Sunteți pe pagina 1din 280

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova Departamentul Ştiinţe Juridice şi Administrative Programul de studii: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ Disciplina TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI DREPTULUI ANUL: I

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI DREPTULUI

- SINTEZE CURS -

CURSUL 1

LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE

1. Consideraţii generale privind noţiunea de ştiinţă Toate cunoştinţele umane despre natură, societate, raţiune, dobândite prin diferite metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, reprezintă ştiinţa. „Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi privită doar ca un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică), ci şi ca un sistem care se dezvoltă, produce continuu noi cunoştinţe, ca valori spirituale (imagine dinamică) 1 . În cadrul sistemului ştiinţei, se poate realiza o clasificare trihotomică astfel: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. La rândul lor, ştiinţele sociale pot fi clasificate 2 în ştiinţe de tip nomotetic (au ca obiect activităţile umane şi îşi propun să stabilească legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare – psihologia, sociologia, politologia, lingvistica); ştiinţele istorice (au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului); ştiinţele al căror rol este de a delimita lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii, studiind aspectele normative ale activităţii umane – ştiinţele juridice, etica. Ştiinţa dreptului aparţine categoriei ştiinţelor despre societate, al căror scop este acela „de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi ale dezvoltării societăţii, de a studia formele de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice, juridice etc.)‖ 3 . În plan cognitiv ştiinţa e superioară cunoaşterii spontane, fiind o cale orânduită spre adevăr. Pe această cale ştiinţa fără conştiinţă înseamnă ruina spiritului, iar puterea ei de dezvăluire şi de descoperire fără înţelepciune s-a dovedit adeseori un act de pervertire a intenţiilor şi faptelor umane 4 .

2. Locul ştiinţei dreptului în cadrul ştiinţelor sociale. Clasificarea ştiinţelor juridice Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu dreptul, în privinţa caracterelor sale particulare, respectiv „deosebitele sisteme considerate separat la fiecare popor într-un moment dat, spre exemplu: drept roman, italian, german etc. Mai mult, o ştiinţă juridică nu cuprinde propriu-zis un sistem întreg, ci procedează prin distincţiuni şi specificaţiuni succesive, luând în considerare o singură parte din acel sistem (drept public sau privat; apoi în mod mai special ca ramuri ale dreptului public: drept constituţional, administrativ, penal, procesual, financiar,

1 Popa, N., Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1;

2 după prof. Nicolae Popa;

3 idem; 4 Mihai, G., Fundamentele dreptului I Ştiinţa dreptului şi ordinea juridică; II Teoria normei juridice şi a interpretării ei, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2003, p. 29;

internaţional, eclesiastic; ca ramuri ale dreptului privat: dreptul civil şi comercial)5 . Ştiinţa dreptului, din acest punct de vedere, nu poate să spună ce este dreptul, ci doar ce este dreptul la un anumit moment, pe un teritoriu determinat. Realitatea juridică, parte a realităţii sociale, capătă un rol din ce în ce mai important prin prisma interdependenţei, interrelaţionării şi intercondiţionării lumii de astăzi. Din punctul de vedere al fenomenului mondializării la care suntem martori, societatea în ansamblul ei se confruntă cu fenomene şi mutaţii care nu erau cunoscute în trecut. „Componenta juridică a realităţii sociale capătă în acest context o importanţă aparte. Fiecare stat este pus să găsească soluţii problemelor noi care se manifestă în societate; el trebuie să organizeze viaţa oamenilor şi societăţii în general pe toate coordonatele vieţii: politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie introdus în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcţioneze prin reala articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de reglementare revine DREPTULUI‖ 6 . Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului îl reprezintă existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, fiecare cu formele sale concrete de manifestare, relaţiile stabilite între acestea, modul în care societatea este influenţată de ele. „Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în vederea promovării unor valori larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa juridică şi securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă etc. Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat – eficient şi adaptat permanent la scara omului real, concret – de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice‖ 7 . Ştiinţa dreptului nu poate să răspundă la întrebarea quid jus? (ce este dreptul?), ci doar la întrebarea quid juris? (ce prevede dreptul, un anumit sistem de drept?). „Dacă vrem să cunoaştem dreptul în totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice, trebuie să trecem peste particularităţile acestor sisteme şi să urmărim conceptul universal al dreptului‖ 8 , dar, pentru acest demers trebuie să părăsim ştiinţa dreptului şi să intrăm pe un alt tărâm, cel al filosofiei dreptului. „Ştiinţele juridice prin natura lor se mărginesc să explice un sistem existent, se ţin strict de el, fără a-i pune în discuţie temeiurile (…) Este de altfel logic şi chiar necesar ca un jurist ca atare să ia în considerare ceea ce este şi să se mărginească a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele pozitive, fără a cerceta dacă ar putea să existe altele mai bune. În afară de această activitate specială a juristului în sens strict, rămâne însă

5 Vecchio, del, G., Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, p. 28;

6 Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 8;

7 Popa, N., [1], pp. 2-3;

8 Vecchio, del, G., [5], p. 28;

necesitatea umană de a cerceta şi de a judeca valoarea justiţiei, adică de a stabili

dreptul care ar trebui să fie‖ 9 . Ca ştiinţă umanistă, ştiinţa dreptului analizează modul în care oamenii, văzuţi ca titulari de drepturi şi obligaţii, participă la comerţul juridic, analizează modul în care oamenii cooperează şi cum dreptul intervine în reglementarea relaţiilor create între aceştia, prin impunerea unor reguli, prin promovarea unor modele, prin limitarea câmpului de acţiune al fiecăruia, în scopul prevenirii unor atingeri a drepturilor şi intereselor celorlalţi. Ştiinţa dreptului nu studiază doar norma juridică (regula impusă de stat prin organele specializate), jurisprudenţa (modul concret de interpretare şi aplicare a dreptului realizat de judecător), contactul (izvor al raporturilor juridice), ci, în cadrul unui amplu proces explicativ, realizează o sinteză a modului în care apar şi se aplică normele de drept, cum îşi realizează aplicabilitatea instituţiile juridice, totul îngemănându-se cu trimiteri la celelalte ştiinţe sociale: istoria, sociologia, statistica, economia politică ş.a. Cunoaşterea dreptului, realizată prin intermediul ştiinţei dreptului, se realizează prin intermediul unui sistem al ştiinţelor juridice:

- Teoria generală a dreptului;

- Ştiinţele juridice de ramură;

- Ştiinţele juridice istorice;

- Ştiinţele juridice ajutătoare (participative).

În ceea ce priveşte Teoria generală a dreptului, aceasta „are vocaţia abordării planului atât de dificil dar necesar, al generalităţii şi integralităţii dreptului, în care dreptul este explorat în toate ipostazele sale principale, pentru a-i desprinde conceptele fundamentale, principiile, legităţile‖ 10 . În sens larg, se poate afirma că Teoria generală a dreptului studiază constantele fenomenului juridic în universalitatea lor, iar în sens restrâns are ca obiect de studiu

constantele fenomenului juridic într-o anumită societate dată. Teoria generală a dreptului, denumită şi enciclopedia dreptului, este acea ştiinţă „care studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice‖ 11 . Obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului îl reprezintă constantele dreptului, permanenţele juridice ale acestuia, respectiv acele elemente care nu pot lipsi dintr-o relaţie juridică, care determină realitatea juridică în esenţa ei. „Legislaţiile sunt mereu altele, dar există ceva care planează asupra lor şi le serveşte de cadru permanent, element care din cauza aceasta poate fi numit formal şi există în mod necesar în orice relaţie juridică. Prin elementele sale formale şi permanente, dreptul se distinge de celelalte

9 Vecchio, del, G., [5], pp. 29-30;

10 Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 225;

11 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p. 23;

fenomene‖ 12 . Din această perspectivă, este clar că Teoria generală a dreptului cuprinde o vedere de ansamblu, fără a se confunda cu celelalte materii, care fac obiectul altor ştiinţe juridice. Ca urmare a dezvoltării reglementărilor juridice, a apariţiei normelor de drept care regularizează cele mai variate domenii ale societăţii, au apărut şi ştiinţe juridice de ramură, al căror obiect de studiu în constituie fenomenele juridice particulare, specifice unui ansamblu de norme ramura de drept. În această categorie se includ ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului civil, ştiinţa dreptului penal, ştiinţa dreptului administrativ ş.a., „criteriul lor de departajare şi organizare fiind dat de obiectul reglementării juridice şi metoda specifică de reglementare‖ 13 . Fiecare ramură de drept este formată dintr-un grup de norme juridice, care au ca obiect de reglementare o anumită categorie de relaţii sociale, în baza unei metode şi unor principii comune. În procesul de studiere şi învăţare, chiar dacă o anumită ramură de drept (cum ar fi de pildă Dreptul civil) se regăseşte în planurile de învăţământ ale mai multor ani, studiul acesteia se realizează unitar, ca o singură ramură, ştiinţa dreptului civil fiind, la rândul ei, una singulară şi unitară. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul altor ramuri de drept (penal, administrativ ş.a.). Înţelegerea fenomenului juridic nu ar fi posibilă doar prin raportarea la realitatea prezentă, în procesul amplu de analiză a dreptului având un loc important şi ştiinţele juridice istorice, care cercetează istoria dreptului într-o anumită ţară, într-un anumit bazin de civilizaţie, într-o anumită perioadă istorică sau chiar evoluţia generală a fenomenului juridic. Importanţa studierii dreptului din perspectivă istorică are importanţă prin dovedirea faptului că structura actuală are legături statornicite istoric, în instituţii vechi; are importanţă prin posibilitatea dată de a proba că există reguli ale apariţiei, evoluţiei, aplicării şi dispariţiei unor forme de reglementare juridică, strâns legate de legile generale ale dezvoltării societăţii. În categoria ştiinţelor juridice istorice intră şi istoria ideilor (doctrinelor juridice), prin intermediul căreia sunt studiate marile şcoli şi curente, care şi-au pus amprenta pe fenomenul dreptului. Această istorie a gândirii juridice este cea care „studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, al modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului‖ 14 . În strânsă legătură cu ştiinţele juridice se află un grup de discipline, al căror studiu este realizat de către ştiinţele ajutătoare (participative), cum ar fi:

criminalistica, medicina legală, logica juridică, informatica juridică, statistica juridică. Aceste discipline, „fără a face parte propriu-zis din sistemul ştiinţei dreptului, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoaşterii unor fenomene de drept sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigaţia unor realităţi de

12 Djuvara, M.,[11], p. 25;

13 Popa, N., [1], p. 5;

14 Voicu, C., [6], p. 16;

drept ele utilizează mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (chimice, fizice, medicale, matematice etc.)‖ 15 . Spre exemplu Criminalistica utilizează tehnici de examinare a urmelor şi corpurilor delicte, apelând la diferite radiaţii, microscopie electronică, identificare pe baza ADN-ului, aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor după urmele papilare (amprente) ş.a.

CURSUL 2 METODELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE A DREPTULUI

1. Metoda de cercetare. Consideraţii generale Cuvântul „metodă‖ vine de la grecescul methodos cale, drum, mod de expunere, ştiinţa despre metodă purtând numele de metodologie (methodos + logos). Metodologia reprezintă sistemul principiilor generale de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective 16 . O metodă trebuie să corespundă legilor obiectului cercetării, să fie determinată de acesta. Aşa cum remarca Lucian Blaga, nu există niciun filosof care să nu fie preocupat de metoda de cercetare ce o va urma. Toţi oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de metode, de procedee articulat de generaţiile anterioare, punându-şi, totodată, problema constituirii propriei metode de cercetare. De-a lungul timpurilor, o seamă de gânditori ne-au lăsat metode de cercetare proprii: Socrate – maieutica (adevărul este conştientizat prin întrebări adresate celorlalţi); Platon – dialectica (mijloceşte ridicarea gândirii la nivelul ideii); Hegel – teoria devenirii prin contradicţii; Sf. Toma din Aquino – scolastica (metodă de decelare şi argumentare specifică gândirii medievale) ş.a.

2. Metodologia juridică În ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, rolul de a analiza metodele cercetării ştiinţifice în acest domeniu revine metodologiei juridice, care era definită drept „ştiinţă a căilor pentru aflarea adevărului; este disciplina care cercetează modul cum lucrează omul de ştiinţă juridică şi artizanul dreptului, fiindcă în fiecare artizan al dreptului este o iubire de adevăr şi este deci un om de ştiinţă‖ 17 . O definiţie a metodologiei juridice, având la bază elementele contemporane care compun, este dată de prof. Nicolae Popa: „Acel sistem al unor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile care se stabilesc între diferite metode, în procesul cunoaşterii fenomenului juridic‖ 18 . Ca regulă generală, ştiinţele folosesc câteva metode, adecvate domeniului fiecăreia: observaţia, experimentul, modelarea, metoda istorică, fiecare din acestea angajând raţionamente, sub aspectul gândirii asupra domeniului respectiv. „Orice analiză utilizează procedeul abstractizării. Abstractizarea (ab-strago – a scoate din …) serveşte să reţinem pe plan mintal esenţialul, repetabilul, stabilul din entitatea descompusă, lăsând deoparte ce este neesenţial, întâmplător, instabil‖ 19 . Dacă scopul cercetării este adecvat, metodologia dreptului nu poate nega niciuna din metodele cercetării sociale, al căror număr este deosebit de

16 Popa, N., [1], p. 13;

17 Manolescu, M., Teoria şi practica dreptului, Bucureşti, 1946, citat în Voicu, C., [6], p. 20;

18 Popa, N., [1], p. 15;

19 Mihai, C., G., Teoria dreptului, Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 24-25;

ridicat, acoperind cele mai variate faţete ale vieţii sociale. Ca orice altă metodologie şi cea juridică va cuprinde în conţinutul său reguli, principii, criterii, toate impuse de creşterea complexităţii relaţiilor sociale.

3. Metodele cercetării juridice 3.1. Metoda logică Având în vedere că dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă, necesitatea argumentării reprezintă o cerinţă sine qua non, „cunoaşterea pe cale deductivă plecând şi în drept de la premisa că nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare‖ 20 . „Ca logică aplicată, logica juridică vizează analiza modului specific în care logica formală, schemele şi calculele logicii simbolice, logicile polivalente sau alte tipuri de logică se aplică în procesul complex al gândirii juridice‖ 21 . Dreptul este o ştiinţă eminamente sistematică, fiind considerat „matematica ştiinţelor sociale‖, iar faţă de aceasta metoda logică se poate aplica cu deosebit succes, aplicarea metodei logice în cercetarea dreptului presupunând utilizarea legităţilor, principiilor, operaţiilor, procedurilor logice la nivelul standardelor ştiinţei logicii în diversele sale ipostaze, clasice sau actuale. Ştiinţa dreptului analizează fenomenul juridic dintr-o perspectivă logică, în aşa fel încât să confere coerenţă şi sistematizare întregului ansamblu, înlăturând orice contradicţii interne ori aproximaţii – noţiuni insuficient clarificate. Toate ideile, normele, principiile, categoriile şi conceptele juridice sunt exprimate în propoziţii clare, care pot fi: imperative, prescriptive, stimulativ, de recomandare sau de interdicţie. „Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi‖ 22 . Metoda logică reclamă şi în cercetarea juridică conexiunea cu alte tipuri de raţionalitate complementare şi integrative, care nu ignoră valoarea demersului logic, dar nici nu reduc cunoaşterea, în special în sfera ştiinţelor sociale, la acest demers, viziune reciproc profitabilă, pentru diverse „centre‖ şi „tipuri‖ de cunoaştere. 23 În ceea ce priveşte poziţia logicii juridice în sistemul ştiinţei logicii, există mai multe puncte de vedere, considerându-se fie că există o logică judiciară în cadrul logicilor normative 24 , fie se recunoaşte aportul dreptului la construirea teoriei argumentării. „În general, se are în vedere utilizarea regulilor în activitatea practică de realizare a dreptului (logica judiciară) şi mai puţin ca

20 Popa, N., [1], p. 15-16;

21 Craiovan, I., [10], p. 247;

22 Popa, N., [1], p. 16;

23 Craiovan, I., [10], p. 251;

24 Enescu, Gh., Filosofie şi logică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 138;

un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaştere juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a logicii actului de creaţie în drept‖ 25 . Aplicarea metodei logice în cercetarea juridică presupune utilizarea legităţilor, principiilor, operaţiunilor, procedurilor logice la nivelul standardelor ştiinţei logicii în diversele sale ipostaze clasice sau mai recente. Ea impune depăşirea dimensiunii logice inerente oricărui demers teoretic, chiar empiric, prin valorificarea deliberată, continuă, sistematică a vocaţiei şi valenţelor ştiinţei logicii, a logicii juridice, ca logică aplicată, a achiziţiilor ştiinţifice contemporane în materie. 26 Folosirea logicii juridice implică diferenţieri între enunţurile care exprimă reguli şi cele care le aplică şi le interpretează, existând în drept o adevărată pasiune pentru conceptele logicii formale, prin intermediul acestora problemele de gândire găsindu-şi o rezolvare facilă. Utilizarea logicii în drept nu se mărgineşte doar la analiza acestuia, ci urmăreşte şi scopul, finalitatea normei, ca şi valorile ocrotite de acest sistem. Metoda logică de analiză a dreptului foloseşte câteva principii logice, printre care: principiul identităţii [„Fiecare lucru este ceea ce este (…) A este A, B este B‖ (Leibnitz)]; principiul noncontradicţiei [„Este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi obiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat‖ (Aristotel)]; principiul terţului exclus [„Dar nu e cu putinţă nici să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie negat fiecare predicat ori să fie afirmat (…) Orice afirmaţie şi orice negaţie este sau nu adevărată sau falsă‖ (Aristotel)]; principiul raţiunii suficiente [„Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute‖ (Leibnitz)] 27 .

3.2. Metoda comparativă Din punct de vedere al logicii, comparaţia este o operaţiune realizată de cercetător sau analist, care are ca scop constatarea unor elemente identice sau diferite la două fenomene. În domeniul dreptului se poate realiza compararea sistemelor de drept ale diferitelor state, ramurile unui sistem de drept dat între ele, instituţiile unei ramuri de drept unele cu altele, ori normele juridice una cu alta.

Nevoia comparării dreptului unui stat cu dreptul altui stat s-a simţit încă din Antichitate, izvoarele istorice oferindu-ne date despre interesul manifestat pentru cunoaşterea acestora de către jurişti, filosofi, conducători de stat. La ora actuală, această necesitate de cunoaştere a altor sisteme de drept, ori reguli, a impus chiar o ramură ştiinţifică – dreptul comparat – introdusă în unele

25 Popa, N., [1], p. 17;

26 Craiovan, I., Prin labirintul juridic, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 177;

27 idem;

sisteme de învăţământ juridic. „Extinderea metodei dreptului comparat este impusă azi în mod esenţial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de creşterea volumului contactelor economice şi sociale, urmare a amplificării interdependenţelor în planul dezvoltării economice şi culturale a ţărilor lumii. Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea cunoaşterii diverselor sisteme naţionale de drept‖ 28 . Din punct de vedere istoric, demersurile în vederea realizării unor studii de drept comparat încep încă din secolul 19, prin înfiinţarea, la Paris în anul 1869 a Societăţii Franceze de Legislaţie Comparată, în acelaşi an la Universitatea Oxford a unei catedre de drept comparat, prin reuniuni, dintre care cea mai importantă a fost în anul 1900, la Paris, manifestare ştiinţifică ce a marcat naşterea ştiinţei dreptului comparat, Şcoala dreptului comparat avându-i ca fondatori pe juriştii francezi Raymond Saleilles şi Eduard Lambert. Scopurile specifice metodei comparative sunt determinate de raporturile existente între proprietăţile obiective ale categoriilor comparate. Alături de comparaţie se mai utilizează în mod necesar şi alte instrumente ale logicii: clasificări (tipologii clasificatoare), diviziuni, definiţii, analogii. Ştiinţa dreptului comparat a fixat deja anumite reguli care prezidează utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil. 29 Cele patru reguli ale comparaţiei sunt:

a) a se compara numai ceea ce este comparabil – cercetătorul trebuie

să stabilească mai întâi dacă elementele comparate aparţin aceluiaşi tip istoric sau unor sisteme de drept diferite. În cazul în care sistemele de drept cărora la aparţin elementele de comparat sunt antagoniste, comparaţia nu se va realiza decât sub aspectul stabilirii diferenţelor. Chiar şi în acest caz, informaţiile furnizate de comparaţie sunt importante, cu toate că nu există similitudini între elementele comparate, deoarece sunt puse în lumină reglementări şi norme juridice particulare fiecărui sistem de drept analizat. b) niciodată comparaţia între două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului legal din care fac parte 30 – termenii comparaţiei trebuie să fie luaţi în considerare în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, economic şi cultural care i-au generat. „O normă juridică fixată într-un

capitol al unei legi, nu poate fi înţeleasă complet şi corect dacă nu se face apel la textele introductive în care găsim formulate principiile generale, ori dacă nu sunt analizate dispoziţiile finale ale acelor legi‖ 31 .

c) norma juridică trebuie cercetată în contextul izvoarelor de drept ale

sistemului din care face parte – deoarece izvoarele dreptului oferă imaginea

28 Popa, N., [1], p. 19;

29 idem;

30 Voicu, C., [6], p. 23;

31 Voicu, C., [6], p. 24;

poziţiei diferitelor forme de exprimare a dreptului (legi, obiceiuri, precedente judiciare) în diferite sisteme de drept. d) în procesul de comparare trebuie să se ţină seama şi de evoluţia istorică a normei, nu numai de forma sa actuală în procesul istoric, forma normei poate evolua într-atât încât forma iniţială să fie diferită total de forma actuală. Într-o asemenea situaţie, cercetătorul trebuie să studieze doctrina, influenţa moravurilor şi tradiţiilor asupra regulii de drept, determinând parcursul acesteia dintr-o perioadă la alta, la baza demersului stând identificarea unui număr de indici comuni, care să demonstreze o identitate a fenomenelor. Comparaţia ajută esenţial la construirea tipologiilor juridice şi a clasificărilor. În procesul de legiferare, metoda comparativă are, de asemenea, o importanţă majoră, ea furnizând informaţii preţioase legiuitorului, în legătură cu reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice internaţionale. 32

3.3. Metoda istorică Deoarece dreptul urmează sensul evoluţiei societăţii umane, el conţine toate elementele privitoare la dezvoltarea economică, culturală şi politică pentru diferite momente. Pentru jurist, pentru cel care realizează analiza dreptului, este foarte important să cunoască sensul unor evenimente din trecut, succesiunea acestora, starea moravurilor, necesităţile vieţii la un moment dat. Fenomenele realităţii trebuie privite în ansamblu, vizând succesiunea acestora, condiţiile istorice care le-au generat, efectele la care au dat naştere. În ceea ce priveşte dreptul, cunoaşterea unor legiuiri, a diferitelor tipuri de drept, a normelor care reglementau felurite aspecte ale vieţii, reprezintă o necesitate, deoarece, prin intermediul acestora se pot realiza interpretări şi propune soluţii în contemporaneitate. „Legea celor XII Table, care a rezistat – cu mici modificări – timp de peste 10 secole, vasta operă legislativă a lui Justinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc., sunt monumente juridice, dar, în egală măsură, acestea stau dovadă evoluţiei istorice. 33 Cercetarea prin intermediul metodei istorice relevă legăturile dintre sistemele de drept ale diferitelor popoare, contribuind la identificarea elementelor asemănătoare sau diferite, dovedind că „ideile şi concepţiile juridice se propagă de la o etapă la alta, de la un popor la altul. Este în fapt un proces istoric, un proces extrem de actual, definit de către specialişti CONTAMINARE JURIDICĂ 34 ‖. Se poate afirma că metoda istorică sugerează cercetătorului juridic abordări care relevă: condiţiile concret istorice ale apariţiei, dezvoltării şi pieirii ale aspectelor cercetate; particularităţile şi detaliile acestora, contextul dat de

32 Popa, N., [1], p. 21;

33 idem;

34 Voicu, C., [6], p. 28;

evoluţia umanităţii în particular a unor comunităţi umane; bogăţia şi complexitatea timpului istoric, care integrează un timp geografic, un timp social, un timp individual; efortul de a surprinde o istorie totală, solidaritatea elementelor aflate în acelaşi context – interacţiunile, forţa condiţionărilor mentale şi fizice care vin de foarte departe; fără formularea unor probleme nu există istorie; istoria este inseparabilă de istoric; fapte istorice certificate de o critică de autenticitate, restituire, provenienţă, interpretare, valabilitate şi efortul de a realiza cu acestea „construcţii istorice‖; rolul evaluărilor cantitative în istorie, dar şi a individualului, evenimentului, biograficului sau monograficului ş.a. 35

Cercetarea istorică a dreptului relevă un fapt semnificativ: evoluţia civilizaţiei umane este străbătută de un fir al Ariadnei, care este ideea de Justiţie, fiecare bazin de civilizaţie şi fiecare sistem de drept conţinând în substanţa sa acest deziderat. Totodată, cercetarea istorică a dreptului mai relevă şi faptul că acesta conţine, indiferent de epoca istorică analizată, anumite constante – instituţii juridice care îşi menţin existenţa de-a lungul tuturor perioadelor istorice.

Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile care îi pot descifra ascendenţa; cunoscând fenomenele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele particulare (ştiinţele juridice de ramură) abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate de istorie. Uneori, pe baza unor date istorice, se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea respectivelor instituţii în dreptul actual. 36 Recursul la istorie se impune în mod deosebit în momentele de „reorientare strategică‖ a unei discipline ştiinţifice, de fundamentare a unor noi direcţii de cercetare ştiinţifică sau a unor programe de cercetare fundamentală. Atunci fiind necesară „mobilizarea‖ întregii experienţe istorice a ştiinţei pentru justificarea abordării. 37

3.4. Metoda sociologică Deoarece dreptul şi existenţa acestuia sunt strâns legate de viaţa socială, metoda sociologică reprezintă o direcţie de cercetare care prezintă numeroase avantaje în direcţia cunoaşterii realităţii juridice. Sociologia juridică este acea disciplină care face legătura între ştiinţa generală a societăţii – sociologia – şi o ştiinţă particulară – ştiinţa dreptului. „Existenţa dreptului este intim legată de viaţa socială. S-ar putea afirma că

35 Craiovan, I., [26], p. 187;

36 Popa, N., [1], pp. 22-23;

37 Craiovan, I., [10], p. 254;

această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât acelea ale moralei, spre exemplu. Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu

toate fenomenele sociale sunt juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea detaşată de cadrul social, în schimb ea nu se sprijină pe agenţi specializaţi spre a

o apăra, iar exerciţiul său poate fi la fel de bine individual, cât şi colectiv,

Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele şi genurile sale, este totdeauna fondat pe recunoaşterea colectivă, fără de care nu s-ar putea stabili acea corespondenţă între obligaţiile unora şi pretenţiile altora. Cu alte cuvinte, dreptul este social prin vocaţie şi prin conţinut‖. 38 Termenul de „sociologie‖ a fost inventat de către Auguste Comte, pentru a semnala existenţa unei ştiinţe a societăţii, de sine stătătoare, prin intermediul căreia să se poată realiza un studiu sistematic, pozitiv asupra

societăţii. Fondatorii sociologiei sunt consideraţi Karl Marx 39 , Emile Durkheim 40

şi Max Weber 41 , aceştia fiind cei care au realizat abordări strict sociologice în

cercetare şi nu modele împrumutate din alte discipline. În România cea mai valoroasă contribuţie în acest domeniu a avut-o Dimitrie Gusti, prin „Şcoala sociologică de la Bucureşti‖, sistemul propriu şi metoda monografică de cercetare promovate constituind bazele sociologiei juridice româneşti. Noţiunea de „sociologie juridică‖ este atribuită lui Dionisio Anzilotti, autorul lucrării „La filosofia del diritto e la sociologia‖ (Florenţa, 1892), dar cel

care fundamentează cercetarea sociologică în drept este Eugen Erlich, în lucrarea „Bazele sociologiei dreptului‖ (1913). Preocupări în acest domeniu întâlnim încă din Antichitate, oamenii de ştiinţă încercând să stabilească legăturile dreptului cu mediul înconjurător; Aristotel, Platon, Cicero, Hugo Grotius, Hobbes, Leibnitz au încercat să determine corespondenţa juridicului cu lumea înconjurătoare. Cercetarea dreptului din punct de vedere sociologic creează o nouă perspectivă asupra realităţii juridice, realizându-se o verificare a modului în care societatea influenţează dreptul şi suferă, totodată, din partea acestuia influenţe.

38 Popa, N., [1], p. 23;

39 Karl Marx (* 5 mai 1818, Trier/Germania - 14 martie 1883, Londra/Marea Britanie) a fost un filozof german, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului ştiinţific, teoretician şi lider al mişcării muncitoreşti. Cu toate criticile ce i se pot aduce, nu se poate ignora influenţa deosebit de importantă pe care a avut-o asupra istoriei politice din secolul al XX-lea. Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris şi a publicat în 1848: Manifestul Partidului Comunist.

40 Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858, Épinal, Franţa - d. 15 noiembrie 1917, Paris) a fost un filozof şi sociolog francez de origine evreiască, considerat fondatorul şcolii franceze de sociologie, având cea mai importantă contribuţie în stabilirea academică a sociologiei ca ştiinţă şi acceptarea acesteia în cadrul ştiinţelor umaniste. 41 Maximilian Weber (n. 21 aprilie 1864 d. 14 iunie 1920) a fost un economist politic şi sociolog german, fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. El şi-a început cariera la Universitatea din Berlin, şi mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg, Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena şi la Universitatea din München. A fost o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles şi membru al comisiei însărcinate cu susţinerea Constituţiei de la Weimar. S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor şi a guvernului, dar prin munca sa a adus contribuţii şi în domeniul economiei.

Ştiinţele juridice realizează analiza fenomenului juridic din interior, pe când sociologia face acelaşi lucru, dar plasându-se în exteriorul acestuia. „Cercetarea sociologică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicţională, activitatea administrativă –, denumite uneori şi fenomene juridice primare, întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul. În acelaşi timp însă există şi fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai puţin evident – responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului etc. – deşi nu se poate afirma că acest element lipseşte cu desăvârşire. Cercetarea sociologică juridică îmbrăţişează fără discriminări ambele forme de cuprindere a elementelor de juridicitate în fenomenele vieţii sociale‖. 42 Metodele de cercetare 43 folosite de sociologia juridică sunt: observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă), definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti; analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv a documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice. Documentul juridic (sentinţe judecătoreşti, acte notariale, texte de lege, comentarii pe marginea unei legi, pledoariile avocaţilor, examene teoretice şi practice ale unor dispoziţii legale etc.) trebuie privit de către cercetător ca o dovadă a realităţii juridice în contextul istoric dat; ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice; chestionarul sociologic este o tehnică specifică anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc. În prezent, datele oferite de sociologia juridică stau la baza adoptării actelor normative, cea mai mare parte a măsurilor legislative ale diferitelor state fiind fundamentate pe concluzii ale studiilor, investigaţiilor şi cercetărilor sociologice. Tot acest material valoros, având la bază cercetări amănunţite şi profunde, este utilizat de către stat, prin organele sale, în vederea adoptării unor măsuri legislative care vizează modificarea şi completarea celor învechite, ori adoptarea altora cu caracter de noutate. Deoarece dreptul este o realitate socială, iar regulile sale au implicaţii asupra destinului social şi individual al omului, juristul trebuie să se plaseze în centrul vieţii sociale, aspectele sociologice ale dreptului fiind unele din cele mai importante.

3.5. Metodele cantitative În afara metodelor cercetării juridice indicate mai sus, la ora actuală cercetarea juridică apelează tot mai mult la metode cantitative, cu o din ce în ce

42 Popa, N., [1], p. 25;

43 vezi Voicu, C., [6], pp. 29-30;

mai largă aplicabilitate în teoria şi practica dreptului. Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în intimă corelaţie cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Complexitatea crescândă a fenomenului social, cu implicaţii directe asupra fenomenului juridic cere ca cercetătorul jurist să apeleze la mijloacele puse la îndemână de informatică, dând naştere astfel la informatica juridică. În lume, informatica este folosită pentru elaborarea şi sistematizarea legislaţiei, evidenţa jurisprudenţei, a precedentelor judecătoreşti, stocarea şi sistematizarea informaţiei provenită din cercetarea ştiinţifică, evidenţe criminologice, activitatea în domeniul criminalisticii. „Această metodă, în contextul cercetărilor juridice conjugate mai mult sau mai puţin cu alte metode clasice sau mai recente, nu este pur şi simplu numai o expresie a tehnicii de azi – contribuţia acesteia fiind incontestabilă – ci şi o expresie a sociabilităţii contemporane a dreptului, sociabilitatea în care dimensiunea informaţională este inerentă. Realitatea informaţională, din ce în ce mai prezentă în viaţa socială şi pentru homo juridicus, oferă acestuia nu o unealtă oarbă ci o metodă configurată în perimetrul filosofiei şi teoriei dreptului şi integrată unei strategii metodologice‖. 44 Este evident că, în condiţiile dezvoltării actuale, computerul nu poate înlocui judecătorul în pronunţarea unei hotărâri, pentru că acesta nu înseamnă aplicarea mecanică a legii la o cauză determinată, ci înseamnă analiza detaliată şi unică unui raport juridic, care nu este identic cu alt raport juridic. Judecătorul trebuie să analizeze speţa concretă, sub toate aspectele, interpretând şi aplicând dreptul. Cu toate acestea, rolul computerului în actul de justiţie nu poate fi negat, informaţia legislativă, doctrinară, asupra jurisprudenţei scutind mult timp, care poate fi alocat soluţionării litigiilor deduse judecăţii.

