„Luceafărul” ca alegorie a geniului

„Luceafărul” poemul scris de Mihai Eminescu şi publicat în aprilie 1883 (ultimul an de activitate al
poetului), este considerat o „culme” a creaţiei sale.
Eminescu s-a inspirat din basmul „Fata din grădina de aur” (cules în limba germană de Richard
Kunisch), iar mesajul alegoric l-a preluat din viziunea filosofului Arthur Schopenhauer asupra omului de
geniu (exprimat în „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, 1818).
După cum mărturiseşte poetul într-o însemnare pe marginea manuscrisului: „Înţelesul alegoric ce
i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte,
dar n-are nici noroc”.
În viziunea schopenhaueriană, geniul se defineşte prin cunoaştere şi nu prin sentimente sau trăiri
(de care se poate elibera). Ideea că geniul este o entitate care, deşi „luminează” în exterior prin creaţia sa,
în interior este „rece” – întrucât se obiectivează – este sugerată simbolic şi de mai multe imagini din
poem: „Un mort frumos cu ochii vii / Ce scănteie-n afară” (strofa 18), „luceşti fără de viaţă” (strofa
24).
Deşi geniul este condamnat la nefericire în timpul vieţii, el va fi veşnic ţinut minte pentru ceea ce, a
putut crea, obţinând „nemurirea” în posteritate – idee sugerată alegoric şi în discursul Demiurgului: „Noi
nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte (strofa 78), „…tu, Hyperion, rămâi /Oriunde
ai apune” (strofa 81). Totuşi, acest lucru nu are rol con-
solator, după cum se poate înţelege şi din tonul trist al cuvintelor Luceafărului: „Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor şi rece” (strofa 98).
Tudor Vianu dă altă interpretare poemului, considerând că prin el se dezvăluie “măștile lirice” sau
“vocile poetului”. Omul îndrăgostit este pajul Cătălin, Cătălina este ființa tentată spre absolut, Hyperion
este geniul neînțeles, iar Demiurgul este forța universală.
Romantismul poemului se recunoaște prin:
1. teme și motive (iubirea – cu motivul sufletului pereche și cel al femeii-înger sau demon; natura
– cu motivul codrului ocrotitor și al mării; timpul – cu motivul clipei = timpul viu și cel al infinitului =
timpul mort; condiția umană – cu motivul geniului neînțeles de omul comun și motivul destinului impla-
cabil al omului; mitologia/fantasticul – cu motivul visului, al metamorfozelor, al vedeniei / fantomei, cel
al călătoriei în planul infinit al universului; cosmosul – cu motivul luceafărului, al lunii, al haosului inițial)
2. antiteza (condiția omului comun față de cea a geniului; Hyperion cel nemuritor în opoziție cu
Cătălin cel muritor; cele două forme de iubire: ideală și infinită/comună și trecătoare; incompatibilitatea
efemer-etern și rațiune-simțire; “cercul strâmt” al oamenilor comuni și “lumea geniului”).
3. amestecul genurilor literare = poemul pare la început un basm cult, dar capătă din tablourile
al doilea și al treilea un evident caracter dramatic pentru ca în final să transmită un mesaj filosofic, deci
liric.
4. ambiguitatea interpretării mesajului artistic = aparența de poem de dragoste, care
transmite însă un mesaj filosofic, iar din altă perspectivă poate fi considerat o sinteză a “măștilor
poetului”.
5. personajul excepțional pus în situații excepționale = Luceafărul ca ființă nemuritoare, un
suflet neliniștit în căutarea iubirii. El este dispus să se sacrifice, considerând iubirea o formă superioară
de cunoaștere: “Și pentru toate, dă-mi în schimb/O oră de iubire”. Experiența cunoașterii prin iubire este
însă o decădere din sfera înaltă în care trăiește. Odată cu eșecul, geniul își înțelege condiția superioară şi
se consolează în privința inadaptabilității lui în lumea oamenilor comuni. Soarta îl condamnă la singură-
tate, la auto-izolare în lumea ideală a imaginației, a rațiunii.