formă de comunicare indirectă, imaginativă şi implicită cu clientul. De multe ori cuvintele “metaforă terapeutică”, “poveste terapeutică” sau “poveste care vindecă” sunt folosite in acelaşi mod. Există o diferenţă între poveştile orale şi cele scrise. Poveştile transmise pe cale orală sunt dinamice, aşa cum trebuie să fie poveştile, şi ele sunt adaptate de la povestitor la povestitor şi de la un ascultător la altul. Poveştile au o serie de caracteristici ale comunicării eficace:

sunt interactive ne învaţă prin atractivitate înving rezistenţa dezvoltă abilităţile de rezolvare a problemelor crează posibilităţi invită la luarea independentă a deciziilor

3.

Basmele

1.

Perspectiva psihanalitică

Copilul are nevoie de o modalitate prin care să se înţeleagă pe sine în lumea complexă în care trăieşte. De obicei copilul găseşte înţelesuri în basme. Basmele comunică cu copilul la mai multe niveluri. Conform modelului psihanalitic al personalităţii umane basmele poartă mesaje importante la nivel conştient, subconştient şi inconştient. Copiii, indiferent de nivelul lor intelectual şi de vârsta pe care o au, par să prefere basmele populare oricăror alte poveşti. Aceste basme fac referire la presiunile interne pe care copilul le înţelege automat în mod inconştient şi oferă soluţii temporare şi permanente la problemele sale.

Problemele cu care copiii se confruntă sunt multiple: dezamăgiri, dileme, rivalităţi între fraţi, achiziţionarea unei valori proprii, realizarea existenţei sinelui, depăşirea dependenţelor. Copilul nu poate înţelege mediul său în mod raţional, ci prin intermediul viselor cu ochii dechişi, fanteziei şi jocului. Astfel, conţinutul inconştient este încorporat în fanteziile conştiente. Basmele oferă noi dimensiuni imaginaţiei copilului, pe care probabil i-ar fi dificil să le descopere de unul singur. Mai important chiar, forma şi structura basmelor sugerează copilului imagini prin intermediul cărora îşi poate structura fanteziile şi îşi poate găsi un drum în viaţă.

fanteziile şi îşi poate găsi un drum în viaţă. Atât la copil, cât şi la adult,

Atât la copil, cât şi la adult, inconştientul este un determinant important al comportamentului inconştient. Conform teoriei psihanalitice dacă materialului inconştient îi este permis să ajungă la nivel conştient şi să fie prelucrat prin intermediul imaginaţiei, potenţialul său dăunător (prin reprimare presupunându-se că duce la personalităţi rigide, obsesiv-compulsive) este mult redus, şi are, dimpotrivă, un efect pozitiv. Copilul are nevoie de sugestii în formă simbolică despre cum poate depăşi diverse probleme şi poate ajunge la maturitate. Poveştile „corecte politic” nu menţionează îmbătrânirea sau moartea, limitele existenţei noastre, sau dorinţa de viaţă eternă. Basmele prezintă la modul imaginar procesul dezvoltării umane şi fac acest proces mai atractiv pentru copil. Pe lângă înţelesul lor profund psihologic, basmele sunt o operă de artă. Basmele nu ar putea avea impact dacă nu ar fi o formă de artă. Şi în acest sens basmele sunt unice, fiind o formă de artă pe care copilul o poate înţelege.

În basm este exprimată şi moştenirea noastră culturală. În funcţie de punctul de vedere asupra basmului, putem găsi în el înţelesuri diferite. De exemplu în „Scufiţa Roşie” faptul că este înghiţită de lup este privit ca temă pentru:

noaptea care devorează ziua iarna care înlocuieşte anotimpurile calde

zeul care înghite victima sacrificată. Basmele abundă şi în elemente religioase, şi multe poveşti biblice au o structură asemănătoare basmelor. De exemplu „1001 de Nopţi” este plină de referinţe la religia islamică. Multe din poveştile fraţilor Grimm fac referire la Dumnezeu.

Nopţi” este plină de referinţe la religia islamică. Multe din poveştile fraţilor Grimm fac referire la

Basmele sunt terapeutice pentru că pacientul îşi găseşte propriile soluţii prin contemplarea a ceea ce basmul pare că implică despre sine însuşi şi conflictele sale interne în acel moment al vieţii. Basmele nu au pretenţia să descrie lumea aşa cum este, şi nici nu ne dau sfaturi referitoare la ceea ce ar trebui să facem. De obicei basmul nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară a pacientului, ci cu problemele sale interioare. Natura nerealistă a basmului este foarte importantă pentru că devine clar că el nu conţine informaţii despre lumea externă, ci despre procesele interne. Miturile au multe lucruri comune cu basmele, dar în mituri eroul principal este frecvent prezentat ca personaj demn de urmat. Basmele răspund în mod sugestiv la întrebări eterne:

Cum este lumea cu adevărat? Cum îmi voi trăi viaţa în această lume?

Cum este lumea cu adevărat? Cum îmi voi trăi viaţa în această lume?

Cum pot fi eu însumi? Basmul este o experienţă de viaţă pentru copil, şi adolescenţii care nu au parte de basme în copilărie încearcă să compenseze acest lucru în adolescenţă, prin credinţa în astrologie, vrăjitorie, droguri, aderarea la un cult condus de un guru, etc. (Bettelheim, 1976). Basmele

sunt o etapă prin care omul trebuie să treacă. Cu cât o persoană se simte mai sigură în mediul său, cu atât mai puţin are nevoie de proiecţiile infantile (basme, religie, mituri, etc.). Basmele seamănă de altfel cu visele. Prin intermediul basmului persoana se distanţează de conţinutul inconştientului, pe care-l poate vedea exterior lui, şi asupra căruia poate dobândi controlul. Când copilul spune despre un basm „îmi place”, înseamnă că are ceva să îi spună şi basmul trebuie repetat.

2. Perspectiva analizei tranzacţionale

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient, dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un scenariu de viaţă defectuos. Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor a lui Steiner. Drama poate fi analizată ca schimbări ale rolului şi locaţiei într-un continuum al timpului. Intensitatea dramei este influenţată de numărul de permutări într-o perioadă de timp (Viteza Scenariului) şi contrastul dintre poziţiile permutate (Gama Scenariului). O viteză şi o gamă scăzute înseamnă plictiseală. Momentul fiecărei permutări variază independent, de la supriză la suspans. Aşa cum analiza stărilor eului este o parte a analizei tranzacţionale structurale, analiza rolului este o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune. Sloganul de pe tricoul unui om poate reprezenta sloganul scenariului său. Cu ajutorul acestui slogan se poate determina, adesea printr-o întrebare indirectă, ce rol joacă în viaţă. Persoana care “trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cu un minimum de personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit de identităţi cheie vizualizate în terapie. Când o persoană cunoaşte care a fost “basmul său preferat” rolurile cheie pot fi aşezate în cerc şi apoi se distribuie rolurile în viaţă. Mai puţin frecvent acest lucru poate funcţiona şi invers, şi povestea clasică găsită se potriveşte cu rolurile. Această imagine în circumscrierea acţiunii are o utilitate similară cu analiza jocului.

Săgeţile din diagramă nu indică acţiunea secvenţială, ci regula că toate rolurile se pot schimba între ele, şi că o persoană poate juca orice rol într-un moment sau altul şi poate vedea orice persoană, inclusiv terapeutul, într-unul din aceste roluri la un moment dat. Unele persoane pot prezenta semne de manierism a unora din acestea. Regula schimbării rolurilor este aceeaşi ca şi în analiza jocului, unde într-un anumit moment o persoană joacă “cu toate cărţile din joc”, şi analiza visului, unde “fiecare persoană din vis este cel ce visează”. Tratamentul nu poate fi complet până nu este analizată poziţia persoanei în fiecare rol.

mama

pădurarul

Scufiţa Roşie

bunica

Diagrama rolurilor

lupul

În analiza dramei sunt suficiente trei roluri pentru a înfăţişa mişcările emoţionale care sunt drame. Aceste roluri de acţiune, spre deosebire de rolurile de identitate la care ne-am referit înainte, sunt Persecutorul, Salvatorul şi Victima. Drama începe când aceste roluri sunt stabilite sau anticipate de public. Nu există dramă fără o schimbare a rolurilor. Aceasta este indicată de o schimbare a poziţiei vectorului din diagramă. În următoarele trei exemple se poate urmări permutarea rolurilor. A. În “Cântăreţul din flaut” eroul începe ca Salvator al oraşului şi Persecutor al şobolanilor, apoi devine Victima a înşelăciunii Persecutorului primar (care nu-i plăteşte onorariul) şi ca răzbunare devine Persecutor al copiiilor din oraş. Primarul se schimbă din Victimă (a şobolanilor) în Salvator (angajându-l pe cântăreţ), în Persecutor (dublă schimbare), în Victimă (copiii lui mor). Copiii se schimbă din Victime Persecutate (şobolanii) în Victime Salvate, în Victime Persecutate de Salvatorul lor (contrast crescut).

Victime Persecutate de Salvatorul lor (contrast crescut). B. În “Scufiţa Rosie” eroina începe ca Salvator

B. În “Scufiţa Rosie” eroina începe ca Salvator (mâncare şi companie pentru bunica : S V, şi prietenie şi instrucţiuni pentru lup: :S V). În schimbarea de suspans ea devine Victimă pentru Persecutorul lup ( P V), care într-o schimbare

V), care în acest act joacă

două roluri deodată (viteză crescută), de asemenea Salvează pe Scufiţa Roşie şi pe bunica

V). Într-o versiune a poveştii, Scufiţa Roşie, jucând toate trei rolurile, se transformă

în Persecutor îndesând pietre în burta lupului împreună cu pădurarul. Schimbările bunicii

neaşteptată este Victimă a pădurarului Persecutor ( P

( S

sunt: V

S,

V

P, V

S

; lupul: V

S, P

V,

C. În “Cenuşăreasa” eroina se transformă din Victimă dublu Persecutată (mama şi surorile vitrege) în

C. În “Cenuşăreasa” eroina se transformă din Victimă dublu Persecutată (mama şi surorile vitrege) în Victimă triplu Salvată (zâna ursitoare, apoi şoarecii, apoi prinţul) şi din nou în Victimă Persecutată (după miezul nopţii), apoi Victimă Salvată din nou. O analiză brută a intensităţii dramei pentru ea, prin totalizarea transformărilor, ne dă un număr de 8

transformari: V pp

Vpp

Vsss

Vs.

ne dă un număr de 8 transformari: V pp Vpp Vsss Vs. Drama se compară cu

Drama se compară cu jocurile tranzacţionale, dar drama are un număr mai mare de evenimente, un număr mai mare de permutări per eveniment şi o persoană adesea joacă două sau trei roluri odată. Jocurile sunt mai simple şi există o mişcare majoră. Victima devine Persecutor şi Salvatorul devine Noua Victimă.

P

V

S

Diagrama locaţiei simplifică mişcările de locaţie prin vectorul axei majore Aproape şi Departe care au subdiviziuni în Închis şi Deschis, în Public şi Privat (spaţiu). Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama Scenariului (de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea din faţă în Oz) şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc). Mulţi alţi factori pot fi adăugaţi pentru a creşte gradul de contrast precum şi pentru a intensifica drama rolurilor, cum ar fi momentul zilei, anotimpul, temperatura, nivelul zgomotului, lumina, dimensiunile, simbolurile inconştiente, etc. China şi peisajul joacă un rol important în romanele istorice care arată transformări ale personajului odată cu transformările istoriei.

În diagramă cifrele se referă atât la exemple din basme, cât şi la locuri reale:

Privat

Public

Privat

Public

Deschis

1

2

5

6

Deschis

Închis

3

4

7

8

Închis

APROAPE

DEPARTE

1. Locuri apropiate deschise şi private: luminiş în pădure, iaz, curtea din faţă, acoperiş;

2. Locuri apropiate deschise şi publice: piaţă, teren de joacă, parada pe stradă, bazin de înot, stadion, şosea;

3. Locuri apropiate închise şi private: iaz, cuptor, vizuină, dormitor, cabinet

medical, creier;

4. Locuri apropiate închise şi publice: tavernă, teatru, boxa martorilor, masa de

şedinte, camera de conferinţe, lifturi, vestiare, supermarket, cazinouri, spitale;

5. Locuri îndepărtate deschise şi private: covor zburător, deal, grădina fermecată,

Caleea Lactee, tundra, cerul, deşertul, preeria, plaja liniştită, drum de safari;

6. Locuri îndepărtate deschise şi publice: împărăţii magice, vapoare, staţiuni de

schi, câmpuri de bătălie, plaje de vară, oraşe Europene, Timbuktu, rai;

7. Locuri îndepărtate închise şi private: peşteră, grotă, casa de turtă dulce, burta

balenei, turnul castelului, staţie spaţială, mormânt egiptean, iglu, clopot de scufundare, cadavru, pasaje subterane;

8. Locuri îndepărtate închise şi publice: ţara minunilor, castele, hotel de vacanţă,

şcoala de corecţie, casele sclavilor, barăci militare, cabarete, catedrale. Imaginea unei călătorii între oricare din categoriile de mai sus într-o singură zi scoate la iveală drama în mutarea locaţiei. Diagrama în cadrul diagramei pentru o locaţie mai fină poate fi făcută pentru analiza prin retragerea întregii diagrame a locaţiei în cadrul oricăreia din cele 8 subdiviziuni. De exemplu contrastul între a fi închis într-un spaţiu deschis (cabină telefonică exterioară, rachetă, etc) şi a fi într-un spaţiu închis care este atât privat cât şi public (capelă, sală de aşteptare, etc). În terapie diagrama locaţiei poate fi folosită pentru a ilustra vizual schimbările de locaţie făcute de o persoană, şi câteodată pentru comparaţie cu altele. Poate fi util pentru a arăta tiparele de călătorie ale unei persoane şi a le asemăna cu tiparele scenariului. Multe poveşti clasice au tipare de tip Odisee care includ multe călătorii, în timp ce altele au perioade lungi de somn fără nici o călătorie, cum este “Frumoasa din pădurea adormită”. Un tipar de călătorie dintr-un basm, de exemplu casă- pădure- luminiş depărtat- casa de turtă

dulce, poate fi cartografiat numeric pentru referinţă. Structurarea spaţiului, ca şi a timpului, poate fi utilă în mod similar. Vizual ilustrează opt preferinţe posibile şi arată unde-şi petrece timpul o persoană. Pentru tiparul unui scenariu, scena sfârşitului tragic al cuiva poate fi localizată dinainte şi o “călătorie a scenariului” poate fi evitată. Schimbările în spaţiile vieţii pot duce la schimbări semnificative. Se pot stabili decizii importante în viaţă intrând în noi localizări ale scenariului, cum ar fi o slujbă nouă, o casă nouă, o vacanţă sau intrarea în terapie. Schimbările de spaţiu pot duce însă şi la anxietate de separaţie sau anxietate de sosire, adesea cu semnificaţie pentru scenariu.

Interpretările referitoare la camera în care locuieşte o persoană din punct de vedere psihologic, cu imaginaţia şi concretizarea realităţii, a fost multă vreme o parte a tehnicilor terapeutice în analiza tranzacţională. Oamenii îşi pot căra camerele din scenariu după ei, ducând la lucruri cum sunt conferinţe publice în dormitor, vorbitul în baie singur, etc. Injuncţiile parentale pot influenţa aceste lucruri, de exemplu: “Nu-ţi părăsi niciodată casa” şi “Fi în două locuri deodată”. Un copil este expus la mituri influente, basme şi povestiri clasice într-un mod care diferă de la o familie la alta şi de la o cultură la alta. Culturile diferă nu numai prin selecţia naturală a poveştilor populare care sunt spuse şi tipărite, dar şi în versiunile disponibile ale acestor poveşti. De exemplu “Cenuşăreasa” şi “Scufiţa Roşie” au mai mult de 6 finaluri artificiale diferite. O mamă care citeşte povestea copilului ei are posibilitatea de a alege versiuni fericite, triste, violente, lipsite de autenticitate, etc. Vârsta şi starea civilă a mamei sau preferinţa pentru copil îi pot influenţa alegerea. Multe poveşti includ “a scăpa de copil pentru un timp” indicând că ar putea fi terapeutice pentru mamă, un mod de comunicare cu copiii, şi ele trec de la o generaţie la alta atât datorită preferinţei mamei cât şi a copilului. Cititorii furnizează copilului un rol din scenariu. Uneori o persoană nu-şi poate aminti povestea preferată din copilarie, dar mama acelei persoane îşi va aminti cu siguranţă. Matricea scenariului a fost folosită pentru urmărirea permisiunilor parentale şi injuncţiilor. Zâmbetul cald al mamei poate însemna “acesta eşti tu” şi poate adauga un “Nu gândi- Fi Cenuşăreasa” în matricea scenariului. În spiritul amuzamentului şi al contractului “Hai să ne prefacem” dintre copil şi mamă, pot apare importante injuncţii: “Nu gândi”, cum ar fi: “Nu observa personajele minore”, “Nu acorda atenţie finalului”(Pay-off), şi “Treci prin asta iar şi iar”. Basmul este foarte eficace şi “prinde” dacă reiterează “mitul familiei” din jurul copilului şi dacă furnizează matricea timpului longitudinal pentru injuncţia care trebuie îndeplinită.

1. Dramaterapia

Se bazează pe crearea unei “piese de teatru” în jurul unei poveşti şi ajută astfel la identificarea cu personajul, descoperirea finalului şi reţinerea rezultatului. Prin punerea în scenă a poveştii se creează o metaforă de tip experienţial. McCormack (1989) susţinea că însăşi psihoterapia este o metaforă de tip piesă de teatru.

psihoterapia este o metaforă de tip piesă de teatru. 2. Videoterapia Videoterapia sau cinematerapia este

2. Videoterapia

Videoterapia sau cinematerapia este folosită ca intervenţie metaforică. Clienţii se pot identifica cu probleme similare celor pe care le au pentru a construi strategii eficace de ieşire din situaţie. Clienţii sunt rugaţi să urmărească anumite filme şi subiectul lor este discutat în şedinţele de terapie. Videoterapia foloseşte imagini care cer clientului să introducă în poveste conţinutul personal pentru a construi înţelesuri relevante, ducând la o schimbare.

În cinematerapie sau videoterapie există de altfel liste de filme care se utilizează pentru diferite problematici, iar unele din aceste filme sunt folosite în mod similar intervenţiilor hipnotice.

sunt folosite în mod similar intervenţiilor hipnotice. 3. Jucăriile ca metafore Jucăriile sunt folosite atât în

3. Jucăriile ca metafore

Jucăriile sunt folosite atât în psihoterapia copilului, cât şi a adultului. Jucăria ca obiect are o încărcătură metaforică, ea simbolizează un anumit personaj, fantezie sau situaţie de viaţă. De multe ori este mai uşor să atribuim comportamente, sentimente sau gânduri păpuşii, şi păpuşa îşi poate lua libertatea de a spune sau a face ceea ce clientul consideră că nu poate face el însuşi. Jocul ajută la dezvoltarea sinelui, la interacţiunea minte-corp şi la rezolvarea conflictelor. Facilitează dezvoltarea identităţii şi aptitudinilor sociale, şi modelează comportamentul şi rolurile adecvate cultural.

