Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cu foarte mulţi ani în urmă, am asistat la o scenă incredibilă pentru privirea candidă a unui
laic ce abia se îndrepta spre porţile Teologiei. Aflaţi în faţa unei clădiri administrative, un
grup de câţiva credincioşi furioşi cereau socoteală unui cleric ce deţinea o anumită funcţie în
cadrul respectivului centru eparhial. Motivul? Duhovnicul lor fusese oprit de către Chiriarh de
la slujirea celor sfinte pentru anumite abateri – nu are relevanţă evocarea lor în context. Ce m-
a tulburat a fost faptul că acei – să-i numim în continuare – „credincioşi” nu erau deloc
dispuşi să asculte argumentele pentru care duhovnicul lor nu mai avea voie să slujească
(temporar) şi cereau insistent să fie „repus în drepturi”. Văzând că nu se cedează la această
presiune, unii chiar au pus mâna pe clericul ce încerca să dialogheze cu ei, agresându-l fizic.
Ulterior, de-a lungul timpului, aveam să consemnez, în diverse locuri din ţară, alte câteva
situaţii în care unii enoriaşi sau ucenici refuzau să primească deciziile unor foruri bisericeşti
cu privire la parohul sau duhovnicul lor.
Un duhovnic caută mereu şi în orice împrejurare să dea mărturie prin viaţa sa, prin cuvântul
său, despre Hristos – Domnul şi Mântuitorul. După modelul Sfântului Proroc Ioan
Botezătorul, duhovnicul este doar „prietenul Mirelui” şi, ca atare, el caută întotdeauna „să se
micşoreze, iar Acela să crească” (cf. Ioan 3, 30). Părintele Serafim Rose (1934-1982) atrăgea
atenţia asupra unui fenomen care, după 1990, pare că ia amploare şi la noi: „Mulţi tineri
caută în ziua de astăzi un guru şi sunt gata să se înrobească oricărui candidat potrivit; dar
vai celor care profită de acest climat al vremurilor pentru a se proclama ei înşişi «stareţi
purtători de Dumnezeu» – nu fac altceva decât să îi înşele pe ceilalţi şi pe ei înşişi”. Încât,
adevăratul rod al lucrării ca duhovnic îl poţi constata şi în manifestările ucenicilor tăi când
survin situaţii de criză. A tolera sau, mai rău, a încuraja sau instiga la manifestări din sfera
patimilor omeneşti, a te autovictimiza nu poate fi semn al purtării Duhului lui Dumnezeu.
Pedagogic, Duhul ne poate părăsi pentru a ne conştientiza păcatele şi a ne deschide calea spre
pocăinţă. Răbdarea cu smerenie a necazurilor, evitarea slavei deşarte şi a laudelor omeneşti,
permanenta pocăinţă pentru păcatele proprii sunt condiţii obligatorii pentru a putea fi
îndrumător de suflete. Şi nu mă ruşinez să recunosc că eu însumi nu reuşesc să împlinesc toate
acestea. Dar mă simt ca un soldat trimis pe frontul „războiului nevăzut” (cf. Sfântului
Nicodim Aghioritul) şi lucrez din ascultare. Între altele, în aceste vremuri tulburi am înţeles
un lucru: când nu se găsesc suficienţi combatanţi, se trimit la luptă şi cei mai puţin apţi pentru
asemenea misiuni duhovniceşti. Căci, în termenii Evangheliei, „secerişul e mult, dar
lucrătorii sunt puţini” (Matei 9, 37). Chiar şi în aceste condiţii, însă, tot trebuie să ai măcar
conştiinţa că nu eşti tu cel mai pregătit om pentru o astfel de înaltă lucrare duhovnicească –
adică să nu cazi cumva în părere sau închipuire de sine! De aceea, eu mai degrabă mă
consider un soi de duhovnic provizoriu pentru ucenicii ce urmează să-şi găsească, la un
moment dat, un duhovnic în adevăratul sens al cuvântului. Abia acest gând parcă-mi mai dă
un pic de curaj să mă aşez în scaunul de spovedanie.