Argumente pro şi contra experimentului pe pacient

Ştiinţele medicale sunt prin definiţie ştiinţe experimentale. Orice medicament, orice
terapie trebuie să fie testate, experimentate. Efectele secundare, în cazul unei noi terapii,
sau al unui nou medicament, trebuie să fie cunoscute, eliminate. Problema în acest caz este
legată de aşa-numiţii „cobai”. Pe cine sunt efectuate testele?

Istoria ştiinţelor medicale consemnează, în primul rând utilizarea animalelor pe

post de cobai. Avicenna este cel care descrie pentru prima dată un experiment în care sunt
puşi în aceeaşi cuşcă un lup cu un miel. Concluziile referitoare la „nevorza experimentală”
sunt valabile şi astăzi. De cele mai multe ori, experimentele pe animale au drept finalitate
„sacrificarea” animalelor utilizate pe post de cobai. Broasca utilizată în cele mai simple
experimente de fiziologie, utilizată şi în cadrul procesului de învăţământ (lecţiile de
biologie sau de zoologie) şi-a căpătat un status de „cobai” în istoria ştiinţelor medicale. În
aceste condiţii sunt inevitabile, iarăşi, o derie de întrebări „deschise”, întrebări cărora este
67
dificil de găsit un răspuns satisfăcător, complet, eventual în clasarea întrebării. Animalele
utilizate în cadrul experimentelor ştiinţelor medicale sunt folosite, în termenii eticii
kantiene, drept mijloace şi niciodată drept scopuri în sine. Filosoful german s-a referit strict
la persoanele umane în distincţia celebră. Întrebarea care se poate contura este: pot fi
considerate animalele drept scopuri în sine? Trebuie să le recunoaştem statusul de vietăţi
create de Dumnezeu, şi în consecinţă drepturile, autonomia acestora trebuie să fie
respectate de om? Funcţionează reciprocitatea confucianistă (´ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i
face”) şi în relaţia om-animale? Iată câteva întrebări provocatoare şi dificile de soluţionat
prin răspunsuri.

Pentru a complica această situaţie şi mai grav, trebuie să amintim o serie de practici
folosite de oameni asupra animalelor, practici ce ridică iarăşi o serie de întrebări sau le
amplifică pe cele enunţate deja. Este vorba despre: forţarea gâştelor să se alimenteze astfel
încât să se obţină celebrul pâté de foie gras (în acest caz, ficatul păsărilor este îmbibat cu
grăsime, consecinţa fiind o steatoză hepatică); obţinerea, iarăşi, celebrului vreau blanc,
fiind vorba aici de carnea unor viţei care sunt crescuţi în condiţii speciale. Aceste animale
nu au libertate de mişcare, sunt complet izolate în nişte ţarcuri speciale. Nu se pot nici
mişca, nici culca, iar alimentaţia primită este în exclusivitate lichidă, fără fier şi fibre.
Ulterior, aceşti viţei anemici sunt sacrificaţi la 5 luni. Aceste practici ridică semne de
întrebare privind corectitudinea morală a comportamentului omenesc în relaţie cu
animalele. Dacă aceste animale (atât gâştele cât şi viţeii) ar putea să opteze, să-şi exprime
voinţa de decizie, ar alege în mod liber aceste forme de existenţă? Sau, dacă într-un viitor
mai mult sau mai puţin îndepărtat, noi oamenii, am fi în locul viţeilor şi al gâştelor, iar altă
specie de vietăţi ne-ar utiliza în scopuri similare, am alege asemenea moduri existenţiale?
Cu siguranţă nu am face-o de bună voie şi liberi.
Doctrina creştină consideră că şi animalele au suflet, fiind însufleţite de Dumnezeu.
„Doctrina creştină tradiţională a «sanctităţii vieţii» se extinde numai la fiinţele umane,
datorită aprecierii că numai oamenii posedă suflet. Se consideră astfel că posesia unui
«suflet nemuritor» face ca viaţa umană să devină sacră şi inviolabilă. Punctul de vedere
general sugerează că formele de viaţă animale sunt superioare moraliceşte celor vegetale.
S-a încercat să se motiveze acest tip de distincţie pe criteriul capacităţii de a percepe
durerea.” (Astărăstoae, Trif, 1998, p. 60)
 În aceste condiţii a fost elaborat un „Cod de practică în exxperimentul pe animale”.
Prevederile dintr-un astfel de cod ar trebui să orienteze cercetătorii în „utilizarea”
animalelor de laborator. Demersul comitetelor de etică şi al organizaţiilor nonguvernamentale
ce promovează drepturile animalelor este direcţionat asupra durerii
suferită de animalul de laborator în timpul experimentelor. Extrapolarea acestei probleme
asupra omului este o operaţie delicată, doarece o viaţă lipsită complet de dureri capătă o
altfel de valoare morală în cazul animalelor decât al oamenilor. Discuţia referitoare la cum
ar trebui să ne comportăm faţă de animale este deschisă. Nu există, deocamdată un singur
sistem referenţial axiologic, faţă de care să raportăm orice formă de comportament. Luptele
68
cu taurii, spre exemplu, au o valoare tradiţională, naţională în cazul Spaniei. Status-ul vacii
este radical diferit în India faţă de SUA, spre exemplu. Dacă în spaţiul Indiei asiatice, vaca
este considerat un animal sacru fiind interzisă orice sacrificare a acestui animal, în spaţiul
SUA, vaca reprezintă o „sursă” extrem de valoroasă de carne şi de proteină animală. Din
perspectiva ştiinţelor medicale, experimentele pe animale sunt singura categorie de
experimente ce pot fi efectuate. Experimentele pe oameni sunt întotdeauna problematice.
Utilizarea animalelor în experimente nu trebuie să afecteze echilibrul ecologic al speciilor,
să aibă consecinţe dramatice, cum ar fi, bunăoară, extincţia unei specii de animale.
Clonarea animalelor în scopul utilizării experimentale ar putea fi o soluţie. În 1978, la
sediul UNESCO din Paris a fost proclamată Declaraţia Universală a Drepturilor
Animalelor. La articolul 8 ni se precizează următoarele: „1. Experimentele pe animale,
care implică suferinţă fizică sau psihică sunt incompatibile cu drepturile animalului,
indiferente dacă este vorba de o experienţă medicală, ştiinţifică sau de orice fel; 2.
Metodele de înlocuire a folosirii animalelor trebuiesc dezvoltate şi puse în practică în mod
sistematic.” (Astărăstoae, Trif, 1998, p. 65)