4. Umorul ca metaforă

şi rolurile adecvate cultural. 4. Umorul ca metaforă Râsul este o activitate umană timpurie, care apare

Râsul este o activitate umană timpurie, care apare în jurul vârstei de 4 luni. Râsul pare a fi un mecanism funcţional care ajută la adaptarea la problemele vieţii. Umorul este folosit pentru a ne descurca cu diferite situaţii de viaţă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm sentimentele, şi pentru a ne conecta cu alţi oameni. Ne poate ajuta să ne dezvoltăm stima şi coerenţa, să creştem calitatea interacţiunilor noastre cu alţi oameni şi să punem bazele unei bune relaţii. Umorul poate ajuta la aplanarea conflictelor, schimbarea dispoziţiei şi îmbunătăţirea percepţiei vieţii.

5. Alte metafore

Ritualurile terapeutice, recadrarea, sculptura familială, obiectele, imageria ghidată, meloterapia, art- terapia, sunt forme de psihoterapie metaforică. Unele din cele mai importante metafore sunt cele experienţiale. Crearea experienţei posibilei schimbări este importantă în terapie. Metaforele experienţiale se referă, ca exemplu, la o temă de casă care să ajute clientul să ajungă la rezultatul dorit sau la desfăşurarea unei activităţi în cadrul şedinţei terapeutice sau în afara ei.

Învăţăm mai mult prin experienţă, aşa cum copilul învaţă să meargă prin propria experienţă, în care părinţii îi întind o mână de ajutor.

6. Hipnoza ca tehnică metaforică

Hipnoza în sine este o intervenţie de tip metaforic. Ea se bazează pe crearea unei imagini, pe accesarea nivelului inconştient, pe limbajul de tip Ericksonian. Metafora se aplică în confruntarea cu acele probleme care pe de o parte sunt reflectate, trăite de client ca fiind imposibil de rezolvat, dar în care terapeutul întrezăreşte posibilitatea efectivă de a fi modificate, în cadrul cărora clientul se declară incapabil să producă soluţii viabile sau abordări care ar putea fi aplicate cu succes. În toate aceste cazuri recursul la metaforă poate furniza un “brânci” pentru a ieşi din punctul mort al deznădejdei, al neputinţei sau blocării de care dă dovadă clientul când se simte paralizat în faţa dificultăţilor. Seamănă mult cu interpretarea viselor. Clientul este întrebat: “ După tine, asta ce ar putea însemna?” şi prin asociere liberă se ajunge la găsirea înţelesului. O aplicaţie des utilizată a hipnozei ca metaforă este aceea din hipnoanaliză, respectiv catalizarea prin metaforă hipnotică a analizei trăirilor, comportamentelor şi gândurilor clientului, precum şi analiza “visului” hipnotic. Clientul se angajează în verbalizare, dramatizare, joc terapeutic, desen, etc., şi se poate elimina astfel “intelectualizarea” procesului analitic. Astfel hipnoanaliza facilitează expresivitatea. Hipnoanaliza cuprinde ca tehnici de bază asociaţia liberă, inducerea “visului” hipnotic, scrisul automat, desenul hipnotic, jocul terapeutic, regresia, “privirea în oglindă”, inducerea conflictului experimental, metaforele pentru abordarea inconştientului.

1. Metafora terapeutică din perspectivă psihologică

Metafora nu este pur şi simplu un fenomen lingvistic. Este un mecanism conceptual prin care înţelegem concepte abstracte şi realizăm judecăţi abstracte. Deşi o bună parte din sistemul nostru conceptual este metaforic, o parte semnificativă este non-metaforică. Metafora ne permite să înţelegem un subiect abstract în termeni mai concreţi sau cel puţin în formă mai concisă. Harta metaforei nu este un algoritm matematic. Ea se bazează mai degrabă pe corespondenţa experienţelor noastre decât pe similitudine. Este o modalitate compactă de reprezentare a unui subset de trăsături cognitive şi perceptive şi permit unui număr mare de informaţii să fie transferate. Metafora ne permite să vorbim despre experienţe care nu pot fi descrise literal. Prin imagerie metafora asigură o reprezentare vie şi astfel memorabilă a experienţei percepute. Peivio (1993) spunea că metaforele sunt procese cognitive care au loc în cadrul unei reprezentări cognitive şi a unei reţele de memorie. Înţelegerea metaforei implică reţinerea informaţiei pe termen lung, asociată cu termenii metaforici. Metafora implică imagerie, asociaţii verbale, reprezentări abstracte şi producţie lingvistică, respectiv imageria şi procesele verbale sunt combinate. Imageria ajută la stocarea eficientă a informaţiei şi asigură flexibilitatea. Se presupune că metafora este o structură lingvistică care poate fi concepută ca “matrice” sau “punte” care favorizează funcţionarea la nivel de gândire şi emoţie prin intermediul simbolului, înainte ca emoţia să apară în limbaj sub formă de gândire conştientă. Metaforele au atât înţeles emoţional, cât şi cognitiv. Lakoff (1980) clasifică metaforele în termeni de structuri cognitive care permit procesarea informaţiei:

metaforele ontologice, care se nasc din experienţa corporală şi sunt legate de obiecte neînsufleţite metaforele de orientare, care furnizează orientarea în dimensiuni sau coordonate care se schimbă metafore emoţionale, ce funcţionează ca matrici ce permit exprimarea emoţiilor şi stărilor afective metafore structurale sau cognitive, în care se compară concepte abstracte, cum sunt

dragostea sau liberatatea, şi sunt un amestec de metafore ontologice şi de orientare. Extensiile metaforice produc schimbări ale înţelesului la nivel de limbaj. Dar în toate culturile metaforele îşi menţin calitatea structurală pentru că:

produc imagini

compară două cuvinte, percepţii, lucruri sau concepte diferite

au un înţeles literal şi unul figurativ

înţelesul literal iasă din context Lokoff şi Johnson (1980) spuneau că metafora combină două tendinţe conceptuale diferite pentru a produce o nouă semnificaţie. Acest fenomen de cartografiere a unui domeniu cognitiv se realizează printr-o serie de entităţi ce formează un “domeniu sursă” şi

calităţile transferate devin “un domeniu ţintă”. Asemenea cartografieri sunt asimetrice şi parţiale. Se pot proiecta tipare din domeniul sursă în domeniul ţintă.

