Sunteți pe pagina 1din 38

Legislatie pentru antreprenori –initierea unei firme

Cap.1
1. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept
1.1. Noţiune
Dreptul afacerilor reprezintă o ştiinţă pluridisciplinară ce are ca obiect de studiu normele juridice
ce reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei şi până la
momentul desfiinţării, respectiv, relaţiile care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi comerciant, pe
de altă parte (dreptul administrativ, fiscal, penal) dar şi relaţiile de drept privat, ceea ce înseamnă
aplicarea unor dispoziţii de drept civil (regimul juridic al bunurilor, protecţia consumatorului), de
dreptul muncii (contractul de muncă, jurisdicţia muncii) şi, nu în ultimul rând, de drept comercial
(profesioniştii, fondul de comerţ, contractele comerciale etc.)[1].
Dreptul afacerilor, ca ramură de drept, este constituit din totalitatea normelor juridice ce
reglementează raporturile sociale care apar în sfera afacerilor. Ca disciplină de studiu, dreptul
afacerilor reprezintă o pluridisciplină juridică care are ca obiect de studiu totalitatea normelor
care reglementează viaţa de afaceri.

1.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept


1.2.1 Delimitări faţă de dreptul comercial.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor
juridice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti ai activităţii comerciale[2].
Prin urmare, dreptul comercial cuprinde doar componente de drept privat, reglementând
activităţile de producere a mărfurilor, de circulaţie a acestora, precum şi de executare de lucrări
şi prestare de servicii, spre deosebire de dreptul afacerilor, care reglementează un domeniu mult
mai larg, aflat şi sub influenţa dreptului public (fiscalitate, dreptul muncii, drept penal al
afacerilor, protecţia consumatorilor, drepturile de proprietate industrială). Astfel, între dreptul
comercial şi dreptul afacerilor există o relaţie parte-întreg, primul reprezentând o componentă
esenţială a celui de-al doilea.
1.2.2 Delimitări faţă de dreptul civil.

Corelaţia dintre dreptul afacerilor şi dreptul civil rezultă cu claritate din art. 3 alin. (1) C. civ.,
care prevede că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum
şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.
Din această dispoziţie putem deduce că prevederile Codului civil constituie dreptul comun şi în
raporturile de dreptul afacerilor. Este cert că dreptul afacerilor se sprijină pe pilonii dreptului
civil teoria generală a obligaţiilor şi patrimoniul, persoana juridică şi bunurile. Totodată,
cuprinde însă şi normele care reglementează instituţii specifice: actele de comerţ, societăţile
comerciale, titlurile de credit, procedura insolvenţei, concurenţa etc., norme al căror câmp de
aplicare nu este întotdeauna identic şi a căror totalitate este mai curând o juxtapunere decât un
ansamblu. Mai mult, dreptul afacerilor are un caracter dinamic, modificările legislative fiind mult
mai frecvente în această ramură de drept, spre deosebire de dreptul civil.
este parte.

1.3. Principiile generale ale dreptului


Principiile dreptului afacerilor provin din doctrina ce abordează principiile dreptului comercial, şi
sunt următoarele:
• în afaceri, actele juridice sunt acte cu titlu oneros;
• în comerţ, totdeauna banii sunt frugiferi;
• în actele juridice de afaceri, în caz de dubiu, se aplică regula care favorizează circulaţia
mărfurilor;
• contractarea în favoarea celui de-al treilea este ceva obişnuit.

CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR


2. Noţiune. Premise
2.1. Noţiune
Raportul juridic este o relaţie socială stabilită între două sau mai multe persoane, fizice sau
juridice, reglementată de o normă juridică specifică (de exemplu: vânzarea-cumpărarea, schimbul
de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrări etc.). Având în vedere particularităţile
dreptului afacerilor, considerăm că, dintre definiţiile raportului juridic întâlnite în literatura de
specialitate, o foarte mare adaptabilitate pentru definirea şi a raportului juridic de drept al
afacerilor este cea conform căreia raportul juridic este o relaţie socială prin care se urmăreşte
satisfacerea unor interese materiale sau de altă natură, reglementată de norma juridică, în care
părţile apar ca titulare de drepturi, şi corelativ, de obligaţii reciproce, realizate, la nevoie, cu
sprijinul forţei publice[1]. Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice, acestea
devenind raporturi juridice de drept al afacerilor.
2.2. Premise Formarea oricărui raport juridic este condiţionată de existenţa concomitentă a
următoarelor premise: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice[2]. Primele două sunt
considerate premise generale sau abstracte, iar cea de-a treia, respectiv existenţa faptului juridic,
este considerată premisă specială, concretă sau minoră. Normele juridice reglementează conduita
subiectelor, fie cu titlu de conferire a unui drept, fie cu titlu de instituire a unei obligaţii. Astfel,
norma juridică are o contribuţie majoră la formarea raportului juridic de drept al afacerilor,
determinând capacitatea subiectelor de drept participante, drepturile şi obligaţiile acestora şi
împrejurările în care raportul juridic se declanşează.
2.3. Subiectele raportului juridic de drept privat.
2.3.1 Subiecte specifice dreptului afacerilor Categorii de subiecte de drept privat
În cadrul unui raport juridic pot participa două categorii de subiecte de drept: persoanele fizice şi
persoanele juridice. Calitatea de persoană fizică o are omul, privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii. Pe lângă acestea, subiecte ale raportului juridic pot fi şi colectivităţile de indivizi,
adică persoanele juridice. De exemplu, societăţile (foste comerciale) constituite în baza Legii nr.
31/1990 privind societăţile, instituţiile de stat din domeniul învăţământului sau al culturii, partidele
politice, sindicatele. Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoană juridică,
trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei condiţii:
a) să aibă o organizare de sine stătătoare, adică să i se precizeze structura internă, modul de
alcătuire a organelor de conducere, de administrare şi de control, precum şi atribuţiile acestora,
modul în care ia fiinţă şi în care poate fi desfiinţată ca subiect de drept;
b) să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor fizice ce compun persoana juridică; c)
să aibă un scop determinat, licit şi moral, în acord cu interesul general, care corespunde obiectului
de activitate al persoanei juridice.
2.3.1.2. Subiecte specifice dreptului afacerilor Până la data de 1 octombrie 2011, data intrării în
vigoare a actualului Cod civil, principalele subiecte de drept al afacerilor erau comercianţii, aşa
cum erau definiţi de art. 7 C. com.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod civil, legiuitorul extinde sfera subiectelor de dreptul
afacerilor, principala categorie de participanţi la viaţa de afaceri fiind în prezent profesioniştii.
În accepţiunea art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti „toţi cei care exploatează o
întreprindere”,
iar potrivit alin. (3), „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către
una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea
ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ”.
Prin afacere înţelegem orice activitate economică organizată sau întâmplătoare, exercitată în
scopul obţinerii de profit.
Stricto sensu, prin afacere înţelegem numai acele întreprinderi economice făcute cu scopul
obţinerii de profit. Ca urmare, excludem de aici activitatea organizaţiilor neguvernamentale
(asociaţii şi fundaţii), afacerile ocazionale şi, discutabil, întreprinderile liberprofesioniştilor. Având
în vedere importanţa identificării exacte a profesioniştilor, în art. 8 alin. (1) Legea nr. 71/2011 de
aplicare a Codului civil sunt enumerate exemplificativ categoriile subsumate noţiunii de
„profesionist” prevăzută de art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale,
astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege.
-sunt consideraţi comercianţi cei care au obligaţia de înscriere în registrul co- merţului, şi anume:
persoanele fizice care exercită comerţul cu titlu de profesiune, individual sau în cadrul unei
întreprinderi individuale ori familiale, societăţile (foste comerciale), regiile autonome, societăţile
cooperatiste, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic cu caracter
economic. Dar profesioniştii nu se rezumă doar la categoria comercianţilor. Un exemplu este dat
de profesiile liberale (sau reglementate) rezervate prin lege persoanelor autorizate să practice
asemenea profesii (avocaţi, notari, practicieni în insolvenţă, mediatori, medici, consultanţi fiscali,
experţi contabili, arhitecţi etc.).
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprindere, pot fi:
a) persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent, respectiv comercianţii
– persoane fizice autorizate, întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii
din cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită profesii liberale sau
reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale), societăţi cooperative, regii
autonome, societăţi civile cu personalitate juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără personalitate juridică (fonduri de
pensii, fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari, executori judecătoreşti), grupurile de
societăţi[1].
2.4. Capacitatea subiectelor raportului juridic
Pentru a putea participa la raporturile juridice, persoanele fizice şi persoanele juridice trebuie să
posede capacitate, care exprimă calitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a fi
subiecte ale raporturilor juridice. Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor. Astfel, se conferă fiinţei umane calitatea de a fi subiect de drept.
A. Capacitatea persoanei fizice Capacitatea este formată din capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este definită ca fiind
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Este o calitate a tuturor persoanelor.
Durata capacităţii de folosinţă este stabilită în art. 35 C. civ., potrivit căruia capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia .

-Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea acesteia de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi asuma obligaţii, personal şi singur, încheind acte juridice civile. Capacitatea deplină de
exerciţiu se dobândeşte în momentul în care persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul (de sex masculin sau feminin, fără distincţie)
care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea
părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei
circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Astfel, prin căsătoria la vârsta de 16 ani, minorii
dobândesc anticipat capacitate deplină de exerciţiu. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani au
capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot participa personal la încheierea actelor juridice, însă nu
le pot încheia decât cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, sau, după caz, a tutorelui sau a
curatorului special, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
-Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează în următoarele situaţii: – deces sau declarare
judecătorească a morţii (moment în care încetează şi capacitatea de folosinţă); – punerea sub
interdicţie judecătorească; – anularea căsătoriei încheiate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani,
nu şi pentru minorul de bună-credinţă, conform art. 39 alin. (2) C. civ.
- Capacitatea delictuală a persoanei fizice. Capacitatea delictuală reprezintă aptitudinea
persoanei fizice de a răspunde pentru faptele sale ilicite, prin care cauzează altora prejudicii
B. Capacitatea persoanei juridice Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă
aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi obligaţii. În ceea ce priveşte începutul capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice, potrivit art. 205 C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării
dobândesc capacitate de folosinţă de la data la care sunt înregistrate.
Pentru persoana juridică capacitatea anticipată de folosinţă se dobândeşte, înainte de data
înregistrării sau de data îndeplinirii altor cerinţe ale legii, şi anume chiar de la data actului de
înfiinţare, însă numai pentru drepturile şi obligaţiile necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil..
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice prin organele sale de administrare.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează în momentul încetării existenţei acestui
subiect de drept, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală,
transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de
lege.
2.3.2. Conţinutul raportului juridic Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor
subiective şi al obligaţiilor care aparţin subiectelor participante la raportul juridic. Drepturile
subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura
pasivă a acestuia. Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care
include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.
2.3.2.1. Drepturile subiective Dreptul subiectiv civil este prerogativa recunoscută de lege
subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o anumită
conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva) şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de
constrângere a statului[1]. Dreptul subiectiv constituie conceptul-cheie prin care se realizează
„trecerea de la identic, la similar” pentru alcătuirea unui „ansamblu juridic, coerent şi
eficient”[2]. Totodată, dreptul subiectiv reprezintă mijlocul tehnic prin care starea de fapt este
convertită în stare de drept[3]. Drepturile subiective se clasifică în:
A. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
B. Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile nepatrimoniale Această
clasificare foloseşte drept criteriu natura conţinutului drepturilor. Dreptul subiectiv civil
patrimonial este acel drept care are un conţinut economic, evaluabil în bani (de exemplu: dreptul
de proprietate, drepturile care izvorăsc din contractele civile sau din faptele ilicite cauzatoare de
prejudicii. Drepturile reale fac parte din categoria drepturilor absolute;
– drepturi de creanţă (jus ad personam) – drepturi în virtutea cărora subiectul activ (creditorul)
poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile reale
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
sunt enumerate drepturile reale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie şi alte drepturi cărora legea le
recunoaşte acest caracter. Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes, dreptul de
creanţă este un drept relativ, opozabil inter partes. În cazul drepturilor reale, titularul îşi poate
exercita dreptul asupra bunului în mod direct, fără concursul unei alte persoane, iar în cazul
drepturilor de creanţă, titularul nu îşi poate realiza dreptul fără intervenţia unei alte persoane. În
cazul drepturilor reale, doar subiectul activ este determinat, cel pasiv fiind format din toate
celelalte persoane, în timp ce în cazul drepturilor de creanţă atât subiectul activ (creditorul), cât şi
subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate chiar din momentul naşterii raportului juridic.
Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor celorlalte persoane de a nu le aduce
vreo atingere, iar drepturilor de creanţă le corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face sau a
nu face ceva. Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este dreptul strâns legat de existenţa şi
individualitatea persoanei, fără un conţinut economic şi neevaluabil în bani. În această categorie
intră: – drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală a persoanei (dreptul la
viaţă, sănătate, onoare, reputaţie, familie, demnitate etc.); – drepturi privind individualizarea
persoanei fizice şi juridice (de exemplu: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la stare civilă,
dreptul la denumire, dreptul la sediu); – drepturi privind creaţia intelectuală (de exemplu:
drepturile de autor şi drepturile conexe, dreptul de inventator, dreptul asupra programelor de
calculator, dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale)..
C. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii Această clasificare a
drepturilor subiective civile se face după criteriul dependenţei dintre drepturi în exercitarea lor.
Dreptul subiectiv civil principal este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă
de existenţa altor drepturi.
Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de
existenţa altor drepturi reale sau de creanţă.
Sunt drepturi reale principale:
a) Dreptul de proprietate sub ambele sale forme – dreptul de proprietate publică (având ca titulari
statul şi unităţile administrativ- teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (având ca titulari
persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ- teritoriale). Titularul unui
drept de proprietate are trei prerogative: jus uten- di (usus) – dreptul de a se folosi de bunul aflat
în proprietatea sa, jus fruendi (fructus) – dreptul de a-i culege fructele şi jus abutendi (abusus) –
dreptul de a dispune de bunul respectiv.
b) Dezmembrămintele dreptului de proprietate, care sunt: – dreptul de uzufruct – dreptul real ce
conferă titularului prerogativa folosinţei şi a culegerii fructelor unor bunuri aflate în proprietatea
altei persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia de a le conserva substanţa; – dreptul de uz –
dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei şi a culegerii fructelor naturale şi
industriale unui bun aflat în proprietatea altei persoane, doar pentru necesităţile sale şi ale
familiei; – dreptul de abitaţie – dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei unei
locuinţe aflate în proprietatea altei persoane. Dreptul de abitaţie este practic un drept de uz ce are
ca obiect o locuinţă; – dreptul de servitute – dreptul real ce conferă titularului unui drept de
proprietate asupra unui bun imobil (numit fond dominant) prerogativa folosinţei unui alt imobil
(numit fond aservit) aflat în proprietatea altei persoane (de exemplu: servitutea de trecere).
Servitutea este definită de Codul civil ca o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul sau
utilitatea imobilului unui alt proprietar; – dreptul de superficie – dreptul real ce constă în dreptul
de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren,
asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
c) Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, care sunt următoarele: – dreptul de
administrare, care aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. – dreptul de
concesiune prin care concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a
bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi a contractului de concesiune; – dreptul de folosinţă cu titlu gratuit care se
acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică; – dreptul de
preempţiune în virtutea căruia titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să
cumpere cu prioritate un bun. Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune
legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării
dreptului de preempţiune de către preemptor. Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop
garantarea unui drept de creanţă, existenţa sa depinzând de existenţa dreptului pe care îl
garantează. Sunt drepturi reale accesorii următoarele: a) Dreptul de ipotecă – drept real asupra
bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii, prin care se garantează obligaţia
debitorului faţă de creditor şi nu presupune deposedarea debitorului. Ipotecile pot fi legale sau
convenţionale. Contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică de către notarul
public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere
în cartea funciară. Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă
autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
d) Dreptul de gaj – drept de garanţie reală mobiliară, prin care se garantează obligaţia
debitorului faţă de creditor şi presupune remiterea bunului mobil al debitorului către creditor.
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată şi se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin
păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei.
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie
prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
ec) Privilegiul – drept conferit unui creditor, decurgând din calitatea creanţei sale, de a fi preferat
celorlalţi creditori ai debitorului, chiar dacă aceştia sunt ipotecari. Privilegiul este preferinţa
acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale, opozabilă terţilor fără să fie necesară
înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul privilegiat
este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai
înainte.
f) Dreptul de retenţie – drept în virtutea căruia deţinătorul unui bun mobil sau imobil –
proprietatea altei persoane – are posibilitatea de a nu-l restitui proprietarului, până când acesta
nu-i satisface creanţa în legătură cu bunul respectiv. Cel care este dator să remită sau să restituie
un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport
de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi
utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Prin lege
se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie. Clasificarea
drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se poate aplica şi drepturilor de creanţă. Sunt
drepturi de creanţă accesorii acele drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, precum:
a) dreptul creditorului de a pretinde debitorului dobânda aferentă (dreptul accesoriu) unei creanţe
(dreptul principal);
b) dreptul de a pretinde penalităţile care are au ca izvor clauza penală;
c) dreptul de a pretinde arvună;
d) dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea.
2.3.2.2. Obligaţia civilă
A. Noţiune La fel ca unele coduri civile moderne, vechiul Cod civil nu definea obligaţia civilă.
Actualul Cod civil defineşte obligaţia în textul art. 1164: „Obligaţia este o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată”.
Orice obligaţie, indiferent de prestaţia care constituie obiectul ei concret, poate fi evaluată
în bani. Sensurile cuvântului „obligaţie” În prezent, termenul de „obligaţie” are mai multe sensuri.
Astfel, prin obligaţie se înţelege raportul juridic civil (obligaţional) în temeiul căruia una dintre
părţi, numită creditor, pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva,
şi care este îndatorat să execute prestaţia datorată sub sancţiunea constrângerii de către stat
B. Clasificarea obligaţiilor
1. După obiectul lor, obligaţiile se subdivid în: – Obligaţia de a da constă în îndatorirea
debitorului de a transfera sau de a constitui, în folosul creditorului, un drept real asupra unui bun
(proprietar, uzufructuar etc.); – Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului de a săvârşi
anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Este o conduită pozitivă care nu este o prestaţie de a da.
Această obligaţie poate fi instantanee, când se execută dintr-o dată (de exemplu: restituirea bunului
împrumutat) sau succesivă, adică se execută în timp (de exemplu: întreţinerea unei persoane); –
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la săvârşirea unuia sau
mai multor acte sau fapte determinate, la care ar fi fost îndreptăţit în lipsa angajamentului asumat
(de exemplu: vânzătorul este obligat să nu tulbure posesia cumpărătorului, obligaţia de a nu face
publică opera o anumită perioadă de timp, obligaţia vânzătorului unui fond de comerţ de a nu
deschide o nouă afacere identică cu cea înstrăinată în aceeaşi localitate sau în acelaşi cartier).
2. După obiectul prestaţiei, obligaţiile se subdivid în: – Obligaţii de rezultat (determinate) sunt
acele obligaţii în care debitorul este ţinut să procure creditorului un anumit rezultat, să
realizeze un scop determinat. Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., „în cazul obligaţiei de
rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”. De exemplu, sunt
considerate obligaţii de rezultat: obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la destinaţie sau de a
transporta o persoană sănătoasă şi nevătămată într-un anumit loc; obligaţia de a restitui bunul
împrumutat la termen; obligaţia constructorului de a edifica o anumită construcţie; obligaţia
antreprenorului de a preda o lucrare contractată; – Obligaţii de mijloace (de diligenţă). Potrivit
art. 1482 alin. (2) C. civ., „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”. Obligaţia de mijloace sau diligenţă este
obligaţia în care debitorul este ţinut să depună diligenţele şi să manifeste strădania pe care o
reclamă urmărirea unui anumit scop sau obţinerea unui rezultat, fără ca însuşi rezultatul urmărit
să constituie obiectivul obligaţiei sale (de exemplu, obligaţia medicului de a trata un bolnav în
scopul însănătoşirii; obligaţia profesorului de a pregăti un elev în vederea unui examen, obligaţia
avocatului de a pune în valoare toate diligenţele şi cunoştinţele pentru a câştiga procesul etc.).
Debitorul nu garantează creditorului că rezultatul urmărit va fi obţinut, aşa cum se întâmplă în
cazul obligaţiilor de rezultat, ci că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat. Pentru ca
debitorul să răspundă contractual, creditorul trebuie să facă dovada că debitorul este în culpa de a
nu fi depus diligenţele necesare şi de a nu fi folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la
obţinerea acelui rezultat. 3. După izvorul lor. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din
orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii. Izvorul obligaţiilor îl constituie
faptele de care legea leagă naş- terea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. În sens
larg, fapta juridică are în vedere atât faptele (în sens restrâns), cât şi actele juridice. – Obligaţiile
născute din acte juridice (contracte, acte juridice unilaterale) Contractul este un act juridic şi
constă în acordul de voinţă încheiat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea,
modifica sau stinge raporturi juridice. Actul juridic unilateral este acel act juridic ce constă în
manifestarea de voinţă a unei singure persoane (de exemplu: testamentul; declaraţia de acceptare
sau de renunţare la succesiune; revocarea mandatului de către mandant; rezilierea unilaterală de
către locatar a contractului de închiriere a unei locuinţe etc.). – Obligaţii născute din fapte juridice
stricto sensu – sunt raporturi juridice de obligaţii care se nasc din conduitele oamenilor (acţiuni
sau inacţiuni), care pot fi licite (îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de afaceri, plata nedatorată)
sau ilicite (fapte juridice cauzatoare de prejudicii). – Obligaţiile născute din fapte care nu sunt
conduite umane, în acele situaţii în care legea le acordă o asemenea semnificaţie juridică, cum
sunt: unele fenomene ale naturii, defectele produselor, sperietura unui animal, ruina edificiului,
explozia unui cazan sau a unui cauciuc. Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă într-un act
de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate. Fapta ilicită
se poate manifesta printr-o acţiune pozitivă sau printr-o omisiune (de exemplu: distrugerea unui
bun; neefectuarea reparaţiilor de întreţinere la un edificiu iar ruina acestuia prejudiciază o altă
persoană etc.). Fapta ilicită mai poartă denumirea de delict. Gestiunea de afaceri este un fapt
juridic prin care o persoană (gerant) săvârşeşte din proprie iniţiativă (fără împuternicire) acte
juridice sau fapte materiale, în folosul sau interesul altei persoane (numit gerat).
4. Deşi orice obligaţie are o natură patrimonială, după forma lor de expresie, care poate diferi, se
poate deosebi între obligaţii băneşti sau pecuniare şi obligaţii în natură. – Obligaţiile în natură se
concretizează în orice prestaţie, mai puţin în una de a da o sumă de bani (de exemplu, a edifica o
construcţie).
– Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au întotdeauna ca obiect prestaţia de a remite sau
de a plăti o sumă de bani creditorului. Între cele două categorii există importante deosebiri de
regim juridic, obligaţiilor pecuniare aplicându-li-se anumite reguli speciale.
5. O altă clasificare a obligaţiilor are loc după sancţiunea juridică care le este proprie. Astfel,
deosebim între obligaţiile civile propriu- zise sau perfecte şi obligaţiile civile imperfecte. –
Obligaţiile civile propriu-zise sau perfecte sunt cele care beneficiază de sancţiune, deci pot fi aduse
la îndeplinire cu ajutorul forţei de coerciţie statală; – Obligaţiile civile imperfecte (naturale) sunt
cele care nu au sancţiuni juridice. Ele sunt raporturi juridice obligaţionale pentru executarea
cărora creditorul nu poate apela la sprijinul organelor de constrângere ale statului, neavând drept
la acţiune în justiţie – în sens material – care să le asigure executarea forţată, îndeplinirea lor fiind
lăsată exclusiv la voinţa debitorului. În acest sens, odată ce obligaţia naturală a fost executată,
debitorul nu mai poate solicita ulterior restituirea. Obligaţiile naturale sunt limitate numeric.
6. După opozabilitatea lor, obligaţiile se clasifică în: – Obligaţii obişnuite – sunt acele obligaţii
civile care incumbă debitorului faţă de care s-au născut. Obligaţia obişnuită este o obligaţie
opozabilă „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă; – Obligaţii reale (propter rem) – sunt îndatoriri
ce corespund unor drepturi de creanţă care, fiind strâns legate de anumite drepturi reale sau de
posesia unor lucruri, au opozabilitate mai largă, caracterizându-se prin absenţa unei legături
stricte cu persoana debitorului iniţial determinat (de exemplu, obligaţia stabilită prin lege
deţinătorilor de pământ să execute anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare sau să ia măsuri pentru
conservarea calităţii solului). Ele apar ca sarcini (reale) impuse celor ce stăpânesc un bun, în
special proprietarilor, care sunt ţinuţi de o anumită conduită tocmai pentru că stăpânesc un bun
(obligaţia de a cultiva terenul). La aceste obligaţii nu se poate determina un creditor propriu-zis,
sancţiunea lor fiind de cele mai multe ori de drept administrativ (amenda contravenţională),
aplicată, dar nu în beneficiul unui creditor, ci al unei autorităţi publice; – Obligaţii opozabile şi
terţilor (scriptae in rem) – sunt acele obligaţii strâns legate de posesia bunului, creditorul
neputându-şi satisface dreptul său decât doar dacă posesorul actual va respecta dreptul. Este acea
obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe
persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv. Specific este faptul că
executarea lor poate fi cerută şi unei alte persoane decât debitorul iniţial. Fiind legate de lucru,
obligaţiile scriptae in rem însoţesc bunul, care, trecând dintr-o mână în alta, îşi schimbă stăpânul,
care va fi ţinut să execute aceeaşi prestaţie la care era ţinut antecesorul său (de exemplu, în cazul
înstrăinării imobilului ce constituie obiectul locaţiunii, noul proprietar este obligat, în anumite
condiţii, să respecte contractul de locaţiune încheiat de vechiul proprietar).
2.3.3. Obiectul raportului juridic
2.3.3.1. Noţiunea de obiect juridic şi noţiunea de obiect material Obiectul raportului juridic civil
constă în acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde de la subiectul pasiv,
respectiv pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică conduita sau prestaţiile
părţilor[1
2.3.3.2. Obiectele materiale ale raporturilor juridice civile – bunurile şi clasificarea lor Bunul
reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile omului, adică are o
existenţă materială. Bunurile sunt lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor materiale şi
culturale, susceptibile de apropriere sub forma drepturilor patrimoniale[2].

