CAPITOLUL 13.

Arhitecturi concrete

Sistemele numerice de comutaţie reprezintă ansambluri complexe de blocuri

funcţionale interactive care au ca principale sarcini: asigurarea interfeţei cu mediul
exterior de comunicaţii, semnalizarea, comutarea şi controlul (comanda).
Din punct de vedere organizatoric, aceste ansambluri se structurează
conform arhitecturii generale prezentate în figura 13.1.

Figura 13.1 Arhitectura generală a sistemelor numerice de comutaţie

În această configuraţie, sistemele numerice de comutaţie pot deservi atât linii

numerice cât şi analogice, dispunând de ambele tipuri de interfeţe.
Traducerea semnalelor analogice în limbaj numeric şi invers se realizează prin
intermediul circuitelor de conversie analog-numerică respectiv numeric-
analogică. Blocurile de multiplexare a fluxurilor informaţionale provenite de la
mai multe interfeţe pot funcţiona pe baza unei tehnici sincrone (deterministe) sau
asincrone (statistice), putând folosi structuri informaţionale de lungime fixă sau
variabilă, care sunt sau nu însoţite de identificatori. Pentru uniformizarea
reprezentării informaţiei în cadrul comutatorului, semnalele numerice cu format
diferit de cel utilizat de către sistem sunt trecute prin circuite specializate numite
translatoare. Reţeaua de conexiuni, alcătuită în general din mai multe etaje, asigură
prin intermediul circuitelor sau pachetelor transferarea oricărui flux informaţional
conţinut într-un multiplex de intrare în oricare multiplex de ieşire, adoptând pentru
transfer modul sincron STM (Synchronous Transfer Mode) sau asincron ATM
(Asynchronous Transfer Mode). Resursele auxiliare de care dispune sistemul sunt:
sintetizatoarele de tonalităţi, receptoarele de semnalizări, circuitele de
teleconferinţă şi alte dispozitive de prelucrare a semnalelor. Coerenţa în
funcţionare a sistemului este menţinută de unitatea de comandă (centralizată sau
distribuită), care funcţionează conform unui program înregistrat. Dispozitivele de
intrare/ieşire au diverse funcţii precum: administrarea sistemului, raportarea
alarmelor, intermedierea activităţilor de întreţinere, măsurători de trafic,
semnalizarea pe canal semafor.
Elaborarea sau analiza unei arhitecturi ce caracterizează un anumit tip de
sistem numeric de comutaţie depinde de o serie de factori. Aceşti factori constituie
caracteristicile sistemului şi se referă în principal la:
- capacitatea relativă la interfeţe, trafic în reţea şi procesare;
- codarea ca tip şi localizare;
- structura ierarhiei de multiplexare;
- tipul reţelei de conexiuni (cu transfer sincron sau asincron, cu sau fără
blocare etc.);
- comanda sistemului;
- redundanţa subansamblelor critice;
- întreţinerea şi administrarea sistemului;
Capacitatea unui sistem numeric de comutaţie se fixează funcţie de tipul de
aplicaţie căreia îi este dedicată, fiind influenţată de restricţiile financiare legate de
preţurile de producţie (dependente la rândul lor de tehnologiile utilizate). Astfel, o
capacitate de procesare de ordinul sutelor de BHCA, reprezintă un obiectiv pe care
nu multe firme din domeniu îl pot atinge.
Codarea poate urma diverse tehnologii, fiind posibilă localizarea sa în
diverse puncte de-a lungul traseului străbătut de fluxurile informaţionale în
interiorul sistemului de comutaţie. Astfel, sistemul poate utiliza modulaţia MIC,
MIC adaptivă, delta etc.
Fixarea ierarhiei de multiplexare ia în considerare, în principal, debitul binar,
structurile cadrelor pe diverse niveluri şi tehnica de transfer adoptată (sincronă sau
asincronă). În plus, ea are în vedere şi tehnicile de semnalizare utilizate.
Structura reţelei de conexiuni se stabileşte, de obicei, pe baza debitelor
binare corespunzătoare diverselor servicii garantate şi a numărului de interfeţe
deservite, urmărind obţinerea unei comenzi de complexitate redusă şi a unui cost
acceptabil. În descrierea sa, structura obţinută este însoţită de principalii factori ce
o caracterizează: probabilitatea de blocare, disponibilitatea şi întârzierea.
Comanda sistemelor numerice de comutaţie se desfăşoară pe bază de
program înregistrat adoptând diverse arhitecturi multiprocesor. În linii mari, ea
presupune stabilirea unui limbaj de programare şi elaborarea structurată a
software-ului corespunzător.
Redundanţa reprezintă o trăsătură caracteristică sistemelor de comutaţie, la
care rata defectărilor este o mărime critică. Pentru a menţine această rată în limite
acceptabile, redundanţa este completată de un plan de întreţinere, iar pentru
activităţile de dezvoltare, supraveghere, raportare etc., sistemele de comutaţie
trebuie înzestrate cu mijloace şi planuri de administrare (exploatare).
Ţinând seama de larga lor diversitate generată de dorinţa identificării unor
soluţii optime care să satisfacă cerinţe impuse aplicând tehnici şi tehnologii
disponibile în momentul proiectării lor, în cele ce urmează se prezintă succint
câteva din cele mai semnificative realizări concrete de sisteme numerice de
comutaţie. Descrierea acestora se face prin intermediul schemelor bloc, cu
evidenţierea caracteristicile mai sus menţionate.
 13.1 Sistemul E10

Sistemul numeric de comutaţie Alcatel E10 a fost proiectat şi pus în

funcţiune în Franţa (Lannion) în anul 1970, reprezentând o premieră mondială în
acest domeniu. Intitulat iniţial E10A, sistemul a fost supus ulterior unor modificări
diverse, care în final au generat varianta denumită E10B.
Variatele tipuri iniţiale E10A intră în categoria sistemelor numerice de
comutaţie de dimensiune medie, cu destinaţie mixtă (tranzit sau local), putând
deservi până la 3.600 de joncţiuni sau 16.000 de linii. Reţeaua de conexiune
asigură comutaţia STM pentru volume de trafic de până la 1600 Erlang, iar
capacitatea de prelucrare apeluri este de 50.400 BHCA.
Arhitectural, sistemele E10 sunt alcătuite conform schemei bloc din figura
13.2. Liniile analogice de abonat se conectează la sistem prin intermediul
concentratorilor locali (CL) sau distanţi (CD). Aceste dispozitive deservesc până la
512 bucle de abonat, pe care le concentrează în 60 de linii de ieşire, fiecare linie
suportând în anumite variante mai multe semnale multiplexate prin codare MIA
(Modulaţia Impulsurilor în Amplitudine). Iniţial utilizarea MIA s-a preferat pentru
a valorifica reţeaua analogică de distribuţie/acces existentă la acea dată şi pentru a
asigura astfel amortizarea costurilor de instalare a acesteia.
Traducerea informaţiei analogice în format numeric se realizează cu ajutorul
codec-urilor care utilizează tehnica MIC pe 8 biţi, legea A, cu o frecvenţă de
eşantionare de 8kHz. Unităţile sincrone asigură un flux standard de 2,048 Mbit/sec
(multiplex MIC primar) din care semnalizarea este extrasă şi transmisă comenzii
sistemului.
În vederea comunicării cu unităţile sincrone ale sistemului, fluxurile
numerice sunt grupate câte 30. În mod asemănător, joncţiunile analogice sunt şi ele
grupate câte 30 pe o unitate sincronă prin intermediul unui bloc numeric de
codare/decodare şi multiplexare/demultiplexare, iar joncţiunile numerice au acces
direct la sistem printr-o unitate sincronă corespunzătoare.
 Figura 13.2 Arhitectura sistemului E10A

Reţeaua de conexiuni are o structură de tip T neblocabilă, compusă din

comutatoare numerice temporale extinse. La ea se pot conecta până la 128 de
unităţi sincrone, 8 dintre acestea fiind rezervate semnalizărilor tonale şi auxiliare.
Comanda sistemului E10A utilizează markere, multiregistre şi translatori.
Rolul markerelor este acela de a asigura schimbul de informaţii între unităţile de
racordare (unităţile de sincronizare), reţeaua numerică de conexiune şi celelalte
organe ale comenzii. Translatorii sunt destinaţi înregistrării şi furnizării tuturor
informaţiilor legate de abonaţi şi circuite. Multiregistrele sunt organe responsabile
cu desfăşurarea fazelor de stabilire şi eliberare a legăturilor; în principal, aceste
organe ale comenzii memorează informaţiile relative la chemător, la numerotare, la
chemat, precum şi diverse temporizări folosite pe parcursul prelucrării apelurilor.
Pentru multiregistre s-a utilizat o schemă de redundanţă de tipul n+1, iar markerele
şi translatorii sunt doar duplicaţi.
În privinţa mijloacelor de administrare, sistemul E10A a fost conceput
pentru a permite controlul acestei activităţi de la distanţă. Astfel se permite
concentrarea activităţilor de administrare într-un singur centru care poate
subordona mai multe sisteme de comutaţie.
Plecând de la aceleaşi principii de bază, dar modificând în profunzime
aspectele hardware şi software, s-a obţinut varianta Alcatel E10 B, introdusă în
exploatare din anul 1980. Această nouă realizare supusă continuu modernizării,
reprezintă în prezent un sistem performant şi flexibil care poate fi folosit în orice
tip de aplicaţii de mică sau mare capacitate, destinată atât abonaţilor cât şi
tranzitului naţional sau internaţional. Calităţile sus menţionate sunt confirmate de
valorile atinse de principalele sale caracteristici, şi anume: numărul de linii
deservite - 200.000, capacitatea reţelei de conexiuni - 2048 x 2048 linii cu câte 32
canale temporale (graţie utilizării unei structuri TST), capacitatea de prelucrare
apeluri - 800.000 BHCA, alături de care se evidenţiază şi posibilitatea de servicii
ISDN (începând cu anul 1988).