Cel de-al Doilea Război Mondial a schimbat din temelii legislaţia internaţională.
După acest fenomen social teribil, umanitatea s-a îmbogăţit cu o serie de concepte: „crime
împotriva umanităţii”, „genocid”, „crime de război”, „holocaust” etc. Experimentele
efectuate de nazişti în lagărele de concentrare au fost efectuate fără a se ţine cont de voinţa
prizonierilor. Cinismul acelor experimente a fost dezvluit în faptul că de rezultatele acelor
experimente, statele învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, bunăoară, SUA, se
vor folosi din plin în dezvoltarea unor programe ştiinţifice (spre exemplu, aselenizarea a
„beneficiat” din plin de rezultatele ştiinţifice ale acelor experimente). Legislaţia
internaţională, după procesul de la Nürnberg, interzice cu desăvârşire orice forma de
experiment efectuat împotriva voinţei pacientului. Sunt acceptate şi „tolerate” acele
experimente în care avem acordul pacientului. De cele mai multe ori avem de-a face cu
autoexperimente. Mulţi cercetători în domeniul ştiinţelor medicale au devenit ei înşişi
cobai în testarea unor medicamente sau terapii. Amintim în acest sens, cazul „Ramon y
Cajal care a realizat un autoexperiment inoculându-şi vibrion holeric.” (Astărăstoae, Trif,
1998, p. 66)

Nu trebuie să avem iluzia, periculoasă, de altfel, şi anume să considerăm că

experimentele abuzive, dezumanizante, au fost efectuate numai în spaţiul statelor
totalitariste, dictatoriale, unde drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt
încălcate sistematic. Situaţii surprinzătoare „negative” pot fi întâlnite şi în cazul statelor
democratice autentice. În Sua, la Jewish Hospital and Medical Center din Brooklyn, doi
cercetători în domeniul virusologiei au injectat celule canceroase vii unor pacienţi înaintaţi
în vârstă fără să obţină consimţământul acestora în scopul studierii răspunsului imun la
celulele maligne.
 La Institutul Willowbrook din New York au fost „utilizaţi” pe post de cobai,
pacienţi retardaţi minatl sever, pentru studierea virusului hepatitei virale. În aceste condiţii
69
foarte mulţi pacienţi au fost infestaţi deliberat spre a fi studiaţi în evoluţia bolii. Un caz
celebru este relatat în presa americană în anul 1975, atunci când se descoperă că în
Tuskegee, în Alaska, era încă în desfăşurare un experiment început prin anii ´30, privind
evoluţia sifilisului. Au fost utilizaţi pacienţi afro-americani ce fuseseră infestaţi cu sifilis şi
au fost lăsaţi să evolueze spre stadiile finale ale bolii. Cu toate că din 1945 penicilina a fost
descoperită şi putea fi utilizată cu succes în tratarea acestei boli, pacienţii aceştia au fost
„sacrificaţi” în orizontul experimentelor medicale. De asemenea utilizarea deţinuţilor pe
post de cobai a ridicat iarăşi semne de întrebare. În anii noştri, adică la începutul mileniului
3, se descoperă că o mică ţară din America Centrală, Guatemala, a fost utilizată pe post de
cobai în verificarea tratamentului cu penicilină în cazul bolilor cu transmitere sexuală:
sifilis, gonoree şi sancroid. Atât Bill Clinton în 1997, cât şi Barack Obama în 2010 şi-au
cerut scuze în mod public faţă de această mică ţară. Nu ştim dacă scuzele publice au vreo
valoare faţă de pacienţii care au fost sacrificaţi în aceste scopuri, dar ne putem da seama de
imensul decalaj care se realizeaza între SUA şi Guatemala în domeniul relaţiilor
internaţionale. (Astărăstoae, Trif, 1998, p. 68)