Bunurile sunt definite în art. 535 C. civ. ca fiind lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial. Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial ce aparţin unei persoane.
Bunurile au fost clasificate în funcţie de diferite criterii:
a) După modul de percepere, acestea se împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale: –
bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile prin
simţurile umane; – bunurile incorporale sunt valori economice care au o existenţă ideală, abstractă
(acţiuni, obligaţiuni, titluri de valoare, drepturi de creanţă).
b) După regimul de circulaţie a bunurilor, acestea se împart în bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil: – bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Această categorie de bunuri poate fi
subclasificată în: – bunurile care pot circula în mod liber, putând fi dobândite sau înstrăinate de
orice persoană (de exemplu: bunurile de uz casnic, bunurile de consum). Această categorie
reprezintă regula în materie; – bunurile supuse unui regim special de circulaţie, restricţiile în
circulaţie privind persoanele care le pot dobândi sau înstrăina ori condiţiile în care se pot încheia
actele juridice (de exemplu: armele, muniţiile şi materiile explozive; deşeurile toxice; produsele şi
substanţele stupefiante; metalele, pietrele preţioase şi semipreţioase; obiectele de cult; documentele
din fondul arhivistic naţional; bunurile din patrimoniul cultural-naţional); – bunurile scoase din
circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice constitutive sau
translative de drepturi reale. Din această categorie fac parte bunurile aparţinând proprietăţii
publice, enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituţie: bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi
folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege. Potrivit art. 136 alin. (4) din
Constituţie, acestea pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate. Sunt, de asemenea, scoase din circuitul civil terenurile care fac parte
din domeniul public, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Se consideră
că nu sunt în circuitul civil nici bunurile care, prin natura lor, nu pot face obiectul unei aproprieri,
precum aerul sau lumina soarelui. Importanţa acestei clasificări priveşte consecinţele nerespectării
prevederilor legale referitoare la aceste bunuri, sub forma nulităţii absolute a actelor încheiate şi,
uneori, a răspunderii administrative sau penale.
c) După posibilitatea de individualizare, de determinare a bunurilor, acestea se împart în bunuri
individual determinate şi bunuri generic determinate: – bunurile individual determinate (bunurile
certe) sunt acele bunuri care se deosebesc prin însuşirile lor specifice, proprii, de alte bunuri din
aceeaşi categorie (de exemplu: unicatele, dar şi bunurile care au anumite caractere specifice, cum
ar fi o casă situată pe o anumită stradă, la un anumit număr, aflată într-o anumită localitate, o
suprafaţă de teren situată într-o anumită zonă); – bunurile generic determinate (bunurile de gen)
sunt acele bunuri care se caracterizează prin însuşiri comune genului, categoriei din care fac parte
(de exemplu: banii, alimentele, combustibilii) şi se individualizează prin numărare, cântărire,
măsurare. Clasificarea prezintă interes din punctul de vedere al momentului transmiterii dreptului
real, care, în cazul bunurilor individual determinate, coincide cu momentul realizării acordului de
voinţă, chiar dacă bunul nu s-a predat, iar în cazul bunurilor generic determinate, coincide cu
momentul individualizării bunurilor prin măsurare, cântărire sau numărare [1678 C. civ.].
d) După posibilitatea de înlocuire a bunurilor, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile,
bunurile sunt fungibile sau ne- fungibile: – bunurile fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite
unele cu altele în executarea unei obligaţii civile; – bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi
înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, debitorul nefiind liberat prin predarea altui
bun decât cel datorat. De regulă, bunurile individual determinate sunt bunuri nefun- gibile, iar
bunurile generic determinate sunt bunuri fungibile. Însă caracterul de fungibil sau nefungibil
depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunului, ci şi de voinţa părţilor, prin act juridic un bun
fungibil prin natura sa putând fi considerat ca nefungibil. Exemplul clasic în materie îl constituie
împrumutul unei cărţi. Fiind un bun generic determinat şi fungibil, cartea poate fi înlocuită în
momentul restituirii ei cu o alta, de acelaşi autor, cu acelaşi titlu şi din aceeaşi ediţie. Însă, prin
convenţia părţilor, împrumutătorul poate pretinde să i se restituie exact aceeaşi carte, deoarece
poartă o dedicaţie a autorului, caz în care bunul respectiv devine un bun individual determinat şi
deci, nefungibil. Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul executării obligaţiilor civile.
Dacă bunul este fungibil, debitorul este liberat dacă predă creditorului un alt bun de acelaşi fel, iar
dacă bunul este ne- fungibil, debitorul nu se poate libera decât dacă predă exact bunul respectiv.
e) După criteriul consumării substanţei bunurilor la prima întrebuinţare, bunurile sunt
consumptibile sau neconsumptibile: – bunurile consumptibile sunt bunurile care la prima lor
întrebuinţare îşi consumă substanţa sau sunt înstrăinate (de exemplu: alimentele, combustibilii,
banii); – bunurile neconsumptibile sunt bunurile care pot fi folosite în mod repetat, fără a-şi
consuma substanţa sau a fi înstrăinate, chiar dacă folosirea lor îndelungată presupune un anumit
grad de uzură (de exemplu: clădirile, terenurile, maşinile, obiectele de îmbrăcăminte). f) După
criteriul producerii de fructe de către bunuri, acestea se împart în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere: – bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic dau naştere altor produse,
numite fructe, fără să-şi consume substanţa. Conform art. 548 alin. (1) C. civ., fructele reprezintă
acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. În art. 548 C.
civ. sunt enumerate trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile. Fructele naturale sunt
produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe
care pământul le produce de la sine (de exemplu: fructele de pădure) producţia şi sporul
animalelor; Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel (de exemplu: fructele şi legumele de
cultură);
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea
unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele. Fructele nu
trebuie confundate cu productele, care sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele
asemenea. – bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot da naştere altor produse în mod
periodic, fără ca prin aceasta să nu-şi consume substanţa. g) După posibilitatea împărţirii
bunurilor fără ca acestea să-şi schimbe destinaţia, bunurile sunt divizibile sau indivizibile: –
bunurile divizibile sunt bunurile care pot fi supuse divizării, fără ca prin aceasta să-şi schimbe
destinaţia lor economică. În principiu, orice bun este divizibil, însă ceea ce interesează este dacă
divizarea lui are sau nu consecinţe cu privire la destinaţia sa economică. De regulă, bunurile
generic determinate sunt bunuri divizibile. Astfel, o cantitate de cereale poate fi împărţită, fără să-
şi schimbe destinaţia economică; – bunurile indivizibile sunt bunurile care prin divizare îşi schimbă
destinaţia economică. Bunurile individual determinate sunt, de regulă, indivizibile. Un tablou, un
automobil sau un obiect de vestimentaţie nu poate fi comod împărţit în natură, fără ca destinaţia lui
economică să fie afectată. Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil. h) După legătura dintre bunuri, acestea se împart în bunuri principale şi bunuri
accesorii: – bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod independent, nefiind
destinate a servi la întrebuinţarea altor bunuri; – bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc
la întrebuinţarea unor bunuri principale (de exemplu: cureaua pentru ceas, cheile pentru lacăt,
beţele pentru schi, caloriferele pentru un imobil). Bunurile pot fi principale sau accesorii prin
natura lor, dar şi prin voinţa părţilor participante la un raport juridic civil. Această clasificare
prezintă importanţă în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor accesorii, care îl urmează pe
cel al bunurilor principale, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta bunului