13.2 Sistemul Nr.4 ESS

Produsul nr.4 ESS constituie un sistem numeric de comutaţie STM proiectat

în laboratoarele AT&T Bell. Sistemul este conceput pentru a fi utilizat în centrale
de tranzit, primul exemplar fiind pus în funcţiune în anul 1976 în oraşul Chicago.
El permite deservirea unui număr maxim de 107.000 joncţiuni, comută volume de
trafic de până la 47.000 E, asigurând o capacitate maximă de prelucrare de 550.000
BHCA.
Arhitectura sistemului Nr.4 ESS este prezentată în figura 13.3. Fiind dedicat
numai centralelor de tranzit, acest sistem deserveşte doar circuite de joncţiune
analogice sau numerice, care sunt conectate la terminalul de frecvenţe vocale sau,
respectiv, la terminalul grupului numeric. Transferul în format numeric al
semnalelor analogice se realizează cu ajutorul unor codec-uri de viteză mare care
sunt partajate simultan mai multor joncţiuni. Legea de compandare este µ = 255,
iar frecvenţa de eşantionare este de 8 kHz. Multiplexarea utilizează două tipuri
de cadre, ambele operând la acelaşi debit de 8,192 Mbit/sec. Multiplexul primar
conţine 120 de canale în 128 de intervale de timp, iar cel secundar cuprinde 105
canale din 128 de intervale. Această reducere este obţinută prin intermediul unui
circuit decorelator cu 7 intrări şi 8 ieşiri şi are ca obiectiv scăderea probabilităţii de
blocare (figura 5.18).

Figura 13.3 Arhitectura sistemului Nr.4 ESS

Reţeaua de conexiuni, prezentată şi în capitolul 5 (paragraful 5.4.3) are:

structura TSSSST. În această configuraţie, blocarea poate apărea atât între etajele T
şi S întrucât etajul S dispune de un număr de intervale de timp mai mic de 209, cât
şi în interiorul ansamblului SSSS din motive asemănătoare.
 Comanda în sistemul nr.4 ESS este organizată într-o manieră ierarhică şi
distribuită. Procesorul 1A deţine cel mai înalt nivel de comandă. El coordonează
activităţile procesoarelor de semnalizări care, în urma prelucrării semnalelor şi
informaţiilor extrase din joncţiuni îi transmit mesaje corespunzătoare. De
asemenea, procesorul 1A asigură funcţiile de întreţinere şi administrare prin
intermediul porţilor de intrare/ieşire (I/O) şi are posibilitatea de a comunica pe
canal semafor (SCS) cu sistemele de comutaţie învecinate.
Redundanţa sistemului este asigurată prin duplicări şi suplimentări de tipul
n+1. Astfel, duplicarea este folosită în cazul procesorului 1A, al procesoarelor de
semnalizări şi a reţelei de conexiuni, iar redundanţa de tip n + 1 este folosită în
cazul interfeţelor de joncţiuni.

13.3 Sistemul AXE 10

Produsul AXE10 este un sistem numeric de comutaţie de mare capacitate,

proiectat în Suedia, şi care poate fi utilizat atât ca centrală locală cât şi de tranzit.
Sistemul poate deservi 65.000 de joncţiuni sau 200.000 de linii de abonat, putând
comuta un trafic maxim de 25.000 E cu o probabilitate de blocare de 10-6 la 0,8 E
pe circuit. Din punct de vedere al capacităţii de prelucrare sunt disponibile trei
tipuri de procesoare care acoperă o plajă cuprinsă între 11.000 şi 2.000.000 BHCA.
În cazul utilizării ca centrală locală, comutaţia poate fi distribuită în teritoriu prin
intermediul unităţilor de comutaţie distantă. De asemenea, sistemul poate fi folosit
şi în centre de comutaţie mobilă.
Arhitectura sistemului AXE 10 este prezentată în figura 13.4. Liniile
analogice de abonat se conectează la sistem prin intermediul subsistemului SSS de
comutaţie al abonaţilor (Subscriber Switching Subsystem). Acest subsistem
conţine un concentrator C care, în anumite situaţii, se poate găsi însoţit de blocul
de codare şi multiplexare într-una din unităţile distante ale sistemului.
 Liniile ce accesează un bloc SSS sunt grupate câte 128, numărul lor maxim
fiind de 2048. În funcţie de numărul total de linii deservite, pot pleca de la
blocurile SSS spre subsistemul selectorului de grup GSS (Group Selector
Subsystem) până la 480 de fluxuri MIC.

Figura 13.4 Arhitectura sistemului AXE 10

Joncţiunile analogice şi numerice se conectează la sistem prin intermediul

subsistemul de semnalizări şi joncţiuni TSS (Trunk and Signaling Subsystem).
Sistemul AXE 10 utilizează modulaţia MIC pe 8 biţi cu frecvenţa de eşantionare de
8 kHz, ambele legi, A şi µ, fiind acceptate. Sistemul utilizează două tipuri de
multiplexe: primul având structura clasică cu 32 de canale temporale pe cadru la un
debit de 2,048 Mbit/sec, iar al doilea având 512 canale pe cadru, transmisia
făcându-se paralel în cuvinte de 10 biţi la un debit de 4,096 Mbit/sec.
Blocul GSS este o structură TST în care transferul se desfăşoară în mod
STM. Redundanţa blocului GSS, ca şi a unităţii procesorului central CPU (Central
Processor Unit) aste asigurată prin duplicare.

13.4 Sistemul EWSD

Proiectat în Germania, sistemul EWSD este destinat aplicaţiilor de capacităţi

medii şi mari în care se comută trafic mixt, local şi de tranzit. Astfel, numărul
joncţiunilor sau liniilor deservite poate să ajungă până la 60.000 respectiv 250.000,
reţeaua de conexiune poate comuta până la 30.000 E, iar unitatea centrală de
procesare poate atinge capacitatea de 1.000.000 BHCA. Primul sistem EWSD a
fost pus în funcţiune în anul 1980, fiind integrat în reţeaua de telecomunicaţii a
Republicii Sud Africane. Schema bloc a unei centrale mixte de tip EWSD,
compatibilă ISDN, este prezentată în figura 13.5.