Cercetarea ştiinţifică poate intra în conflict cu terapia umană. În aceste condiţii

comitetele de bioetică trebuie să elimine acest conflict, trebuie să-l minimalizeze cât mai
mult cu putinţă. Drepturile şi libertăţile pacienţilor trebuie să fie cât mai mult imunizate
faţă de orice tentativă de încălcare a lor. În aceste condiţii libertatea de acţiune a medicilor
poate fi serios îngrădită astfel încât să nu se mai repete situaţiile monstruoase din trecutul
umanităţii. În aceste condiţii, „Declaraţia de la Helsinki” din 1964, reprezintă actul
legislativ internaţional ce are menirea să elimine orice altă situaţie similară cu
experimentele efectuale de „doctorul morţii”, fiind vorba aici de doctorul Mengele de la
Auschwitz. Această declaraţie are menirea de a restabili într-o normalitate specifică
viziunii umaniste, relaţia medic-pacient. Consimţământul pacientului redevine o condiţie
obligatorie în folosirea experimentelor. În aceste condiţii pacientul trebuie să fie informat
corect şi complet despre ce se va petrece în timpul experimentului, despre eventualele
efecete secundare anticipabile sau necunoscute etc. Rolul comitetelor de bioetică este acela
de a superviza toate condiţiile în utilizarea experimentelor, de a identifica abaterile etice.
de a le elimina sau corecta. Considerăm că trebuie să înfăţişam cititorilor câteva repere
importante ale Declaraţiei de la Helsinki adoptată la „The 18th World Medical Assembly”,
1964 şi revizuită la „The 29-th World Medical Assembly”, Tokyo 1975:

„Introducere
Misiunea medicului este de a da sănătate pacienţilor.
Orice act medical sau sfat adresat pacientului, aflat în suferinţă fizică sau mintală,
trebuie executat numai în spiritul utilităţii pentru pacient.

Principii de bază
1. Cercetarea medicală care implică subiecţi umani trebuie efectuată:
- conform principiilor ştiinţifice;
70
- având la dispoziţie posibilităţi tehnice (laboratoare, aparatură paraclinică),
conform standardelor;
- cu posibilităţi de documentare ştiinţifică la zi;
2. Cercetarea medicală trebuie efecetuată în cadrul unui protocol bine documentat,
dicutat în prealabil cu un comitet special.

3. Cercetarea medicală clinică trebuie condusă de persoane competente în domeniu,

supervizată de o persoană din acelaşi domeniu.

4. Cercetarea pe fiinţa umană se poate efectua ţinând cont de proporţiile riscului în

ceea ce priveşte subiectul.

5. Raportul risc/beneficiu trebuie calculat înainte de începerea cercetării.

6. Se impune respectarea dreptului pacientului în ceea ce priveşte integritatea
organismului său; orice experiment se va efectua în ideea protejării integrităţii fizice şi
mintale a pacientului respectiv.

7. Medicul implicat în experiment va încerca să prevadă consecinţele

experimentului său, efectuând un scor HAZARD predictibilil rferitor la rezultatele
experimentului.

8. Medicul coordonator al trialului este obligat să facă publice rezultatele adevărate

ale experimentului său.

9. Fiecare pacient trebuie informat în mod adecvat asupra scopului experimentului,

metodelor, beneficiilor sperate, riscurilor şi a posibilelor neajunsuri. Se recomandă ca
informarea şi obţinerea acordului să se facă în scris. Orice pacient are dreptul să renunţe în
orice moment la experiment.

10. Ţinând seama de relaţia de dependenţă a pacientului faţă de medic, se va

incerca să se excludă orice influenţă din partea medicului curant asupra deciziilor
pacientului.

11. În caz de malpractică se vor lua măsuri conform legislaţiei în vigoare.

În cazul incapacităţii fizice sau mentale a pacientului de a-şi exprima acordul de
participare la experiment sau dorinţa de a-l întrerupe, se vor lua măsuri în conformitate cu
legislaţia ţării.

Cercetarea clinică

1. În timpul tratamentului pacienţilor, medicul curant trebuie să aibă libertatea de a

decide un diagnostic, atunci când se pune problema salvării unei vieţi şi/sau de a
îmbunătăţi calitatea vieţii;

2. Potenţialul beneficiu, ricul şi disconfortul datorat unui nou tratament trebuiesc

puse în balanţă împreună cu efectuarea ultimului tratament standard existent.

3. În cadrul unui trial, fiecare pacient (inclusiv cei din lotul martor) trebuie să
beneficieze de cele mai bune mijloace diagnostice şi terapeutice existente.

4. Refuzul pacientului de a participa la un studiu, nu trebuie să afecteze relaţia

medic pacient.” (Astărăstoae, Trif, 1998, pp. 81-82)__