Capitolul III. Profesioniştii


Având în vedere importanţa identificării exacte a profesionişti- lor, în art. 8 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 de aplicare a Codului civil sunt enumerate exemplificativ categoriile subsumate noţiunii de
„profesionist” prevăzute de art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel
cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege. Cea mai importantă categorie a profesioniştilor este cea
a co- mercianţilor, a căror tipologie este indicată de art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului..
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprindere, pot fi:
a) persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent, respectiv comercianţii
– persoane fizice autorizate, întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii
din cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită profesii liberale sau
reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale), societăţi cooperative, regii
autonome, societăţi civile cu personalitate juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără personalitate juridică (fonduri de
pensii, fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari, executori judecătoreşti), grupurile de
societăţi[1].
3.1. Comercianţii
3.1.1 la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la
persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului,
potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Simultan a fost
modificat şi conţinutul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, astfel
încât, în prezent, acesta are următorul conţinut: „Înainte de începerea activităţii economice, au
obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, în
registrarea în registrul comerţului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile, companiile
naţionale şi societăţile naţionale, societăţile europene, regiile autonome, grupurile de interes
economic, grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, societăţile
cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile cooperative europene, precum şi alte persoane
fizice şi juridice prevăzute de lege”. Prin legea de aplicare sunt enumerate exemplificativ
categoriile de comercianţi fără a se da o definiţie comerciantului. De asemenea, textele de lege nu
lămuresc prin ceea ce se diferenţiază comerciantul faţă de alţi profesionişti.
3.1.2. Comerciantul persoană fizică
3.1.2.1. Aspecte generale privind comerciantul persoană
. Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale. Activitatea economică este activitatea industrială,
comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi
exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor
beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit.
A. Condiţii necesare pentru ca persona fizică să poată desfăşura activităţi economice Pentru ca o
persoană să poată accede la calitatea de persoană fizică autorizată, întreprinzător titular al unei
întreprinderi individuale, membru sau reprezentant al unei întreprinderi familiale, aceasta trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii.
a) Condiţii care vizează persoana fizică: – să fie cetăţean roman, cetăţean străin sau apatrid; – să
nu fi fost sancţionată printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
financiară, vamală şi disciplina financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
– să aibă pregătirea sau experienţa profesională necesară pentru activitatea avută în vedere; – să
aibă cel puţin 18 ani împliniţi, respectiv cel puţin 16 ani împliniţi în cazul membrilor întreprinderii
familiale care nu au calitatea de reprezentant. b) Condiţii referitoare la activitatea economică: – să
opteze pentru desfăşurarea unei activităţi cuprinse în Codul CAEN[1] care nu face obiectul unei
regim special de exercitare sau al unor restricţii; – să îndeplinească toate condiţiile de funcţionare
prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al protecţiei mediului şi
protecţiei muncii.
B. Etapele privind modul de dobândire a calităţii de persoană fizică autorizată, întreprinzător
titular al unei întreprinderi individuale, membru sau reprezentant al unei întreprinderi, în-
treprinzător[2]
a) Procedura de înregistrare în registrul comerţului şi cea de autorizare a funcţionării presupune
completarea modelului cerere de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării
şi depunerii acestuia, însoţit de un set de documente doveditoare, la Oficiul registrului comerţului
(ORC) în a cărui rază teritorială urmează să aibă sediul profesional. Înregistrarea în registrul
comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale se
face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
Dacă socoteşte îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, directorul oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal va dispune înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării
persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale. Rezoluţiile
directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal cu privire la înmatriculare şi orice
alte înregistrări în registrul comerţului, se execută de îndată, în baza lor efectuându-se
înregistrările dispuse prin acestea, fără nicio altă formalitate. Împotriva rezoluţiei directorului
Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal se poate formula plângere în termen de 15 zile
de la pronunţare sau de la comunicare, după caz. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei
rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului şi se judecă în condiţiile dreptului comun.
b) Înregistrarea fiscală presupune o primă etapă ce se desfăşoară concomitent cu înregistrarea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării. Din motive de protecţie a terţilor şi în principal, de
protecţie a consumatorilor, prin diferite acte normative se impune obţinerea de autorizaţii
administrative de exercitare a comerţului, pe lângă înregistrarea în registrul comerţului înainte de
începerea oricărui comerţ. Legea nr. 359/2004 reuneşte într-o procedură unică înmatricularea şi
autorizarea funcţionării societăţilor comerciale, ea aplicându-se, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008, şi
persoanelor fizice.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi reprezentantul întreprinderii
familiale vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind organizarea şi
conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de
contribuabil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările
şi completările ulterioare.
3.1.2.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate Persoană fizică autorizată (PFA) este
persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege,
folosind în principal forţa sa de muncă. Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, PFA
intră în categoria entităţilor care înainte de începerea activităţii are obligaţia de a se înregistra în
registrul comerţului. În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice
sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice. În această situaţie, PFA nu va fi
considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este
exclusivă. PFA poate angaja, în calitate de angajator, terţe persoane cu contract individual de
muncă. La rândul ei, o persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de
salariat al unei terţe persoane. Pentru desfăşurarea activităţii sale PFA poate să îşi constituie un
patrimoniu de afectaţiune profesională. Patrimoniul profesional este alcătuit din totalitatea
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate afectate scopului exercitării unei
activităţi economice, constituit ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate,
separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora. Constituirea patrimoniului de
afectaţiune este o facultate pentru PFA, şi nu o obligaţie. Patrimoniul de afectaţiune se realizează,
în prezent, potrivit dispoziţiilor Codului civil, la care se adaugă, acolo unde este cazul, dispoziţii
din legi speciale[1]. Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei
profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi
de publicitate prevăzute de lege. În mod similar se va proceda şi în cazul şi în cazul măririi sau
micşorării patrimoniului profesional individual.
Articolul 2324 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căruia cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie
comună a creditorilor săi. În cazul PFA, legiuitorul instituie un regim special în privinţa
patrimoniului de afectaţiune, a limitelor răspunderii PFA şi a ordinii de urmărire a bunurilor
acesteia. Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercitarea profesiei sale sunt bunuri
care nu pot fi urmărite de creditorii personali ai comerciantului[1]. Articolul 2324 alin. (4) C. civ.
pare că, în opoziţie cu prevederile legii speciale, limitează răspunderea PFA pentru obligaţiile
asumate în cadrul exercitării profesiei (comerţului). Textul din Codul civil invocat arată clar că
bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii
autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. În schimb, nici aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale
debitorului în cazul în care din valorificarea bunurilor şi drepturilor aflate în patrimoniul afectat
exercitării profesiei nu îşi vor putea realiza creanţa. Cu alte cuvinte, răspunderea PFA pentru
obligaţiile sale profesionale este în limita patrimoniului profesional. Creditorii vizaţi de art. 2324
alin. (4) C. civ. includ şi statul, şi organele fiscale. În consecinţă, obligaţiile asumate de PFA în
cursul exercitării activităţii profesionale sunt garantate doar cu patrimoniul afectat exercitării
profesiei dacă un asemenea patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afectaţiune reprezintă
limita răspunderii PFA pentru obligaţiile sociale. În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii
simplificate a insolvenţei prevăzute de Codul insolvenţei, dacă are calitatea de comerciant.
Creditorii îşi vor executa creanţele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu are calitatea
de comerciant. PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele
cazuri: a) prin deces; b) prin voinţa acesteia;

c) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului[1].
3.1.2.3. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale
Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată
de un întreprinzător persoană fizică. Întreprinzătorul este o persoană fizică care organizează o
întreprindere economică. Prin înregistrarea în registrul comerţului întreprinderea individuală nu
dobândeşte personalitate juridică. În schimb, din acest moment, întreprinzătorul persoană fizică
titular al întreprinderii individuale este considerat comerciant. Pentru organizarea şi exploatarea
întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică, poate
angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu persoane fizice
autorizate, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei
activităţi economice. În acest caz, întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă. Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-a organizat
întreprinderea individuală. În privinţa răspunderii persoanei fizice titulară a întreprinderii
individuale, pentru obligaţiile asumate în cursul exercitării profesiei sunt valabile cele menţionate
la răspunderea PFA. Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale îşi
încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) prin deces; în acest caz moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa,
printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii; în acelaşi termen
îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere
familială;
b) prin voinţa acestuia;
c) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
3.1.2.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale Întreprinderea familială este o întreprindere
economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună
cu familia sa. Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai unor întreprinderi
individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane. În
schimb, întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului. Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane
fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului. În scopul exercitării activităţii pentru
care a fost autorizată, întreprinderea familială poate colabora cu persoane fizice autorizate,
întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi
economice. În cazul întreprinderii familiale este necesară încheierea unui acord de constituire ce
trebuie să respecte condiţiile de validitate, de fond şi de formă, prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de
membrii familiei în formă scrisă, ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va
stipula numele şi prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui
membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile
nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere,
sub sancţiunea nulităţii absolute. Împuternicirea reprezentantului întreprinderii familiale pentru a
gestiona interesele întreprinderii familiale implică, de asemenea, respectarea condiţiilor de
valabilitate la momentul emiterii procurii speciale, condiţii prevăzute de Codul civil sau O.U.G. nr.
44/2008. Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Prin
acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula constituirea unui
patrimoniu de afectaţiune. În acest caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la
acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune.
Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi diferite de cele
prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii. Deciziile privind
gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă
şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc
bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea
prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50%
din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia
întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea membrilor în cotele prevăzute
în acordul de constituire. Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 44/2008, membrii întreprinderii familiale
răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii cu patrimoniul de afecta- ţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu
întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare. Având în vedere dispoziţiile art. 2324
alin. (4) C. civ. şi cele expuse în privinţa răspunderii PFA pentru obligaţiile asumate în exercitarea
profesiei (comerţului), considerăm că în prezent membrii întreprinderii familiale răspund limitat.
Ei vor răspunde solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea
întreprinderii doar cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit. Întreprinderea
familială îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele cazuri: a)
mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat; b) mai mult de jumătate dintre membrii
întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; c) în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
3.1.3. Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
3.1.3.1. Sediul materiei. Noţiune şi forme Sediul materiei. Legea nr. 31/1990 privind societăţile
(L.S.), care reglementează cu caracter general constituirea, organizarea, funcţionarea, modificarea
şi încetarea societăţilor ce beneficiază de personalitate juridică[1], numite în continuare societate
(societăţi.
1. Societatea în nume colectiv. Societăţile în nume colectiv sunt societăţi intuitu personae,
constituite dintr-un număr mic de persoane între care există relaţii de încredere. Legea nu prevede
un minimum de capital social, dar se pot aporta bunuri de orice fel: numerar, natură sau creanţe.
Capitalul social al acestor societăţi este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de
interes”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi în principiu sunt
netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres această
posibilitate. Asociaţii din aceste societăţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale,
astfel încât acestea sunt garantate cu patrimoniul social, dar şi cu patrimoniul asociaţilor.
Răspunderea lor este solidară, în sensul că, dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata
datoriilor societăţii, creditorii pot solicita şi obţine de la oricare dintre asociaţi plata întregii
creanţe, urmând ca cel care a făcut plata să aibă drept de regres împotriva celorlalţi asociaţi
corespunzător participării lor la beneficii şi pierderi. Răspunderea asociaţilor este şi nelimitată, în
sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile sociale inclusiv cu bunurile proprii. În aceste
tipuri de societate conducerea revine adunării generale, care adoptă hotărârile cu unanimitate de
voturi. Administrarea şi reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii se face de către unul sau mai
mulţi administratori, asociaţi sau terţi, iar controlul activităţii economico-financiare, de regulă, se
realizează de către asociaţi, aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate fi determinată atât de cauze generale, dar şi de cauze
specifice, precum moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat.
2. Societatea în comandită simplă. Specifică societăţii în comandită simplă este existenţa a două
categorii de asociaţi: – asociaţii comanditaţi, care au aceeaşi răspundere ca şi asociaţii din
societatea în nume colectiv, adică răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale, inclusiv cu
patrimoniul propriu; ei lucrează sub comanda comanditarilor şi sunt cei ce administrează efectiv
societatea şi o reprezintă în relaţiile cu terţii; – asociaţii comanditari, care răspund numai în limita
aportului la capitalul social; ei finanţează societatea, au puterea de comandă în societate, fără a
participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului acesteia. Celelalte
caracteristici prezentate pentru societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru această formă de
societate.
3. Societatea pe acţiuni. Societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri, elementul esenţial
nefiind calitatea persoanei asociate, ci capitalul aportat de aceasta. Pentru constituirea societăţii
este necesar un număr de minim 2 acţionari, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei şi
se poate constitui numai în bani şi natură. de lege).
4. Societăţile în comandită pe acţiuni. La fel ca la societatea în comandită simplă, asociaţii sunt
împărţiţi în două categorii – comanditaţii şi comanditarii. Pentru datoriile sociale ei au o
răspundere similară asociaţilor din societatea în comandită simplă. În schimb, capitalul social al
societăţii în comandită pe acţiuni este împărţit în acţiuni, ceea ce conferă societăţii în comandită pe
acţiuni puncte comune cu societatea pe acţiuni.

