anghel s

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE MEDITAȚIE, INFORMAȚIE ȘI SPIRITUALITATE CREȘTIN-ORTODOXĂ

PAROHIA ORTODOXĂ “ S F. M . M C . G H E O R G H E ” S Â N M I H A I U R O M Â N

Nr. 3 (63) ◊ An VII ◊ 2018

 ► Î.P.S. Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului
Pastorală la Nașterea Domnului – 2017
„Nu vă temeți.
Că, iată, vă binevestesc vouă bu-
curie mare, care va fi pentru tot
poporul. Că vi
S-a născut azi Mântuitor, Care este
Hristos Domnul, în cetatea lui David.”
(Luca 2, 10-11)
Prin mila lui Dumnezeu, însoțiți de în-
geri și de colindele noastre românești, am
ajuns azi la Cuibul din stâncă, la Peștera
din Betleem.
Și, o, minune! Să cădem înaintea
Celui care S-a întrupat din Fecioara Maria.
Omul L-a așteptat să vină într-un Cuib de
stâncă, El a venit la noi și ne cheamă să
ne întoarcem în Casa Tatălui Ceresc, în
Cuibul veșniciei.
Deschideți azi ușa inimii să se umple
de bucurie sfântă. Să ne împărtășim din
bucuria Maicii Domnului, a Dreptului Iosif,
a îngerilor și a păstorilor. Din taina acestui
Praznic Sfânt izvorăște bucuria acestei
sărbători, numită de Sfântul Ioan Gură de
Aur: „mama sărbătorilor creștine“.
Praznicul de azi are o dimensiune
cosmică, pentru că în el se unesc în chip
real Cerul și pământul. În acest act din is-
toria mântuirii noastre un rol deosebit l-a
avut Fecioara Maria, care s-a făcut scară
pe care a coborât la noi, aici, pe pământ,
Cel de Sus, Fiul lui Dumnezeu.
Cuvintele rostite de Fecioara Maria
către Arhanghelul Gavriil: „Fie mie după
cuvântul tău!“ (Luca 1, 38), au fost cheia
prin care Hristos a deschis porțile
pământului. Fecioara Maria L-a așteptat
pe Împăratul Cerului să intre în lumea
noastră, în casa noastră de țărână.
Omul, această măreață catedrală pe
care o zidise Dumnezeu pe pământ,
ajunsese să fie pustiită de păcat.
Clopotele ei nu se mai auzeau până la
Cer. Omul căzuse în adâncul tăcerii,
amuțise și nu mai grăia cu Dumnezeu.
Sub povara păcatului ascultam doar
tăcerea din noi. Omul căzuse în
singurătate, deși viața lui nu era făcută din
singurătăți în doi, ci din comuniune
binecuvântată.
Omul nu-i o lacrimă ce moare, ci o
floare pe care Dumnezeu o răsădește de
aici, de pe pământ, în Rai. Tinere, nu fi o
lacrimă ce moare pe obrazul maicii tale,
ci lasă-te răsădit în Rai, între florile
veșniciei!
Drept măritori creștini,
Constatăm cu durere că în ultimul
sfert de secol a mai murit o Românie.
Iubită mamă, nu ucide lacrima de pe
obrazul tău, ci las-o să cadă în țărâna
binecuvântată a acestui neam, ca din ea
să crească o floare pentru Cer. Fără
lacrima ta România va fi o țară stearpă.
Cine ucide o lacrimă, acela își ucide țara.
Sunt unii dintre frații noștri care își ucid și
azi fiii, să rămână doar unul, să aibă de
toate. Care dintre noi și-ar lăsa părinții să
ne ucidă frații?!
Iubite mame, înainte de a scoate
sabia din teacă, întrebați-vă copiii dacă e
bine să le ucideți frații. Asistăm azi la un
nou concept, acela de bioterorism – un
atac la ființa neamului nostru.
Doamne, Tu ai făcut să rodească
Cerul în pântecele Fecioarei Maria. Te
rugăm ca, prin harul Tău, să faci să
rodească și această țară, în care a curs un
râu de sânge, vărsat de feciorii
binecuvântați ai neamului nostru, pentru
anghelos pag. 2
reîntregirea patriei!
Doamne, și azi mai curg râuri de
lacrimi și de suferințe.
Oprește, Doamne, curgerea, nu a tim-
pului, ci a suferinței!
Iubiții mei fii duhovnicești,
Brâncuși, într-o zi de mare praznic,
cântând la strana Bisericii strămoșești, și-
a trimis mintea la Cer, Dumnezeu i-a
binecuvântat-o, iar când a ieșit din
biserică a privit cu ochii săi ageri până în
adâncul pământului. Și apoi a oftat,
zicând:
Din acesta m-a plămădit și pe mine
Domnul. A luat o stâncă și din ea a făcut
și el o Cumințenie a pământului. N-a putut
să-i dea viață, dar a reușit o transmutare
a materiei în cumințenie. I-a dat acestei
stânci o scânteie din cumințenia
românească.
Doamne, câtă cumințenie ai dat nea-
mului nostru! Ne-ai făcut un neam cu-
minte.
Binecuvântează, Doamne, mintea
tinerilor și a celor ce conduc acest neam
pe care l-ai dăltuit din stâncile Carpaților.
Dumnezeu i-a deschis lui Brâncuși
pentru o clipă Cerul și acolo a văzut cât
de cuminți stau maicile noastre în Cer și
așa a purces la dăltuirea Cumințeniei
pământului.
Doamne, când Ți-ai trimis Fiul pe
pământ noi eram singuri în noaptea isto-
riei. Somnul era una din cele mai pro-
funde realități ale omului.
Era noapte. O istorie cufundată în în-
tuneric și o lume cuprinsă de un somn
adânc. Omul dormea punându-și capul
pe ale sale păcate. Și totuși, niște păstori
anonimi păzeau o lume cufundată în
adâncul somn al păcatului.
Doar ei, păstorii, erau treji. Sfântul
Apostol și Evanghelist Luca ne
mărturisește că îngerul Domnului a venit
la păstorii din Betleem: „Și iată, îngerul
 Domnului a stat lângă ei și slava
Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-
au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2, 9).
Consemnează mai departe Sfântul
Evanghelist că îngerul le-a adus vestea că
S-a născut Mântuitorul lumii: „În cetatea
lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care
este Hristos Domnul” (Luca 2, 11).
Iată cum i-a pregătit Dumnezeu pe
păstori să primească vestea venirii în
lume a Fiului Său: mai întâi prin înger,
apoi i-a înconjurat și pe ei de slavă. Dacă
în fața unui singur înger păstorii s-au
înfricoșat cu frică mare, ce vom zice noi
când vom fi, nu în fața unui înger, ci în fața
Dreptului Judecător, Domnul nostru Iisus
Hristos?! Păstorii au avut parte de arătare
de îngeri, însă și noi vom avea parte de
vederea lui Hristos în lumina Dumnezeirii
Sale.
„Nu vă temeți!” (Luca 2, 9) le spune
îngerul păstorilor. Astfel îi întărește să
poată primi vestea așteptată de mult timp
de Adam și de urmașii săi.
Vedeți, îngerul nu coboară la Adam,
în adânc, să-i ducă vestea, ci o aduce
urmașilor săi, păstorilor din Betleem.
Hristos nu-l va uita nici pe Adam, cel din
adânc, însă pentru el, cel frământat din
țărână, va coborî Însuși Fiul lui Dumnezeu
să-l ridice și să-l așeze din nou, acolo de
unde căzuse în păcat.
După ce le-a vestit păstorilor min-
unea și le-a spus și locul unde S-a născut
Hristos, frica lor se transformă în bucurie
mare: „Și, deodată, laolaltă cu îngerul s-a
văzut mulțime de oaste cerească,
lăudându-L pe Dumnezeu și zicând:
Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe
pământ pace, întru oameni bunăvoire”
(Luca 2, 13-14). Așa s-a petrecut întâlnirea
dintre om și îngeri, aici, pe pământ. Chiar
dacă Sfântul Luca nu ne relatează, putem
spune că păstorii împreună cu îngerii au
ajuns la Peștera din Betleem. Adică o
imagine de Mâine, când toți oamenii și în-
gerii vor cânta împreună: Slavă întru cei
de Sus, lui Dumnezeu, în Casa Tatălui!
Îngerii și oamenii au fost creați de
Dumnezeu pentru a fi împreună în
Împărăția Sa. Păcatul i-a despărțit pe oa-
meni de îngeri și de Dumnezeu.
Iată, acesta era zidul dintre noi pe
care a venit să-l dărâme Hristos.
Mare a fost uimirea păstorilor când L-
au văzut pe Fiul lui Dumnezeu odihnindu-
Se pe brațele Fecioarei. O, binecuvântate
brațe ale Fecioarei! Voi L-ați legănat pe
Fiul lui Dumnezeu, pe Cel de care nu
cutezau să se apropie heruvimii și ser-
afimii. Hristos Se lasă legănat de brațele
Fecioarei Maria.
Îngerii I-au adus cântare Pruncului
Iisus, iar păstorii, cred că I-au adus
merinde. Păstorii și-au împărțit merindea
cu Dumnezeu. Câți dintre noi ne împărțim
azi merindea cu frații noștri care sunt greu
încercați sub povara sărăciei?!
Iubită soră creștină, când aduci o
prescură la Altarul bisericii, te asemeni cu
păstorii care I-au adus merinde lui Dum-
nezeu în Cuibul de stâncă.
Această bucurie unică a Nașterii lui
Hristos, adusă în lumea creată de Dum-
nezeu, cineva a dorit să o stingă. Era Irod
cel Mare, regele iudeilor. Dacă îngerii I-au
adus lui Iisus cântare de slavă, păstorii,
merinde, magii, daruri de aur, tămâie și
smirnă, Irod, mai marele poporului, oare
ce I-a adus lui Iisus Hristos? El I-a trimis
ca dar o sabie și mult sânge.
Frânge, Doamne, sabia să nu mai
curgă atâta sânge în lume!
Atunci când Irod și-a trimis oastea să
caute Pruncul (cf. Matei 2, 13), este posibil
să-i fi întrebat și pe păstori: N-ați văzut un
Prunc până în doi ani și pe Mama Lui?
Păstorii n-au trădat. Păstorii nu L-au
trădat pe Hristos, ci doar Iuda. De câte ori
păcătuim, noi Îl trădăm pe Hristos și
Evanghelia Sa. Păstorii au fost martori
și mărturisitori ai Nașterii lui Iisus Hristos
(cf. Luca 2, 9-18).
Cinstiți părinți ai Sfintelor noastre
Altare,
Și noi suntem, la fiecare Sfântă
Liturghie pe care o săvârșim, martori ai
Nașterii și ai Învierii lui Hristos. Să-L
mărturisim și să nu-L trădăm pe El și
Evanghelia Sa.
Iubiți credincioși,
Omul este un caier de iubire din al
cărui fir Dumnezeu vrea să-Și facă
mantie. O, cât de mult l-a iubit Dumnezeu
pe om, încât a trimis pe Fiul Său în lume
anghelos pag. 3
să-l întoarcă de pe cărarea iadului!
În lumea de azi sunt atâtea săbii care
fac să sângereze gândurile omului. Chiar
dacă pacea pe pământ este relativă,
vedem cum, de multe ori în istorie, a fost
înfiptă sabia în gândul unei națiuni. O dată
strivit spațiul mintal al omului el se
aseamănă unui zbor cu aripile frânte.
Doamne, binecuvântează și păzește
gândul nației române și să nu mai auzim
pe la porțile Europei cuvintele: Român,
caut țară!
Iubiți tineri, visați și ziua, însă nu visul
unei frunze ruginii de toamnă. Visul
vostru să fie mereu la dulcea Românie și
nu uitați că Anul 1918 este parte din
povestea fără sfârșit a neamului nostru
românesc.
Iubiți frați și surori în Domnul
Din bucuria acestui praznic să vă
împărtășească Pruncul Iisus fiecăruia o
fărâmiță și să nu o pierdeți niciodată din
viața frățiilor voastre.
Păziți această bucurie sfântă a
Nașterii Domnului, a întâlnirii cu Pruncul
Iisus pe Care să-L duceți și în sălașele
dumneavoastră. Primiți și creșteți un
prunc în numele lui Iisus, Cel ce este Pri-
etenul pruncilor.
Rog pe Bunul Dumnezeu, la acest
Praznic Dumnezeiesc, să-i binecuvânteze
pe toți frații noștri și să-i mângâie pe cei
ce sunt departe de țară, pe cei din spitale
și din închisori, pe cei singuri și
nemângâiați.
Să vă învrednicească Bunul Dum-
nezeu să petreceți aceste Sfinte Sărbători
în pace, cu sănătate și bucurie și să le
ajungeți încă mulți ani!
Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl și
împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi
cu toți!
Al vostru, al tuturor, de tot binele
voitor,
† Ioan
al Banatului
 ► prof. dr. Vlad I. Bondre
Cel ce a înviat din morți, poporul român…
„A toţi să fie una” este rugăciunea pe care Iisus Hristos a în-
dreptat-o cu multă credinţă în faţa lui Dumnezeu cu puţin timp
înainte de patimile Sale. Cuvintele acestei simple rugăciuni nu
exprimau altceva decât lumea cea nouă pe care Mântuitorul şi
ucenicii Lui o propovăduiau. În această lume, unitatea credinţei
şi a dragostei îi lega pe creştini de necreştini, pe robi de
stăpâni, pe elini de iudei, ca toţi să fie una „şi cu o singură gură
să slăvească pe Dumnezeu” (Romani 15, 16).
Din nefericire, extremismul religios şi politic al unor
comunităţi a adâncit discrepanţa dintre creştini şi necreştini,
iar acest fapt a contribuit odată cu trecerea timpului la
îndepărtarea faţă de idealul suprem – unirea tuturor. Acest act
de infidelitate s-a infiltrat şi în sânul Bisericii odată cu Marea
Schismă din 1054. Excomunicarea patriarhului Fotie la pre-
siunea papei Nicolae I, anatema făcută de cardinalul Humbert
la adresa credincioşilor ortodocşi, pretenţia papilor asupra
jurisdicţiei universale a Bisericii au fost câteva aspecte
esenţiale ale rupturii dintre Apus şi Răsărit. Deşi nevoia unirii
s-a simţit imediat după acest nefast eveniment, atât din partea
grecilor, cât şi din partea latinilor care doreau să dobândească
prestigiu autoritar, glasul iubirii frăţeşti a încetat să mai răsune,
deoarece inovaţiile celor din urmă au început să contribuie din
nou la îndepărtarea Bisericilor, ducând la acţiuni de adevărată
„răcire a dragostei dintre mulţi”.
Multe din încercările ulterioare de unire s-au fondat pe
diferite nuanţe politice şi dogmatice, dar nu este străin faptul
că unele dintre acestea s-au bazat pe atitudini subjugătoare. Un
exemplu în acest sens este Biserica Română Unită cu Roma,
ale cărei începuturi sunt marcate de unirea Mitropoliei Ortodoxe
din Ardeal cu Biserica Romei începând cu anul 1697. Supus
unor presiuni inepte şi de o cruzime nefirească, poporul român
din Transilvania acceptă în cele din urmă o dependenţă
administrativă faţă de Roma papală, deşi, în substrat, şi-a
păstrat identitatea ortodoxă. Ocuparea Transilvaniei de către
armata Casei de Habsburg prin victoria de la Mohacs a consti-
tuit primul pas prin care curtea imperială şi-a întins mrejele
catolicizării spre marea masă românească. În studiul Uniatismul
în Transilvania, părintele profesor Dumitru Stăniloae prezintă
situaţia reală a creştinilor din acele vremuri: „românii erau
consideraţi toleraţi, iar pentru a se bucura de drepturi trebuiau
să treacă la una din religiile dominante – catolică, luterană,
calvină sau unitariană”. Aceeaşi situaţie se regăseşte
prezentată şi în studiul părintelui Mihail Dan care arată că
„preoţii se socoteau printre iobagi. În ceea ce privesc
contribuţiile, transporturile, încasarea dărilor, precum şi a altor
sarcini, nu se făcea nici o diferenţă între ei şi laici, fiind supuşi
şi ei robiei”. Deși Episcopul Teofil al Transilvaniei încerca să
păstreze un raport diplomatic între pretențiile clerului ortodox
și cele ale superintendenților calvini, se găsesc totuși dovezi
că o mare mulțime de preoți erau îndemnați să îmbrățișeze
catolicismul pentru a scăpa de sub povara dărilor. Exemplul în
acest sens este dat de acțiunea iezuitului Barany care trimite
un memoriu la Viena prin care cerea următoarele: „Cu supunere
cerem de la Maiestatea Sa o diplomă pentru unirea românilor
care locuiesc în Transilvania și care nu pretind altceva decât ca
Maiestatea Sa să se îndure a-i face părtași pe preoții și călugării
de rit grec de aceleași privilegii și drepturi de care se bucură
acum nu numai preoții catolici, ci chiar și preoții unitarieni,
luterani și calvini”. Bazat pe acest act cutezător, și mânat de
dragostea față de întreaga comunitate de credincioși, Episcopul
Teofil convoacă la Alba Iulia un sinod care avea ca ordine de zi
– acceptul punctelor care despart Răsăritul de Apus. De aceeași
atitudine dispune și Atanasie Anghel, viitorul episcop al Tran-
anghelos pag. 4
silvaniei, care întocmește un lung manifest: „noi, Vlădica, pro-
topopii și popii Bisericii Române, dăm de știre tuturor, că din
bunăvoința noastră ne unim cu Biserica Romei și voim să trăim
cum trăiesc mădularele și popii acestei Biserici sfinte…Nimeni
să nu-i clătească pe Uniți de la obiceiurile Bisericii Răsăritene,
ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, așa
și de acum înainte să fim slobozi a le ține după calendarul
vechi…”. Acest text, „Cartea de mântuire”, semnat la data de 7
octombrie 1698 nu promitea aproape nimic Bisericii Romano-
Catolice, cu atât mai mult cu cât, în cazania Kiriacodromion
tipărită după acest episod se prezenta învățătura ortodoxă
legată de purcederea Duhului Sfânt. Pentru confirmarea stator-
niciei credinței ortodoxe, Episcopul Atanasie Anghel trimite o
scrisoare domnitorului Brâncoveanu prin care îl asigura că
unirea s-a făcut doar în aparență pentru ca popii să fie scutiți
de dări. Cu toate acestea, evenimentele din 1701 succedate de
cea de-a doua Diplomă Leopoldină îl găsesc pe Atanasie
Anghel într-o situație delicată, odată cu ungerea lui ca episcop
unit, fapt ce produce o adevărată dezbinare între cele trei țări
românești.
O simplă trecere în revistă a evenimentelor ce au conturat is-
toria Bisericii Ortodoxe Române vădesc greutățile prin care
aceasta a trecut de-a lungul veacurilor. Judecata pe care istoria
o aduce împotriva celor ce au asuprit Biserica Ortodoxă este
cât se poate de justificată. Cu toate acestea, năzuința spre uni-
tatea în credință nu a încetat, Biserica Ortodoxă înfățișându-se
sub chipul blând al Mântuitorului care deși a pătimit pentru
poporul Său, totuși i-a oferit în dar mântuirea. Azi, la ceas
aniversar, de centenar, ectenia Sfintei Liturghii: „Pentru pacea
a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Bi-
serici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”, sună
mai intens ca niciodată. Deși diferențele dintre Biserici s-au
păstrat, spiritul identității naționale și religioase este unul uni-
versal. Bucuria înfrățirii se simte pe chipul fiecărui credincios,
iar mâna întinsă spre aproapele este semn al iertării. Apropierea
în cuget și simțire îngroapă urma prigoanelor prin care orto-
doxia a trecut, iar rostirea ecfonisului: „Cel ce a înviat din morți,
poporul român…” devine în acest an un simbol al identității re-
ligioase, marcând în cel mai sublim mod ceea ce este cu
adevărat omul – fiu al lui Dumnezeu.
Unitatea credinței rămâne o pecete impregnată în ființa
fiecărui român care acum, la 100 de ani de la Marea Unire, se
arată dornic de a pune început bun mântuirii sale de neam.
Darul pe care Dumnezeu îl face poporului român în acest an
este, de fapt, simbolul nașterii lui din nou, de aceea, botezul
lacrimilor înfrățirii trebuie să inunde eul fiecărui român, iar
credința în Dumnezeul trebuie să apropie fiecare spirit de
stupul Adevărului care este Iisus Hristos.
