Sunteți pe pagina 1din 3

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

COMENTAREA DOCUMENTULUI DIN LUCRAREA


„DIDASCALICON” DE HUGO de SAINT-VICTOR

A realizat: Briceag Irina,

grupa I (Istorie)

Coordonator: Emil Dragnev,

doctor, conferențiar universitar

Chișinău 2018
Capitolul 30: „Despre știința de a purta un discurs”
Documentul selectat reprezintă capitolul 30 din cartea a II-a, din seria de lucrări
„Didascalicon: despre studiul lecturii” scrisă de teologul saxon Hugo de Saint-Victor, editată de
Polirom în anul 2013.
Hugo de Saint-Victor a fost un teolog saxon născut în Ducatul Saxonia Acesta spre
sfârșitul secolului al XI-lea și s-a remarcat ca o personalitate cu spirit enciclopedic, compunând
lucrări pe tematici diverse: despre gramatică, istorie, geografie, exegeză și teologie. Printre cele
mai importante lucrări ale sale pot fi menționate:
 în domeniul teologiei scolastice: „De sacramentis”, „De sacramentis christianae
fidei”
 în domeniul spiritual: „De tribus diebus”, „De meditatione”.
Totuși, dintre toate operele sale, cea mai cunoscută și cea mai enigmatică totodată, este
„Didascalicon”, compusă din aproximativ o sută de capitole grupate în șase cărți, dintre care
primele trei tratează scrierile profane, iar ultimele trei se referă la scrierile sacre. Astfel, această
structură trebuie să răspundă la trei mari întrebări: „Ce să citim?” , „În ce ordine să citim?” , „În
ce mod să citim?”.
Documentul este scris în secolul XI, iar autorul analizează știința de a purta un discurs
identificând două tipuri de elemente componente: ca parți integrale – invenția și judecata, iar ca
părți divizibile – demonstrația, probabilul, sofistica. Probabilul ține de retorică și dialectică,
sofistica are legătură cu sofiștii și zeflemitorii. Probabilul are la rândul său două componente:
dialectică și retorică, dintre care fiecare conține invenția (care ne învață să formăm și să folosim
argumente) și judecata (care ne învață să gândim despre amândouă).
Autorul pune problema dacă invenția și judecata fac parte din filozofie. Mai apoi explică
esența termenilor de știință și explică diferența dintre știință propriu-zis și știința de a face sau
cunoaște ceva. Mai apoi își pune întrebarea dacă invenția și judecata fac parte din dialectică și
retorică și ajunge la concluzia că totuși ele sunt parte a științei de face un discurs. Mai apoi
explică termenii de gramatică, dialectică și retorică.
Acest text analizează știința de purta un discurs în toate dimensiunile ei, cutând să
demonstreze dacă este știință în sensul unui domeniu științific sau este știință în sensul de
cunoaștere sau abilitate. Totuși ajunge la concluzia că unele componente ale ei fac parte din
știință (ca domeniu) ca de exemplu invenția, judecata, probabilul, sofistica, iar „știința” de a
purta un discurs (chiar și această îmbinație dă de gol) este o abilitate care conține componente
ale științei și mai are legături cu Gramatica (care este știința de a vorbi fără greșeli), dialectica
(deosebește adevărul de fals și retorica (disciplina potrivită pentru a convinge).
În concluzie, textul analizează două probleme majore: componentele științei de a purta un
discurs și dacă ele sunt sau nu parte ale științei și ce înseamnă de fapt știința, un domeniu sau pur
și simplu cunoașterea unui fapt sau informații.