5. Societatea cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară,


mixtă, între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, împrumutând trăsături de la ambele. La
baza constituirii acestei societăţi stă încrederea între asociaţi şi de aceea părţile sociale nu sunt
liber transmisibile, ci supuse agrementului celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere limitată se
poate constitui şi sub forma unei societăţi unipersonale, cu asociat unic. Capitalul social al
acesteia este de minim 200 lei şi se divide în părţi sociale, de valoare egală, de minimum 10 lei şi
care nu sunt titluri negociabile. Răspunderea asociaţilor este limitată numai la aportul la capitalul
social, plata datoriilor sociale fiind garantate numai cu patrimoniul social. Conducerea societăţii
cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a asociaţilor, iar hotărârile acesteia se
adoptă cu o dublă majoritate: majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, afară de
cazul în care ar exista o prevedere specială diferită în actul constitutiv. Administrarea societăţii se
realizează prin intermediul unuia sau a mai multor administratori, iar controlul este asigurat fie
direct de către asociaţii care nu au calitatea de administratori, fie de către cenzori când numărul
asociaţilor este mai mare de 15. Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât din cauze
generale, cât şi din cauze specifice. Societăţile comerciale trebuie diferenţiate de alte forme
asociative cu care prezintă elemente comune, cum ar fi societatea civilă, asocierea în
participaţiune ori asociaţiile şi fundaţiile. Conform art. 41 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, societatea dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul
comerţului. Momentul naşterii personalităţii juridice este identic cu cel al dobândirii calităţii de
comerciant, indiferent dacă societatea exercită sau nu activităţile comerciale pe care şi le-a
propus. Calitatea de comerciant a societăţii încetează la momentul radierii ei din registrul
comerţului, dată la care încetează şi personalitatea juridică a acesteia. Dobândirea personalităţii
conferă societăţii calitatea de subiect de drept distinct, de sine stătător, adică de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii. În această calitate ea beneficiază de atribute de identificare proprii (sediu,
denumire, naţionalitate); o voinţă proprie pe care o exercită prin organele proprii; un patrimoniu
propriu şi o răspundere proprie; capacitate juridică proprie distinctă de cea a asociaţilor. Datorită
personalităţii juridice, participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru
obligaţiile asumate.