Bibliografie:
Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru
Seminariile Teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misi-
une al Bisericii Ortodoxe Române, 2004
Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul din Transilvania, Încercare de
dezbinare a poporului român, Bucureşti, Editura Apologeticum, 1973
Mihail DAN , „În jurul unirii cu Roma”, în Mitropolia Banatului, 7-
9/1958
Ștefan LUPȘA, „Biserica Ardeleană și „Unirea” în anii 1697-1710”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1948
Andreas FREYBERGER, Relatare istorică despre unirea Bisericii
Românești cu Biserica Romei făcută în anul 1701 și despre cele ce au
urmat în problema unirii până în noiembrie 1702, Cluj Napoca, Editura
Clusium, 1996
Teodor POPESCU, „Cum s-au făcut unirile cu Roma”, în Ortodoxia,
nr. 2-3/1949
 ► arhidiacon Ioan Radu
PREDICĂ LA DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII
B OG AT UL NEMILOSTIV
Mântuitorul Iisus Hristos a prezentat adeseori în
parabolele și învățăturile Sale întâmplări din viața
obișnuită, realități din lumea în care a trăit și care într-un
fel sau altul s-au perpetuat de-a lungul timpului. Fiecare
parabolă își are rostul ei și anume acela că ascultătorii, și
mai târziu cititorii cuvântului dumnezeiesc să știe care
este adevărata cale de urmat în viață.
Textul Sfintei Evanghelii din această duminică ne
vorbește despre pilda bogatului nemilostiv și a săracului
Lazar, care ne înfățișează o realitate a vieții în mijlocul
căreia trăim și noi, cei de astăzi. De-o parte bogatul, al
cărui nume Evanghelia nu-l spune, poate pentru că el nu
era singurul în această stare materială superioară, ci erau
mulți asemenea lui care își întrebuințau în mod egoist
bogăția, cu un dispreț total față de semeni. Trăind în uitare
de Dumnezeu și de oameni, având sufletul întunecat, lipsit
de orice podoabă și îmbrăcat în multe haine, dar ale
păcatului, bogatul era nesimțitor la strigătul după ajutor
și indiferent la toată mizeria celor din jurul său. De cealaltă
parte, săracul Lazăr, plin de suferință trupească și
sufletească, dar vrednic de ajutat, oricând și oriunde s-ar
afla. El nu și-a pierdut credința în Dumnezeu, nici încre-
derea în oameni. De aceea, atunci când semenii l-au uitat,
și bogatul nu s-a aplecat spre el, măcar cu fărămiturile
care cădeau de la masa lui, Dumnezeu i-a învăluit sufletul
cu bunătațile netrecătoare ale împărației Sale.
Multe învățături folositoare aflăm din pilda boga-
tului nemilostiv și a săracului Lazăr. Ne vom opri azi la
aceea care ne îndeamnă către iubirea față de aceia dintre
semenii noștri care din diferite motive au ajuns în lipsuri,
mizerie și boli. Multe virtuți dau frumusețe și demnitate
omului și nu este ușor să spunem care este mai necesară,
așa cum într-o grădină cu flori nu poți spune care floare
este mai frumoasă între ele. De mare trebuință sunt pentru
anghelos pag. 5
ȘI SĂRACUL LAZĂR
creștini credința și nădejdea, dar nespus de folositoare
este iubirea de Dumnezeu și de oameni, care ”toate le
poate, toate le rabdă și niciodată nu cade“. Ea este puntea
care leagă pe oameni întreolaltă iar dovada existenței ei
este fapta milei. Iubirea și ajutorarea celor lipsiți este o
cale care duce la Dumnezeu căci, zice Sfânta Scriptură:
“ Cel ce pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută“. Ori de
câte ori ajuți pe cel în nevoi sau bolnav te stăpânește o
mulțumire, o fericire care nu ți-o poate lua nimeni, căci
citim în altă parte a Cărții Sfinte “ este mai fericit a da
decât a lua “. Dreptatea lui Dumnezeu a venit asupra bo-
gatului din Sfânta Evanghelie tocmai pentru egoismul
său, pentru lipsa sa de iubire și de mila față de săracul
Lazăr.
Averile pământești nu trebuie să ne despartă de
Dumnezeu ci să ne apropie de el. Un dascăl al bisericii ne
spune în acest sens: ”numai dacă bunurile pe care le
posedăm le revărsăm și asupra celorlalți oameni pentru
a-i ușura și pe ei de greutatea grijilor lor, atunci vom afla
în ele bogăție lăuntrică și adevărata bucurie“. Numai
atunci vom împlini ceea ce ne învață Domnul și Mântu-
itorul nostru Iisus Hristos: “Căutați mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte vi se vor
adăuga vouă“.
Din nefericire, drama lui Lazăr din pilda de astăzi
este mereu actuală,căci întotdeauna au existat săraci pre-
cum Lazăr, întotdeauna au existat bogați care s-au
asemănat celui prezentat de Mântuitorul. Hristos Domnul
ne spune că la judecata din urmă vom fi răsplătiți sau
osândiți după modul în care toate cele ce ne prisosesc le
vom fi folosit în slujirea fraților noștri.
Să facem din ele mijloace ale iubirii dintre noi și
ale milei față de cei în nevoi, căci numai așa prin ele vom
afla calea spre Împărăția lui Dumnezeu, căruia se cuvine
mărire, cinste și închinăciune în vecii vecilor.
Din cugetările Sfinților
Părinți
“Puterea milosteniei nu constă în faptul că
să dai mult sau puțin, ci în faptul ca să nu
dai mai puțin decăt poți .“ (Sf. Ioan Gură de
Aur)
“Este imposibil, absolut imposibil să
ajungi fără milostenie măcar până la porțile
împărăției cerurilor. “ (Sf. Ioan Gură de Aur)
“Cine miluiește pe sărac are pe Dumnezeu
purtător de grijă. “ (Sf. Isac Sirul)
“Nimic nu – l aseamănă pe om cu Dum-
nezeu ca facerea de bine. “ (Avva Evagrie)
 ► pr. Iosif Daniel Aldescu
P R E OT U L PAT R I S T I C
În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă
a pământului, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea
reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale şi teologice, ci
concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu.
Preoţii deşi cu mintea şi credinţa arcuite spre cer, au trăit pe
pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru
îmbunătăţirea stării sociale, materiale şi spirituale a contempo-
ranilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii însăşi pentru
realizarea marilor idealuri ale credinţei lor religioase. Preoţii
precreştini şi necreştini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru
popor şi pentru ei „ anunţau şi explicau poruncile divine, prezi-
dau şi interpretau oracolele, făceau iniţierea în mistere şi inter-
veneau, la nevoie, în treburile statului”.
Preoţia Vechiului Testament era de origine dumnezeiască
şi reprezintă o cinste excepţională pe care nu o egala decât
covârşitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoţii ale
păgânismului nu depăşeau oficiul magiei, clerul păgân era o
clasă aparte, asocial, anti socială. Recrutarea acestor preoţi nu
interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoţia
era rezervată claselor conducătoare”. Începând cu epoca lui
Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule şi în colonii, preoţia
se cumpăra pentru sine sau pentru alţii.
Cu totul altfel se prezintă preoţia creştină. Instituţie divină
prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Carac-
terul supranatural al preoţiei creştine vine de la Întemeietorul ei
istoric.” Definirea rolului şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt
menţionate şi lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi
în acelea ale Sfântului Pavel”. În primele trei veacuri preoţia îşi
impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfinţită
de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu şi prin sânge martiric,
prin lucrări de educaţie şi asistenţă socială, clerului acesta prea
zelos uneori şi lipsit de simţ, i se contesta câteodată şi autori-
tatea.
Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate
face nimic; cel ce face ceva fără ştirea episcopului face slujba
anghelos pag. 6
diavolului, căci episcopul este totul”. În scrisoarea către Trallieri
el rezumă astfel concepţia despre ierarhia bisericească : „ cinstiţi
pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii Bisericii
Lui, aşa cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoţii
sunt sinedriul lui Dumnezeu şi legătura cu Apostolii lui Hristos.
Fără aceştia nu e Biserică aleasă”.
O operă de o deosebită importanţă pentru istoria şi sensul
preoţiei la sfârşitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile
Sfântului Grigorie de Nazians şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
este lucrare anonimă „ Constituţiile apostolice”, care stabilesc
în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele pe-
rioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept
cuvânt, clasicismul creştin, a realizat performanţe în toate
domeniile atinse de noua credinţă: duhovnicesc, moral şi social.
Preoţii patristici şi-au dat seama de rolul lor şi au încercat să
definească misiunea nu numai prin fapte, dar şi prin opere
scrise: tratatele „Despre preoţie”. Patru scriitori de geniu şi sfinţi
mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoţiei: Sfântul
Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie
şi Sfântul Grigorie cel Mare. Preoţia creştină este „ semnul iubirii
lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei faţă de turma pe care
Hristos a încredinţat-o păstorului”.
Preoţia creştină fiind semul şi lucrarea dragostei între cer
şi pământ se deosebeşte de toate celelalte prin întruparea
esenţei religiei creştine care este dragostea .
Părinţii secolului IV erau alarmaţi de unele moravuri in-
admisibile cu ocazia recrutării preoţilor. Sfântul Ioan Hrisostom
enumera unele dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui:
aristocraţia familiei, bogăţia care avea avantajul că preotul nu
avea să fie întreţinut din veniturile Bisericii; Sfântul Ioan se ridică
cu vehemenţă împotriva acestor practici, prin care înţelege să le
stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea
integrală desăvârşită, caracterul democratic al preoţiei şi respon-
sabilitatea neştirbită a episcopului hirotonisitor.
„ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el
trăieşte nu numai pentru el ci şi pentru o atât de mare mulţime
de oameni”. El este al poporului şi preoţia sa nu e validă decât
atâta timp şi în măsura în care el lucrează şi se mistuie pentru
fericirea poporului încredinţată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan
spunea: „Mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor
lor ca la un model şi caută să se asemene în purtări cu ei”. Epis-
copul joacă un rol decisiv la alegerea candidaţilor. Sfântul Vasile
cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie
dată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă. Condiţiile pentru ad-
miterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale.
Referitor la condiţiile fizice, Sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul
nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu
e capabilă să treacă la realizări” . Prestanţa fizică este o cinste
adusă Mântuitorului şi un adaos la frumuseţea servirii preoţeşti,
dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii Părinţi cer o educaţie
severă a mişcărilor trupului.
Pregătirea religioasă şi morală este una dintre cele trei
funcţii ale preoţiei cea sfinţitoare sau sacramentală, cere candi-
datului şi preotului o aleasă şi adâncă sensibilitate religioasă,
un puternic simţ al divinului. Pregătirea morală este o lege
supremă pentru preoţie. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate
laturile vieţii sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseţi
morale şi duhovniceşti”.
Preotul să depăşească pe ceilalţi oameni prin vir-
tutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie
să posede o solidă şi înaltă cultură. Conducătorul de suflete
se află necontenit în faţa a nenumărate probleme de
gândire, de simţire şi de atitudine ale turmei sale spirituale.
Activitatea preotului se desfăşoară pe trei planuri:
planul sacramental, haric sau teandric, planul moral şi
planul social. Pe plan haric, preotul face din preoţie o slujire
supraomenească unică în existenţa omenească şi
dumnezeiască. Iată cum înfăţişează preoţia pe plan haric
un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului „Despre
preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoţia se
săvârşeşte aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările
cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a
rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuşi
Mângâietorul …. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de
curat ca şi cum ar sta chiar în cer printre puterile cele
îngereşti”.
Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric
urmăreşte teandria, adică îndumnezeirea omului. Lumina şi
dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine,
umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este am-
basadorul către Dumnezeu nu numai al întregii cetăţi, ci al
întregii lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tu-
turor, vii şi morţi. Prin Sfintele Taine şi prin rugăciunile sale,
preotul uneşte în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu
cei ce vor fi.
Activitatea preotului pe plan moral decurge din ac-
tivitatea sa pe plan haric. Lipsa curăţeniei morale anulează
toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lu-
crarea sa de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor decât
dacă el însuşi este îmbunătăţit şi desăvârşit sau pe cale de
a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul
preotului decât vânturile care frământă marea”, exclama
Sfântul Ioan.
Prin natura misiunii şi a legăturii lui cu oamenii,
preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni
uşor păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care aseme-
nea fiarelor, pot sfâşia sufletul preotului.” Mânia, tristeţea,
invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea,
pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău,
dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste,
onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii şi nu
smerenia adevărată; pe toate aceste fiare şi mai mult decât
anghelos pag. 7
acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei
deşarte”.
De aceea el trebuie să-şi facă o educaţie morală
sacerdotală continuă şi să culeagă foloasele de la preoţii cu
adevărat îmbunătăţiţi. Oamenii judecă preotul ca şi cum el
nu ar fi într-un înveliş trupesc, nici nu ar avea fire
omenească, ci parcă ar fi înger şi lipsit de orice slăbiciune.
În general, preotul nu se bucură de o afecţiune excesivă din
partea oamenilor, chiar dacă greşelile lui sunt neînsemnate.
De aceea el trebuie să se aştepte la batjocoriri, la insulte şi
chiar la ameninţări din partea oricui.
Activitatea preotului pe plan social este continuarea
şi încununarea celorlalte activităţi pe plan haric şi moral.
Sfinţii Părinţi au depus eforturi considerabile pentru a
îmbunătăţi serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul
se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni,
pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperi-
tate; de aceea Sfinţii Părinţi treceau de la rugăciune pe
teren şi interveneau pentru a uşura sau elimina neajun-
surile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în
sarcina episcopatului din vremea lui cădeau şi ajutorarea
văduvelor şi îngrijirea bolnavilor , grija deosebită pentru fe-
cioare, judecata bisericească şi vizitele zilnice. Această
practică era generală în Biserica veacurilor patristice şi oa-
menii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile
cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituţii de car-
itate ca: spitale, azile de bătrâni, case pentru educarea
fetelor. Preoţii patristici interveneau masiv pentru
înlăturarea sau uşurarea efectelor flagelelor naturii ca: sec-
eta, inundaţiile, ciuma, sau cutremurele de pământ.
Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, preoţimea
noastră nu va ezita să colaboreze cu toate iniţiativele şi op-
erele pentru crearea unei orânduieli sociale mai drepte şi
mai bune. Toate planurile activităţii preotului: haric, moral,
social, sunt orientate spre viaţă, spre progres şi spre pace.
Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este
o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile
omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate
pentru Hristos şi pentru oameni. Preoţimea patristică şi cea
creştină, în general, a iniţiat şi a sprijinit opere considerabile
de folos obştesc şi de transformări sociale. Sfinţii Părinţi au
iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunţat la
averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iu-
bite. Iată stil duhovnicesc vrednic de învăţat.
 ► pr. dr. Valentin Bugariu
Rolul Bisericii Ortodoxe Române
din zona Deta și Marea Unire (I)
Societatea bănățeană în veacul al XIX-lea și în-
ceputul celui următor a trăit în aceeași tihnă
patriarhală consemnată de un scriitor cleric: ,,După
ani de zile miʼau remas intacte primele impresii,
câmpiile netede ale frumosului colț de țară, a iubitului
meu Banat, cu satul nașterii mele ascuns în dosul unei
pădurice de băgrini, cu casele șiruite bine, cu
coperișele cu mușchiu verde, scăldate în năpraznica
căldură a verii. Pe undeva, pe de laturi, se scurg încet
la vale valurile lenește, galbine ale Bârzăvei, aducând
nisipul galbin tocmai din <<codru>> de la Bocșa. Prin
urechi, pare că aud și acum sunând, accentul moale al
graiului nostru bănățenesc, din gura oamenilor pururi
veseli, pururi dispuși la cântece și veselii” .
Comunitatea satului constituia în fapt, una cu
comunitatea bisericii. Tot satul era un sat de creștini,
un sat structurat în jurul bisericii. Desigur că gradul
de înscriere reală în viața bisericii era mult diferit de
la un individ la altul, fără ca aceasta să afecteze însă
condiția generală a comunității .
Construcția satului în jurul bisericii a dat aces-
tuia dincolo de o trăire creștinească și instituția în
care s-a vorbit și simțit românește. Un participant la
Marea Unire, profesor de teologie a arătat
însemnătatea Bisericii pentru românii din Ardeal și
Banat: ,,Pentru noi românii însă credința și Biserica
ortodoxă a mai avut și o altă importanță. Biserica
noastră nu numai că a condus pe străbunii noștri la
mântuirea sufletelor făcându-i creștini buni, oameni
evlavioși, morali și cu frica lui Dumnezeu, dar fără
credința și Biserica ort. nici nu se poate închipui ființa
noastră românească, nici nu s-ar fi putut forma indi-
vidualitatea noastră națională specifică, deosebită de
cea a altor neamuri” .
Cu un astfel de scut, societatea românească a
arătat continuitate și unitate de-a lungul veacurilor și
în Transilvania și în Banat. Odată cu sfârșitul secolu-
lui al XIX-lea lupta națională a românilor din Imperiul
Austro-Ungar s-a intensificat atât în arena politică, cât
și în cea culturală.
La 26 aprilie 1881 s-au întrunit la Timișoara
alegătorii români din comitatul Timiș. Cu acest prilej
s-a întemeiat aici Partidul Național Român condus de
protopopul Meletie Drăghici. Avocatul Pavel Rotariu,
ginerele protopopului Drăghici, și redactorul
,,Luminăroriului” a fost desemnat la 20 iunie 1881 pen-
tru un loc de deputat pentru cercul Rittberg (Tormac).
Pavel Rotariu a străbătut localitățile Sculea, Gătaia,
Șoșdea etc., fiind bine primit cu însuflețire de sătenii
români care și-au exprimat ,,cu satisfacțiune
generală” adeziunea la programul Partidului Național
Român. Cu această ocazie Pavel Rotariu a elogiat
purtarea exemplară a locuitorilor din Șipet, Sculea
etc., care au arătat ,,adevărată însuflețire pentru
scopul național”. Cronologia județului Timiș
menționează faptul că în 17 mai 1903 Partidul Social
Democrat a organizat la Gătaia o mare întrunire
populară .
Social-democrații pe de altă parte au organizat
mari întruniri publice începând din 1902. La Banloc pe
12 octombrie 1902 au participat peste 2.500 de țărani
din localitățile Deta, Tolvădia, Toager, Birda, Ghilad,
Cebza etc. Pe 9 noiembrie 1902 peste 4.500 de săteni
români, germani, sârbi și de alte naționalități au fost
anghelos pag. 8
prezenți la întrunirea politică din comuna Toager cu
revendicări sociale și naționale. Frământările erau atât
de mari încât în 1904 autoritatea austro-ungară a de-
clarat stare de asediu în comitatele bănățene . Un lider
al Partidului Social Democrat a fost Iosif Jumanca.
Născut la 23 decembrie 1893 la Folea a participat la
Marea Unire fiind membru în Consiliul Național Român
Central (1918), în Consiliul Dirigent din Sibiu (1918-
1920) și deputat în Parlamentul României .
Românii au candidat și la alegerile din ianuarie
1905 când Ioan Pepa și George Breban din cercurile
Buziașului și Ciacovei au fost înviși. La alegerile din
1906 Partidul Național Român a avut candidați în toate
cercurile electorale: Oravița, Bocșa, Lugoj, Sasca,
Zorlențu Mare, Recaș, Ciacova, Moravița, Becicherecul
Mic, Sânnicolau Mare, Făget și Caransebeș. Dr. George
Breban și Vladimir Spătaru au fost candidații din cer-
curile Ciacovei și Moraviței care au grupat satele din
zona Detei. De astă dată au fost aleși și românii Cori-
olan Brediceanu, Ștefan Petrovici, Aurel Novac și
George Popovici reprezentând cercurile Banatului de
Sud (Oravița și Bocșa, Zorlențu Mare, Sasca) și Lugoj.
Candidații de la Ciacova și Moravița au fost învinși
chiar dacă în localitatea Moravița conferința electorală
a scos în evidență ,,însuflețirea poporului” și sprijinul
deplin arătat programului Partidului Național . În
alegerile din 1910 au candidat la cercurile Moravița,
Caius Brediceanu și Rittberg, Ioan Erdeli.
Presa a consemnat o adevărată sărbătoare:
Convoie de căruțe împodobite cu drapele tricolore și
ramuri de stejar, grupuri formate din zeci de sate de
călăreți, însoțeau candidații români, străbăteau local-
itate după localitate, și ele împodobite de sărbătoare,
zădărniceau măsurile de intimidare luate de
autoritățile locale. Coriolan Brediceanu, însoțit din sat
în sat de călăreți în costume naționale ,,binecuvântat
de preoți și învățători, trece ca un rege din comună în
comună, iar când vorbește poporului cum numai dân-
sul știe a vorbi, dulce, la inimă și suflet, văile
Carașului răsună de ecoul miilor de strigăte” și de
melodia imnului ,,Deșteaptă-te române” .

În anul 1907 contele Albert Apponyi a elaborat un
proiect de lege prin care se urmărea șicanarea școlilor
confesionale românești, germane, slovace și sârbe
având ca finalitate accelerarea procesului de
maghiarizare. În această luptă pentru limbă și școală
românească a intrat și Mihail Gașpar. Născut în 12 ian-
uarie 1881 la Gătaia a fost cu începere din 1903 diacon
al bisericii ortodoxe din Lugoj până în 1911 când a fost
ales protopop la Bocșa Montană.