3.1. Abordarea metaforică în programarea neurolingvistică

În conformitate cu John Grinder “Tot ceea ce nu este concret este metaforic- în mod clar, aceasta implică marea majoritate a experienţelor noastre de zi cu zi. Relaţia pe care o avem cu inconştientul este cel mai important factor care determină succesul nostru în viaţă, şi aceasta este o metaforă.” Metafora este parte integrantă a noului cod NLP. Ea asigură cadrul de iniţiere a schimbării şi de dezvoltare a competenţelor prin poveşti, activităţi şi exemple care în aparenţă nu au prea mult de-a face cu problema clientului. Această aparentă confuzie ne permite să transmitem idei şi să invităm la noi asociaţii, care apoi devin experienţă de viaţă. Metafora are şi funcţia de iniţiere şi menţinere a schimbării organizaţionale, din perspectiva programării neurolingvistice, compunerea şi utilizarea metaforelor devenind o abilitate utilă la nivel de management, astfel încât prin utilizarea metaforelor să se reducă rezistenţa la schimbare în cadrul organizaţional. John Grinder şi Carmen Bostic sunt “maeştrii metaforei” în programarea neurolingvistică în ultimii ani, atât în ce priveşte metaforele verbale cât şi cele non-verbale. Conform teoriei NLP metafora este mai uşor de acceptat ca formă de comunicare verbală şi utilizarea ei se bazează din punct de vedere teoretic pe paradigma lui Wolfram. Paradigma lui Wolfram asupra schimbării susţine că procesele non-liniare sunt în mod tipic reprezentate de seturi de ecuaţii diferite. Atunci când ne confruntăm cu un fenomen complex anticipăm acel fenomen printr-un complex corespondent, respectiv prin reprezentarea proceselor non-liniare ca seturi de ecuaţii diferenţiale, care din punct de vedere matematic sunt dificil de calculat. Wolfram arată însă că există o alternativă, strâns legată de teoria automatului (care stă la baza teoriei programării neurolingvistice), şi anume crearea de sisteme de reguli nonconformiste. Cu un simplu set de reguli nonconformiste este posibilă generarea unui fenomen extrem de complex şi aceste seturi de reguli pot servi drept modele pentru procesele non-liniare. Aceasta este practic o metaforă matematică asemănătoare cu geometria non- Euclidiană, abstractizată înainte de posibilitatea aplicării sale practice, geometrie care face abstracţie de axioma paralelelor.

Sistemele formale sunt astfel privite ca tipuri speciale de metafore. John Grinder îl cita de altfel pe Carl Marx, spunând că “dacă nu ar exista diferenţe între aparenţă şi realitate, nu am avea nevoie de ştiinţă.” Cu alte cuvinte, orice explicaţie sau descriere a unui fenomen este o metaforă, şi uneori metaforele sunt verbale, alteori formale- ca de exemplu teoria automatului sau a sistemelor nonconformiste. Toate explicaţiile reduc în acest fel complexitatea fenomenului descris. În consecinţă, utilizarea metaforei terapeutice poate fi o modalitate de evitare a reducţionismului. Practic programarea neurolingvistică se bazează pe combinaţia dintre modelul Meta a lui John Grinder şi Richard Bandler, ca metodologie lingvistică de explorare şi influenţare a modelului clientului asupra lumii- respectiv experienţa senzorială, şi modelul Milton, referitor la arta limbajului pentru a utiliza experienţa nespecifică şi conceptuală în scop terapeutic. La ora actuală David Grove a introdus o nouă metodă de abordare derivată din NLP în care se lucrează direct cu experienţa metaforică şi simbolică a clientului. Abordarea la acest nivel necesită un nou model lingvistic, numit “limbajul curat”, abordarea în sine fiind descrisă ca “modelul metaforic”. NLP-ul este extins cu încorporarea constructelor simbolice şi metaforice. Metaforele Groviene diferă de cele “clasice” prin faptul că sunt generate în întregime de experienţa clientului, sunt reprezentate ca şi constructe interne folosind modalităţi vizuale, auditive şi kinestezice, şi sunt codificate prin atribute simbolice care au înţeles şi semnificaţie pentru client. De exemplu, dacă clientul folosşte o expresie de genul “Continui să mă lovesc de un zid”, atributele zidului sunt considerate ca având semnificaţie pentru problema de prezentare (Cât de mare este zidul? Din ce este făcut? Câte cărămizi conţine?, etc). În plus locaţia zidului în relaţie cu cel care îl descrie, secvenţa evenimentelor, direcţia din care este privit devin evenimente în cadrul metaforei şi parte a comportamentului repetitiv. Grove numeşte aceasta mecanismul replicativ.

3.2. Abordarea metaforică în psihoterapia cognitiv- comportamentală

Psihoterapia cognitivă se centrează pe gândurile şi credinţele care produc stressul emoţional. Scopul psihoterapiei este acela de a ajuta clienţii să renunţe la gândurile distorsionate şi să le înlocuiască cu gânduri “sănătoase.” Prin procesele interactive din terapia cognitiv- comportamentală se apelează practic la metafore terapeutice, folosite ca metode de învăţare cognitivă sau comportamentală. Graniţele gândirii şi credinţelor sunt extinse. Una din tehnicile frecvent folosite pentru schimbarea perspectivei clientului asupra semnificaţiei evenimentelor este cea a caleidoscopului. Caleidoscopul, o jucărie pentru copii, reflectă lumina în diverse moduri pe măsură ce lentila este rotită. Persoana roteşte caleidoscopul ca metaforă pentru schimbare, pentru reconstrucţie De altfel cele mai multe tehnici cognitiv- comportamentală sunt de natură metaforică. Se presupune că experienţa umană a învăţării este dominată de analogie şi metaforă. Învăţând transformăm ceea ce este străin în ceva familiar, ca de exemplu atunci când comparăm inima cu o pompă. Atunci când creăm, modificăm contextul şi transformăm ceva familiar în ceva nefamiliar. Procesele de comparare a diferenţelor şi similitudinilor ajută la conceptualizarea unei noi perspective. De altfel teoriile moderne susţin că relaţiile sociale umane sunt asemănătoare fizicii cuantice. Ideea clasică a obiectivităţii- aceea că lumea are o stare difinită a existenţei independentă de oservaţie, a fost radical schimbată de fizica cunatică. Pagels, în 1982, spunea că “Starea

actuală a existenţei depinde parţial de modul în care o observăm şi de ceea ce alegem să vedem. Realitatea obiectivă trebuie înlocuită de realitatea creată de observator.” Cadrul conceptual al realităţii create de observator este transpus în lumea înconjurătoare prin funţionarea minţii umane.