Figura 13.5 Arhitectura sistemului EWSD

Unităţile numerice de linie DLU (Digital Line Unit) au rolul de a concentra

în format MIC cu debit de 2048 Kbit/sec sau 1544 Kbit/sec în funcţie de ierarhia
sincronă de multiplexare folosită (europeană sau nord americană), traficul de pe
liniile de intrare. Liniile de intrare pot fi analogice, caz în care se conectează la
modulele SLMA (Subscriber Line Module Analogic) sau numerice, situaţie în care
se utilizează modulele SLMD (Subscriber Line Module Digital). Fluxurile de la
ieşirea din unităţile DLU sunt direcţionale către blocurile LTG (Line Trunk Group)
care deservesc, aşa cum reiese şi din denumirea lor, atât linii de abonat cât şi
joncţiuni de orice natură. Desigur, în cazul joncţiunilor analogice, acestea sunt
iniţial multiplexate prin intermediul blocului SC-MUX (Signal Convertor
Multiplexer) care efectuează şi conversia în format numeric. Unităţile LTG se
conectează la reţeaua de conexiuni cu transfer sincron; reţeaua are structură TST
sau TSSST, în cazul aplicaţiilor de capacitate mare.
În privinţa multiplexării fluxurilor numerice, sistemul EWSD foloseşte două
nivele. Primul nivel utilizează un cadru cu un debit de 2048 sau 1544 Kbit/sec
provenit de la 32 sau 24 canale, iar al doilea nivel conţine 128 de intervale
temporale ce generează un debit de 8,192 Mbit/sec. Codurile folosite respectă
standardul MIC pe 8 biţi cu frecvenţa de eşantionare de 8 kHz, iar pentru
compandare se poate opta pentru legea A sau legea µ.
Comanda sistemului EWSD este caracterizată printr-o descentralizare
accentuată. Astfel fiecare componentă majoră deţine un element de comandă care
se numeşte DLUC (DLU Control) în cazul unităţilor DLU, GP (Group Processor)
în cazul unităţilor LTG şi SCG (Switching Group Control) în cazul reţelei de
conexiuni. În principal, aceste elemente asigură realizarea funcţiilor de concentrare
trafic şi semnalizare, inclusiv conectarea de receptoare şi transmiţătoare aferente
(DLUC şi GP), precum şi alocarea, respectiv eliberarea traseelor prin reţeaua de
conexiuni (SGP). Pentru semnalizarea pe canal semafor, sistemul dispune de o
unitate specială, intitulată CCNC (Common Channel Signaling Network Control),
care nu este însă precizată în figura 13.5. Coordonarea în ansamblu a tuturor
funcţiilor îndeplinite de sistem, revine în sarcina unităţii CP (Coordonation
Processor), care comunică cu elementele sus amintite prin intermediul modulului
MB (Afessage Suffer) şi al reţelei de conexiuni SN (Switching Network).
Comunicarea, ce se poate realiza şi direct între unităţi LTG, se realizează prin
canale de 64 Kbit/sec care au statut semipermanent. Pe lângă coordonare, unitatea
CP asigură funcţiile legate de fazele cu desfăşurare centralizată implicate de
prelucrarea apelurilor, precum şi toate funcţiile de exploatare şi administrare cu
care este înzestrat sistemul; un terminal adecvat OMT (Operation and
Maintenance Terminal) este prevăzut în acest scop. Limbajul de programare
utilizat în elaborarea software-ului este cei recomandat de CCITT şi anume CHILL
(adoptat şi de către sistemele ALCATEL E10B, care au utilizat iniţial limbajul
CPL1).
Toate părţile vitale ale sistemului EWSD sunt înzestrate cu redundanţă care
în cazul unităţilor CP se materializează în utilizarea a n ≥ 2 procesoare identice,
care activează în paralel prin divizarea sarcinii, iar în cazul reţelei de conexiuni în
două planuri identice cu funcţionare sincronă din care doar unul este utilizat în
stabilirea legăturilor. În privinţa unităţilor LTG, acestea nu sunt redundante, dat
fiind faptul că ele deservesc un număr redus de terminaţii. Din acest motiv, pentru
a elimina efectele negative ale defectării unei unităţi LTG, traficul provenit de la o
unitate DLU este distribuit la două unităţi LTG, asigurându-se astfel o redundanţă
implicită prin partajare de sarcină.

13.5 Sistemul 12

Sistemul 12 reprezintă numele generic al unei familii de sisteme numerice de

comutaţie de capacitate medie şi mare. Această familie a fost dezvoltată în cadrul
societăţii CIT-ALCATEL (Compagnie Indusirielle des Télécomunications) printr-
o colaborare multinaţională, produsele de seamă fiind sistemele 1210 şi 1240.
Ambele sisteme sunt destinate aplicaţiilor mixte (tranzit şi local), varianta 1210
fiind de capacitate medie, iar 1240 de capacitate maximă. Prima punere în
funcţiune a celor două sisteme a avut loc în 1978 (SUA), respectiv 1982 (Belgia).
 Sistemul 1240 poate deservi 60.000 de joncţiuni sau 100.000 de linii.
Reţeaua de conexiuni poate comuta un volum de trafic de maxim 25.000 E, iar
procesorul poate desfăşura un volum de prelucrări de până la 750.000 BHCA.

Figura 13.6 Arhitectura sistemului 1240

Arhitectura sistemului 1240 este prezentată în figura 13.6. Principiul de

organizare folosit este cel al distribuirii liniilor şi joncţiunilor în grupe deservite
fiecare de către un microprocesor. Aceste microprocesoare asigură o parte
însemnată din funcţiile puse la dispoziţie de către sistem, restul lor fiind oferite de
resurse specializate, accesibile prin intermediul căilor de comunicaţie cu debit de
64 Kbit/sec. În acest fel, sistemul 1240 dispune de o comandă complet
descentralizată care se multiplică odată cu dezvoltarea acestuia. Grupele conţin
câte 60 de circuite de linie LC (Line Circuit) sau 30 de circuite de joncţiuni TC
(Trunk Circuit). Cu ajutorul interfeţelor de terminal TI (Terminal Interface) din
cadrul unei unităţi de selecţie se realizează conversia semnalizărilor şi mesajelor
provenite de la circuitele încorporate în 4 multiplex-uri primare, ceea ce conduce,
în cazul liniilor de abonat, la un factor de concentrare de la 4 la 1.
Multiplexul primar este conform cu standardul MIC din punct de vedere al
numărului de canale (32), dar debitul este de 4,096 MHz, cuvintele având o
lungime de 16 biţi. Fiecare element de comutaţie SE (Switch Element) este o
structură TS de capacitate 8×8 fluxuri primare, care în interior utilizează un
multiplex secundar cu 256 de canale. Elementele de comutaţie sunt componente
intens utilizate în sistemul 1240, compunând atât unităţile de selecţie, cât şi
planurile de comutaţie, unde alcătuiesc lanţurile STM necesare stabilirii unei
conexiuni în cazul sistemelor mari.
Comanda complet descentralizată se reflectă şi în modul de alocare a căilor
de comunicare care se desfăşoară sub controlul microprocesoarelor de grup.
Acestea trimit prin intermediul interfeţei de terminal asociate un mesaj pe 16 biţi,
pe baza căruia elementele de comutaţie din cadrul unităţilor de selecţie sau al
planurilor de comutaţie stabilesc progresiv, pe baza unui anumit algoritm, traseul
până la destinaţie. Când traseul s-a închis într-un sens, microprocesorul
corespunzător joncţiunii chemate iniţiază o căutare în sens invers, pentru a stabili
în final o legătură duplex. Legăturile sunt de tip STM şi, în cazul sistemelor de
capacitate mare, pot străbate structuri de tipul (ST)7.
Sistemul 1240 utilizează pentru semnalele vocale modulaţia MIC pe 8 biţi la
o frecvenţă de eşantionare de 8 KHz. Compandarea poate urma ambele legi, A sau
µ. Redundanţa este asigurată prin duplicare şi partajare de trafic. În cazul
sistemelor de capacitate mică, duplicarea se aplică şi în cazul planurilor de
comutaţie.

13.6 Sistemul LINEA UT

LINEA UT este un sistem italian de comutaţie, cu structură modulară şi

realizat în două variante: UT-10, pus în funcţie în anul 1984 şi care acoperă
aplicaţii mici şi mijlocii de până la 30.000 de linii sau 5.000 de joncţiuni, şi UT-
100, apărut în 1987, care poate deservi peste 100.000 linii sau 60.000 de joncţiuni.

Figura 13.7 Arhitectura sistemului LINEA UT

Aşa cum se prezintă în figura 13.7, modulele sistemului LINEA UT sunt:

periferice şi comutaţie (Periphery and Switching), structura de interconectare
(Interconection Structura), şi funcţiile comune (Common Functions). Liniile şi
joncţiunile au acces la sistem prin intermediul modulelor intitulate periferie şi
comutaţie care deţinând funcţii de semnalizare, comutare, rutare, taxare şi
interconectare cu alte module reprezintă subsisteme de comutaţie autonome.
Interconectarea acestor module se realizează prin intermediul unei reţele cablate cu
accesibilitate totală în cazul variantei UT-10 sau a unui modul specializat, numit
structura de interconectare, în cazul variantei UT-100. Structura de
interconectare conţine o reţea de comutaţie de circuite şi o reţea de distribuire a
mesajelor între unităţile de control (comutatorul de mesaje). Modulul funcţii
comune asigură desfăşurarea activităţilor de exploatare (operare), întreţinere şi
administrare ce se răsfrâng asupra întregului sistem. Modulele periferie şi
comutaţie pot fi şi distante, legătura cu sistemul mamă realizându-se prin legături
numerice.
Comanda sistemului este distribuită, acţionând prin intermediul
procesoarelor din unităţile localizate în modulele periferice. Aceste procesoare îşi
desfăşoară activităţile în mod independent, putând comunica prin intermediul
comutatorului de mesaje pe baza unui protocol de nivel înalt. Fiecare procesor
deţine informaţii complete relative la harta structurii de interconectare, ceea ce,
coroborat cu arhitectura distribuită a comenzii, face ca nici unul dintre acestea să
nu fie vital sistemului.
Fiecare modul periferic poate deservi până la echivalentul a 2048 de linii
analogice în condiţii limită pentru trafic şi capacitate de prelucrare apeluri de 113
E, respectiv 7500 BHCA. Prin concentrare, traficul de intrare este distribuit celor
256 de canale temporale ce asigură comunicarea între interfaţă şi elementul de
comutaţie al modulului. Acest element este de tip T şi asigură un transfer sincron şi
o conexiune la structura de interconectare tot printr-un flux organizat în cadre de
256 de canale. Interfeţele cu exteriorul acceptă atât linii şi joncţiuni analogice cât şi
legături ISDN (acces de bază şi acces primar).
Structura de interconectare îndeplineşte funcţiile de comutaţie de circuite şi
comutaţie de mesaje. Comutaţia de circuite se desfăşoară prin intermediul unei
structuri T3, iar comutaţia de mesaje se realizează software pe baza unor informaţii
suplimentare de adresare ce însoţesc fiecare mesaj.
 13.7 Sistemul SL-10