La Lugoj, Mihail Gașpar s-a pus în apărarea
cauzei naționale atât ca redactor (colaborator intern)
al ,,Drapelului”, cât și ca secretar al Reuniunii de Cânt
și fond teatral din localitate.
Diaconul Gașpar a fost condamnat la în-
chisoare pentru publicarea a două articole. Primul ,,Ne
trebuiesc fapte” reprezintă o istorie critică a poporului
român, în comparație cu gloria de odinioară a
înaintașilor: ,,Timpul în care trăim cere de la popor,
care ține la viață – fapte! Să dezbrăcăm rugina ce mare
că ne-a amorțit membrele, atât de temute în trecut. Să
ne aducem aminte că fără jerfe nu se poate nimic, iar
jerfele se aduc numai prin fapte. [...] Fapte dar și nu
vaete, și atunci [...] se va ști cu cine stau de vorbă, ce
va veni nu va afla gata, vor ști că Horia bea, Horia
plătește”. Al doilea articol, ,,Care-i ținta?” vizează pro-
cesul de maghiarizare prin limbă și școală: ,, Scopul
este: totul să fie maghiar, oameni, animale, pământ,
apă, aer, pâne, îmbrăcăminte, minte, suflet, - cu un cu-
vânt tot şi toate. Dar deoarece păsărilor nu le poate
porunci să cânte ,,Jaj de hunazut a nemet”, nici ani-
malelor să latre, să urle, să zbiere în limba maghiară,
a gândit una şi bună şi şi-a zis: Dacă nu pot să
poruncească regnului animal, este aici regnul ome-
nesc foarte împestriţat, acestuia îi voi porunci şi-l voi
sili să se supună. […] Nu, limba maghiară nu se poate
impune în afară de oficii, din simplulmotiv, că nu se
poate. Cine vrea, o învaţă şi de bună voie, cine nu, n-
o învaţă nici cu toate proiectele lui Berzeviczy. […]
Partea a doua din ţinta proiectului este impunerea cul-
turii maghiare. […] Noi aici în Ungaria trăim de un
mileniu la un loc cu maghiarii şi în răstimpul acesta
uriaş, nicio fibră de cultură ,,echt” maghiară nu s-a
lipit de noi! Şi oare pentru ce? […] Pentru că noi
românii am avut o cultură naţională, românească în
toate timpurile – bună, rea, slabă, mică, cum a fost,
dar a fost a noastră şi fiindcă alta mai bună în jurul
nostru n-am aflat, am ţinut la dânsa cu tărie. […] În
cartea vieţii este scris că: românul va trăi şi nici o put-
ere în lume nu va putea înfăptui contrariul. Sus să
avem inimile!” .
Pentru aceste articole a fost intentat un proces
în urma căruia împreună cu Mihail Gașpar condamnat
anghelos pag. 9
la 10 luni de închisoare au mai fost întemnițați alți doi
redactori ai ,,Dreapelului”, Cornel Jurca și Ștefan
Petrovici. Detenția a fost executată la Seghedin:
,,Ajuns la Seghedin pe la ora 8 dimineaţă mi-am asig-
urat o birjă şi coborîi bagajul, o coşară cât minunea cu
care pleacă lumea la băi vara. Luasem cu mine albi-
turile trebuincioase şi o întreagă bibliotecă. Era doar
vorba de 10 luni de zile.
Cum eram însă alterat sufleteşte am uitat să dau bir-
jarului adresa. Cam pe la mijlocul drumului îmi adusei
aminte că birjarul a pornit-o cu mine aşa în neştire.
Dau să-l opresc să-i zic: Stai prietene, să-ţi spui unde
să mă duci. Ungurul mă priveşte cu coada ochiului şi
făcând un gest larg cu mâna în care ţinea biciul îmi
răspunde: – Las’ părinte, când vine un popă valah cu
aşa un cufăr mare la Seghedin ăla numai la temniţă
poate să meargă!
O clipă rămăsei cu gura căscată în faţa acestei pro-
funde înţelegeri a chestiei naţionale. Pe urmă, confir-
mai lucrul iar ungurul încheie scurtul dialog cu
cuvintele: Apoi ce-ţi spuneam eu? Nu’s eu copil de ieri
alaltăieri, am dus eu şi pe ăi cu ,,memorandum”. Aşa
zău! […].
Celula avea o lungime de 4 paşi şi lăţime de doi. Un
pat, un scaun, un cuier, un dulap, o scuipitoare şi o
masă formau mobilierul. […] Aşa mi-a fost intrarea în
temniţa din Seghedin în anul mântuirii 1907 ziua întâi
din luna februarie” .
La Budapesta a fost întemnițat un alt luptător național,
pictorul Filip Matei (1853-1940). Pictorul a urmat
școala confesională românească la Șemlacu Mare în-
cepând cu 1866. A rămas atașat de această zonă a
Detei unde a pictat atât înainte de 1918 la bisericile
ortodoxe din Banloc, în două rânduri 1869 și 1877,
Voiteg (1910), Percosova și capela unită din Ghilad
(1913), cât și după Unire la Birda (1925), Gătaia (1926)
și Șemlacu Mare (1936). La închisoare Filip Matei l-a
învățat pe Aurel Novac un cântec interpretat de acesta
la București în 1906: ,, ,,Până când frate ardelene, ̸ Să
te lupți tot cu nevoi – ̸ Până când o bănățene, ̸ Râde-
or, râde-or ungurii de noi? ̸ … ̸ Frați români scăpați
moșia, ̸ Faceți toți piept bărbătesc – ̸ Reîntocmiți iar
România ̸ Măriți, măriți neamul românesc. ̸ … ̸ S-arătăm
în lumea toată ̸ Că românul n-o pierit ̸ El în vorbă și în
faptă ̸ Este, este vrednic de trăit. ̸ Că nici timpurile
grele, ̸ Nici maghiarul cel păgân – ̸ N-a curmat zilele
mele, ̸ Căci am, căci am fost și sunt român!” .
Filip Matei a reprezentat Astra din Bocșa la Marea
Unire din Alba Iulia. La reîntoarcere acasă a adus cu
sine poezia 1 Decembrie 1918: ,, ,,…De la Tisa pân ՚ la
Nistru ̸ Una este glasul nostru ̸ O frenetică strigare ̸
Ura, România Mare! ̸ Mureș, Mureș apă lină ̸ Nu mai
curgi tu ՚n țară străină ̸ Că izvorul tău răsare ̸ Azi în
România Mare! ̸ Și te-ntorci la Seghedin ̸ Loc de՚amar
și de suspin ̸ Ș ՚apoi pleci îngândurat ̸ Cu apa Tisei
amestecat ̸ Și cu Dunărea bătrână ̸ Vă luați cu toții de
mână ̸ Pân՚la Marea Neagră leagă ̸ Dorule, aleargă,
aleargă! ̸ Și cu apa Nistrului ̸ Faceți semn hotarului ̸
Unei țări mândre sub soare ̸ Ura, România Mare!” .
Un mijloc de luptă pentru Unire l-a reprezentat
cultura. Presa și cântecul au însoțit și îmbărbătat pe
români în cadrul mișcării naționale. Reuniuni de
Cântări și Citire au ființat în aproape toate satele
bănățene.
Corurile de plugari din Cebza și Ciacova, în 1882-1885
au organizat mai multe concerte apreciate în
,,Luminătoriul”. Corurile au cântat ,,Steaua României”
și ,,Cântecul gintei române” .
 ► pr. Răzvan Mateș
Glasul clopotelor la 100 de ani în Parohia Blajova
Anul 2018 este anul centenar
al României, anul când se îm-
plinesc 100 de ani de la Marea
Unire de la Alba – Iulia este un
eveniment major pentru toată
suflarea românească. La fel
este și pentru micuța comuni-
tate a Parohiei Blajova care are
privilegiul de a se bucura în
fiecare duminică și sărbătoare
de glasul sfânt al clopotelor
care cheamă credincioșii pen-
tru a se uni în unitatea de
credință creștin-ortdoxă
strămoșească în biserica lui Dumnezeu, dar și cu ocazia anu-
mitor evenimente fericite sau mai puțin fericite din cadrul paro-
hiei.
Anul 2018 a însemnat pentru această parohie
un an deosebit de important, pentru că
clopotele bisericii parohiale au primit binecu-
vântare dumnezeiască adusă prin rugăciunile
de sfințire a clopotelor centenare.
În momentul în care s-au dat jos clopotele
din vechea clopotniță, care era din structură
de lemn, s-a observat că pe fiecare din cele 3
clopote este inscripționat anul 1918, anul de
fabricație al acestora, la Resicza, (Reșița). În
momentul în care s-au observat aceste detalii,
s-a hotărât ca la finalizarea lucrărilor de
reconstrucție a noii clopotnițe din metal, să se
facă si o slujbă de sfințire a clopotelor, pentru
că clopotul nu este un simplu instrument muz-
ical pentru a încânta urechea, ci este însuși glasul Domnului,
și răsună cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Clopotele sunt
parte integrantă a cultului creștin încă din cele mai vechi tim-
puri. Ele dau timpului o măsură liturgică umplându-l de rost și
exprimă prin dangătul lor atât bucuria și rugăciunea, cât și
necazul și primejdia: cheamă pe cei vii, plânge pe cei morți,
împrăștie viforele și trăznetele.
Prin vechimea lor, aceste clopote au răsunat de 100 de ani,
marcând un alt eveniment nu numai pentru comunitatea
anghelos pag. 10
dumneavoastră, ci și pentru întreaga Grădină a Maicii Domnu-
lui, vestind unirea și mai apoi unitatea neamului nostru româ-
nesc.
În data de 21 iulie a anului 2018, s-a oficiat Sfânta
Liturghie, (alături de preotul paroh fiind și preoții din parohiile
vecine), la finalul căreia s-a oficiat și un parastas pentru vred-
nicul de pomenire, preotul Nicolae Jebelean, cel care a slujit
32 de ani comunitatea din Blajova, iar mai apoi s-a oficiat slujba
de binecuvântare a noii clopotnițe și a clopotelor centenare.
La Sfânta Liturghie au fost prezenți un număr impre-
sionant de credincioși, fii ai satului și nu numai, ca să aducă
un omagiu părintelui Nicolae, cuvânt de mângâiere și întărire
pentru doamna preoteasă Jebelan și familia acesteia, care au
fost invitați la acest eveniment, precum și reprezentanți ai
autorităților locale care au sprijinit la reconstrucția noii
clopotnițe.