3.3. Abordarea metaforică în psihanaliză

În comparaţii un lucru este ca şi celălalt; în metafore un lucru este celălalt. În metaforele “vii” ecuaţia este înţeleasă ca analogie, în timp ce în metaforele “moarte” este acceptată identitatea de termeni. În psihanaliză metaforele “vii” au tendinţa de a regresa spre “metafore moarte” prin gândirea şi acţiunile analistului şi analizandului. Conceptele anlitice sunt uneori simple reiterări ale fanteziilor inconştiente, care sunt metafore “moarte”. Ceea ce se încearcă este procesul invers, de re-transformare a metaforelor “moarte” în unele “vii”. Pe de altă parte psihanaliza în sine este la rândul său o abordare terapeutică metaforică. Se pleacă de la premiza că cele mai multe evenimente cotidiene pot fi privite ca fiind metafore. Visele sunt un exemplu clasic de metaforă pentru lumea conştientă, iar interpretarea viselor este o metodă metaforică. Metafora nu este doar o formă de exprimare verbală, ci un mod de gândire larg răspândit, fundamental şi sistematic, din perspectiva psihanalitică. Se susţine că adesea ne gândim la obiecte, proprietăţi sau relaţii dintr-un domeniu (numit domeniu ţintă) şi în mod sistematic încadrăm aceste obiecte şi proprietăţi în alt domeniu (numit domeniu sursă). Acestea sunt ceea ce numim metaforele conceptuale. Probabil cele mai cunoscute metafore în psihanaliză sunt metodele Jungiene, respectiv amplificarea mitologică şi imaginaţia activă. Miturile sunt considerate valoroase din punct de vedere psihologic pentru anumite vise, fantezii şi experienţe ale oamenilor moderni, prin similitudinea acestora cu miturile. Jung argumenta că zeii există, dar numai metaforic şi în mărime naturală. În conformitate cu teoria sa psihismul este intrinsec mitopoetic, iar “psihologia este o mitologie modernă.” Psihanaliza consideră metafora o realitate subiectivă bazată pe reflectare. Ceea ce vedem şi trăim când ne privim în oglindă este un chip cu noi dimensiuni. Prin percepţia imaginii reflectate apare o nouă realitate. Astfel, prin reflectare ne aprofundăm cunoaşterea proprie prin faptul că avem experienţe proprii care nu ar fi fost posibile fără ajutorul oglinzii.

3.4. Abordarea metaforică în psihodramă

Psihodrama se bazează în primul rând pe metaforă, pe plus-realitate. Imaginaţia este dimensiunea vieţii noastre care se află la baza plus-realităţii. Invitaţia de a face apel la imaginaţie este punctul central al psihodramei, ca şi al hipnozei şi terapiei prin joc. Psihodrama asigură, ca metaforă, distanţarea şi protecţia eului, funcţionează ca intermediar între acţiune şi reflecţie pasivă, subiectivitate şi obiectivitate, spontaneitate şi calcul; duce la schimbarea seturilor atitudinale şi prin utilizarea imageriei ne ajută să intrăm în lumea complexă a sentimentelor, complexelor mitologice şi dimensiunilor spirituale. Psihodrama se bazează în mare măsură pe teoria rolurilor. Se pleacă de la presupunerea că oamenii îşi definesc rolul propriu şi pe al altora prin învăţare socială, că îţi formează expectanţe legate de rolul propriu şi al altora, că îi încurajează pe ceilalţi să acţioneze conform rolului în care “i-au distribuit” şi că vor acţiona în conformitate cu rolul adoptat.

Prin implicarea teoriei rolurilor este implicat modelul pluralist al psihismului, conform cu teoria psihodramatică. Psihoterapia care tratează fiecare parte a psihismului ca rol ce poate fi pus în scenă are mai mari şanse de promovare a schimbării. Este utilizată înclinaţia naturală de “a spune poveşti”, ca metodă de schimbare terapeutică, de la trăirea propriei vieţi ca şir de evenimente la găsirea unor sensuri care pot fi interpretate ca parte a procesului de învăţare şi dezvoltare. Prin aceste caracteristici psihodrama devine o metaforă experienţială.

2. Funcţiile metaforei terapeutice

In context terapeutic metaforele sunt utilizate ca unelte pentru transformare, facilitând noi moduri de gândire, simţire şi comportament. Construite adecvat ele sunt foarte puternice şi eficace în facilitarea schimbării pentru că ele comunică direct cu mintea inconştientă, ocolind facultăţile critice ale minţii conştiente.

După Esparza (2001) metaforele şi poveştile, în context terapeutic pot:

- Să furnizeze un mecanism cheie pentru schimbarea modului propriu de reprezentare a

lumii.

- Să determine amintirea a ceva

- Să ilustreze, demonstreze sau explice un punct de vedere

- Să creeze realităţi alternative

- Să deschidă noi posibilităţi şi strategii.

- Să normalizeze sau să recontextualizeze o poziţie particulară sau un anume conţinut.

- Să transporte multiple nivele de informaţii.

- Să faciliteze noi tipare de gândire, simţire şi comportamente.

- Să stimuleze gândirea laterală şi creativitatea.

- Să recadreze sau reformuleze o problemă sau situaţie.

- Să introducă un dubiu într-o poziţie care susţine că există doar o singură cale.

- Să ofere sau ghideze asociaţii şi gândirea în anumite direcţii.

- Să permită clientului să-şi formuleze o opinie sau să îşi găsească direcţia proprie.

- Să ocolească defensele egoului.

- Să permită clientului să proceseze direct la nivel inconştient (sugestii indirecte)

- Să schimbe subiectul sau să redirecţioneze discuţia.

- Să sugereze soluţii sau noi opinii.

- Să creeze un pasaj între conştient şi inconştient.

- Să trimită sugestii minţii inconştiente

- Să îmbunătăţească alianţa terapeutică şi comunicarea

- Să faciliteze accesarea experienţelor resursă

- Să îmbunatăţească dispoziţia.

Recitarea de formule, practicarea ritualurilor sau jocul pot pregăti din punct de vedere psihologic acei clienţi care au dificultăţi în confruntarea cu situaţii dureroase sau trările asociate evenimentelor neplăcute. Procesul terapeutic poate fi în mod constant „sabotat” de către client, prin rezistenţele mobilizate- cel puţin din punct de vedere analitic. Pe de altă parte introducerea metaforelor terapeutice poate facilita procesul schimbării prin utilizarea rezistenţelor ca material care promovează schimbarea.

Frecvent clienţii îşi aduc propriile metafore în terapie şi dacă îi ascultăm cu atenţie le putem sesiza. Expresiile folosite de client au adesea încărcătură metaforică, şi pe de altă parte clientul poate exprima metaforic ceea ce doreşte şi nu poate exprima în mod direct. Cazurile clinice care urmează sunt exemple de utilizare în terapie a metaforelor furnizate sau sugerate de clienţi.