Sistemul SL10 a fost proiectat de Institutul Bell Northern Research din

Canada şi aparţine celei de-a doua generaţie de sisteme cu comutaţie de pachete. El
poate deservi centre locale, de tranzit sau de tip pasarelă (gateway), prima sa
implementare utilizând circuite virtuale şi protocolul X25 şi având ca destinaţie
reţeaua DATAPAC a Canadei (1976).
Arhitectura sistemului SL-10 (figura 13.8) constă într-un număr de
procesoare (maxim 16) conectate la o memorie comună prin intermediul unui BUS.
Procesoarele comunică între ele prin intermediul mesajelor, care sunt înmagazinate
în cozi de aşteptare create în memoria comună. Aceste cozi sunt gestionate de către
controlerul memoriei comune care, în plus, coordonând schimbul de mesaje prin
intermediul unor semnalizări tip semafor, imprimă un caracter asincron
comunicaţiei între procesoare.

Figura 13.8 Arhitectura sistemului cu comutaţie de pachete SL-10

Procesoarele de linie pot deservi individual până la 120 de linii de viteză

joasă (9,6Kbit/sec) sau 4 linii de viteză înaltă (72 Kbit/sec), ocupându-se, în
principal cu funcţiile de asamblare-dezasamblare de pachete PAD (Packet
Assembly and Disassembly), iar procesoarele de joncţiuni pot prelua fiecare câte
trei joncţiuni cu debite de până la 192 Kbit/sec.
 În configuraţie uzuală, capacităţile unui astfel de sistem sunt: 1200 linii, 16
joncţiuni şi 1000 pachete/sec.
Procesorul central execută funcţiile legate de exploatarea, administrarea şi
îndrumarea în reţea, precum şi iniţializarea şi actualizarea topologiei reţelei ce
poate include până la 99 de noduri de comutaţie. Procesorul central încarcă
software-ul nodului deservit prin intermediul memoriei comune şi înregistrează
informaţiile de taxare precum şi diverse date statistice.
Sistemul SL-10 este conceput conform recomandărilor CCITT privind
modelul OSI. Astfel, primul nivel se ocupă cu schimbul de mesaje între
procesoarele din incinta unui nod. Al doilea nivel oferă circuite virtuale prin care
se realizează legătura cap-la-cap sub controlul unor mecanisme de refacere a
secvenţialităţii pachetelor şi de corecţie a erorilor. Nivelurile superioare creează
cadrul prin care circuitele virtuale pot fi multiplexate şi folosite ca suport pentru
protocolul X.25.
Redundanţa sistemului SL-10 este flexibilă, putând implica, funcţie de
aplicaţie, un număr variabil de componente. Astfel bus-ul poate fi duplicat acolo
unde o disponibilitatea de 99,99% oferită de unul singur este insuficientă, iar
procesoarele de linie, de joncţiuni, de administrare şi control reţea pot deveni
redundante graţie divizării traficului deservit. La nivelul reţelei, imunitatea la
defectarea unui nod de tranzit sau joncţiune este garantată de posibilitatea de
stabilire de canale virtuale pe căi alternative şi de utilizarea unei comenzi în
întregime redundante, indiferent de aplicaţie.

13.8 Sistemul STAREX-IMS

Produsul STAREX-IMS este un sistem numeric fabricat în România la

Electromagnetica Goldstar şi este realizat în diferite configuraţii:
 - o singură unitate de centrală EU (Exchange Unit) cu 5 tipuri A/E de
capacităţi între 200 şi 712 porturi
- cu mai multe unităţi de centrală, maxim 4, ajungând deci până la 2336
porturi (în aceste cazuri EU1 este de tip E cu 712 porturi, iar unităţile suplimentare
EU2, 3 sau 4 sunt de tip D, cu 584 porturi).

Figura 13.8 Unităţile hardware ale centralei STAREX- IMS

Componenţa hardware a sistemului se prezintă ca în figura 13.8 şi conţine:

a) blocuri specifice unei unităţi de centrală, UE: interfeţe cu porturile de
acces, reţea de comutaţie 24×24, unitate de semnalizare, unitatea procesorului
central (CPU),
b) blocuri comune la mai multe UE: unitate de control de interconexiune
(ISS), unitate de comandă şi matrice de comutaţie 16×16 şi sistemul SMT de
exploatare şi întreţinere, cu terminalul de exploatare şi întreţinere a sistemului
(SMAT) şi sistemul de taxare detaliată (SMDA).
Reţeaua numerică de conexiune este realizată pe baza circuitului integrat
M088, care încorporează un multiplexor de intrare pentru 8 linii digitale MIC32
fiecare cu un debit de 2,048 Mbit/sec, un comutator temporal pentru 256 căi şi un
demultiplexor de ieşire pentru 8 linii digitale MIC32. Centrala STAREX-IMS
utilizează 2 tipuri de module de comutaţie temporală:
- TSM de capacitate 24×24 linii numerice, obţinute prin folosirea
comutatorului M088 într-o matrice 3×3. Aceste module sunt utilizate pentru
realizarea conexiunilor locale sau de intercomunicaţie în cadrul unităţilor de
comutaţie EU. Comanda acestor module este efectuată în fiecare EU de către CPU
propriu;
- TSM / ISS de capacitate 16×16 linii numerice, obţinute cu o matrice 2×2
de comutatoare M088. Aceste module realizează conexiuni între diferite TSM sub
comanda efectuată de CPU-ISS.
Centrala permite conectarea liniilor de abonat şi a joncţiunilor, deopotrivă de
tip analogic şi digital, dispunând de interfeţe adecvate tuturor acestor terminaţii.
Întregul sistem dispune de un bloc de comandă centralizată, CPU, care are
capacitatea de a dialoga cu modulele de comandă ale fiecărui EU, asigurând
coordonarea activităţii acestora şi o bună colaborare; dispune de ajutorul unităţi de
control al interconectărilor, ISS, a unităţilor de semnalizare şi al staţiei de taxare
detaliată a mesajelor şi al terminalului de exploatare şi întreţinere a întregului
sistem.

