Lect. dr.

Simona Adam Managementul clasei de elevi

Curs 7. Managementul situaţiilor de criză educaţională.

Situaţia de criză educatională poate fi definită ca „un eveniment sau un complex

de evenimente inopinate, neaşteptate, dar şi neplanificate, generatoare de periculozitate
pentru climatul, sănătatea ori siguranţa clasei respective şi a membrilor acesteia” (R.
Iucu).
Caracteristicile crizei educaţionale:
- izbucneşte instantaneu, debutând de obicei prin afectarea sistemului informaţional
– distorsionarea mesajelor;
- îngreunează comunicarea educaţională;
- urmăreşte instaurarea stării de confuzie;
- facilitează instaurarea climatului de insecuritate, generează stări de panică;
- imposibilitatea identificării vreunei soluţii de interventie eficientă pe termen scurt;

Atitudini care favorizează apariţia crizelor educaţionale;

- intervenţii tardive, lipsite de promptitudine şi rapiditate;
- reacţii singulare, incoerente şi absenţa unei strategii clare pe termen lung;
- absenţa fermităţii şi a inconsecvenţei prin neasumarea responsabilităţii
intervenţiilor;
- reprezentarea eronată a situaţiei care generează sentimentul incompetenţei şi al
neîncrederii în sine;
- teama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervenţiilor
personale şi declanşarea unei stări de aşteptare pentru oferta unui portofoliu de
soluteama de represalii din partea superiorilor ierarhici în cazul intervenţiilor
personale şi declanşarea unei stări de aşteptare pentru oferta unui portofoliu de
soluţii din partea acestora;

Tipologia situaţiilor de criză:

a) după gradul de dezvoltare în timp:
- instantanee – apar brusc, fără putinţa anticipării prin predicţii;
- intermitente – dispar în urma măsurilor de intervenţie însă reapar după o anumită
perioadă de timp;
b) după gradul de relevanţă:
- critice – pot conduce la destructurarea organizaţiei în care au apărut;
- majore – prezintă efecte importante fără însă a împiedica redresarea
organizaţională;
c) după numărul subiecţilor implicaţi:
- crize individuale;
- crize de grup;
- crize globale.

În mediul şcolar, crizele educaţionale pot apărea:

1
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

- între elevi – certuri, bătăi, prezenţa şi infiltrarea unor grupuri delincvente,

implicarea mai multor elevi ai clasei în acţiuni cum ar fi: furturi, consum de
droguri, abuzuri sexuale, tentative de sinucidere etc.;
- profesori – părinţi – conflicte care pot periclita coeziunea clasei şi echilibrul
atitudinal al cadrului didactic: denigrări, mituiri etc.
- inter-clase – prin conflicte deschise între membri marcanţi ai celor două colective.

Etape ale rezolvării unei situaţii de criză educaţională:

1. Etiologia situaţiei de criză – analiza cauzelor situaţiei de criză.

2. Decizia – cadrul didactic trebuie sa ia decizii rapid şi fără ezitări.
3. Programul de intervenţie – se referă la decizii secundare, care au ca scop
ameliorarea efectelor crizei pe termen mediu si lung.
4. Aplicarea măsurilor – trebuie să se facă luând în considerare caracteristicile
situaţiei concrete şi ale persoanelor implicate.
5. Controlul – este necesar pentru a evita şi preveni alte efecte ale crizei.
6. Evaluarea – presupune măsurarea şi aprecierea stării finale a clasei în urma
încheierii demersurilor rezolutive.