3.1.3.2. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii


A. Elementele de identificare a societăţii Elementele de individualizare a societăţii ca subiect de
drept sunt:
a) Firma – reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită
activitatea şi sub care semnează. Regimul juridic al firmei, ca şi al celorlalte elemente de
identificare a unei societăţi, este conturat de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
b) Sediul – numit şi sediul social – este indicat în actul constitutiv al societăţii. El se raportează la
locul unde se exercită administrarea societăţii, şi nu la locul unde se desfăşoară conţinutul
principal al activităţii comerciale;
c) Naţionalitatea – determină legea aplicabilă persoanei juridice. Orice societate care şi-a stabilit
sediul pe teritoriul României are naţionalitate română şi este supusă Legii nr. 31/1990 privind
societăţile.
B. Voinţa socială (voinţa proprie a societăţii) Societatea are propria sa voinţă, care se exprimă
prin administratorii săi. Deşi este purtătorul acestei „voinţe colective”, administratorul o
manifestă imprimându-i o notă personală. Fiind o persoană juridică, societatea are o voinţă
proprie, diferită de cele individuale, ale asociaţilor, acestea din urmă stând totuşi la baza voinţei
colective, prin manifestarea lor în cadrul adunării generale. La baza formării voinţei sociale stă
principiul majorităţii. Voinţa majorităţii fiind voinţa societăţii, ea este obligatorie şi hotărâtoare
pentru viaţa socială. Ea este obligatorie chiar pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat contra. Cât priveşte formarea voinţei sociale, Legea nr. 31/1990 cuprinde
dispoziţii diferite în funcţie de forma societăţii: – la societăţile de persoane asociaţii pot lua
hotărâri valabile cu majoritatea absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor de modificare a
actului constitutiv în care este necesar acordul tuturor asociaţilor;
– la societăţile de capitaluri condiţiile de cvorum şi de majoritate diferă în funcţie de tipul
de adunare, majoritatea fiind raportată de fiecare dată la capitalul social, şi nu la numărul de
asociaţi; – la societatea cu răspundere limitată se cere o dublă majoritate: a părţilor sociale şi a
asociaţilor, afară de cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel, iar pentru modificarea
societăţii comerciale este impus votul tuturor asociaţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 132 din L.S.,
hotărârile adunărilor generale ale asociaţilor pot fi atacate în justiţie, solicitându-se anularea lor,
dacă acestea sunt contrare actului constitutiv sau legii, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al
procedurii de adoptare. Pentru societăţile în comandită simplă şi societăţile în nume colectiv,
nefiind consacrată legislativ existenţa adunării generale, nu este prevăzută nici calea de atac
împotriva hotărârilor pe care le adoptă asociaţii. Se consideră însă că dispoziţiile articolului mai
sus amintit sunt incidente şi în cazul acestor societăţi. Acţiunea este de competenţa tribunalului în a
cărui rază teritorială îşi are sediul societatea şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 132 şi art. 133
din L.S., completate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, dreptul comun în materia
soluţionării litigiilor.
C. Capacitatea juridică a societăţii Societatea reglementată de Legea nr. 31/1990 are capacitate
juridică proprie, distinctă de cea a asociaţilor, putând fi purtătoare de drepturi şi obligaţii proprii.
Societatea participă la raporturi juridice în nume propriu, prin reprezentanţii săi legali, putând fi
parte în proces pentru recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor sale. Este reglementată în absenţa
unor dispoziţii speciale de prevederile art. 205-211 C. civ., avându-se în vedere şi specificul
societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile. Capacitatea de folosinţă. În
vechea reglementare realizată prin Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele
juridice – abrogat la 1 octombrie 2011 – persoanele juridice, inclusiv societăţile comerciale, aveau
o capacitate de folosinţă limitată: ele puteau avea doar acele drepturi şi îşi puteau asuma doar
acele obligaţii necesare atingerii scopului lor statutar. Încălcarea acestui principiu, cunoscut drept
principiul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, atrăgea sancţiunea nulităţii absolute[1]. În
prezent, art. 206 alin. (1) C. civ. prevede că o persoană juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice, sub sancţiunea nulităţii absolute[1]. Societăţile pot avea toate drepturile şi îşi pot
asuma toate obligaţiile necesare atingerii scopului lor şi desfăşurării activităţii lor. Spre deosebire
de situaţia persoanei fizice, capacitatea de exerciţiu „deplină” se dobândeşte simultan cu
dobândirea capacităţii de folosinţă, adică de la data înmatriculării societăţii şi durează până la
încetarea persoanei juridice, adică până la radierea ei. Capacitatea de exerciţiu. Exercitarea
drepturilor şi asumarea obligaţiilor societăţii se realizează prin organele sale. Ca urmare, actele
juridice efectuate de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
considerate ca acte ale însăşi persoanei juridice. De asemenea, faptele licite sau ilicite săvârşite de
organele sale dau naştere unor obligaţii în sarcina persoanei juridice dacă aceste fapte au fost
comise cu prilejul exercitării funcţiilor. Faptele ilicite săvârşite în condiţiile de mai sus atrag şi
răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Cel prejudiciat în orice mod de o societate poate solicita de la aceasta daune-interese pe temeiul
dispoziţiilor răspunderii delictuale sau a răspunderii contractuale. În ceea ce priveşte răspunderea
penală a societăţii, ea este reglementată în aceleaşi condiţii care sunt prevăzute în cazul săvârşirii
de către orice persoană juridică a uneia dintre infracţiunile incriminate de Codul penal sau prin
legi speciale. Articolul 59 C. pen. prevede următoarele pedepse aplicabile persoanei juridice:
amenda, ca pedeapsă principală; dizolvarea, ca pedeapsă complementară, alternativ cu
suspendarea activităţii sau închiderea unor puncte de lucru ori interzicerea participării la achiziţii
publice ori interzicerea accesului la unele resurse financiare sau afişarea hotărârii de condamnare
sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare
audiovizuală.
D. Patrimoniul societăţii Fiind un subiect distinct de drept, o persoană autonomă, societatea
comercială are patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor şi diferit de capitalul social.
Capitalul societăţii este constituit din totalitatea aporturilor asociaţilor. El poate fi majorat sau
redus pe parcursul funcţionării societăţii, cu respectarea procedurilor legale. Patrimoniul include
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor societăţii. El coincide cu capitalul social doar la momentul
înmatriculării socie- tăţii, pe parcursul desfăşurări activităţii comerciale fiind fluctuant în funcţie
de operaţiunile juridice pe care le desfăşoară comerciantul. Existenţa a două instituţii diferite –
capital social şi patrimoniu – generează o serie de consecinţe:
a) bunurile aportate de asociat ies din patrimoniul lui şi intră în patrimoniul societăţii, asociatul
pierzând orice drept asupra bunu- lui[1];
b) bunurile aduse ca aport de către asociaţi formează obiectul garanţiei generale a creditorilor
sociali, creditorii personali ai asociatului neputând urmări bunurile societăţii pentru realizarea
creanţelor lor. Ei pot să îşi exercite drepturile doar asupra părţii din beneficii care se cuvin
asociaţilor după bilanţul contabil pe durata societăţii, iar la dizolvarea societăţii, asupra părţii
care s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare. De la această regulă sunt exceptaţi creditorii personali
ai acţionarilor care pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului, întrucât acţiunile sunt bunuri
mobile proprietatea acţionarului debitor;
c) creanţele societăţii faţă de o terţă persoană nu se pot compensa cu obligaţiile aceleiaşi persoane
faţă de asociat;
d) aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte numai patrimoniul societăţii; e)
moştenitorii unui asociat nu pot pretinde niciun drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii,
acestea nefiind incluse în masa succesorală[2].
E. Răspunderea pentru datoriile sociale Societatea răspunde pentru toate obligaţiile sale
patrimoniale cu propriul patrimoniu, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea societăţilor.
Ca regulă generală, creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor societăţii de către
asociaţi şi nu pot urmări silit bunurile acestora, ei neputând intra în concurs cu creditorii personali
ai asociatului. De la această regulă există mai multe excepţii[1]:
a) în societăţile de persoane, asociaţii cu răspundere nelimitată sunt solidar şi nelimitat
răspunzători pentru datoriile societăţii, dacă societatea pusă în întârziere nu le-a achitat în termen
de 15 zile de la această dată;
b) dacă societatea este declarată nulă, asociaţii societăţi nule răspund solidar şi nelimitat faţă de
creditorii sociali;
c) în situaţia societăţilor fictive, societatea neexistând în realitate, creditorii sociali sunt în realitate
creditori personali ai „asociaţilor”;
d) în cazul în care este incident art. 2371 din L.S., în condiţiile prevăzute de acest articol asociaţii
pot răspunde solidar şi nelimitat pentru datoriile sociale. În situaţia în care un asociat care
răspunde limitat pentru datoriile societăţii a abuzat de limitarea răspunderii şi a cauzat confuzie de
patrimonii între sine şi societate, poate în cazul lichidării societăţii să răspundă nelimitat faţă de
creditorii societăţii;
e) în condiţiile Codului de procedură fiscală se admite, potrivit art. 27, că răspunderea pentru
obligaţiile fiscale depăşeşte limitele răspunderii plafonate la valoarea contribuţiei la capitalul
social. Asociaţii sau administratorii acestora, în anumite condiţii, răspund solidar pentru plata
datoriilor fiscale. Răspunderea pentru datoriile sociale subzistă până la achitarea lor sau până la
radierea societăţii, indiferent care ar fi motivul acestei radieri. Prin efectul încetării personalităţii
juridice a societă- ţii, inclusiv în cazul închiderii procedurii insolvenţei, asociaţii societăţii radiate
pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul fostei societăţi dacă toate datoriile sociale au
fost acoperite, iar bunurile respective nu au fost lichidate la data radierii.
3.1.3.3. Constituirea societăţilor Constituirea unei societăţi presupune parcurgerea a două etape.
O primă etapă constă în încheierea actelor constitutive ale societă- ţii, contract de societate şi/sau
statut. A doua etapă constă în parcurgerea unei proceduri legale de autorizare a constituirii de
către judecătorul-delegat la registrul comerţului. Procedura înmatriculării societăţilor în registrul
comerţului, înregistrarea fiscală a acestora şi autorizarea funcţionării acestora sunt reglementate
de Legea nr. 31/1990 privind societăţile, de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi de
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor de înregistrare în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora
precum şi autorizarea funcţionării acestor persoane juridice. După aceeaşi procedură are loc orice
înregistrare în registrul comerţului: înmatricularea, înscrierea de menţiuni, precum şi înregistrarea
oricăror alte operaţiuni care potrivit legii se menţionează în registrul comerţului.
A. Actele constitutive ale societăţii. Elementele esenţiale ale contractului de societate Contractul de
societate prezintă trei elemente specifice, esen- ţiale, care îl particularizează faţă de alte contracte
sinalagmatice: existenţa unui fond/capital social constituit prin aporturile asociaţilor, intenţia de a
desfăşura în comun o activitate comercială – affectio societatis – şi participarea la beneficii şi
pierderi.
A.1. Aportul asociaţilor Definiţie Aportul este bunul pe care fiecare asociat se obligă să-l
transmită societăţii comerciale, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, în vederea formării sau
majorării capitalului social şi în schimbul unor acţiuni sau părţi sociale[1]. Prin aport se înţelege
transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în patrimoniul societăţii sau chiar
prestarea unui serviciu[2]. În contraprestaţie, asociatul va primi acţiuni sau părţi sociale.
Momentul asumării obligaţiei de aport se numeşte subscriere şi este momentul semnării
contractului de societate (actului constitutiv), iar momentul executării se numeşte vărsarea
capitalului (efectuarea vărsământului).
Obiectul aportului Aportul în numerar reprezintă o sumă de bani pe care asociatul se obligă
să o transmită societăţii. Este obligatoriu pentru toate formele de societate şi nu este purtător de
dobânzi. Aportul în natură poate consta în bunuri imobile şi mobile, corporale şi incorporale şi este
permis la toate tipurile de societăţi. Aportul în natură se realizează prin transferarea drepturilor
corespunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor în stare de utilizare, conform art. 16 alin. (2)
din L.S. Se poate transmite fie dreptul de proprietate, fie dreptul de folosinţă. Dacă aportul are ca
obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal şi se transmite dreptul de proprietate, raporturile
dintre societate şi asociatul transmiţător sunt guvernate de reguli asemănătoare cu cele de la
vânzare-cumpărare. Proprietatea nu se transmite nici în momentul încheierii contractului de
societate, nici în momentul transferării dreptului către societate, nici în momentul predării efective
a bunului ci, aşa cum precizează art. 65 din L.S., bunurile devin proprietatea societăţii din
momentul înmatriculării ei în registrul comerţului, înmatriculare care se face în baza unei încheieri
a judecătorului delegat după efectuarea controlului de legalitate a constituirii societăţii. În cazul în
care bunul care a constituit obiectul aportului a fost adus în folosinţă, raporturile dintre societate şi
asociat sunt guvernate de regulile de la locaţiune. Aportul în creanţe nu este permis la societăţile
cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi
societăţile în comandită pe acţiuni. Este admis la societăţile în nume colectiv sau în comandită
simplă, precum şi la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscrierea simultană şi integrală
a capitalului social. Regulile care guvernează raporturile dintre societatea cesionară şi asociatul
cedent sunt cele din materia cesiunii de creanţă reglementate de Codul civil cu unele derogări,
obligaţiile asociatului fiind mai întinse decât cele din dreptul civil. Aporturile în creanţe se
consideră vărsate numai în momentul încasării efective a sumei de către societate, potrivit art. 84
din L.S. Aportul în muncă (industrie) constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o
efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa, deci de a desfăşura o muncă în
contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele sau demersurile făcute de fondatori
în timpul constituirii societăţii.
, legea prevede obligaţia reîntregirii activului sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se
face vreo distribuire sau repartizare de beneficii.
A.2. Exercitarea în comun a activităţii comerciale – affectio societatis În principiu[1], prin affectio
societatis se înţelege acea voinţă comună a asociaţilor de a participa la realizarea obiectului de
activitate şi de a obţine beneficii în urma acesteia[2].
A.3. Participarea la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor Un alt element definitoriu,
specific societăţii comerciale, îl reprezintă dreptul asociaţilor de a participa la beneficiile şi
pierderile societăţii. Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend.
a) Condiţii de repartizare a profitului. Pentru a se distribui dividende, profitul trebuie să fie real,
însemnând ca societatea să fi înregistrat un excedent, adică o sumă mai mare decât capitalul
social, deoarece nu se pot distribui dividende din capitalul social
b) Criterii de împărţire a profitului. Repartizarea beneficiilor se face proporţional cu cota de
participare la capitalul social vărsat, aşa cum a fost stabilită prin actul constitutiv. Părţile pot
deroga de la această regulă şi stabili alte proporţii. Stabilirea dividendelor este de competenţa
exclusivă a adunării generale a asociaţilor.. Dividendele pot fi solicitate de asociatul creditor de la
societate, pe calea acţiunii în justiţie, în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data
scadenţei[2].