CURSUL 3 CONCEPTUL DREPTULUI

1. Accepţiunile noţiunii de „drept” Cuvântul „drept‖ poate fi folosit, în funcţie de context, în mai multe accepţiuni. Originea sa se află în latinescul directus de la dirigo = drept, în sensul de orizontal sau vertical, direcţie, linie dreaptă. Latinii foloseau cuvântul jus pentru a denumi ansamblul regulilor statale (dreptul în sens juridic, legile).

A. Într-un prim sens, drept denumeşte ştiinţa dreptului ansamblul

de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit (…) Dreptul nu este numai ştiinţă, el este în egală măsură tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplineze comerţul uman şi să apere societatea de excese. 45

B. Ansamblul normelor elaborate de stat în scopul desfăşurării unei

vieţi normale în societate reprezintă dreptul obiectiv, acesta fiind cel de-al doilea sens al cuvântului „drept‖. Dreptul, ca ansamblu de reguli edictate de stat, este cel care asigură coeziunea socială, normele conţinute de acesta având un caracter general (se adresează fie tuturor subiectelor de drept, fie anumitor subiecte determinate) şi constituind premisa coexistenţei libertăţilor tuturor. Toate sistemele juridice, ale tuturor popoarelor, au elemente comune, de natură să le apropie. Aristotel şi apoi juriştii romani au stabilit că o parte a dreptului decurge din natură, existând astfel o sursă comună şi primară a acestuia, la toate popoarele, din această concepţie derivând ideea de jus gentium. Tendinţa mişcării istorice este în sensul unei apropieri, a unei egalări între drepturile pozitive ale diferitelor popoare; asemănările tind să prevaleze; există o convergenţă a dezvoltărilor particulare, care produce o unificare progresivă a geniului uman în forma dreptului. Nu este, în sfârşit, numai o uniformitate statică, ci şi – ceea ce preţuieşte mai mult – una dinamică sau progresivă. 46 Accepţiunea „drept obiectiv‖ desemnează ansamblul de norme juridice care organizează societatea în totalitatea ei, asigură funcţionarea statului şi a diferitelor organisme statale sau nestatale şi oferă cadrul în care se realizează

valorificarea unor interese, asigurând participarea indivizilor la comerţul juridic. Normele juridice sunt cele care organizează funcţionarea statală generală şi a diferitelor organisme, recunoscând, de asemenea, şi capacitatea individului de a participa la viaţa socială. „În asemenea sens, dreptul îmbină

necesitatea şi libertatea (

fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor‖ 47 . În societatea umană, dreptul constituie un nucleu al ordinii sociale şi o

).

El priveşte acea coordonare imperativă prin norme,

45 Popa, N., [1], p. 29;

46 Vecchio, del, G., [5], p. 183;

47 Popa, N, [1], p. 29;

condiţie a realizării raporturilor specifice acesteia. Pentru ca dreptul să devină o certitudine este nevoie să existe o realitate juridică, un receptor al nevoilor societăţii în permanentă schimbare, reflectate în normele juridice. Nu se poate vorbi de drept dacă se face abstracţie de realităţile de fapt, de mentalitatea individuală, de întreaga realitate socială. Fără a ţine seama de psihologie, sociologie, istorie, economie, politică, dreptul este o absurditate. Acestea, denumite „factori de configurare a dreptului‖, constituie izvoarele materiale ale acestuia, acel „dat total al dreptului‖ de care vorbeşte Geny, şi care îi dau un conţinut concret, relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale. Fiecare societate îşi creează sistemul de drept de care are nevoie şi care i se potriveşte, acesta fiind întotdeauna „şi trebuie să fie simplul reflex al mentalităţii şi nevoilor esenţiale ale societăţii‖. 48 Manifestarea reală a dreptului, forma pe care acesta o îmbracă, sunt izvoarele formale ale sale. Referindu-se la acestea, François Geny 49 le identifica cu „construitul‖ prin opoziţie cu „dat‖-ul, cel care este preexistent. În prim planul acestei categorii de izvoare se află legea, actul normativ, care este „izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţă normativă‖. 50 Aceasta are o poziţie predominantă datorită forţei sale şi necesităţii asigurării securităţii şi stabilităţii comerţului juridic. Între actele normative, primul loc îl ocupă legile constituţionale, ele cuprinzând principiile generale şi fundamentale care asigură realizarea raporturilor în stat. Alături de lege, în sfera izvoarelor formale se găsesc obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina. Obiceiul juridic apare ca expresie a unei nevoi de conservare a valorilor societăţii, el se stabileşte pe baza practicii îndelungate sau a unei atitudini în anumite relaţii sociale. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările pe care specialiştii le dau fenomenului juridic, iar practica judecătorească (jurisprudenţa) se constituie din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele. Calificarea de „obiectiv‖ dată dreptului nu înseamnă că acesta ar avea

o existenţă independentă de voinţa, interesul sau conştiinţa colectivităţii, ci, dimpotrivă, el le exprimă şi le obiectivizează prin intermediul normelor juridice. Noţiunea de „drept‖ nu se referă decât la fapte, la acţiuni. Acestea din urmă fiind fenomene atribuite unui subiect şi caracterizându-se printr-un aspect

voliţional. 51 Orice acţiune are două elemente: unul extrinsec (manifestarea obiectivă) şi altul intrinsec (intenţia, manifestarea psihică). Dreptul este în esenţă

o delimitare, o coordonare obiectivă a acţiunilor mai multor subiecte, o normă

de coexistenţă. Acţiunea exteriorizată şi manifestată printr-un gest material al unei persoane ţine de domeniul său, pe când, dacă, dimpotrivă, activitatea este

doar interioară, neexteriorizată ne aflăm în domeniul moralei.

48 Djuvara, M., Eseuri de filosofia dreptului, Editura TREI, Bucureşti, 1997, p. 56;

49 Geny, F., Methode d'interpretation et sources en droit privé positif, Librairie de Droit&Jurisprudence, Paris,

1919;

50 Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 263;

51 Vecchio, del, G., [5];

După Giorgio Del Vecchio (Lecţii de filozofie juridică) dreptul, văzut în sens obiectiv, are următoarele caracteristici: bilateralitatea (care reprezintă corelaţia dintre a cere şi a realiza; facultatea juridică înseamnă facultatea de a cere ceva altora, posibilitatea cererii existând pentru o parte deoarece cealaltă are datoria de a da sau a nu împiedica); generalitatea (caracteristica de a fixa tipuri, prin abstractizare; dreptul obiectiv se referă la o clasă de cazuri, nu la persoane determinate, având în vedere ceea ce se repetă mai des în viaţă); imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ, punând faţă în faţă două subiecte, unul având o facultate de a cere, iar celălalt datoria de a da sau a face); coercibilitatea (care înseamnă impunerea cu forţa, în caz de neexecutare; lipsind constrângerea, lipseşte şi dreptul, cele două concepte fiind inseparabile). Dreptul, în mod obiectiv, este constituit dintr-o serie de imperative putând apărea ca o negaţie sau limitare a libertăţii. Dar acest lucru e numai aparenţă, căci în afara lui nu există libertate. Simpla posibilitate de acţiune fără vreun impediment nu este libertate ci „facultate neregulată şi fără nici o valoare‖ 52 . Libertatea începe atunci când posibilitatea naturală de acţiune este însoţită de garanţia respectului, imperativele juridice având ca efect asigurarea şi garantarea tuturor posibilităţilor pe care nu le exclud. Limitarea sau interzicerea anumitor comportamente posibile ale unui subiect nu sunt realizate pentru negarea libertăţii corespunzătoare. Ceea ce dreptul obiectiv nu interzice, este permis, garantat chiar. Trebuie remarcat că dreptul obiectiv este nucleul spre care toate celelalte manifestări ale fenomenului juridic tind. Însă în ultimii ani, pe măsura evoluţiei societăţii umane, are loc o deplasare a centrului de greutate spre dreptul subiectiv, spre situarea drepturilor omului în miezul preocupărilor. Drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute fără a fi prevăzute de normele juridice. Dar şi existenţa dreptului obiectiv ar fi fără sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin intermediul drepturilor subiective în relaţiile interumane. În cadrul dreptului obiectiv, în concordanţă cu întreaga cunoaştere umană, se regăsesc două faţete: principiile şi aplicaţiile, determinând existenţa a două feluri de drept: drept pur şi drept aplicat. Primul este unul ideal, „dat‖, fondat pe atributele constante ale naturii umane şi pe toate faptele generale ale societăţii, având ca obiect distincţia dintre just şi injust, fără diferenţieri legate de epocă sau de mediul social. Acesta este dreptul natural. Cel de-al doilea se elaborează şi se aplică pentru a rezolva aceeaşi problemă, dar întru-un anumit spaţiu şi timp determinate; el este scris, „construit‖, actual şi furnizează soluţii pentru chestiunile vieţii practice. Este dreptul pozitiv. C. Această noţiune – drept pozitiv – reprezintă cea de-a treia accepţiune a noţiunii de „drept‖ şi constituie totalitatea normelor juridice

aplicabile într-un stat (teritoriu) la un moment dat. El este „aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi dus la îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţie statală) ca o îndreptăţire legitimă a unor instituţii sociale special abilitate‖. 53 Dreptul pozitiv are o eficienţă reală în viaţa socială datorită pozitivităţii, care este atributul unei norme a cărei impunere şi aplicare efective se realizează prin intermediul statului. Acesta din urmă poate formula şi ordona aplicarea legilor, sub garanţia puterilor sale, sau poate numai să garanteze aplicarea anumitor norme de convieţuire (cutume, uzuri, tradiţii). Dreptul pozitiv poate să existe oriunde un grup social reuşeşte să-i confere eficacitate însă este evident că are o putere mai mare şi o autoritate superioară într-un stat organizat. Fundamentul dreptului pozitiv îl constituie adeziunea la acesta, adeziune care nu este una de ordin psihologic individual inconştientă, ci este raţională, obiectivă şi necesară, adăugându-se relaţiilor sociale organizate. Ca fenomen, este determinat de fenomenele precedente, fiind o construcţie a experienţei, inserându-se în ordinea producţiilor naturale. Pentru a se ajunge la drept pozitiv, nevoile societăţii, ce îşi cer reflectarea într-un sistem de norme, urmează un proces de evaluare, valorizare şi valorificare finală. Dreptul pozitiv nu este produsul arbitrar al forţei guvernanţilor, ci exprimă esenţa unor principii obiective ale justiţiei, care îl explică în întregul său şi care trebuie să se impună tuturor. Legea, în sens pozitiv în general, nu face decât să pună în operă anumite idei şi reguli sociale, fără de care ar fi de neînţeles. Ideile de normă, act juridic, responsabilitate, proprietate nu sunt decât categorii ale gândirii sociale aplicabile prin intermediul regulilor juridice. Legea nu face decât să constate şi să organizeze aceste idei, asigurându-le anumite limite şi conferindu-le garanţia la care se reduce pozitivitatea juridică. Unele din regulile de conduită sunt reguli ale unui drept supraordonat dreptului pozitiv, ţinând de ideea de justiţie. Trebuie respectată persoana altuia, bunurile, trebuie acoperite pagubele injuste, trebuie respectate autorităţile publice competente. O legislaţie poate adopta chiar anumite reguli injuste sau rele. Dar aceste principii trebuie puse în operă prin intermediul altor reguli, care sunt cerute şi înconjoară relaţiile sociale cu un fel de halo de putere. Există dispoziţii ale dreptului pozitiv (prescripţii legislative sau o lege în totalitate) care sunt rele, manifest injuste, dar sunt obligatorii, au valabilitate ca drept pozitiv. Această contradicţie se explică prin aceea că adeziunea juridică la ordinea edictată de acesta nu are ca obiect fiecare din dispoziţiile sale, luate individual. Ea este necesară numai pentru principiile supreme care domină aceste dispoziţii şi determină aplicarea lor. Dacă autorii dispoziţiilor de drept pozitiv sunt competenţi să le emită şi sunt recunoscuţi ca atare, este evident că legile trebuie respectate, în caz contrar dezordinea luând locul ordinii sociale. Orice lege, chiar injustă, trebuie să aibă la baza un principiu admisibil şi care nu

poate fi contestat raţional. O legislaţie care ar fi condamnabilă în principiile sale supreme nu este deloc Drept; este numai o forţă care se impune arbitrar în societate, la aceasta neexistând o adeziune a indivizilor ce formează acea societate.

Adeziunea indivizilor care compun o societate la dreptul pozitiv aplicabil este un fenomen social, având originea şi explicaţia în contractul social, care reprezintă o aderare subînţeleasă, implicită şi obligatorie, rezultând din faptul că fiecare trăieşte în societate. Între membri comunităţii există o solidaritate socială care este garantată de solidaritatea juridică impusă de dreptul

pozitiv. D. În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural (a patra accepţie a cuvântului „drept‖) este ansamblul legilor ce guvernează natura animală, universală, care este compus din legile naturale ale ştiinţelor fizice; în sensul raţional şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul. Toată arta juridică a politicii umane constă în a uni armonios aceste două categorii pentru a asigura supremaţia raţiunii umane asupra fizicului, asigurând preponderenţa moralei asupra plăcerilor. „Filosofia dreptului sau dreptul natural este ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor‖ 54 spunea Ahrens, citat de Georgio Del Vecchio. Legile fizice ale societăţii sunt cele care derivă din sensibilitatea comună a oamenilor şi sunt supuse unui „determinism‖ istoric; în societăţile evoluate dezvoltarea acestora este mai accelerată decât în cele nedezvoltate. Dreptul natural proclamă libertatea, drepturile şi libertăţile individuale. Pe primul loc, deci, se află persoana, nu comunitatea. În general, societăţile umane debutează cu un regim aristocratic, asemănător regimului animal. Închise străinilor, văzuţi ca „barbari‖ şi păturilor inferioare din interior, plebea, aristocraţiile sacrifică interesul individual pentru cel al clasei lor, într-o disciplină militaristă îmbinată cu sclavia şi vasalitatea. Atingând un anumit grad de progres, dreptul individual începe a se despărţi de colectivismul aristocratic. În interior, plebea se emancipează, viaţa politică şi juridică devenindu-i accesibilă, iar din exterior, străinii, văzuţi mai puţin ca „barbari‖, sunt progresiv acceptaţi. Astfel se dezvoltă personalitatea şi proprietatea naturală (se conştientizează drepturile şi libertăţile fundamentale ale fiecărui individ), se generalizează comerţul, din contractele între diferitele popoare rezultând dreptul internaţional (cu reguli valabile pentru toţi oamenii). Această evoluţie este condiţionată de dinamismul economic, fazele sociale şi economice fiind sincronice şi în conexiune. Dar voinţa celor aflaţi la putere impunea normele pe care le voia, care puteau intra în conflict cu aspiraţiile raţionale individuale. Au început căutările

pentru a se da un fundament opoziţiei faţă de o lege pozitivă nedreaptă. O astfel de doctrină, având la bază o stare naturală şi un contract pur originar putea cădea în dizgraţie în epoci îndoielnice ale istoriei, aşa cum s-a întâmplat cu guvernele ţărilor totalitare care au nesocotit libertăţile individuale. Teoria contractului social se dezvoltă în epoca modernă şi contemporană sub forma dreptului natural renăscut, încercându-se explicarea necesităţii apărării unor drepturi esenţiale ale omului în societate. Aceste drepturi sunt proclamate în unele documente internaţionale, fără a fi calificate explicit ca drepturi naturale. Spre exemplu „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului‖ consacră egalitatea tuturor fiinţelor umane, care se nasc libere, dotate cu raţiune, trebuind să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de fraternitate. Ideea contemporană principală este că statul este creat pentru a asigura fericirea individului, nu pentru ca individul să-i servească (această din urma concepţie fiind manifestată în Europa sub forma fascismului, naţional-socialismului şi bolşevismului). Dreptul natural posedă o superioritate etică şi morală, fondată pe trei principii: libertatea, proprietatea şi responsabilitatea. Dreptul natural este libertatea de a face tot ceea ce vrei atât timp cât cel de lângă tine îşi conservă deplina sa libertate, această libertate de acţiune corespunzând dreptului de a dispune de corpul şi spiritul tău, până acolo unde se întind. De asemenea, dreptul natural implică noţiunea de responsabilitate individuală, deoarece omul este raţional, este o fiinţă responsabilă pentru actele sale. Responsabilitatea relaţionează cu libertatea căci indivizii trebuie să îşi asume actele şi faptele proprii, ca şi urmările acestora. Dreptul natural este universal şi atemporal, aplicându-se tuturor indivizilor, indiferent de culoare, sex, clasă socială. Teza dreptului natural susţine, între altele, că individul îşi este singurul stăpân, ca şi al fructelor muncii sale, dar şi că nu poate să îl lezeze pe cel de lângă el în ceea ce priveşte libertatea acestuia. Dreptul natural este inerent omului şi, în consecinţă, legitimitatea sa este superioară celei a legilor. Într-o societate bazată pe recunoaşterea superiorităţii dreptului natural, legile sunt făcute pentru a-l proteja, sub orice formă se manifestă el. Dreptul natural al oamenilor diferă de dreptul legitim, al legilor umane, prin aceea ca este evidenţiat de luminile gândirii. Adesea, dreptul natural este restrâns de către dreptul legitim, deoarece legile umane nu sunt perfecte, ca cele ale naturii, şi pentru că legile umane sunt uneori născute din motive în care raţiunea nu recunoaşte tot timpul justiţia. Trebuie recunoscut faptul că direcţia furnizată de dreptul natural nu este constantă; ea comportă anumite variaţii. Dorinţa de a concilia idealul juridic cu legile naturii implică un element variabil, căci natura umana este complexă; ea oferă aspiraţiilor noastre deziderate, calităţi diverse, plăcere. Unul sau altul din aceste elemente poate părea predominant şi concepţiile se pot modifica. În ideea de justiţie penală, la început confundată cu echivalenţa răului prin răzbunare, există modificări prin preocuparea pentru mobil, pentru circumstanţe