Stiluri şi strategii de intervenţie ale cadrului didactic

în situaţii de criză educaţională

Etapele intervenţiei:

1. Prezentarea problemei
- reprezentarea de către elev;
- reprezentarea de către cadrul didactic;
- prezentarea problemei în sistemul relaţional al copilului (grup de prieteni,
familie etc.)
2. Evaluarea problemei
- istoria problemei;
- eforturi şi demersuri anterioare de rezolvare a problemei;
- stabilirea impactului problemei în plan biologic, psihologic şi pedagogic;
3. Modalităţi de intervenţie
- crearea climatului echilibrat de învăţare;
- evitarea şi prevenirea greşelilor educaţionale;
- cultivarea intereselor şi a preocupărilor şcolare prin recunoaşterea şi
aprecierea reuşitelor;
- integrarea într-un sistem de terapie de grup.
4. Planul de intervenţie
În stabilirea planului de intervenţie trebuie să se aibă în vedere următoarele
etape:

2
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

- depăşirea stării de disconfort care are la bază ideea că efortul este prea
dificil;
- înlăturarea sentimentelor de neputinţă, lipsa de speranţe legată de ideea că
problema este mult prea dificilă pentru ca să poată fi rezolvată;
- teama de eşec trebuie înlăturată prin convingerea că orice succes mi este
semnificativ;
- înlăturarea tendinţei de rebeliune ce rezultă din opinia subiectului că
trebuie să aibă un control total asupra popriului destin şi că poate să facă
tot ce doreşte.
Planul de intervenţie va lua în considerare şi:
- problemele adiacente, cum ar fi carenţele relaţiilor sociale, minciuna,
relaţia cu părinţii, prietenii şi cadrele didactice.
- durata intervenţiei;
- evaluarea intervenţiei.

Strategii de negociere educaţională:

1. Concurenţa – poate îmbrăca forme agresive în încercarea de atingere a intereselor

personale fără a ţine cont de ale celorlalţi. Este recomandată când: te aperi
de oameni neîndurători; ştii că ai dreptate şi poţi demonstra; nu există
şansa unui consens.
2. Compromisul – este adecvat atunci când scopurile sunt importante; când forţa
personală este identică cu cea a partenerului; pentru a câştiga timp în
înţelegerile temporare; ajungerea la soluţii rapide sub presiune de timp; ca o
acoperire, când nici concurenţa, nici cooperarea nu sunt de folos;
3. Colaborarea – îmbină caracterul autoritar cu cel cooperant, fiind potrivită atunci
când: e foarte greu de găsit o soluţie bună pentru ambii parteneri, pentru că
interesele sunt prea importante pentru a fi compromise; când o înţelegere
va avea nevoie de implicarea tuturor elevilor; când situaţia este atât de
complicată încât necesită atât transformarea relaţiilor, cât şi înţelegerea
asupra obiectivelor; când un bun comun necesită o muncă în echipă pentru
o perioadă de timp.
4. Acceptarea – e opusul concurenţei şi presupune neglijarea propriilor interese în
efortul satisfacerii altora. Este potrivită atunci când merită să faci concesii
pentru a demonstra generozitatea; în situaţia in care oricum insuccesul este
clar, iar concurenţa este şi mai rea; când ne dăm seama că suntem lipsiţi de
dreptate;
4. Evitarea – absenţa autorităţii şi a cooperării, neurmărind nici scopurile proprii,
nici ale partenerului. Este potrivită atunci când subiectul de negociere este
lipsit de importanţă şi este doar o parte dintr-o problemă mai mare; când
costurile negocierii sunt sub beneficiile acesteia.

3
Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi

Stiluri de negociere:

a) Negociatorul cooperant – presupune respectarea unor reguli cum sunt:

transparenţa, loialitatea faţă de partener, respectul pentru obiectivele sale, voinţa
de a ajunge la un aranjament pozitiv;
b) Negociatorul afectiv – acţionează şi negociază potrivit sentimentelor şi emoţiilor
sale de moment – reacţia sa se bazează pe subiectivitate, pe prietenie şi pe
respingere.
c) Negociatorul conflictual – acordă prioritate forţei, şi nu diplomaţiei; foloseşte
şantajul sau ameninţarea, renunţă cu uşurinţă la dialog şi abuzează de raportul de
forţe;
d) Negociatorul demagog – în absenţa unor mijloace intelectuale, a unor strategii şi
tactici, mulţi negociatori se refugiază în spatele minciunilor, manipulării,
simulărilor şi duplicităţii. Modalitatea de a contracara o asemenea manifestare
managerială este utilizarea celorlalte tipuri de negociere.