A.4. Actul constitutiv Potrivit art. 5 din L.S., societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă se constituie numai prin contract, iar societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract şi statut. Acestea pot fi
întocmite fie sub forma a două înscrisuri distincte, fie sub forma unui singur înscris numit act
constitutiv. În cazul societăţii cu răspundere limitată constituită prin manifestarea de voinţă a unei
singure persoane se întocmeşte numai statutul, acesta purtând denumirea tot de act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de
asemenea, act constitutiv
Contractul de societate trebuie să cuprindă:
a) clauze referitoare la elementele de identificare a părţilor – persoane fizice sau juridice;
b) clauze privind elementele de identificare a viitoarei societăţii (denumirea sau firma societăţii,
forma juridică a acesteia, sediul societăţii şi emblema acesteia – dacă este cazul);
c) clauze privind caracteristicile societăţii (durata societăţii, obiectul de activitate, capitalul social,
participarea fiecărui asociat la capitalul social);
d) clauze privind funcţionarea societăţii;
e) clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
f) clauze privind sediile secundare ale societăţii; g) clauze privind dizolvarea şi lichidarea
societăţii;
h) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. B. Procedura constituirii societăţilor
reglementate de Legea nr. 31/1990 Procedura înmatriculării societăţilor în registrul comerţului,
înregistrarea fiscală şi autorizarea funcţionării acestora sunt reglementate de Legea nr. 31/1990
privind societăţile, de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi de Legea nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor de înregistrare în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora precum şi autorizarea
funcţionării acestor persoane juridice. După aceeaşi procedură are loc orice înregistrare în
registrul comerţului: înmatricularea, înscrierea de menţiuni precum şi înregistrarea oricăror alte
operaţiuni care potrivit legii se menţionează în registrul comerţului.
B.1. Autorizarea constituirii societăţii (controlul de legalitate) Solicitarea efectuării înregistrării în
registrul comerţului se face la biroul unic din cadrul Oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal de către fondatori, administratori sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea cererii de înregistrare
În cazul în care constată că sunt îndeplinite cerinţele legii, judecătorul-delegat, prin încheiere, va
dispune autorizarea constituirii societăţii şi înmatricularea acesteia în registrul comerţului. În
cazul în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin
care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru
constituirea societăţii, judecătorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane interesate,
va respinge cererea prin încheiere, motivat, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea
neregularităţi. Încheierea judecătorului-delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte
înregistrări în registrul comerţului este executorie de drept şi este supusă numai apelului.
Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistrării în registrul comerţului a
încheierii judecătorului-delegat prin care s-a dispus autorizarea constituirii şi înmatricularea, dacă
legea nu dispune altfel.
B.2. Publicitatea constituirii societăţii Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se
asigură opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, afară de cazul în care legea prevede
condiţia cumulativă a publicării în Monitorul Oficial. Este şi cazul înmatriculării societăţii, odată
cu efectuarea înmatriculării un extras al încheierii judecătorului-delegat fiind comunicat din oficiu
Monitorului Oficial. a.
B.3. Autorizarea funcţionării societăţii După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea
are obligaţia să ceară autorizarea funcţionării. Demersul este necesar dacă doreşte să înceapă
desfăşurarea activităţii. În caz contrar, reprezentantul societăţii va da o declaraţie
pe proprie răspundere că societatea nu desfăşoară activitate, obligându-se totodată să solicite
autorizarea funcţionării la momentul la care societatea va desfăşura activitatea comercială.
3.1.3.4. Funcţionarea societăţilor Regulile care reglementează funcţionarea societăţilor sunt
cuprinse în art. 65-203 din Titlul III din Legea nr. 31/1990 privind so- cietăţile, atât sub forma unor
dispoziţii comune tuturor formelor de societate, cât şi sub forma unor reglementări specifice
fiecărei forme de societate. Elementul decizional al unei societăţi este adunarea generală a
asociaţilor[1], cel executiv (de gestiune) este reprezentat de administratori (organizaţi sau nu în
organe colegiale), iar cenzorii sau auditorii interni sau asociaţii neadministratori sunt cei care se
ocupă cu controlul societăţii.
A. Adunarea generală Adunarea generală este organul suprem de conducere al so- cietăţii, fiind
depozitara voinţei sociale, este organul de deliberare şi decizie. Ea este cea care numeşte celelalte
organe, stabileşte limitele în care ele urmează să-şi desfăşoare activitatea şi exercită controlul
asupra acestora. Adunarea generală este compusă din totalitatea asociaţilor care participă la
formarea voinţei, în proporţie cu valoarea aportului la constituirea capitalului social.
A.1. Adunarea ordinară Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni
de la încheierea exerciţiului financiar şi ori de câte ori se iveşte o problemă în care este necesară
decizia ei[1
În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală este obligată: –
să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale (bilanţul, contul de profit şi
pierderi, politici contabile şi note expli- cative); – să aleagă şi să revoce membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii; – în cazul societăţilor ale căror
situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul financiar şi să fixeze durata
minimă a contractului de audit financiar; – să fixeze remuneraţia cuvenită membrilor consiliului de
administraţie pentru exerciţiul în curs, respectiv membrilor consiliului de supraveghere şi
cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv. Dacă adunarea generală nu decide în
acest sens, remuneraţia va fi stabilită de către instanţă; – să se pronunţe asupra gestiunii
consiliului de administraţie, respectiv directoratului; este singura în drept să dea descărcare de
gestiune membrilor consiliului de supraveghere, respectiv ai directoratului; – să stabilească
bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar
următor; – să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii şi, cu atât mai mult, înstrăinarea. Această enumerare are caracter enunţiativ
A.2. Adunarea generală extraordinară Potrivit art. 113 din L.S., adunarea generală extraordinară
se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru: – schimbarea formei juridice a
societăţii ............
A.3. Adunarea specială Aceste adunări privesc societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni. Legea se referă la mai multe tipuri de adunări speciale. Astfel, potrivit art. 96 din L.S.,
titularii fiecărei categorii de acţiuni se reunesc în adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul
constitutiv al societăţii. Orice titular al unor asemenea acţiuni poate participa la aceste
adunări.........
A.4. Hotărârile adunării generale Potrivit art. 132 din L.S., hotărârile luate de adunarea generală
în limitele legii şi ale actului constitutiv sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat
parte la adunare sau au votat contra, hotărârea impunându-se cu forţa unei legi[1]. Hotărârea
adunării generale poate fi supusă controlului de legalitate, instanţa nefiind îndreptăţită să se
pronunţe asupra oportunităţii celor decise de acţionari deoarece, procedând în acest mod, instanţa
s-ar subroga organelor societăţii. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial,
de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte
. Acţiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor sau a membrilor directoratului şi
consiliului de supraveghere pentru daune cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor faţă de
societate aparţine adunării generale ordinare. Adunarea generală desemnează cu aceeaşi
majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
Acţiunea penală este o acţiune a procurorului, şi nu a societăţii. Însă, acţiunea civilă care se
alătură acţiunii penale în procesul penal, respectiv constituirea ca parte civilă în procesul penal, se
face în condiţiile mai sus arătate pentru exercitarea acţiunii în răspundere civilă.
C. Controlul gestiunii societăţii În cazul societăţilor de persoane controlul se exercită de toţi aso-
ciaţii, cu excepţia celor care au calitatea de administrator. În societăţile de capitaluri şi cu
răspundere limitată controlul se exercită de persoane specializate: auditorii şi cenzorii.
3.1.3.5. Modificarea societăţilor
Căile modificării actului constitutiv Actul constitutiv poate fi modificat prin: 1. Hotărârea adunării
generale adoptată în condiţiile legii; 2. Decizia consiliului de administraţie, respectiv a direc
toratului; 3. Hotărârea judecătorească, în condiţiile exclu derii sau retragerii unui asociat.
. Majorarea capitalului social În situaţia în care o societate are nevoie de fonduri, pe lângă
posibilitatea de a recurge la credite, inclusiv prin emiterea de obli- gaţiuni, ea le poate obţine şi
prin majorarea capitalului social, cale care este totuşi mai puţin oneroasă decât celelalte.
C.1. Metodele prin care se majorează capitalul social:
a) Majorarea capitalului social prin noi aporturi. Capitalul social se poate mări fie prin emisiunea
de acţiuni noi, fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schim bul unor noi
aporturi în numerar şi/sau în natură...........
b) Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale....
c) Majorarea capitalului social prin încorporarea profitului sau a primelor de emisiune..
D. Reducerea capitalului social În funcţie de cauza care determină reducerea capitalului, în art.
207 din L.S. sunt stabilite mijloacele prin care se poate realiza reducerea capitalului.
1. Dacă reducerea este cauzată de pierderi, capitalul social poate fi micşorat prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale, cu păstrarea valorii nominale, micşorându-
se în mod proporţional numărul de acţiuni sau de părţi sociale deţinute de fiecare asociat; ........
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor so ciale; noua valoare se va inscripţiona
cu o ştampilă aplicată pe vechile acţiuni sau părţi sociale;.......
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. ............
2. Când reducerea nu este motivată de pierderi, reducerea capitalului social se poate face prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, subscrise, dar nevărsate........
b) restituirea către acţionari a unei cote- părţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului
social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;..............
c) alte procedee prevăzute de lege. . .
E prelungirea duratei societati ,daca s a constituit pe o perioadă determinată, posibilitate care
rezultă din dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din L.S. care prevăd că în actul constitutiv se va arăta durata
pentru care se constituie societatea. ......
F. Schimbarea formei societăţii Schimbarea formei juridice se poate realiza prin modificarea
actului constitutiv în condiţiile art. 204 din L.S. Totodată, pentru realizarea operaţiunii trebuie
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma în care se va transforma societatea. Prin
schimbarea formei nu este afectată personalitatea juridică, societatea iniţială continuându-şi
existenţa, dar într-un cadru juridic nou.

G. Excluderea asociatului din societate În cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, L.S.
reglementează posibilitatea excluderii din so cietate a asociatului.H. Retragerea asociatului din
societate Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, având
consecin ţa încetării calităţii de asociat a acestuia. Ca urmare a retragerii, asociatul are dreptul la
partea sa de interes, iar capitalul social al societăţii se reduce în mod corespunzător, prin
modificarea actului constitutiv. Potrivit art. 226 din L.S., un asociat se poate retrage:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) în cazurile prevăzute la art. 134 din L.S.[1];
3.1.3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor Încetarea existenţei societăţii impune, de regulă,
parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii. Etapa dizolvării cuprinde
anumite operaţii care de clanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază,
personalitatea juridică a societăţii nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a
societăţii. Dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii lichidării. Faza lichidării
societăţii cuprinde operaţiile de lichidare a patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea
soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuă să îşi păstreze personali tatea juridică,
dar este subordonată cerinţelor lichidării. De la regula parcurgerii celor două faze pentru
încetarea personalităţii unei societăţi există şi excepţii. Este cazul societăţilor care încetează fără
lichidare (cum este cazul societăţii absorbite în cazul procesului de fuziune) sau când cele două
faze se contopesc. O aseme nea situaţie este reglementată de art. 235 din L.S. pentru societăţile în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, când asociaţii pot hotărî, odată cu
dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii[1].

A. Dizolvarea societăţilor
A.1. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor Cauzele de dizolvare a societăţilor sunt cele
reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv. Potrivit art. 227 din L.S., societatea se
dizolvă prin:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în
temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate, ca o expresie a voinţei părţilor exprimată încă de
la constituirea societăţii.
b) Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia. Obiectul de activitate al
unei societăţi este afacerea obişnuită stabilită de asociaţi în actul constitutiv. O societate îşi
realizează obiectul de activitate atunci când se constituie cu un singur obiectiv, cum ar fi, de
exemplu, construirea unui pod.
c) Declararea nulităţii societăţii. Aşa cum prevede art. 58 din L.S., la data la care hotărârea
judecătorească de declarare a nulităţii a devenit definitivă, societatea încetează fără efect
retroactiv şi, ca urmare a dizolvării, intră în lichidare. Dizolvarea societăţii poate fi evitată dacă,
până se pun conclu zii în fondul cauzei referitoare la nulitatea societăţii, cauza de nulitate este
înlăturată, posibilitate expres consacrată de legiuitor.
d) Hotărârea adunării asociaţilor. Aşa cum au avut libertatea de a decide constituirea societăţii,
asociaţii pot hotărî încetarea acesteia, fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi similare cu cele
de la constituirea societăţii.
e) Hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
f) Falimentul societăţii. Deschiderea procedurii insolvenţei – forma generală – nu duce la
dizolvarea societăţii debitoare, aceasta continuân du -şi activitatea. Doar deschiderea (sau
trecerea la) procedurii insol venţei în forma simplificată a falimentului atrage dizolvarea societăţii,
dizolvare dispusă de judecătorul sindic prin încheierea prin care a decis tre cerea la faliment.
g) Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii. Articolul 237 din L.S.
reglementează anumite cazuri de dizolvare – sancţiune. Potrivit acestui articol, o societate se
dizolvă de către tribunal la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului în cazurile în care: a) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea
nu se mai pot întruni.
b) Societatea şi -a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediul social sau aso ciaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau
reşedinţa cunoscută. c) Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile le- gii[1].
A.2. Cauzele speciale de dizolvare a societăţilor
1. Pentru societatea pe acţiuni, art. 228 din L.S. prevede şi alte cazuri de dizolvare....
A.3. Căile dizolvării societăţii Hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de
adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se produce
în temeiul legii.
a) Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se produce
de plin drept la împlinirea unei anumite condiţii. Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este
necesară nicio manifestare de voinţă a asociaţilor şi nicio formalitate de publicitate. L.S.
reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării duratei societăţii sau în cazul
falimentului societăţii, ambele cazuri fiind consacrate de art. 227 din L.S.
b) Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Dizolvarea unei societăţi poate fi decisă prin
hotărârea adu nării generale, posibilitate prevăzută de art. 227 alin. (1) lit. d) din L.S. Hotărârea
adunării generale privind dizolvarea, în forma ce rută de lege, se depune la Oficiul registrului
comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial,
spre publicare.
c) Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea poate fi dizolvată prin hotărârea tribu
nalului la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre
aso- ciaţi, care împiedică funcţionarea socie tăţii, posibilitate consacrată de art. 227 alin. (1) lit. e)
din L.S. A.4. Efectele dizolvării societăţii Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii
lichidării. Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru
acţiunile întreprinse. Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru opera ţiunile lichidării,
până la terminarea acesteia, când va fi radiată din Registrul comerţului.
B. Lichidarea societăţilor
B.1. Aspecte generale privind lichidarea societăţilor Ca efect al dizolvării, în principiu societatea
intră în lichidare. Lichidarea societăţii constă într- un ansamblu de ope raţiuni care au ca scop
terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transfor marea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împăr ţirea
activului net între asociaţi[1]. Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate
de persoane anume învestite – lichidatori – care sunt practicieni în insolvenţă. Intrarea în faza de
lichidare generează o serie de consecinţe importante: Societatea nu îşi va mai continua activitatea
sa obişnuită. Obiectul activităţii societăţii se restrânge; activitatea societăţii se limi tează la
realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în mo mentul dizolvării societăţii şi la
desfăşurarea doar acelor operaţiuni necesare desfiinţării societăţii, adică lichidării sale. Toate
actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare. Administratorii
societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatori........... Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile
conferite acestora sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior care ar aduce
schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile conferite trebuie depuse la Oficiul registrului
comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial. Lichidatorii intră în
funcţie numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege şi depunerea
specimenului de semnătură în registrul comerţului. În art. 255 din L.S. sunt prevăzute pentru
lichidatori urmă toarele competenţe:
a) să reprezinte societatea în faţa instanţei de judecată[1];
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii;
d) să facă tranzacţii;
e) să lichideze (să stabilească cuantumul) şi să încaseze creanţele societăţii;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi ne- ipotecare şi să îndeplinească orice
alte acte necesare. În afară de puterile conferite de lege lichidatorilor, asociaţii, cu aceeaşi
majoritate cerută pentru numirea lor, vor putea să le confere atribuţii. Uneori, pentru anumite
operaţiuni, lichidatorul are nevoie de autorizarea instanţei de judecată. De exemplu, în lipsa unor
dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, lichidatorii nu pot să constituie
ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu sunt auto rizaţi de instanţă.