de fapt, ţinându-se cont de cazul fortuit, de legitima apărare. În dreptul privat, în formarea contractului, voinţa creditorului era la început elementul principal, evoluându-se la aceea că debitorul este acum cel a cărui voinţă este preponderentă şi este protejat. Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evoluţie, dar trebuie să renunţe la a susţine idei absolute şi definitive. Ceea ce nu se schimbă este faptul că există o justiţie ce trebuie realizată, sentimentul că trebuie să fie respectate drepturile tuturor în măsura justiţiei şi ordinii sociale. Orice lucru depinde de faptele sociale cu care intra în contact, acestea fiind cele care se schimbă, evoluează, se transformă. Afirmarea, ideea dreptului natural astfel concepute, se ridică pe altă bază, în acelaşi timp suferă anumite transformări, se împacă cu ideea de evoluţie, de utilitate. El pierde caracterul absolut şi imuabil, neavând decât o manifestare variabilă, ţinând cont de interdependenţa individului şi colectivităţii

şi tinde a apropia conştiinţa individuală şi legea, în loc să le opună.

Şcoala Dreptului natural a presimţit obiectivitatea logică a dreptului şi elementul comun tuturor cunoştinţelor juridice, dar nu a pătruns natura elementului material al acestor cunoştinţe, variabil după oameni şi după societăţi. Nu poate exista o legislaţie universală şi necesară, aplicabilă în toate locurile şi timpurile pentru că elementul material al oricărei cunoştinţe variază:

datele sociale sunt în continuă evoluţie. Aprecierea juridică raţională despre o acţiune determinată nu poate să varieze, ea având un caracter raţional, prin urmare obiectiv, universal şi necesar. Forţele spirituale ale conştiinţei, în măsura în care expansiunea lor se lărgeşte social, pot asigura dominaţia legii morale asupra legilor fizice ale societăţii şi să facă să prevaleze asupra dreptului natural comun omului şi celorlalte fiinţe, dreptul natural al spiritului. Dar acest drept, care formulează legea naturală a conştiinţei morale şi care, imuabil în esenţa sa, este potrivit oricărui spaţiu geografic, trebuie să se modeleze, pentru a fi aplicabil. Acţiunea

morală trebuie să aibă o plasticitate şi o supleţe proporţionale cu aplicaţia mobilă

a efortului său asupra variaţiilor şi condiţiilor economice, politice şi istorice.

Principiile imuabile ale legii naturale, principii foarte generale, nu sunt aplicabile juridic decât în măsura în care societatea îşi asumă moral acest lucru.

A uza de dreptul natural nu înseamnă restaurarea instituţiilor arhaice, ci salvarea

originalităţii societăţilor umane. Concepţia despre dreptul natural a fost criticată, s-a negat realitatea şi valoarea sa, s-a spus că nu există reguli juridice ideale, universale şi imuabile, că grupurile sociale sunt diverse şi variabile. Dar a nega dreptul natural înseamnă a

interzice critica legilor pozitive, promulgate de cei ce deţin puterea, în numele unui ideal. Exista legi naturale, însă greu de descoperit de oameni, iar acestea constau în a recunoaşte drepturile oamenilor, în maxima satisfacere a libertăţilor individuale. Dreptul natural nu postulează decât ca indivizii să fie maxim lăsaţi să acţioneze şi să posede, iar statul trebuie să facă să domnească între cetăţenii

săi o egalitate cât de perfect posibilă. Acceptarea conceptului de „drept natural‖ prezintă avantaje şi dezavantaje în interiorul statului; afirmaţia că el este un drept are consecinţe în opoziţie cu legislaţia pozitivă. Refuzul individului de a se supune, rezistenţa contra autorităţilor s-ar justifica şi ar putea exista disidenţi care să pretindă că opoziţia lor e fondată pe dreptul natural. De aceea, teologii Evului Mediu au justificat refuzul de a se supune puterii în cazul în care aceasta încalcă legile divine. Cât despre încălcarea ordinii naturale, dacă dreptul pozitiv face acest lucru, nerespectarea legii este permisă doar dacă acest lucru nu duce la scandal sau anarhie, conform Sf. Toma d'Aquino. Rezistenţa la opresiune este acceptată, ca drept al omului atunci când guvernul unui anumit stat încalcă sfera juridică acelui individ. În plus, acceptarea dreptului natural are avantajul de a furniza un cadru, termen de comparat pentru legislaţia pozitivă, arătându-i ceea ce trebuie să fie şi să aibă ca scop. În dreptul internaţional, de vreme ce nu există o autoritate deasupra statelor, este un real avantaj în acceptarea conceptului de „drept natural‖. Se afirmă că sunt reguli principiile asupra cărora s-au pus de acord juriştii din diferite ţări, iar statele au acceptat să se supună. În general, între „drept natural‖ şi „drept ideal‖ există o sinonimie, ambele desemnând normele abstracte, supraordonate dreptului aplicabil. Au existat însă unele păreri conform cărora ele nu ar desemna acelaşi lucru. Făcându-se o distincţie mai mult semantică, s-a arătat că dreptul natural este cel care trebuie să guverneze, iar dreptul ideal cel care ar putea să facă. De asemenea, François Geny 55 arăta că dreptul natural are un fundament obiectiv şi sigur în realitatea însăşi a lucrurilor, netrebuind să fie confundat cu dreptul ideal. Acesta din urmă nu are o existenţă obiectivă, de vreme ce este concepţia nedefinit variabilă a spiritului, rezultând din aspiraţiile constante ale acestuia spre un drept mai bun. Dreptul ideal înseamnă toate năzuinţele umane, care ţin să imprime raporturilor juridice o direcţie determinată. El nu este universal şi imuabil; este, totuşi, vast şi format din toate chestiunile de drept dezbătute, la baza sa găsindu-se forţele obscure ale sentimentelor şi ale credinţei. Dreptul natural, este unanim acceptat, are la bază firea lucrurilor, ordinea universală. Asta în ceea ce priveşte o faţetă a sa. Cealaltă este cea care îl prezintă din punct de vedere spiritual, raţional. El este ideal din acest punct de vedere, deoarece prin intermediul său se caută alternative la legislaţia pozitivă, se încearcă să se găsească ceea ce ar trebui să fie. Din acest punct de vedere dreptul natural şi dreptul ideal sunt sinonime. Căutările raţiunii umane, de perfecţionare a normelor existente, convingerea că deasupra lor sunt altele perfecte, absolute, spre care primele trebuie să tindă, descoperirea acestora duce la contopirea celor două noţiuni de „ideal‖ şi „natural‖. Distincţia dintre „ar trebui‖ şi „ar putea să conducă‖ este