O dovadă importantă care va rămâne în istoria acestei
comunități, și de la care a plecat această
dorință de sfințire a noii clopotnițe și
clopotelor o reprezintă o fotografie veche, în
care sunt reprezentate biserica și clopotnița
veche. După modelul aceste fotografii vechi
s-a reazliat una nouă, care încearcă să imite,
de această dată însă în culorile calde ale
soarelui, pe cei care vor fi și ei martori înain-
tea lui Dumnezeu că aceste clopote centenare
au primit o bază solidă, nouă, care să
dăinuiască cel puțin încă o sută de ani și că
vor chema de fiecare dată fiii neamului româ-
nesc să aducă mulțumire lui Tatălui Ceresc
pentru tot ceea ce primesc și să poarte de
grijă de Grădina Maicii Sale, de dulcea
Românie.
Acest eveniment nu va fi dat uitării, ci va fi veșnic viu
în sufletul fiecăruia dintre fiii aceste comunități și va fi scris în
cartea trecătoare a Parohiei Blajova, dar va fi trecută și în
cartea veșniciei lui Dumnezeu.
Clopotele cheamă neîncetat comunitatea la rugăciune,
prin trăsăturile de clopotote din cer ale părintelui Nicolae,
adunând pe fii săi duhovnicești în biserica slavei pentru a se
împărtăși din ospățul Stăpânului și peste alte sute de ani.
 ► pr. Vasile Balogh
Intrarea în biserică a Maicii Domnului
- Rodul făgăduinţei -
Intrarea în biserică a Maicii Domnului este sărbătoarea care
anticipează marele praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos. Numită în popor Vovidenia sau Ovedenia, această
sărbătoare aminteşte de ziua în care Sfinţii Ioachim şi Ana au
adus pe fiica lor Maria la Templul din Ierusalim, unde a rămas
până la vârsta de 15 ani. Este cel mai nou dintre praznicele închi-
nate Fecioarei Maria, luând naştere în secolul al VI-lea.
În fiecare an, la 21 noiembrie, creştinătatea prăznuieşte momen-
tul în care Sfinţii şi Drepţii Ioachim şi Ana au adus-o la Templul
din Ierusalim şi au închinat-o lui Dumnezeu pe fiica lor, Maria,
cea care a devenit Născătoarea de Dumnezeu. Ioachim şi Ana
au împlinit astfel promisiunea făcută în rugăciunile lor către
Dumnezeu, că dacă vor fi binecuvântaţi la bătrâneţe cu un copil,
îl vor dărui Lui.
Cei doi erau foarte afectaţi. Deoarece nu aveau copii, erau
consideraţi de societatea de atunci pedepsiţi de Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi şi Sfânta Tradiţie vorbesc şi despre un episod pe-
trecut la Templu. Un evreu din seminţia lui Ruben l-a umilit pe
bunul Ioachim în timp ce se afla în Templu, spunându-i: „De ce
aduci darurile tale înaintea altora? Eşti nevrednic, pentru că nu
ai copii, pentru cine ştie ce păcate ascunse“. Afectat de aceste
cuvinte, Ioachim s-a retras la turmele sale, rugându-se, iar Ana
s-a dus să se roage în grădină sub un dafin. Acum au făcut
promisiunea sfântă, au cerut lui Dumnezeu copilul mult dorit,
promiţând că îl vor dărui Lui. Ascultând rugăciunile, Dumnezeu
a trimis pe îngerul Său care i-a vestit Sfintei Ana că va avea un
copil. În lucrarea despre viaţa Sfintei Fecioare Maria, Sfântul
Maxim Mărturisitorul vorbeşte de un sens mai adânc al dorinţei
lui Ioachim şi a Anei de a fi părinţi: „Ei voiau să se nască ceva
nu numai pentru a şterge ocara lor, dar şi cea a lumii întregi, pen-
tru a o duce la o slavă mai înaltă“.
Când prunca, dăruită de Dumnezeu bătrânilor Ioachim şi Ana
cea stearpă, a împlinit 3 ani, părinţii au dăruit-o Templului din
Ierusalim. Potrivit Fericitului Ieronim, la intrarea în Templu erau
cincisprezece trepte, după numărul celor cincisprezece psalmi
„ai treptelor“, numiţi astfel pentru că la fiecare din acele trepte
se cânta câte un psalm de către preoţii şi leviţii care urmau să
slujească. Ajunşi la Templu, Părinţii Ioachim şi Ana au aşezat-o
pe Maria pe prima treaptă, iar ea, îndată şi nesprijinită de nimeni,
a alergat pe trepte, ajungând repede la cea mai înaltă, unde a şi
rămas în picioare, întărită de harul lui Dumnezeu. Cu toţii s-au
mirat, dar, prin descoperire dumnezeiască, numai Zaharia,
marele arhiereu, a văzut în prunca de doar 3 ani pe cea care va
fi „Maica Vieţii“. Astfel, arhiereul Zaharia o duce pe Fecioara
Maria în Sfânta Sfintelor, locul unde intră doar arhiereul o dată
pe an. Aceasta a făcut-o din insuflarea lui Dumnezeu, Cel ce avea
să Se nască dintr-însa, spre îndreptarea şi mântuirea lumii celei
stricate prin păcat.
Aici, în Sfânta Sfintelor, Fecioara Maria s-a pregătit, prin lucrarea
Duhului Sfânt, pentru a deveni Templul lui Dumnezeu Celui Viu.
Zaharia i-a oferit Sfânta Sfintelor ca loc de rugăciune, deosebit
de celelalte fecioare de la Templu. Nici lor şi nici celor care slu-
jeau la Templu nu le era cu putinţă să se apropie de Sfânta Sfin-
telor, pentru că nu aveau binecuvântarea arhiereului. Pe când
Maica Domnului, deşi fragedă ca vârstă, era desăvârşită în ceea
ce priveşte darul lui Dumnezeu. Aici, la Templul din Ierusalim,
erau trei rânduri de chilii, de locuinţe în care trăiau, cu frică de
Dumnezeu, fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi
preoţii şi slujitorii. La Templu a rămas până la vârsta de 15 ani,
anghelos pag. 11
unde Sfântul Arhanghel Gavriil o hrănea şi îi descifra tainele
Scripturilor, pregătind-o pentru înalta chemare rânduită de Dum-
nezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune, în lucrarea amintită,
că fecioarele care o însoţeau pe Fecioara Maria reprezintă su-
fletele feciorelnice care, prin mijlocirea Maicii Domnului, vor fi
conduse, de-a lungul veacurilor, la fericirea veşnică, în Împărăţia
Fiului ei.
Intrarea Maicii Domnului în biserică este un eveniment ce
marchează împlinirea a trei făgăduinţe. Făgăduinţa părinţilor ei
de a o consacra Domnului, drept mulţumire pentru că le-au fost
ascultate rugăciunile, având un copil. Făgăduinţa făcută de
Însuşi Dumnezeu prin proroci, că va alege o Fecioară spre a-i fi
şi Mamă. Şi nu în ultimul rând, Fecioara Maria e rod al
făgăduinţei omeneşti, dăruindu-se ea însăşi Domnului, devenind
Mireasă „nenuntită“ sau „pururea Fecioară“.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului este numită în popor Vov-
idenia sau Ovedenia, care în slavonă înseamnă „intrare“. Dacă
continuăm cu explicaţia numelor, amintim că Ioachim se
tâlcuieşte „pregătirea Domnului“, fiindcă din el a fost pregătită
Fecioara ca Templu al Domnului, după cum spune Sfântul Epi-
fanie de Constanţia, într-o omilie despre Sfânta Fecioară Maria.
Iar Ana, la rândul său, se tâlcuieşte „har“, fiindcă har au luat
Ioachim şi Ana ca să odrăslească un astfel de rod prin
rugăciune, dobândind pe Sfânta Fecioară. Maria se tâlcuieşte
„Doamnă“, dar şi „nădejde“, fiindcă a născut Domn, pe Hristos,
nădejdea întregii lumi. Maria se tâlcuieşte, de asemenea,
„smirna mării“, fiindcă trebuia să nască Mărgăritarul nemuritor
în mare, adică în lume. Mare îi zice lumii întregi, căreia Fecioara
i-a dăruit linişte, născând pe limanul Hristos. „Prin urmare, feric-
itul nume al Copilei vrednice de laudă Maria se mai tâlcuieşte şi
«cea luminată», cea care a fost luminată de către Fiul lui Dum-
nezeu şi i-a luminat până la marginile pământului pe cei ce au
crezut în Treime. Căci este mireasă a Treimii Sfânta Copilă
Născătoare de Dumnezeu Maria, comoara cea cu totul neştiută
a rânduielii divine, către care a zis Gavriil: «Bucură-te, cea plină
de har, Domnul este cu tine». Gavriil i-a dat de ştire şi Tatăl a
trimis ca arvună din ceruri pe Duhul Cel Sfânt, Care S-a abătut
peste Fecioara pentru Fiul Cel Unul Născut, mireasă cerească,
pe care Tatăl a iubit-o, Fiul a sălăşluit-o, Duhul Sfânt a îndrăgit-
o. Căci aceasta este mireasă şi «cămară» şi din aceasta a ieşit
Mirele Hristos; veşmânt feciorelnic, după cântarea profetului
David: «În soare Şi-a pus locaşul Său şi El este ca un Mire ce
iese din cămara Sa» (Ps. 28, 5)“, mai spune Sfântul Epifanie de
Constanţia.
 ► pr. dr. Dan D. Gîrjoabă
De ziua națională, să sfințim „icoana României”
Noi purtăm în inima noastră și în trupul
nostru amprente, amprentele istoriei vii,
moderne și recente ale poporului nostru,
marcată de evenimente de transfigurare
națională, dar plină și de gesturi eroice, de
mare umanitate și de înaltă valoare
spirituală de credință și de speranță. Dacă
am privi istoria de veacuri a românilor s-
ar cuveni să pășim și să viețuim pe aceste
meleaguri cu respect și cu conștiința clară
că, asemenea lui Moise, trebuie să punem
picioarele pe un pământ „sacru” (cf. Ex.
3,5). Un pământ „udat” în istorie cu sân-
gele miilor de victime nevinovate și cu
durerea sfâșietoare a rudelor și
cunoscuților lor. Răni care cu greu se
cicatrizează în istorie și care ne
îndurerează pe toți, pentru că orice
violență comisă împotriva unei ființe
umane este o rană în trupul umanității,
orice moarte violentă
ne „diminuează” ca
persoane.
