Sunteți pe pagina 1din 3

Mărturia inedită a unui țăran participant la

Marea Unire
Prof. Dr. Dorin Stănescu, 23 Noiembrie 2018

Marea Unire de la 1918 a fost în mod clar înfăptuirea unei generații care a dorit să-și
ia soarta în propriile-i mâini și să nu mai lase pe alții să decidă în numele său. Ea a
reprezentat pentru întreaga suflare a românilor transilvăneni un act cu o profundă
rezonanță sufletească, era răzbunarea veacurilor de suferințe îndurate de iobagii
ardeleni, trași pe roată la 1784, uciși la 1848, deznaționalizați și marginalizați de
secole și considerați drept „națiune tolerată”. Numai așa se poate găsi o explicație a
adeziunii totale a oamenilor la acele istorice evenimente petrecute la Alba Iulia.

De-a lungul timpului, despre Unirea de la 1918 s-a vorbit în multe registre. S-a spus
că a fost opera unei elite și aceasta este adevărat. S-a mai spus că a fost opera
poporului și credem că și această formulare este adevărată, poate chiar cea mai
concludentă, căci fără adeziunea celor mulți Unirea nu ar fi rezistat, după cum fără o
elită care să dea direcția acest proces nu ar fi putut să fie dus la bun sfârșit.

„Praznicul național”

Povestea propusă în aceste rânduri este o confirmare a faptului că oamenii de rând


au avut o contribuție însemnată la Unire. Mărturia unui om simplu din Banat
adeverește acest fapt. Trebuie spus că documentarea acestui articol a fost facilitată
de profesorul de istorie Dumitru Tomoni de la Liceul „Traian Vuia“ din Făget, care a
pus la dispoziție manuscrisul inedit al unui martor, participant la Adunarea istorică de
acum 100 de ani de la Alba Iulia, document aflat în familia acestuia.

La Alba Iulia nu au fost numai elitele, ci a fost întreaga suflare românească din
Ardeal, iar un bun exemplu în acest sens este mărturia lui Ioan Muntean, un țăran
care s-a aflat și el în ziua de 1 Decembrie 1918 în rândul celor peste 100.000 de
participanți entuziaști la „învierea românilor și la praznicul național”, cum a mai fost
numit, în presa vremii și în literatura memorialistică, istoricul eveniment.

Ioan Muntean s-a născut în satul Bătești de lângă Făget, la 24 martie 1898, într-o
familie de țărani, iar munca pământului i-a fost ocupația principală de-a lungul întregii
sale vieți. El a fost martor la grozăviile Primului Război Mondial, participând la lupte
ca soldat în armata austro-ungară. A fost rănit și apoi a stat internat într-un spital la
Budapesta. După întoarcerea acasă a avut privilegiul de a fi prezent la întâlnirea cu
istoria, la Alba Iulia. În 1918 avea 20 de ani și alături de alți oameni din satul său a
fost trimis să reprezinte voința locuitorilor de a se uni cu țara.

Manuscris inedit

Experiența și trăirea acelor zile, dar și mărturia inedită a lui Ioan Muntean le putem
afla azi datorită faptului că a avut inspirația de a-și descrie, peste ani, în câteva
pagini, povestea participării la Alba Iulia: „În ziua de 30 noiembrie 1918 pe la amiaz
eram în gara Făget, așteptând trenul care se formase din Lugoj special pentru
bănățenii care mergeau la Alba Iulia. Șeful convoiului era Caius Brediceanu, mare
luptător al românilor din Banat în parlamentul Budapesta. Seara am ajuns devreme
în Alba Iulia. În oraș n-am mai avut loc, atâta lume era adunată și noi am fost
încartiruiți într-o comună vecină. Acolo am stat până noaptea târziu, la un cămin
unde se făceau probe de cântări cu corul pentru mâine zi. Dimineața am pornit spre
Alba Iulia. Începând de la gară până sus în cetate erau ţărani ardeleni din Gara
Naţională, înşiraţi de o parte şi de alta a drumului, tot la 4-5 paşi unul de altul, cu
arma la picior sau în spate şi cu tricoul încins în diagonală. Era un căpitan de
infanterie, parcă îl văd alergând în sus şi jos, dând ordinele necesare. Acesta era
căpitanul Medrea, comandantul Gărzii Naţionale din Alba Iulia. O lume de oameni
urca mereu în cetate, sus pe Câmpia Libertăţii. Iată-ne ajunşi sus. Acolo erau mai
multe tribune de unde vorbeau conducătorii Partidului Național din Transilvania și
Banat, Maniu, Vasile Goldiș, George Pop de Băsești și alții. Deci a sosit ziua când
imnul național românesc din Ardeal al lui Andrei Mureșanu s-a plinit. În sfârșit, după
atâtea vorbiri și desbateri, Goldiș a dat cetire următoarei rezoluții. Vrem Unirea cu
Țara Mamă. Atunci lumea a izbucnit în urale: Trăiască România Mare, și corurile au
intonat cântări naționale. Adunarea a luat sfârșit, zecile de mii de oameni au început
a se retrage spre gară, unde trenuri speciale îi așteptau pentru reîntoarcerea spre
casă”.