5.1. Cazul “clientei sinucigaşe”

Una dintre clientele care s-a prezentat la centrul nostru pentru terapia fobiei sociale, ca problemă de prezentare, şi care mai fusese în terapie de două ori până în acel moment, avea printre altele “dorinţa de a se sinucide”, pe care o exprima frecvent. Deşi îşi exprimase această dorinţă de mai multe ori în cursul celor cinci ani precedenţi, nu a trecut niciodată la act.

Ultima dată când exprimase acest lucru a fost trimisă de psihoterapeut la un serviciu de psihiatrie pentru prescrierea medicaţiei, datorită faptului că era considerată o clientă cu risc major. Clienta, pe care o vom numi J., a renunţat la terapie, a refuzat medicaţia şi a început să urmeze şedinţe de relaxare în cadrul serviciului psihiatric, la indicaţia medicului. Cu toate că relata că îi făceau plăcere şedinţele de relaxare, cu ascultarea unui text imprimat audio, simţea că această metodă nu o ajută suficient şi ca urmare s-a decis să facă o a treia încercare de tratament prin psihoterapie. La prima şedinţă clienta a declarat: ”Nu vreau hipnoză, nu vreau să mai explorez conflictele cu mama, nu vreau să mai discut nimic despre trecut. Eu vreau să-mi fie bine în viitor. Ştiu din ce cauză am simptomele pe care le am şi asta nu mă ajută cu nimic. Vreau să mor.” Întrebată de cât timp vrea să moară, clienta a răspuns: “De cinci ani.”, iar la întrebarea cum s-a gândit să procedeze, a răspuns că nu ştie. Aşa că i s-a propus să se gândească la o metodă, pentru că dacă dorinţa ei persista de cinci ani, asta însemna că este o dorinţă justificată. Propunerea, care pare ciudată, se axează pe premiza că “vreau să mor” este o expresie metaforică (intervenţie paradoxală). “Dacă J. cea veche vrea să moară, înseamnă că J. cea nouă este gata să apară.” Clienta a fost de acord cu această afirmaţie, aşa că intervenţia s-a axat pe găsirea unei metode de a o omorî pe J. cea veche. Metoda găsită de clientă a fost aceea de a o “omorî” pe J. mergând să-şi facă manichiura, pedichiura, schimbându-şi coafura, mergând la solar şi schimbându-şi felul de a se îmbrăca. Am căzut de acord ca în săptămâna următoare transformării să facem în cabinet “înmormântarea vechii J.” În săptămâna care a urmat clienta a venit la terapie cu o coafură diferită şi a relatat că încă de dimineaţa s-a simţit schimbată, o altă persoană şi era nerăbdătoare să termine cu înmormântarea. Am înmormântat-o pe vechea J. punând într-o cutiuţă un lănţişor care îi fusese dat de mama, şi noua J. a primit din partea terapeutului un alt obiect, pentru noua J., două zaruri, pentru că vechea J. spusese că avea oarecum senzaţia că a jucat zaruri cu viaţa ei.

Clienta continuă să vină la terapie, cu termenul auto- stabilit “până în decembrie”. Fobia socială a dispărut în proporţie de 90%, clienta s-a înscris la facultate, în prezent îşi caută un nou loc de muncă, îşi ajută mama cu care până cu trei luni în urmă nu comunica deloc şi doreşte să iasă din relaţia cu bărbatul cu care este acum şi care este căsătorit. În cursul terapiei am aplicat tehnici de hipnoză, am discutat despre relaţia cu mama, ceea ce s-a întâmplat în trecut, şi toate lucrurile despre care clienta a declarat ferm în prima şedinţă că nu doreşte să discute.

Înţelegerea şi dezvoltarea cadrului metaforic creat de clientă a avut drept beneficii obţinerea unei schimbări rapide, crearea şi consolidarea relaţiei terapeutice, încrederea în demersul terapeutic şi sentimentul că este înţeleasă. Tehnica “înmormântării” este împrumutată din terapia cognitiv- comportamentală, ca intervenţie metaforică de tip ritual.

5.2. “Povestea compulsiei”

M., bărbat de aproximativ 25 de ani, dorea să fie tratat prin hipnoză pentru tulburarea de tip obsesiv- compulsiv pe care o avea de la vârsta de 18 ani. A urmat, până în momentul prezentării la centrul nostru, tratament psihiatric- farmacoterapie şi şedinţe de relaxare. Clientul avea un limbaj destul de simplu, fiind de altă naţionalitate şi vorbind destul de prost limba română, astfel că modelul lui de comunicare semăna mai degrabă cu al unui copil. Găsea destul de dificil să relateze care îi erau problemele şi avea dificultăţi în a înţelege terapeutul. Repeta de multe ori acelaşi lucru pentru a fi sigur că a fost înţeles, mai ales că mama lui era una din persoanele care nu înţelegeau ce se întâmplă cu el. Peste dificultăţile legate de limbă, intervenea astfel un mecanism transferenţial. Prescripţiile de tip cognitiv- comportamental, respectiv “temele de casă” (ele însele intervenţii de tip metaforă) nu au dat nici un rezultat. Însă clientul părea receptiv la poveşti. Deşi părea să aibă dificultăţi în înţelegerea cuvintelor terapeutului, poveştile le înţelegea foarte bine pentru că ele foloseau propriul lui limbaj şi model de comunicare. În consecinţă i s-a cerut să construiască o poveste cu titlul “povestea compulsiei”. Povestea compulsiei suna cam aşa: Compulsia trăieşte undeva în preajmă, are o casă a ei care nu prea îi place, aşa că vine să stea în capul clientului, pentru că ar vrea ca şi clientul la rândul său să nu mai aibă nici o plăcere stând acasă. Compulsia vine pe furiş, de undeva din lateral, de obicei se furişează din partea dreaptă, şi îl determină pe client să verifice de 30-40 de ori câte un lucru: robinetul, lumina, gazul, etc. Clientul nu vedea însă cum ar putea înfrunta compulsia pentru că încercase diverse metode, cum ar fi să fugă de ea sau s-o ignore. Şi compulsia se transforma în frică dacă încerca să facă ceva. În consecinţă i s-a furnizat clientului o potenţială nouă soluţie: “Ei bine, dacă le-ai încercat pe toate şi n-a funcţionat, înseamnă că trebuie să păcălim frica. Te poţi preface că faci ce vrea ea, fiindcă atunci când faci ce doreşte, pleacă.” Am “pus în scenă” povestea clientului, poveste în care terapeutul a interpretat rolul fricii. Şi clientul şi-a găsit soluţia: păcălea frica, spunându-i: bine, voi face cum vrei tu. Dacă frica revenea o întreba: “Ce vrei de la mine?” iar frica îi răspundea “Vreau să verifici robinetul de 20 de ori”. “L-am verificat.” “Atunci spală-ţi hainele de 20 de ori.” Dialogul a continuat până când clientul s-a enervat şi a gonit frica. Şi-a dat seama că o poate speria. Această metodă i-a servit temporar clientului pentru a se simţi mai confortabil şi a putea “să gândească”, după propria expresie. Utilizarea metaforei a fost practic sugestia clientului, prin limbajul folosit încă de la începutul terapiei. Aşa cum a spus mai târziu, nu putea gândi, din cauza fricii, dar putea relaţiona la nivel de metaforă, de basm. Intervenţia aplicată a fost de tip drama terapie.

5.3. Terapia de cuplu sau “de a cui parte se află dreptatea?”

Povestea “de a cui parte se află dreptatea?” a început cu un telefon şi a durat 90 de minute. Un cuplu dorea să vină la terapie doar pentru o şedinţă fiindcă erau despărţiţi de aproximativ 3 -4 luni şi aveau nevoie de o persoană imparţială, un terapeut, care să le spună

de partea cui se afla dreptatea. Nu voiau terapie de cuplu, dar era important pentru ei să ştie cine greşise cel mai mult. Fuseseră refuzaţi de mai mulţi terapeuţi, care le explicaseră că ei nu sunt judecători. După ce au intrat în cabinet şi ne-am prezentat cu toţii, ne-am aşezat în fotolii, după care au fost rugaţi să se ridice, fiindcă era important să aranjăm fotoliile în aşa fel încât să ne asigurăm că fotoliul terapeutului este chiar la mijloc, între ei doi, având în vedere că îşi doreau neutralitatea cu orice preţ. Am măsurat cu atenţie poziţia fotoliului, şi după ce “pregătirile” au fost gata, ne-am aşezat din nou. Cei doi şi-au spus fiecare povestea lui, cu multe amănunte, care au fost verificate de mai multe ori de terapeut pentru a putea “judeca” neutru, imparţial şi corect. După ce povestea s-a terminat terapeutul a început să se gândească. După câteva minute a venit “sentinţa”. Terapeutul s-a deplasat în spatele fotoliului bărbatului, s-a uitat cu atenţie la femeie şi a spus “Da, clar tu eşti de vină. Da.” După care s-a reaşezat pe locul său. Cei doi nu spuneau nimic, uimiţi că judecata venise. După câteva secunde terapeutul s-a ridicat şi a spus: ”Numai puţin. Nu ştiu.” S-a dus în spatele fotoliului ei, s-a uitat la el şi a decis: “M-am răzgândit. Tu eşti de vină”, şi a arătat spre bărbat. După ce a repetat jocul de două ori, cuplul a prins ideea. “Da, depinde din ce punct de vedere priveşti problema. Totuşi, noi vrem o judecată imparţială.” Terapeutul a spus “Aşa e. Aveţi dreptate.” S-a aşezat în mijloc şi a întrebat “Sunt la mijlocul distanţei dintre voi? E important să fiu chiar la mijloc.” S-au uitat atent. “Da”, a venit replica terapeutului. “Păi unde e judecata?” a întrebat bărbatul. “Păi asta e”, a spus terapeutul. În sfârşit cei doi au început să râdă şi au spus “Da, aşa e. Depinde cum priveşti problema.” În următoarea jumătate de oră s-a discutat de ce era important pentru ei să afle cine e vinovatul. Au ajuns la concluzia că se iubesc şi s-au hotărât să plece a doua zi în weekend în excursie. Metafora a fost sugerată de clienţi, care doreau un judecător. Oare de ce nu puteau judeca ei pentru ei înşişi şi de ce era important să afle vinovatul dacă erau despărţiţi şi nu mai aveau intenţia de împăcare? Intervenţia metaforică s-a bazat pe conceptul de “model ideal” din gestalt terapie si pe drama terapie, fiind o metaforă experienţială.

4.

“Ambalajul”

Fiind o metodă de comunicare indirectă, metafora are valoare mai ales în acele situaţii clinice în care comunicarea directă este ineficientă. Metafora poate ajuta sau motiva clienţii care cred că problema lor nu are o soluţie, este eficientă atunci când clientul nu poate accepta ceea ce îi spune terapeutul sau este folositoare atunci când se vehiculează o idee ce ar putea fi deranjantă pentru client. Dar mai mult decât atât, mesajul metaforic are impact mult mai mare decât comunicarea directă. Strategia metaforică leagă problema de rezultatul dorit. Cum am construi o interveţie metaforică prin care să arătăm care este valoarea metaforei? Probabil pornind de la ideea că psihoterapia în sine este o metaforă şi că se bazează în primul rând pe “teatru”.

Bibliografie:

2.

Bandler, R., Grinder, J. “Patterns of the hypnotic techniques of Milton erickson”, vol. I şi II, 1975-1977, Science and Behavior Books

3. Barker, P. “Using metaphors in psychotherapy”, Brunner- Mazel, 1991

4. Battiello, G. “Cognitive- behavioral therapy and metaphor”, Perspectives in psychiatric Care, 2007

5. Berlin, R.M., Orlson, B., Cano, C.E., Engel, S. “Metaphor and psychotherapy”, American Journal of Psychotherapy, 1991 Jul;45(3):359-67.

6. Bettleheim, B. “The uses of enchantment”, Richard Clay Publishers, 1976

7. Blatner, A. “Useful metaphors in psychotherapy”, Metaphoria, 2006

8. Burns, G.W. “101 Healing Stories for Adults”, Wiley Publishing, 1990

9. Erickson, M. “My voice will go with you”, Sidney Rosen, 1982

10. Erickson, M. “The nature of sugegstion and hypnosis”, Irvington Publishers, 1989

11. Friedelberg, R., Gorman, A. “Integrative Psychotherapeutic Processes with Cognitive Behavioral Procedures”, published online, 2007, www.springerlink.com

12. Gargiulio, G. “Ontology and metaphor: reflections of the unconscious and the I in the therapeutic setting”, The Chicago Open Chapter for Psychoanalysis, 2005

13. MacCormack, T. , “Believing in make-believe: looking at theater as a metaphor for psychotherapy”, Family process, 1997 Jun;36(2):151-69.

14. Oates, J.D. “Metaphor restructuring: a new approach to therapy”, www.adam.com.au,

2007

15. Tompkins, P., Lawley J. “Meta, Milton and Metaphor: Models of subjective experience”, Rapport Magazine, 36,1996

16. White, M., Epston, W. “Narrative means to therapeutic ends”, Norton and Company,

1990