Sunteți pe pagina 1din 16

MICHEL FOUCAULT, L’Archéologie du savoir, Paris: Gallimard, March 1969.

Arheologia cunoașterii, trans. notes, and afterword Bogdan Ghiu, Bucharest: Univers, 1999, 287 pp,
Bucharest: Rao, 2006, 260 pp; 2011, 283 pp. (Romanian)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

FOUCAULT, MICHEL

Arheologia cunoaşterii / Michel Foucault;

trad., note şi postfaţă Bogdan Ghiu. - Bucureşti: Univers, 1999

288 p.; 13 x 20 cm.

Til. orig. (fre): L'archeologie du savoir.

ISBN 973-34-0615-5

Introducere

istoria secetei şi a irigaţiilor, istoria asolamer:a echilibrului, cucerit


de specia umană, între foame \ Vechile întrebări ale analizei tradiţionale
(ce leg. ' stabilită între evenimente disparate? Cum poate o succesiune
necesară între ele? Care este cont:: traversează sau semnificaţia de
ansamblu pe c prin a o forma? Se poate defini o totalitate, sau m
limităm la reconstituirea unor înlănţuiri ? ) sur :
acum înainte cu interogaţii de un cu totul alt ti
cer delimitate unele de altele? Ce tipuri
instaurate? Care sunt criteriile de periodizare pe
să le adoptăm pentru fiecare în parte? Ce fel de s
( ierarhie, dominaţie, etajare, determinare uni voal,
circulară) poate fi descris între ele? Care sunt se.
pot fi stabilite? Şi în ce fel de tablou, cu cronol

fi determinate suite distincte de evenimente 0

• •

Or, aproximativ în aceeaşi epocă, în dis ciplm.


toria ideilor, a ştiinţelor, a filosofiei, a gândirii rr
raturii ( specificitatea lor poate fi neglijată peni:
aceste discipline care, în ciuda denumirii lor. s
mare măsură travaliului depus de istoric, precum
sale. atenţia s-a deplasat, dimpotrivă, de
descrise ca „epoci 44 sau ca „secole 44 către fenome
Sub marile continuităţi ale gândirii, sub manife
omogene ale unui spirit sau ale unei mentalităi
devenirea încăpăţânată a unei ştiinţe ce se ambiţi
şi să-şi atingă împlinirea încă de la început, sub
gen. a unei forme, a unei discipline, a unei activ u
încearcă acum să se detecteze incidenţa între ru re r r
si natura acestor întreruperi sunt cât se poate d
praguri epistemologice descrise de G. Bachel
uspendă cumulul nesfârşit al cunoştinţelor, le :
aturizare şi le introduc într-un timp nou, le r
empirică şi de motivaţiile lor iniţiale, le curăţă

De câteva zeci de ani deja, atenţia istoricilor s-a îndreptat


mai degrabă asupra perioadelor lungi ca şi cum, dedesubtul
peripeţiilor politice şi diferitelor episoade ale acestora, ei ar fi
căutat să scoată în evidenţă echilibrele stabile şi greu de distrus,
procesele ireversibile, organizările constante, fenomenele ten
denţiale ce-şi ating punctul culminant şi-şi inversează sensul
după continuităţi seculare, mişcările de acumulare şi saturările
lente, marile socluri nemişcate şi mute pe care încâlceala
ţiunilor tradiţionale le acoperise cu un strat gros de evenimente.
Pentru ducerea la bun sfârşit a unei astfel de analize, istoricii
dispun de instrumente pe care în parte şi le-au confecţionat ei
înşişi, în parte le-au primit: modelele creşterii economice,
analiza cantitativă a fluxurilor înregistrate de schimburi,
profilurile creşterilor şi regresiunilor demografice, studiul
climei şi oscilaţiilor ei, reperarea constantelor sociologice,
descrierea ajustărilor tehnice, a răspândirii şi persistenţei lor.
Aceste instrumente le-au permis să deosebească, în câmpul
istoriei, straturi sedimentare diferite; succesiunile lineare,
făcuseră până în acel moment obiectul cercetării, au fost înlo-
cuite de un joc de rupturi în profunzime. De la mobilitatea po-
litică şi până la lentorile caracteristice „civilizaţiei materiale",
nivelurile de analiză s-au înmulţit: fiecare cu rupturile lui spe-
cifice, cu un decupaj ce-i aparţine în exclusivitate; şi, pe mă-
sură ce coborâm către soclurile cele mai profunde, ritmurile de-
vin din ce în ce mai lente. Sub istoria zbuciumată a guvernă-
rilor, războaielor şi perioadelor de foamete, se profilează istorii
aproape imobile pentru privire drumurilor

La toate cele amintite mai sus se cuvine, fire


analiza literară, care îşi atribuie acum, ca uni::/
studiu, nu sufletul ori sensibilitatea unei epoci.
şcolile 44 , „generaţiile 44 sau „mişcările 44 şi nici rr :
autorului în jocul de schimburi care i-au lega: v
ci structura proprie unei opere, unei cărţi, unui te

Iar marea problemă care urmează să se pun:,


deja - unor astfel de analize istorice nu mai e c re
de a şti cum anume s-au stabilit continuităţii
acelaşi proiect a putut să se menţină şi să consr:
unic pentru atâtea spirite diferite şi succes rv
acţiune şi ce suport implică jocul transmiterii
uitărilor şi ai repetiţiilor, cum poate ori
puterea mult dincolo de ea însăşi şi până la impr:
este nicicând dată - problema nu mai este aceea .
urmei, ci aceea a decupării şi a limitei; nu i
întemeierii ce se perpetuează, ci a transformă 1 ::!
de întemeiere şi de înnoire a fundamentelor. A
desfăşurarea unui întreg câmp de interogaţii,
ne sunt deja familiare, şi prin intermediul că
formă de istorie încearcă să-şi elaboreze pro pi
trebuie specificate diferitele concepte care peru.,
continuităţii (prag, ruptură, tăietură, mutaţie,
baza căror criterii se cuvin izolate unităţile
face: ce este o ştiinţă? Ce este o operă ? Ce
ste un concept? Ce este un text? In cel fel se
nivelurile ia care putem să ne plasăm şi dintre
portă propriile lui scandări şi propria luiribnnă
este nivelul legitim al formalizării? Care esre
ni? Dar al analizei structurale? Ori al stabilirii oj

într-un cuvânt, istoria gândirii, a cunoştinţe


literaturii pare a înmulţi rupturile şi a caută
discontinuităţii, în vreme ce istoria propriu-zuă
simplu, pare a estompa eruperea evenimente
neţurilor lipsite de labilitate.

lor imaginare; astfel, prescriu analizei istorice altceva decât


căutarea începuturilor mute, altceva decât regresiunea infinită
spre cei dintâi precursori: reperarea unui nou tip de raţionalitate
şi a efectelor sale multiple. Deplasări şi transformări ale

conceptelor: analizele lui G. Canguilhem 1 * pot servi, aici, drept


model; ele demonstrează că istoria unui concept nu este, în
totalitate, aceea a rafinării lui progresive, a raţionalităţii sale în
continuă creştere, a gradului său de abstractizare, ci aceea a
diferitelor lui câmpuri de constituire şi de validitate, a regulilor
sale succesive de utilizare, a mediilor teoretice multiple în care
s-a desfăşurat şi desăvârşit elaborarea sa Distincţia, introdusă tot
de Georges Canguilhem, între scara micro- şi cea macroscopică
a istoriei ştiinţelor, la care evenimentele şi urmările lor nu se
distribuie în acelaşi fel: în asemenea grad, încât o descoperire,
punerea la punct a unei metode, opera unui savant, chiar
eşecurile lui nu au aceeaşi incidenţă şi nu pot fi descrise în
acelaşi fel la unul şi la celălalt dintre niveluri; alta va fi istoria
descrisă într-un caz sau celălalt. Redistribuirile recurente fac să
apară mai multe trecuturi, mai multe forme de înlănţuire, mai
multe ierarhii în funcţie de importanţă, mai multe reţele de
determinări, mai multe teleologii pentru una şi aceeaşi ştiinţă, pe
măsură ce prezentul acesteia se modifică: astfel încât descrierile
istorice depind în chip necesar de actualitatea cunoaşterii, se
multiplică o dată cu transformările acesteia şi se rup neîncetat de
ele însele (M. Serres 2 a formulat recent teoria acestui fenomen
in domeniul matematicilor). Unităţile arhitectonice ale
sistemelor, aşa cum au fost ele analizate de M. Gueroult 3 şi
pentru care descrierea influenţelor, a tradiţiilor, a continuităţilor
culturale nu este pertinentă, spre deosebire de aceea a coerenţelor
interne, a axiomelor, a lanţurilor deductive, a compatibil ităţilor.
în sfârşit, scandările cele mai radicale se datorează, fără doar şi
poate, tăieturilor operate de un travaliu de transformare teoretică
atunci când acesta „pune bazele unei ştiinţe desprinzând-o de
ideologia trecutului ei şi dezvăluie acest trecut ca ideologic 11 **.

>5

c.

t r

!
sinea

i r

ii

'N

trai

/>](
L Li

/V

X
V ••

* Notele precedate de un asterisc aparţin lui Midiei Foucault, iar cele


însoţite de un număr au fost redactate de Bogdan Ghiu şi pot fi găsite la

sfârşitul căiţii (n. red. ).

L. Althusser, Potir Marx , p. i68.

i i

«
o

Introducere

A rheologia cunoaşterii

La toate cele amintite mai sus se cuvine, fireşte, adăugată şi


analiza literară, care îşi atribuie acum, ca unitate specifică de
studiu, nu sufletul ori sensibilitatea unei epoci, nu „grupurile 4 ",
şcolile 44 , „generaţiile 44 sau „mişcările 44 şi nici măcar personajul
autorului în jocul de schimburi care i-au legat viaţa şi „creaţia 44 ,
ci structura proprie unei opere, unei cărţi, unui text.

Iar marea problemă care urmează să se pună - care se pune


deja - unor astfel de analize istorice nu mai este, aşadar, aceea
de a şti cum anume s-au stabilit continuităţile, în ce fel unul şi
acelaşi proiect a putut să se menţină şi să constituie un orizont
unic pentru atâtea spirite diferite şi succesive, ce mod de
acţiune şi ce suport implică jocul transmiterilor, al reluărilor, al
uitărilor şi al repetiţiilor, cum poate originea să-şi extindă
puterea mult dincolo de ea însăşi şi până la împlinirea care nu
este nicicând dată - problema nu mai este aceea a tradiţiei şi a
urmei, ci aceea a decupării şi a limitei; nu mai este aceea a
întemeierii ce se perpetuează, ci a transformărilor ce au valoare
de întemeiere şi de înnoire a fundamentelor. Asistăm, astfel, la
desfăşurarea unui întreg câmp de interogaţii, dintre care unele
ne sunt deja familiare, şi prin intermediul cărora această nouă
formă de istorie încearcă să-şi elaboreze propria sa teorie: cum
trebuie specificate diferitele concepte care permit gândirea dis-
continuităţii (prag, ruptură, tăietură, mutaţie, transformare)? Pe
baza căror criterii se cuvin izolate unităţile cu care avem de-a
face: ce este o ştiinţă? Ce este o operă ? Ce este o teorie ? Ce
este un concept? Ce este un text? în cel fel se cer diversificate
nivelurile la care putem să ne plasăm şi dintre care fiecare com-
portă propriile lui scandări şi propria lurformă de analiză: care
ste nivelul legitim al formalizării? Care este cel al interpretă-
rii? Dar al analizei structurale? Ori al stabilirilor de cauzalitate ?

într-un cuvânt, istoria gândirii, a cunoştinţelor, a filosofiei,


literaturii pare a înmulţi rupturile şi a căuta orice apariţie a
discontinuităţii, în vreme ce istoria propriu-zisă, istoria, pur şi
implu, pare a estompa eruperea evenimentelor în beneficiul
structurilor lipsite de labilitate.

e, astfel, prescriu analizei istorice altceva decât


ir. ce cinurilor mute, altceva decât regresiunea infinită

precursori: reperarea unui nou tip de raţionalitate


cec: sale multiple. Deplasări şi transformări ale

nalizele lui G. Canguilhem 1 * pot servi, aici, drept


ie demonstrează că istoria unui concept nu este, în

a a rafinării lui progresive, a raţionalităţii sale în


cere. a gradului său de abstractizare, ci aceea a

mpuri de constituire şi de validitate, a regulilor


ie utilizare, a mediilor teoretice multiple în care
I desăvârşit elaborarea sa Distincţia, introdusă tot
e Canguilhem, între scara micro - şi cea macroscopică
nţelor, la care evenimentele şi urmările lor nu se
> aceiaşi fel: în asemenea grad, încât o descoperire,
1 ou net a unei metode, opera unui savant, chiar

nu au aceeaşi incidenţă şi nu pot fi descrise în


unul şi la celălalt dintre niveluri; alta va fi istoria
!r. r :-un caz sau celălalt. Redistribuirile recurente fac să

uite trecuturi, mai multe forme de înlănţuire, mai


în funcţie de importanţă, mai multe reţele de
ai multe teleologii pentru una şi aceeaşi ştiinţă, pe
e rrezentul acesteia se modifică: astfel încât descrierile

*v |p

în chip necesar de actualitatea cunoaşterii, se


iată cu transformările acesteia şi se rup neîncetat de
: M Serres 2 a formulat recent teoria acestui fenomen

matematicilor). Unităţile arhitectonice ale

fost ele analizate de M. Gueroult 3 şi


e descrierea influenţelor, a tradiţiilor, a continuităţilor

s:e pertinentă, spre deosebire de aceea a coerenţelor


c -comelor. a lanţurilor deductive, a compatibil ităţilor.

. virile cele mai radicale se datorează, fură doar şi


e v dor operate de un travaliu de transformare teoretică
no ccesta ..pune bazele unei ştiinţe desprinzând-o de
.acutului ei şi dezvăluie acest trecut ca ideologic 41 **.

ina

59
9

nn

r n

- ti i T

w î . f I

Li

î
na

I H

r. asa cum au

v_/

dare de un asterisc aparţin Iui Midiei Foucault, iar cele


; măr au fost redactate de Bogdan Ghiu şi pot fi găsite la
i (a. red. ).

. . « . ...»

-: r. Poitr Marx . p. 168.

rv

) MT

10

Arheologia cu no aş te ri i

serii, deosebeşte ceea ce este pertinent de


rează elemente, defineşte unităţi, descrie reiau
mai este, aşadar, pentru istorie materia inertă
ea încearcă să reconstituie ceea ce oamenii au
ceea ce a trecut definitiv şi din care nu se u
o dâră: ea caută să definească în chiar textura

tăţi, ansambluri, serii, raporturi. Trebuie să


de imaginea în care s-a complăcut atâta timp ?

căreia îşi afla justificarea antropologică: acee


milenare şi colective care se sprijinea pe d
pentru a-şi regăsi prospeţimea amintirilor; ea
travaliul şi întrebuinţarea unei materialităţi d
texte, naraţiuni,

tehnici, obiecte, cutume etc.) care prezintă înt


tindeni, în orice societate, forme de remanent
îanizate. Documentul nu este fericitul instrurr
care ar fi în sine şi într-un mod cât se poate
rie ; pentru o societate, istoria reprezintă o ar.
de a conferi un statut şi o elaborare unei rna
care ea nu se desparte.

Să spunem pe scurt că istoria, în forma e: tn


ocupa cu „memorarea 44 monumentelor trecut
marea lor în documente şi cu faptul de a r
aceste urme care, adesea, nu sunt în sine defel
în tăcere cu totul altceva decât ceea ce spun;
istoria este ceea ce transformă documentele . : r
care, în loc să mai descifreze urmele lăsate ce .
să mai încerce să recunoască în negativ (en
^eseră aceştia, desfăşoară o masă de elemente
rupate, făcute să fie pertinente, puse în rel
ansambluri A fost o vreme când arheologia,
numen telor mute, a urmelor inerte, a obiecte
text şi a lucrurilor lăsate de trecut, tindea spr:
păta sens decât prin restituirea unui discurs ist
ouţin cu cuvintele, am putea afirma că istoric
■;nde în zilele noastre spre
intrinsecă a

cees

Această intersectare nu trebuie, însă, să ne inducă în eroare.

Să nu ne imaginăm, încrezându-ne în aparenţe, că unele dintre

disciplinele istorice s-au deplasat de la continuam la discon

tinuum, în vreme ce altele au mers de la forfota discontinui

ţilor spre marile unităţi neîntrerupte; să nu ne închipuim că în

analiza politicii, a instituţiilor şi a economiei am devenit din ce

în ce mai sensibili ia determinările globale, iar că în analiza

ideilor şi a cunoaşterii am început să acordăm o atenţie din ce

în ce mai mare jocurilor diferenţei; să nu credem că, o dată în

plus, aceste două mari forme de descriere s-au intersectat fără


să se recunoască.

/V

In fapt, aceleaşi probleme s-au pus în ambele cazuri, însă au


provocat la suprafaţă efecte de sens contrar. Aceste probleme
pot fi rezumate printr-un singur cuvânt: punerea sub semnul
întrebării a documentului Să fim bine înţeleşi: este cât se poate
de evident că, de când există o disciplină precum istoria
menii s-au servit de documente, le-au interogat, s-au interogat
pe ei înşişi cu privire la ele; documentele au fost întrebate nu
numai asupra a ceea ce voiau să spună, ci şi dacă spuneau chiar
adevărul, şi în ce calitate pretindeau ele acest lucru, dacă erau
sincere sau falsificatoare, bine informate sau ignorante, auten-
tice sau alterate. însă fiecare dintre aceste întrebări şi toată
această nelinişte critică aveau în vedere un singur ţel: să re
constituie, pornind de la ceea ce spun aceste documente

ori cu jumătate de voce -, trecutul din care ele emană şi care


acum s-a pierdut mult în urma lor; documentul a fost în tot
deauna tratat ca limbajul unei voci reduse, acum, la tăcere
o urmă a ei, din fericire descifrabilă. Or, în urma unei mutaţii
ce nu datează de azi, dar care este, fără îndoială, încă departe
de a se fi încheiat, istoria şi-a modificat poziţia faţă de docu
ment: ea îşi stabileşte drept sarcină principală nu să-l inter-
preteze, ori să determine dacă spune adevărul şi care îi este
valoarea expresivă, ci să-l lucreze din interior (de le travailler
de rinterieur) şi să-l elaboreze: îl organizează, îl decupează, îl
repartizează, îl ordonează, îl distribuie pe niveluri, stabileşte