Bucuria Unirii

Drumul spre casă a fost un triumf, după cum ne povestește eroul nostru, s-au cântat
cântece patriotice, s-au rostit urări de „Trăiască România Mare!”, „Trăiască regele!”.
El însuși a participat la aceste manifestări, iar însuflețirea cu care a cântat un cântec
i-a atras atenția lui Caius Brediceanu, care l-a chemat în compartimentul său și l-a
chestionat: cine este, de unde știe cântecul și ce crede el despre eveniment.

Odată sosit în satul său, Ioan Muntean ne relatează atmosfera febrilă de acolo și
nemărginita curiozitate a oamenilor de a-i întreba pe delegații lor despre întâlnirea cu
istoria de la Alba Iulia: „Ajuns acasă eram întrebat de toți oamenii din sat cum a
decurs adunarea la Alba Iulia. Le-am spus că s-a hotărât alipirea necondiționată cu
Țara Mamă. Le-am spus cu câtă însuflețire s-a ținut adunarea și cât de mișcați am
fost, toată suflarea românească, de bucurie”.

Mai târziu, spune Ioan Muntean, „noi, tineretul, ne-am adunat și am cântat în
biserică, am dat răspunsul la Sfânta Liturghie și am depus jurământul de credință sub
un drapel românesc, un tricolor al reuniunii noastre de cântări. Tot atunci am fost
invitat de coriști să țin un mic discurs despre evenimentele Unirii. După terminarea
modestei mele vorbiri am observat că la multe persoane au început a picura lacrimi
de bucurie, căci s-a împlinit visul de veacuri al poporului românesc, iar corul nostru la
îndemnul bătrânului preot Romul Radolovici a cântat în încheiere Pe tine te lăudăm/
Pe tine te cuvântăm/ Ție îți mulțumim, Doamne”.

„Iubit popor românesc”

Ioan Muntean a rămas toată viața cu această imagine a zilei de 1 Decembrie în


suflet. De aceea, spre finalul existenței sale a simțit nevoia, intuind valoarea mărturiei
sale, să-și descrie câteva din amintirile acelei zile de neuitat de la Alba Iulia. În
familie s-au păstrat cu sfințenie acele pagini inedite, însoțite de versuri patriotice
compuse de același om simplu și dedicate Unirii.

Rândurile scrise de Ioan Muntean și-au așteptat cuminți timpul și ocazia de a fi publicate și
prin aceasta de a-și împlini menirea de mărturii istorice, ceea ce reprezintă și articolul de față.

Să-l lăsăm pe autor să ne mărturisească de ce a dorit să lase aceste amintiri ale sale și ce le
dorește el urmașilor săi și românilor: „E mult de atunci. Aveam doar 20 de ani. Acum am 82
ani, deci sunt 62 de ani. Cu ocazia împlinirii a 62 de ani de la Unire m-am gândit să arunc o
privire memorială la 1 Decembrie 1918 și am scris aici tot ce îmi mai pot aminti din trecut. Iar
pentru viitor aș avea următoarea dorință pentru poporul meu: Iubit popor românesc/ Pace
lungă, bucurie/ Zi cu soare, veselie/ Și prin muncă fericire/ Asta îți doresc”.

Ioan Muntean a murit în 1988, la vârsta de 90 de ani, dar după el rămân faptele sale și
povestea că atunci, la 1 Decembrie 1918, a văzut și el miracolul istoric al Unirii și nu l-a
răbdat inima să nu-l povestească pentru ca să fie știut și cinstit de generațiile viitoare.

Galerie foto: