Abordări teoretice ale doliului

Introducere
Doliul este un răspuns natural al omului la separare sau pierdere, în special la pierderea unei
persoane iubite. Termenii durere (tristeţe) şi doliu sunt adesea folosiţi interschimbabil, cu toate
acestea au semnificaţii diferite. Durerea descrie răspunsul personal al unui individ la pierderi şi are
efecte emoţionale, fizice, comportamentale, cognitive, sociale şi dimensiuni spirituale
(Greenstreet, 2004). Doliul este expresia exterioară şi activă a acestei dureri. Durerea se
diminuează prin procesul doliului. Doliul se referă la perioada ulterioară pierderii. Este starea în
care individual este conştient că a suferit o pierdere. Doliul este o formă de depresie, care de obicei
se rezolvă spontan în timp. Individul îndoliat poate prezenta anxietate, insomnie, hiperactivitate
sau un sentiment de neputinţă. Durerea şi doliul pot fi influenţate de personalitate, cultură, religie,
natura relaţiei cu persoana decedată şi modul în care aceasta a decedat (Buglass, 2010).
Trei componente principale afectează procesul de doliu. Acestea includ nevoia de a privi înapoi,
de a plânge şi de a căuta ce este pierdut, nevoie ce intră în conflict cu trebuinţa de a privi înainte,
de a explora lumea care apare acum şi ce putem lua din trecut pentru a ne ajuta în viitor. Modul
în care aceste nevoi sunt exprimate sau inhibate este influenţat de presiunile sociale şi culturale.
Majoritatea adulţilor nu umblă pe străzi plângând cu voce tare pentru o persoană decedată.
Persoanele îndoliate încearcă adesea să suprime expresia durerii. Multe dovezi empirice susţin
şcoala psihanalitică care afirmă că reprimarea excesivă a durerii este dăunătoare şi poate da naştere
la durerea întârziată şi distorsionată. Există de asemenea şi dovezi că trăirea obsesivă, excluzând
orice altceva, poate duce la durere cronică şi depresie. Idealul este acela de a realiza un echilibru
între evitare şi confruntare, care permite persoanei să treacă treptat prin procesul pierderii. Până
când oamenii nu au trecut prin procesul dureros de căutări, ei nu pot "da drumul" ataşamentului
lor faţă de persoana pierdută. Acest proces, care a fost denumit tranziție psihosocială, este similar
cu reluarea care are loc atunci când o persoană devine invalidă sau pierde o parte a corpului
(Parkes, 1998).
Lindemann (1944), a identificat parametrii pentru durerea “normală” şi cea “patologică”: durata,
intensitatea şi schimbările la nivelul funcţionării social. Cu toate acestea, mulţi dintre factorii
identificaţi ca fiind patologici sunt acum cunoscuţi şi acceptaţi ca reacţii normale la durere.
Bazându-se pe experienţa sa clinică, şi concentrându-se pe oamenii indoliaţi în urma dezastrelor,
Lindemann (1944) a dezvoltat o teorie a durerii cu cinci faze distincte:
1. Tulburări somatice, de exemplu, etanşietate în gât, dificultăţi de respiraţie sau sufocare.
2. Recurenţa imaginii decedatului.
3. Sentimente de ostilitate şi furie.
4. Dificultate în realizarea rutinelor de zi cu zi.
Parkes (1998), afirmă că după deces, sistemul imunitar este temporar afectat şi există modificări
endocrine cum ar fi creşterea activităţii adrenocorticale, creşterea prolactinei serice şi a hormonului
de creştere, lucru care evocă depresie şi suferinţă.
Bowlby (1973) a propus o teorie a doliului care includea patru etape:
1. Amorţire – această fază este caracterizată de suferinţă, frică, și mânie, în sine putând dura
ca atare și luni de zile;
2. căutarea exagerată, dorul - Această etapă se caracterizează prin preocupare pentru persoana
pierdută, nelinişte fizică, plâns și exteriorizarea mâniei. Și aici durata poate fi prelungită la
luni de zile, chiar ani.
3. Disperare - caracterizată prin nelinişte, lipsă de scop, creşterea preocupărilor somatice,
retragere, introversie, iritabilitate și retrăiri repetate ale amintirilor
4. Reorganizare - când cel în cauză devine capabil să își formeze noi patternuri, obiecte,
scopuri. Doliul cedează şi este înlocuit cu amintiri dragi, situație fericită în care are loc
identificarea sănătoasă cu cel pierdut.
5. Teoria implică o cauză-efect a relaţiei dintre patternul de ataşamentul timpuriu şi reacţiile
ulterioare la deces, argumentând că patternul de durere după o pierdere depinde de modul
în care sistemul de ataşament s-a organizat pe parcursul dezvoltării.
Teoria lui Parkes (1998) este similar cu cea descrisă de Bowlby (1973) şi identifică 5 faze de
doliu:
1. Şocul – fază caracterizată prin modificări fiziologice
2. Amorţirea - când cel în cauză pare doar superficial afectat, dar în realitate se protejează de
suferinţă.
3. Nostalgia - când peroana iubită este căutată și rememorată obsesiv.
4. Disperare - caracterizată prin lipsa de speranţe asupra viitorului și prin faptul că subiectul
simte că nu poate continua să trăiască, retragându-se faţă de familie şi prieteni.
 5. Recuperare - reprezintă momentul realizării faptului că viaţa va continua, cu noi ajustări şi
scopuri diferite.
S-a observat că aceste faze nu sunt întotdeauna liniare, ci pot fi experimentate de mai multe ori ca
rezultat al reamintirii pierderii sau al unui stimul declanşator cum ar fi o aniversare. Parkes (1998)
a sugerat că durerea nu este statică, ci un proces care nu implică simptome care încep după deces
şi apoi se estompează, ci mai degrabă o successiune de faze care se îmbină şi se înlocuiesc reciproc.
Atât Bowlby cât şi Parkes sugerează că durerea este un model predictibil al răspunsurilor la un
deces. În durerea este un process, o serie de reacţii la moartea unei personae semnificative. Şocul
initial, care duce la amorţeală, poate dura câteva zile, mai ales când decesul a fost brusc, ducând
la o durere intensă. Simptomele fizice, cum ar fi senzaţia de strângere a toracelui, dificultăţi de
respiraţie, pierderea poftei de mâncare şi insomnia sunt frecvente. Lipsa concentraţiei poate fi de
asemenea experimentată, precum şi sentimental de izolare şi singurătate. Intercalate cu aceste
reacţii pot fi sentimente de furie, vinovăţie şi frică.
Kubler – Ross (1969 apud Buglass, 2010) a propus o teorie care include cinci paşi:
1. Negare - În această etapă este posibil să apară blocajul emoţional, manifestat prin
incapacitatea persoanei de a înţelege şi de a realiza ce se întâmplă. Persoana refuză starea
prin care trece, nu vrea să vadă, să audă, să înţeleagă.
În această perioadă se poate manifesta uitarea selectivă, deziluzia, negarea semnificaţiei
pierderii. “Nu, n-a murit, nu e cu putinţă”
2. Furie - Persoana poate protesta în faţa realităţi. Pot apărea sentimente de vinovăţie "Ar fi
trebuit, dacă aş fi ştiut..."
3. Negociere - Se vorbeste de multe ori ca furia ar fi perceputa ca "o negociere magico-
religioasa" cu o entitate invizibila, in stare sa intoarca lucrurile la stadiul dinaintea
decesului.
4. Depresie - când predomină retragerea, bradikinezia, insomnia, lipsa de speranţă și ideaţia
suicidară
5. Acceptarea- când cel în cauză realizează că moartea este inevitabilă şi se străduiește să
înțeleagă universalitatea ei.
Bibliografie:
Greenstreet, W., (2004). Why nurses need to understand the principles of bereavement theory. British
Journal of Nursing. 13, 10, 590-593.
Bowlby, J., (1973). Attachment and Loss: Separation, Anxiety and Anger. Volume II. Hogarth Press, London.
Buglass, E., (2010). Grief and bereavement theories. Nursing Standard. 24, 41, 44-47.
Parkes, CM., (1998). Bereavement in adult life. British Medical Journal. 316, 7134, 856-859.
Lindemann, E., (1944). Symptomatology and management of acute grief. American Journal of Psychiatry.
101, 3, 141-149.