De Ziua Națională a
României ar fi fost mai
indicat a vorbi mai
puțin și a fi mai
aproape unii de alții,
pentru a ne privi în
ochi, pentru a ne as-
culta și a deschide
inima noastră la
mărturia înaintașilor de
viață și de credință. Ar
fi foarte sănătos, dacă
Dumnezeu ne dă harul
– pentru că este un har
– să ne rugăm
împreună și să ne
iertăm și astfel, toți
împreună, să putem
privi și merge înainte
cu credință și speranță.
Imaginea istoriei
noastre are o puternică valoare simbolică
și spirituală. Privind-o, contemplăm nu
numai ceea ce s-a întâmplat în secolul tre-
cut, ci și atâta durere, atâta moarte, atâtea
vieți frânte și atâta sânge vărsat în Româ-
nia pentru marea Unire. Hristos răstignit
pentru noi este încă Cel care că ne arată
încă o dată că a venit să sufere pentru
poporul Său și cu poporul Său și ne învață
că ura nu are ultimul cuvânt, că iubirea
este mai tare decât moartea și decât
suferința. Ne învață să transformăm du-
rerea în izvor de libertate, de demnitate, de
viață și de înviere, pentru ca împreună cu
Hristos și cu Hristos să învățăm tăria
iertării, măreția iubirii.
Să mulțumim celor care ne-au mărturisit
și ne-au scris pagini din istoria devenirii
noastre istorice, frați ai noștri, care au voit
să împărtășească mărturia lor, în numele
atâtor și atâtor alții. Cât de bine ne face –
pare egoist – dar cât de bine ne face să
ascultăm istoriile lor astăzi! Suntem
înduioșați. Sunt istorii de suferință și de
amărăciune, dar, mai ales, sunt și istorii de
iubire, libertate, nădejde și de iertare care
ne vorbesc despre viață, despre
perseverență, despre curaj și despre
speranță, de a nu lăsa ca ura și durerea să
pună stăpânire pe inima noastră.
„Mila și adevărul s-au întâmpinat, drep-
tatea și pacea s-au sărutat” (Ps. 84. 11), ne
spune psalmistul că vin după mulțumirea
și implorarea în care se cere lui Dum-
nezeu: Reînnoiește-ne! Mulțumim,
Doamne, pentru mărturia celor care au tru-
dit, făurit și plămădit la devenirea
României celei unite, demne și libere.
Acest lucru a fost posibil numai cu aju-
torul Tău și cu prezența Ta, și este deja un
semn mare că Tu ai dorit să reconstruiești
pacea, unitatea și înțelegerea în țara
noastră.
Să punem toată durerea noastră istorică,
și cea a miilor de mii de vieții jertfite, la pi-
cioarele lui Iisus Răstignit, pentru ca să fie
unită cu a Sa și astfel să fie transformată
în binecuvântare și capacitate de iertare.
Toți știm că violența generează violență,
ura generează altă ură și moartea altă
moarte. Trebuie să rupem acest lanț în is-
toria lumii contemporane care apare
„fatal” și acest lucru este posibil numai cu
iertarea și reconcilierea concretă. Cu aju-
torul lui Hristos, al lui Hristos viu în
mijlocul comunității, este posibil să se
învingă ura, este posibil să se învingă
moartea, este posibil să se înceapă din
nou și să se dea viață unei lumi noi, în
speranța ca pacea să triumfe definitiv în
atâtea locuri pline de conflicte pe mapa-
mond.
De câte ori, în momente dificile ale isto-
riei, s-a auzit spunându-se: „Astăzi patria
are nevoie de eroi”. Martirul poate fi ima-
ginat ca un erou, însă lucrul fundamental
anghelos pag. 12
al martirului este faptul că el a fost un
„hristificat”și un „harificat”: harul lui Dum-
nezeu, nu curajul, e ceea ce ne face mar-
tiri. Astăzi, în același mod se poate pune
întrebarea: „De ce anume are nevoie Bi-
serica astăzi?”. De martiri, de martori, de
mărturisitori, adică de sfinții de toate
zilele. Pentru că Biserica o duc înainte
sfinții. Sfinții: fără de ei, Biserica nu poate
merge înainte. Biserica are nevoie de
sfinții de toate zilele, cei din viața
obișnuită, dusă înainte cu coerență, dar și
de cei care au curajul de a accepta harul
de a fi mărturisitori până la sfârșit, până la
moarte. Toți aceștia sunt sângele viu al
Bisericii. Sunt martorii, ucenici și
mărturisitori care duc înainte Biserica, cei
care atestă că Iisus a înviat, că Iisus este
viu, și atestă acest fapt și adevăr cu
coerența vieții și cu tăria Duhului Sfânt pe
care l-au primit în dar.
A aminti eroii nea-
mului și martorii
credinței și a ne ruga
în sfintele altare este
un mare dar. Este un
dar pentru fiecare co-
munitate, pentru Bi-
serica din România,
pentru toate
comunitățile creștine
din toate orașele țării
și pentru atâția
pelerini ai credinței.
Moștenirea vie a
eroilor și martirilor ne
dăruiește astăzi nouă
pace și unitate. Ei ne
învață că, prin tăria iu-
birii, prin blândețe, se
poate lupta împotriva
violenței, a războiului
și se poate realiza cu
răbdare pacea. Și
atunci putem astfel să ne rugăm: O,
Doamne, fă-ne mărturisitori vrednici ai
Evangheliei și ai iubirii Tale, revarsă
milostivirea Ta asupra omenirii,
reînnoiește Biserica Ta, ocrotește-i pe
creștinii persecutați, dăruiește curând
pacea întregii lumi. „A Ta este, Doamne,
dreptatea, iar a noastră, rușinea fețelor
noastre” (cf. Daniel 9,7).
Aceste adevăruri ne amintesc, în pofida
credințelor noastre religioase și a convin-
gerilor noastre, că toți suntem chemați să
căutăm adevărul, să lucrăm pentru drep-
tate și reconciliere și să ne respectăm, să
ne ocrotim și să ne ajutăm reciproc ca
membri ai unicei familii umane. La mulți și
binecuvântați ani țării și tot poporului iubit
din România, să fie mereu la înălțimea val-
orilor care au dat formă sufletului națiunii
noastre!
La mulți ani România, La mulți ani,
românilor!
 ► pr. ic. stvr. ioan brânzei
Mama – câteva reflecții
Mama este copaia în care se dospește
aluatul vieții și cuptorul în care se
desăvârșește plămada familei, pe jarul iubirii
pururea nestinse pentru copiii ei.
Mama este albia în care se revarsă
izvorul vieții pentru, ca trecând prin timpul,
hărăzit fiecăruia, să se reverse în marea
veșniciei.
Dacă prin Eva, mama vieții, a venit
păcatul și moartea, prin Maria – mama iertării
și a răscumpărării, am dobândit mântuirea și
reîntoarcerea sufletului în viața cea veșnică
așa cum am fost creați de Dumnezeu.
Dacă femeia este ispita prin care a venit
moartea, ea a devenit, prin Iisus Hristos,
coloana infinitului vieții.
Lumea a fost conceputa dintre un bărbat
și o femeie și nu din doi bărbați sau două
femei.
În cea mai simplă logică, nu poate fi un
bărbat mamă, și nicio mamă bărbat, tată.
Mama este unicat; ea l-a născut pe Fiul
lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cel de o ființă cu
Tatăl și cu Duhul Sfănt.
După căderea în păcat și după fraticidul
lui Cain, apare și devierea de la normal,
Întâ iul
În casa bunicilor mei după mamă, țărani
cu frica lui Dumnezeu, am văzut căzând din
cer întâiul fulg de zăpadă. Înaintea ochilor
mei de copil s-a derulat atunci cel mai fan-
tastic spectacol pe care l-am văzut vreodată.
Cerul cernea asupra pământului un roi de
fluturași albi și reci care acopereau aseme-
nea unui imens covor alb ca spuma laptelui
murdăria curții.
În camera încălzită cu tulei roși de vite,
bunica îmi depăna povești cu îngeri care,
Meditații și gânduri
„La temelia tuturor împlinirilor noastre, stă jertfa..”
ajungându-se la Sodoma și Gomora – frati-
cidul, crima și sodomia, fiind păcate de
moarte pentru că acestea atentează la cursul
firesc al vieții pentru care s-a jertfit Hristos.
Mama este primul dascăl care îl învață pe
copil alfabetul bunului simț, al respectului față
de legea lui Dumnezeu și față de legea țării, al
respectului față de aproapele. Ea este, cum
se zice, dascălul celor șapte ani de acasă.
Mama este cea care aruncă în ogorul su-
fletului copilului său, sămânța mântuirii.
Desigur că în rândurile de față m-am
referit la mamele conștiente de menirea lor.
Mama este întâiul leagăn al copilului ei,
în brațele ei ne-am găsit liniștea primelor clipe
ale vieții și încrederea că putem face primii
pași.
Prin exemplul ei, mama poate fi întâiul în-
fulg de ză pa dă
coborâți din cer, veneau pe-o rază pe Hristos
să-L vază, cu îngeri păzitori de copii cuminți,
pentru ca, mai apoi, împreunându-mi
mâinile, îngenuncheat, să rostesc
rugăciunea: “Înger-Îngerașul meu, ce mi te-
a dat Dumnezeu…”.
Ritualul acesta îl repetam în fiecare
dimineață, cu el începând fiecare zi a copi-
lariei mele, după cum, de altfel, se și sfârșea.
Îmi aduc și acum aminte ce mirat am privit
strada plină de nămeți pe care bunicul, cu o
lopată în mână, se străduia să-i îndepărteze
de pe lângă casă.
Toate acestea erau după război și copi-
laria mea era plină de neajunsuri, ca și a
celor mai mulți dintre voi, dragi copii, dar
darul sfânt al primului fulg de nea pe care
cerul îl trimisese pământului nu a putut fi
egalat pentru mine de nici un alt dar
vreodată. Darul acesta a fost dăruit de Dum-
anghelos pag. 13
dreptar al pașilor copiilor ei spre mântuirea
sufletului lor, sau dimpotrivă, piatră de potic-
nire pe drumul acestei vieți trecătoare.
Mama a fost cinstită de Dumnezeu Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt prin Fecioara Maria, cea
mai cinstită decât heruvimii și mai fără de
asemănare decât serafimii.
Istoria neamului nostru reține exemple
de mame demne de a fi urmate și de mamele
zilelor noastre.