13.9 Perspective

Creşterea cererii de servicii cu benzi variind într-o plajă largă de valori

modificările conceptuale privind mijloacele şi metodele de proiectare a sistemelor
teleinformaţionale precum şi progresele tehnologiilor de realizare a dispozitivelor
semiconductoare şi optice sunt factori care vor influenţa decisiv arhitectura
viitoarelor sisteme numerice de comutaţie. Ca urmare, odată cu multiplicarea şi
diversificarea serviciilor de date, varianta reţelelor specializate devine extrem de
costisitoare, fiind necesar ca noile generaţii de sisteme numerice de comutaţie să
deservească o arie cât mai largă de servicii. Acest obiectiv, devenit tot mai
stringent, a condus deja la punerea în funcţiune pentru testare şi exploatare a unor
astfel de sisteme elaborate pe baza noţiunilor de multiplexare statistică, comutaţie
ATM, reţea de bandă largă etc.
Integrarea serviciilor nu este singura revoluţie din cadrul ansamblului
conceptual propriu telecomunicaţiilor, ea fiind devansată şi favorizată de
uniformizarea modului de reprezentare a fluxurilor informaţionale în cadrul
comutaţiei şi transmisiei. Prin uniformizare, a devenit posibilă integrarea celor
două activităţi complementare, obţinându-se astfel un suport eficient soluţiilor de
minimizare a cheltuielilor de dezvoltare şi modernizare a reţelelor de
telecomunicaţii. În acest sens tendinţa manifestată constant este de a descentraliza
comutaţia prin instalarea a cât mai multe unităţi distante de comutaţie şi
concentrare de trafic. Succesul acestei descentralizări nu poate fi însă garantat
decât prin creşterea performanţelor funcţiilor de sincronizare şi semnalizare care
devin vitale în acest context.
Proiectarea sistemelor numerice de comutaţie depinde în mod direct de
performanţele tehnologiilor disponibile de realizare a dispozitivelor
semiconductoare. Această dependenţă se reflectă în toate componentele hardware
ale sistemului şi influenţează decisiv caracteristicile sistemului (gabarit,
rentabilitate, fiabilitate, consum de energie etc.). În aceste condiţii şi ţinând cont de
ponderea de până la 80% din costul sistemului şi de condiţiile ostile de lucru ale
interfeţelor (aflate în contact direct cu exteriorul sistemului), este evident că modul
lor de proiectare va fi într-o continuă dinamică impulsionată de noile realizări din
industria semiconductoare.
Aceeaşi influenţă decisivă se va resimţi şi în ceea ce privesc elementele de
comandă ale unui sistem numeric de comutaţie, pentru care microprocesoarele şi
memoriile semiconductoare reprezintă componente fundamentale. Aceste
componente sunt strâns legate de software-ul pe care îl execută şi care, de la o
generaţie la alta de sisteme de comutaţie, devine tot mai semnificativ în cheltuielile
de ansamblu, costurile dezvoltării şi întreţinerii lui crescând continuu. Din acest
motiv, există tendinţa căutării de arhitecturi care să minimizeze atât cheltuielile
legate de hardware-ul cât şi cele relative la software-ul comenzii. Din punctul de
vedere al laturii software, în prezent minimizarea se bazează în principal pe
utilizarea de limbaje înalte de programare şi diverse tehnici elaborate în cadrul
ingineriei de software.
Adaptarea acestor mijloace orientează arhitectura comenzii către structuri
care îmbină principiile distribuirii şi ierarhizării, oferind condiţii superioare de
respectare a cerinţelor de timp real. Ţinând cont de tendinţa de creştere continuă a
puterii microprocesoarelor, acest tip de arhitecturi permite atât transferul a cât mai
multe funcţii nivelelor inferioare cât şi modificări de sus în jos a programelor, care
este mult mai eficientă decât varianta hardware, de schimbare a memoriilor ROM.
În cazul structurilor de comandă, se face simţită şi tendinţa modularizării care,
manifestându-se şi în cadrul reţelelor de conexiuni, va conduce către obţinerea de
sisteme numerice de comutaţie rentabile pentru o plajă largă de dimensiuni.
Proiectarea reţelelor de conexiuni este la rândul ei dependentă de
tehnologiile adoptate care, în acest caz, determină modalitatea de satisfacere a
benzilor propuse, cheltuielile de producţie fiind mai puţin importante, deoarece
costul unei reţele de conexiuni reprezintă doar 5 - 10% din preţul total al unui
sistem numeric de comutaţie. În cazul aplicaţiilor destinate benzilor vocale, de date
şi video, proiectarea tinde către arhitecturi mixte care includ structuri sincrone şi
asincrone de comutaţie şi transfer, care vor permite desfăşurarea atât a serviciilor
interactive cât şi a celor distribuite.
În domeniul întreţinerii şi administrării sistemelor numerice de comutaţie se
manifestă tendinţa centralizării care reprezintă o soluţie de minimizare a
cheltuielilor implicate de aceste activităţi. În această variantă, mai multe sisteme de
comutaţie vor fi asistate distant de către operatori, prin intermediul unor interfeţe
dedicate. Deoarece în sistemele numerice de comutaţie defectele sunt rare, este
inevitabil ca unele procedee de intervenţie învăţate în etapa de formare a
specialiştilor să fie uitate de către aceştia. În acest caz, pot avea loc intervenţii
defectuoase sau de lungă durată care pot fi evitate dacă activitatea acestor operatori
aste supervizată de un grup de specialişti, localizaţi la un eşalon superior şi care au
o experienţă mai mare în depanare, obţinută ca urmare a implicării lor, mai
frecvente, în astfel de activităţi. În privinţa autodiagnosticării, orientarea este către
identificarea şi semnalizarea automată a defecţiunii împreună cu localizarea
acesteia la nivel de cadru, raft, placă, toate aceste informaţii fiind oferite intuitiv
operatorului prin intermediul imprimantei sau a ecranului.
Disponibilitatea sistemelor numerice de comutaţie depinde atât de
fiabilitatea componentelor utilizate cât şi de schemele redundante folosite în
realizarea diverselor subansambluri încorporate. Astfel, în cazul reţelei de
conexiuni, tendinţa este de a prefera duplicarea completă în locul divizării de
trafic, deoarece prima variantă implică activităţi simple de testare şi izolare a
defecţiunii la o creştere a costului neglijabilă în raport cu ansamblul. În plus,
duplicarea asigură şi servicii de înaltă calitate, dat fiind faptul că într-o astfel de
schemă redundantă, defecţiunile nu afectează apelurile în derulare şi nu amplifică
probabilitatea de blocare.
Comanda înzestrată cu redundanţă reprezintă o altă componentă vitală a
sistemului numeric de comutaţie. Soluţiile utilizate în acest caz se orientează către
scheme de tipul rezervă activă / pasivă (on line, stand-by) sau cu divizare de
sarcină, care se pretează cel mai bine unui mediu descentralizat de comandă în care
defecţiunile afectează un număr limitat de utilizatori. Pe lângă defecţiunile
hardware, comanda este afectată şi de defecţiunile software, dominante în prezent
şi pentru a căror limitare se manifestă tendinţa simplificării software-ului
generator.
Progresul înregistrat în tehnologiile de realizare a fibrelor şi dispozitivelor
optice se reflectă tot mai accentuat condiţionându-se reciproc în activitatea de
proiectare a reţelelor numerice de telecomunicaţii. Procesul este analog cu cel
înregistrat atât în cazul sistemelor numerice de comutaţie a căror apariţie şi
dezvoltare au fost stimulate de răspândirea tehnicilor numerice de transmisie pe
circuite de cupru, cât şi al sistemelor analogice de comutaţie care pe parcursul unui
secol au deservit reţele de telecomunicaţii în care transmisia era preponderent
(iniţial complet) analogică.
Prin urmare, se poate preconiza apariţia sistemelor optice (fotonice) de
comutaţie în care transferul între interfeţe optice să se realizeze fără intercalarea
unei duble conversii a energiei, de la optic la electric şi reciproc. În prezent,
dispozitivele optice uzuale nu sunt capabile să rezolve eficient activităţi pe care
dispozitivele electronice le execută curent (de exemplu, comutaţia temporală într-
un cadru). Această incompatibilitate nu este însă definitivă, putându-se prevede că
viitoarele dispozitive optice vor îndeplini activităţi similare cu cele desfăşurate
într-un mediu electric clasic precum: operarea la nivel de bit şi prelucrarea
semnalelor.
Calea similitudinii nu este unică, fiind posibilă elaborarea în viitor de
arhitecturi diferite, care funcţionează altfel decât analogele lor numerice (aşa cum
tranzistorul nu a putut lua locul releului electromagnetic printr-o simplă înlocuire).
Astfel, dispozitivele optice coerente, care utilizează laser-i acordabili, şi
detectoarele corespunzătoare pot crea o clasă nouă de comutatoare de fluxuri
multiplexate în frecvenţă, iar utilizarea eficientă a benzii se poate realiza folosind
scheme de acces multiplu cu diviziune de cod. În acest sens, viitoarele tehnici de
comutaţie optică pot evolua în diverse direcţii, oferind soluţii care conform
previziunilor, vor deveni rentabile în câteva decenii.
În concluzie, progresul scontat în tehnologiile sus menţionate va influenţa
continuu domeniul proiectării sistemelor numerice de comutaţie. Ca urmare,
sistemele viitorului vor fi mult mai fiabile, vor oferi servicii superioare ca număr şi
calitate şi vor deveni rentabile pentru o plajă largă de dimensiuni.