B.2. Lichidarea activului şi pasivului societăţii În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul


trebuie să depună la Oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un
raport privind situaţia economică a societăţii. .................
3.1.4. Societăţile cooperative Cadrul general de organizare şi funcţionare a cooperaţiei este stabilit
prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei[1]. Cooperaţia reprezintă un
sector specific al economiei, care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a
acestora la nivel teritorial şi naţional. Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de
persoane fizice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de
acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor
cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate
cu principiile cooperatiste. Societăţile cooperative sunt organizaţii voluntare care se constituie pe
baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoanelor capabile să utilizeze serviciile lor
şi care sunt de acord să îşi asume responsabilităţile calităţii de membru cooperator. Societatea
cooperativă ia fiinţă în scopul promovării intereselor economice şi culturale ale membrilor
cooperatori. Societăţile cooperative sunt organizaţii democratice care sunt controlate de către
membrii cooperatori care participă la stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor.
În societăţile cooperative constituite de către persoane fizice şi înregistrate în conformitate cu
prevederile Legii nr. 1/2005, membrii au drepturi egale de vot, fiecare având un singur vot,
indiferent de numărul părţilor sociale deţinute. Membrii contribuie în mod echitabil la constituirea
proprietăţii societăţii cooperative, exercitând asupra acesteia un control democratic. Cel puţin o
parte a acestei proprietăţi este indivizibilă. Patrimoniul societăţii cooperative are o parte divizibilă
– partea patrimoniului care cuprinde valoarea părţilor sociale emise în schimbul aportului
membrilor cooperatori la capitalul social precum şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori.
Partea indivizibilă a patrimoniului societăţii cooperative este partea acumulată de aceasta în
decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau
dobândirii între membrii cooperatori. Capitalul social al societăţii cooperatiste este împărţit în
părţi sociale. Părţile sociale, în cazul societăţilor cooperative, sunt diviziuni ale capitalului social,
nominative, emise în formă materială, de valoare egală, indivizibile, nenegociabile şi care nu sunt
purtătoare de dobânzi. Membrii cooperatori primesc, de regulă, o compensaţie limitată în bani sau
în natură, din profitul stabilit pe baza situaţiei financiare anuale şi a contului de profit şi pierdere,
proporţional cu cota de participare la capitalul social. Membrii cooperatori alocă din profitul net
al societăţii cooperative sumele necesare realizării următoarelor scopuri: dezvoltarea societăţii
cooperative, recompensarea membrilor cooperatori în raport cu participarea la activitatea
societăţii cooperative sau sprijinirea altor activităţi aprobate de către membrii cooperatori. Între
societatea cooperativă şi membrul cooperator pot exista următoarele categorii de raporturi:
a) patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului cooperator de a depune părţile sociale
şi/sau aporturi în natură;
b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului
individual de muncă sau al convenţiei individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu
societatea cooperativă al cărei membru este;
c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse şi prestările de servicii efectuate de membrul
cooperator pentru societatea cooperativă în calitate de agent economic independent.95
3.1.5. Grupurile de interes economic .......................Organizarea şi funcţionarea GIE sunt similare
cu cele referitoare la societăţile în nume colectiv.
3.2. Entităţi colective fără personalitate juridică titulare ale unei întreprinderi
3.2.1. Asociaţia în participaţiune Asociaţia în participaţiune este consacrată prin dispoziţiile art.
1949-1954 C. civ., dispoziţii care se completează cu dreptul comun al societăţii civile. .................
Capitolul IV. Profesioniştii necomercianţi
4.1. Persoana fizică autorizată să desfăşoare o altă activitate decât comerţul Persoana fizică ce
exercită o altă profesie decât comerţul este un profesionist (avocat, notar, expert contabil,
practician în insolvenţă, mediator, medic, evaluator, arhitect, consultant fiscal etc
4.2. Societăţile civile În România există unele societăţi civile cu cifre de afaceri uriaşi: fondurile de
investiţii, fondurile de pensii, marile societăţi de avocaţi.
4.3. Asociaţiile şi fundaţiile În marea categorie a persoanelor juridice fără scop lucrativ sau non-
profit, care pot fi atât de drept public, cât şi de drept privat, sunt incluse asociaţiile şi fundaţiile,
reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.
a) Firma. Regimul juridic al firmei şi emblemei comerciale este stabilit de dispoziţiile art. 30-43 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Firma este un atribut de identificare a
comerciantului în cadrul activităţii comerciale. Firma este numele sau, după caz, denumirea sub
care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează, cu acesta fiind înscris în registrul
comerţului. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen. Emblema, întocmai ca şi firma, constituie un element de identificare a comerciantului,
numai că, spre deosebire de firmă, care individualizează persoana fizică sau juridică în calitate de
comerciant, emblemele individualizează comercianţii care desfăşoară activitate comercială de
acelaşi fel.
b) Vadul comercial şi clientela. Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de a
atrage publicul. Clientela este rezultatul mai multor factori: amplasare, conduita personalului
comerciantului în relaţiile cu terţii, politica de preţuri, calitatea mărfurilor şi a serviciilor, reclama
comercială etc. Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în
mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii.
c) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în
două categorii:
– creaţii noi: invenţiile, know-how, desenele şi modelele industriale;
– semne noi: mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de
provenienţă.
d) Drepturile de autor. Decurg din creaţia ştiinţifică, literară, şi artistică. Sunt reglementate de
Legea nr. 8/1996.
e) Creanţele şi datoriile. Dacă în cazul patrimoniului – fiind o universalitatea juridică – creanţele
şi datoriile sunt incluse în acesta şi se transmit după anumite reguli în funcţie de tipul de
transmisiune (cu titlu particular, cu titlu universal sau transmisiune universală în cazul fondului de
comerţ – care nu este decât un ansamblu de bunuri, o universalitate faptică), creanţele şi datoriile
comerciantului nu sunt incluse în cadrul fondului de
5.3. Patrimoniul de afectaţiune profesională Orice persoană fizică sau persoană juridică este
titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi
aparţin acesteia. Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Patrimoniul este considerat o universalitate juridică sau de drept, deoarece
este reglementat de lege. Este o entitate juridică distinctă de elementele care îl compun, astfel încât
drepturile şi obligaţiile care îl alcătuiesc, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări fără a
afecta existenţa autonomă, de sine stătătoare a patrimoniului. Orice persoană are un patrimoniu,
iar un patrimoniu nu poate fi conceput fără un titular. Patrimoniul este unic, dar nu neapărat
unitar sau indivizibil. În prezent, prin mai multe legi speciale, dar şi dispoziţiile art. 31 C. civ., cu
denumirea marginală „Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune”, se consacră
expres posibilitatea constituirii patrimoniilor de afectaţiune sau divizării patrimoniului.
Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege. Legiuitorul exemplifică tipuri de patrimonii de afectaţiune: masele patrimoniale
fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate
potrivit legii. Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul
aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare. Pentru desfăşurarea activităţii sale,
un profesionist (comerciant sau necomerciant) poate să îşi constituie un patrimoniu de afectaţi-
une. Patrimoniul de afectaţiune este alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor
persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă
a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor
întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora. Articolul
2324 C. civ., prin alin. (4), consacră o limitare a răspunderii persoanei fizice pentru obligaţiile
asumate în cadrul exercitării profesiei (comerţului). Astfel, bunurile care fac obiectul unei diviziuni
a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege108
pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.
Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului. Bunurile care sunt utilizate de
un comerciant pentru exercitarea profesiei sale sunt bunuri care nu pot fi urmărite de creditorii
personali ai comerciantului. Textul din Codul civil invocat arată clar că bunurile care fac obiectul
unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite
numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Ca urmare,
oricare alt creditor al titularului patrimoniului, altul decât cei ale căror creanţe au legătură cu
activitatea profesională, nu va putea urmări niciodată bunurile din patrimoniul profesional. Aceste
bunuri sunt scoase astfel în afara dreptului de urmărire a celorlalţi creditori. Totodată, nu servesc
garantării comune a creditorilor unei persoane, nu constituie obiectul dreptului de garanţie
comună al creditorului şi nu pot face obiectul dreptului de urmărire. În schimb, nici aceşti creditori
nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului în cazul în care din valorificarea bunurilor şi
drepturilor aflate în patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi vor putea realiza creanţa. Cu
alte cuvinte, răspunderea persoanei fizice pentru obligaţiile sale profesionale este în limita
patrimoniului profesional. Creditorii vizaţi de art. 2324 alin. (4) C. civ. includ şi statul şi organele
fiscale. Datorită acestei separaţii de patrimonii, creditorii personali ai comerciantului nu pot să
sechestreze bunurile din patrimoniul personal de afectaţiune. Din perspectiva creditorilor,
legiuitorul le acordă o favoare, în sensul că niciun alt creditor al persoanei fizice autorizate nu
poate urmări această parte a patrimoniului debitorului lor. În contrapartidă, pentru beneficiul
acordat le impune şi o restricţie: ei pot urmări doar această parte. Din punctul de vedere al
debitorului, limitarea impusă dreptului de urmărire al creditorului constituie o măsură de protecţie,
o limitare a răspunderii persoanei fizice autorizate, pentru obligaţiile asumate în cursul exercitării
comerţului, doar la o anumită parte a patrimoniului său. Obligaţiile asumate în cursul exercitării
activităţii profesionale sunt garantate doar cu patrimoniul afectat exercitării profesiei dacă un
asemenea patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afectaţiu- ne reprezintă limita răspunderii
persoanei pentru obligaţiile sociale.109
În cazul în care desfăşurarea profesiei nu este autorizată de lege, în sensul că profesia sau
comerţul este desfăşurat clandestin, ilegal, profesionistul nu se va bucura de această măsură de
protecţie, respectiv de limitarea răspunderii sale doar la bunurile afectate exercitării profesiei.
Potrivit art. 151 din Legea de aplicare a Codului civil, dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C. civ. se vor
aplica în toate cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului, dar numai cu
privire la drepturile şi obligaţiile născute după intrarea în vigoare a Codului civil. 110

Bibliografie
DUMITRU Maria, IGNĂTESCU Camelia. Dreptul afacerilor. Raportul juridic de drept al
afacerilor. Contractul. Hamangiu, 2014.
STĂNESCU Andreea-Teodora. Drept comercial. Contracte profesionale. Hamangiu, 2017.
Note de curs –C.V.Icociu –dreptul afacerilor –UPB