De voi, stimate mame, depinde viitorul
copiilor voștri, al familiilor voastre, al vostru
și nu în ultimul rând, al națiunii române!
În concluzie, o anume minoritate dorește
să supună majoritatea, normalul anormalului,
moralul imoralului, Sodomei și Gomorei în
numele unei așa zise libertăți. Minoritatea nu
se poate substitui majorătății.
De voi, cinstite mame, depinde ca
aceștia să nu reușească!
Biserica lui Hristos vă este deschisă
vouă și copiilor voștri.
Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu
dragoste – APROPIAȚI-VĂ!
nezeu sufletului meu curat de copil și el
acoperă și acum multe din murdăriile sufle-
tului meu de om matur pe care aș gândi să
le fac dacă n-ar fi existat El, întâiul fulg de
nea căzut din cer într-o dimineață a copilăriei
mele. Și astăzi, ca și atunci, pentru mulți din-
tre voi, dragi copii, Moș Crăciun va veni
sărac și astăzi, ca și atunci. Ați dori o jucărie,
și el, Moșul cel bun, nu va putea să vi-o
ofere, dar nu uitați să-i mulțumiți pentru în-
tâiul fulg de zăpadă, cel mai important dar
pe care cineva poate să vi-l ofere. Cu unii
dintre voi, Moșul cel Bun va fi darnic, pentru
ca să vă încerce dacă prețuiți mai mult
darurile pământești sau pe cele cerești; voi
însă, care de acum știți valoarea întâ-iului
fulg de zăpadă, dați din darurile voastre
lumești și celor ce nu au, pentru ca plata
voastră multă să fie în ceruri.
 NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostr u, Răsărit-a lumii lumina
Naşterea Domnului sau
Crăciunul este cea mai mărită
sărbătoare a creştinătăţii de
pretutindeni. Ea este aşteptată
de noi toţi cu emoţie şi bucurie şi
aduce cu sine întruparea Fiului
lui Dumnezeu, zămislit în sânul
Preasfintei Fecioare Maria.
El a venit să întemeieze o
împărăţie, dar nu o împărăţie
omenească, aşa cum aşteptau
Iudeii refractari stăpânirii ro-
mane, ci o împărăţie eternă, care
se realizează prin dezbrăcarea
omului de patima păcatului şi
prin înduhovnicirea lui într-o
rodnică înfrăţire cu cerul.
Cei care sperau în venirea unui
împărat pământesc, îmbrăcat în
armură războinică eli-beratoare,
au încercat în sufletul lor
cea mai mare decepţie.
Mântuitorul Iisus Hris-
tos a redat omenirii cel
mai de preţ dar, pierdut
în noaptea primului
păcat: libertatea, dar o
libertate condiţionată de
supunere şi integrare în
planul adevărurilor
trasate de învăţătura
sfântă.
Orice abatere de la
acest plan aduce cu sine
ispita şi recăderea în
păcat, adică subjugarea
omului de către spiritul
întunecat şi pierderea
harului sfânt al libertăţii.
Însă această biruinţă a
libertăţii nu a redat omu-
lui certitudinea unei
libertăţi pure, ca aceea
de pe timpul primilor oameni, ci o
libertate restrânsă, dar nu
subjugată. Pasul său poate să-şi
aleagă drumul spre care-l
îndeamnă sufletul său, podit în
frumuseţea unei vieţi senine sau
străfulgerat de perspectiva
sumbră a păcatului ucigător.
Sărbătoarea sfântă a Naşterii
Domnului este pentru toţi un
prilej de bucurie şi de reculegere
adâncă, este naşterea la o viaţă
nouă.
cunoştinţei
Zvon de veselie, refren de
colindă, fulgi de zăpadă şi un
Moş Crăciun îngreunat de ani,
dar darnic pentru suflete bune –
iată în mare tabloul acestei
măreţe sărbători.
În fiecare an această sărbătoare
tresaltă inimile de bucurie, iar
când dispare rămân încă vii am-
intirile cimentate în suflet şi
minte.
Mântuitorul vine iarăşi, tocmai
la timp, pentru a ne vesti din nou,
veşnicul adevăr: „ce va folosi
omului dacă va câştiga lumea
întreagă, iar sufletul său îl va
pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?”
(Matei XVI, 26). Faptul că Fiul lui
Dumnezeu s-a născut într-un
staul, ne arată starea cea
decăzută, la care ne-a dus
păcatul; faptul că a fost înfăşat în
scutece sărăcăcioase, ne arată
cât de săraci venim în lume, din
care nu ducem nimic cu noi,
decât giulgiul de înmormântare,
ce este tot un fel de scutec; fap-
tul că în loc de tron împărătesc El
a avut parte de scuipări, bătăi şi
cunună de spini, ne îndeamnă ca
şi noi să nu căutăm cele pieri-
toare, ci să ne luptăm neîncetat
anghelos pag. 14
pentru dobândirea celor
veşnice. Fiul lui Dumnezeu s-a
pogorât la noi, ca să se
înfrăţească cu noi şi prin aceasta
să ne facă şi pe noi fii ai lui Dum-
nezeu şi moştenitori ai cerului.
Betleemul, cea mai smerită din-
tre cetăţile Iudeii, s-a învrednicit
a sălăşlui pe Mântuitorul lumii.
Betleem înseamnă casa pâinii.
Fiecare dintre noi se poate în-
vrednici de cinstea de a fi un
Betleem sufletesc, dacă primeşte
pe Iisus Hristos „pâinea cea vie
care s-a pogorât din cer” (Ioan VI,
51), şi-l sălăşluieşte cu credinţă
în inimă, făcându-l luminătorul şi
povăţuitorul vieţii noastre.
Cu acest gând şi cu astfel de
hotărâre să întâmpinăm pe cel ce
vine să aducă în lume:
„Mărire întru cei de
sus, lui Dumnezeu şi
pe pământ pace, între
oameni bunăvoire”
(Luca II, 14).
Sărbătoarea de astăzi
este a împăcării gen-
erale prin dragoste şi
credinţă. Niciodată nu
se pot pune mai bine în
practică perceptele
învăţăturii evanghelice
decât în ziua sfintei
naşteri a Domnului. Ra-
portul dintre bogat şi
sărac, dintre suferinţă
şi îndestulare să
dispară ca să ne putem
numi cu toţii creaţii ale
lui Dumnezeu. Fiindcă
omenirea numai atunci
va putea fi mântuită
când va accepta dependenţa sa
faţă de Hristos Domnul, după
cum pământul acceptă pe a lui
faţă de soare.
Să alungăm deci, dinaintea
ochilor, ceaţa păcatului, a mân-
driei şi a neînţelegerii şi să
încercăm să cinstim în sufletele
noastre „bucuria acestei sfinte
sărbători”!
pr. Pompiliu Rediș
 Din cer senin
- colind popular -
Din cer senin, un cor divin
Se-aude lin cântând.
Păstori cu har, pe culmi apar,
Albi miei în dar ducând.
O stea din zări, veghind cărări,
Spre depărtări arzând.
Conduce magi, cu daruri dragi,
În albi desagi ducând.
Si-un prunc plăpând, cu chipul
blând,
Stă surâzând, tăcând.
Iar Maica Sa Îl legăna
Și toți se bucura.
Și cerul sfânt și-acest pământ
S-a luminat prin Prunc.
Și s-au sfințit și s-au slăvit
Acei ce L-au primit.
Iar noi văzând ne închinăm
Și chipu-I sărutăm.
Cu dor voim de-ai Lui să fim
Și-n veci să Îl slăvim.
Din cer senin, un cor divin
Se-aude lin cântând.
La fiecare Praznic de Crăciun
Pr. Dan D. Gîrjoabă
La fiecare Praznic de Crăciun,
Duios, colinzile ne-aduc aminte
Redactor șef: Pr. Dan D. Gîrjoabă; membrii: Pr. Pompiliu Rediș, Pr. Ioan Brânzei, Pr. dr. Valentin Bugariu, Pr. Iosif Daniel Aldescu,
prof. dr. Vlad I. Bondre, pr. Vasile Balogh, pr. Răzvan Mateș
Parohia Ortodoxă Română “Sf. M. Mc. Gheorghe” Sânmihaiu Român, Comuna Sânmihaiu Român, nr. 92, jud. Timiș
e-mail: girjoaba@yahoo.com, telefon redacție: 0769628711
Protopopiat Timișoara I, Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolia Banatului
Că Domnul a venit într-un cătun, Colind ceresc
A dat pe-o iesle cerurile sfinte… Radu Gyr
Cerul și-a deschis soborul
Lerui, Doamne, Ler – au pornit cu
La fiecare Praznic ne-ntrebăm,
plugușorul îngerii prin
Cum? N-a fost nimeni să-l
Merg cu pluguri de oglindă și de giu-
primească-n casă? vaier,
… Dar şi noi tot în paie ÎI uităm, toți luceferii colindă
Când forfota Crăciunului ne-apasă!
Lerui, Doamne, Ler –
Vântul suflă cu lumină
La fiecare Praznic simt mereu
Lerui, Doamne, Ler – în buhai de lună
Că-i prea adâncă şi prea grea ocară plină legănat în
Să fie patul pentru Dumnezeu,
O iesle într-un grajd sărac de-afară! Patru heruvimi cu glugă albă de oier
sub ferești colinde’ndrugă,
La fiecare Praznic e un glas
Lerui, Doamne, Ler –
Ce spune-n taina nopţii fermecate
Că Domnul caută, chiar şi azi
N-au venit cu grâu la poartă, ci au rupt
popas, din cer
Mai stă la uşa noastră şi mai bate… stele mari ca să le’mpartă,
Lerui, Doamne, Ler –
La fiecare Praznic noi vestim
Și-n Gustar de roade grele,
Venirea Domnului, în slava cea
Lerui, Doamne, Ler – va fi câmpul cer
cerească. de stele tolănit sub cer…
Dar mă întreb, cu-adevărat dorim
La noi în case, și în suflet Numai tu aștepți în tindă,
Hristos, să se mai nască? Lerui, Doamne, Ler – suflete fără
colindă
și fără Prier.
Mai vino Doamne, iarași pe pământ
Să nu mai fim nevrednici și schilozi,
Mai dă-ne nouă, Tu, din harul Tău Nici un înger alb nu vine fâlfâind pe cer,
cel sfânt, cu o stea și pentru tine,
și de Crăciun să fim păstori, și nu
– Lerui, Doamne, Ler –
Irozi...
Redacție:
Adresa:
ISSN 2457-9440
ISSN-L 2457-9440
sanmihaiu-roman@blogspot.com
anghelos pag. 15