55 Geny, F., [49];

nefondată din punct de vedere juridic, având relevanţă doar din punct de vedere al semioticii. Sesizându-se existenţa dreptului natural se observă că este un ideal spre care legislaţia umană trebuie să tindă. Dacă dreptul natural este supraordonat dreptului pozitiv este pentru că el are ca scop libertatea umană, legitimitatea primului ţinând, din punct de vedere moral, de lupta sa pentru eliberarea din orice formă de barbarie. Dreptul pozitiv pierde legitimitatea sa în faţa dreptului natural, care se înalţă în numele omului – subiect moral şi subiect de drept. Ceea ce caracterizează dreptul natural este posibilitatea de alegere, care, la rândul ei, face distincţia între specia umană şi celelalte animale. Dreptul natural are această virtute care ne permite să ne ameliorăm cunoaşterea şi, deci, să progresăm. Pentru adepţii ideilor pozitiviste, dreptul emană de la autoritate (auctoritas facit legem), pe când, pentru adepţii teoriei jusnaturalismului, justiţia este cea care face legile – ceea ce este just determină ceea ce este legal. A gândi că dreptul provine de la autoritate este o formă de ateism al justiţiei, de vreme ce astfel s-ar putea pretinde că dreptul poate avea orice conţinut. În ceea ce priveşte justiţia, încă de la juriştii romani, care făceau distincţie între jus civile (ordinea unei societăţi închise) şi jus gentium (Dreptul persoanelor, independent de originea socială sau culturală), aceasta nu poate fi văzută ca având legătură cu cutumele sau opiniile unei autorităţi sociale conducătoare. Dacă dreptul pozitiv poate fi foarte uşor perceput, datorită regulilor juridice care îl compun, cunoscute, având un text şi o formulare precise, dreptul natural scapă unei asemenea precizii, dreptul natural se compune dintr-un număr mic de prescripţii, având la bază echitatea şi bunul simţ, care, totuşi, se impun legiuitorului şi, prin prisma cărora, opera legislativă poate fi criticată ori apreciată. Dreptul natural nu este nici ideal, nici ideal al legii, ci este regula supremă în crearea legilor, este suma principiilor superioare legilor. Dreptul natural este redus în ceea ce priveşte obiectul său, dar superior prin poziţia pe care o ocupă, relativ la legislaţiile omeneşti, care sunt inspirate şi dominate de acesta. Creatorii dreptului pozitiv, cu toate că sunt diferiţi unul de celălalt, se conformează preceptelor dreptului natural, deoarece acesta, în mijlocul atâtor diversităţi, realizează unitatea. El este simplu şi imuabil, principiile sale fiind în număr mic, reducându-se aproape la câteva chestiuni elementare, care vizează asigurarea vieţii şi libertăţii oamenilor, protecţia muncii şi bunurilor acestora, reprimarea acţiunilor periculoase pentru ordinea socială şi morală.

E. Într-un alt sens, al cincilea, dreptul subiectiv semnifică facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii ale drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a drepturilor individuale. 56 Drepturile subiective sunt infinite ca număr, sunt legate intrinsec de o persoană, iar esenţa

prerogativelor pe care le conţin este de a pretinde ceva de la altă/alte persoane. „Dreptul, în sens subiectiv, reprezintă aplicarea regulei abstracte la dreptul concret al unui individ‖ 57 În momentul de faţă este imposibil să analizăm dreptul privat, fără a recurge la conceptul de drept subiectiv, a cărui putere izvorăşte din factori sociologici şi psihologici, dar şi din anumite evenimente istorice. Toate declaraţiile care consacră drepturile omului, fac trimitere la calităţi umane inerente ca dorinţa de a trăi, de a se dezvolta, de a-şi exprima personalitatea ş.a. „Din punct de vedere al organizării societăţii, recunoaşterea drepturilor subiective individului devine o metodă eficace, pentru că determină dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi de responsabilitate a cetăţeanului. În cele din urmă toţi titularii de drepturi devin apărători vigilenţi ai respectării ordinii sociale de care beneficiază şi de care se simt apăraţi. În fine, nu este de neglijat faptul că instinctului de apropriere i se adaugă tendinţa firească a individului de a ieşi în evidenţă (de a se face distins), de a se valoriza, desfăşurând o activitate potrivită statutului social al fiecăruia; de unde rezultă atitudinea firească a indivizilor care caută în normele juridice interesul pe care îl pot obţine din acestea‖ 58 . Unele limbi conţin noţiuni diferite pentru categorii diferite ale dreptului: în limba engleză law desemnează dreptul obiectiv, iar right pe ce subiectiv; în limba germană pentru dreptul subiectiv se foloseşte termenul de Berechtigung; în limba franceză, dreptul obiectiv este scris Droit (cu majusculă), iar dreptul/drepturile subiective cu literă mică (droit/droits). În limba română şi în vorbirea curentă, „drept‖ are de cele mai multe ori sensul de drept subiectiv (dreptul la muncă, dreptul la concediu, dreptul de vot, dreptul de a solicita restituirea unui împrumut ş.a.). Între noţiunile de drept obiectiv şi drept subiectiv există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective pot exista şi pot fi exercitate numai dacă sunt consacrate şi reglementate de dreptul obiectiv. Din această perspectivă, dreptul subiectiv poate fi definit ca „prerogativa atribuită indivizilor sau grupurilor de indivizi, recunoscută şi protejată de dreptul obiectiv, şi care conferă puteri ce le permit să-şi apere interesele lor într-un domeniu rezervat şi care impune altuia obligaţia de a-i respecta dreptul respectiv‖ 59 . F. În alte accepţiuni, „drept‖ poate fi întâlnit ca drept naţional (dreptul unui stat anume), drept internaţional (totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale – acorduri de voinţă ale statelor, prin care se reglementează o anumită sferă a relaţiilor dintre ele), drept comunitar european (reprezentând normele cuprinse în tratatele Comunităţii Europene şi în celelalte acte fundamentale care reglementează diferite domenii ale statelor membre).

57 Ihering, R., von, Lupta pentru drept, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 4;

58 Dogaru, I., Popa, N., Dănişor, D., C., Cercel, S., Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 376;

59 Bergel, J., L., Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 2004, citat în Voicu, C., [6], p. 34;

G. Nu în ultimul rând, dreptul este şi o artă, „adică un ansamblu de

mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ60 .

H. Totodată, cuvântul „drept‖ poate fi folosit şi cu sensul de adjectiv,

în diferite aprecieri de natură morală: om/lege/sentinţă drept/dreaptă. În afara noţiunii de „drept‖ mai este folosită şi cea de „juridic‖ (normă juridică, raport juridic civil/penal ş.a.), juridicul fiind un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane. Juridicul are – sistematic vorbind un caracter unitar, deşi are o compunere complexă (psihologică, instituţională, relaţională).

Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice) care este, aşa cum am văzut, o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi metodologia juridică. Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii sociale, alături de social, politic, economic, etic ş.a. 61

2. Originea şi apariţia dreptului Începuturile civilizaţiei sunt legate indisolubil de confecţionarea primei unelte din piatră, cu consecinţa păstrării acesteia şi a repetării activităţii. Orice comunitate umană, din cele mai vechi timpuri, a simţit nevoia unor reguli de comportare în interiorul ei, reguli fără de care convieţuirea nu ar fi fost posibilă. Datorită acestei necesităţi s-au format diferite reguli sau norme a căror respectare era obligatorie. Odată cu evoluţia societăţii s-au constituit diferite forme organizatorice pentru elaborarea, aplicarea şi asigurarea respectării lor şi, în final, pentru realizarea dreptului. Fiecare popor, în virtutea principiilor universale de dreptate, echitate şi justiţie, îşi are propriul sistem juridic. Există autori, printre care şi Hegel 62 care tratează elaborarea, aplicarea şi realizarea dreptului distinct, pe ramuri, şi nu ca pe un produs social de convieţuire. Primele comunităţi umane se conduceau cu ajutorul unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun. După o practică îndelungată a acestora au apărut unele tabu-uri care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. Aceste norme sociale s-au schimbat odată cu modificările intervenite în viaţa celor cărora li se aplicau. În această fază de

60 Popa, N., [1], p. 30;

61 idem, pp. 30-31;

62 Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1997;

dezvoltare istorică, ele erau de natură obştească, religioasă sau morală, deoarece nu exista un aparat care să le asigure obligativitatea, impunându-le astfel un caracter juridic. Sancţiunile, în cazul nerespectării, erau aplicate de întreaga comunitate, putând fi alungarea din trib sau răzbunarea sângelui (Legea Talionului). Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus la apariţia unor situaţii noi (privind prizonierii de război transformaţi în

sclavi, datornicii, moştenirile). Cerinţele considerate de clasele privilegiate ca esenţiale nu mai erau ale întregii societăţi, ci trebuia să fie impuse la nevoie printr-o forţă de constrângere, care era cea a statului. Această enormă putere de

constrângere „(

asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul

social‖. 63

)

trebuie să fie ţărmurită de anumite principii: echitatea,

O legătură puternică există între stat şi drept, statul fiind o formă de

organizare a societăţii, o modalitate prin care grupurile sociale îşi promovează interesele comune. Fiind purtătorul suveranităţilor indivizilor care îl compun, statul edictează normele juridice sau atribuie juridicitatea normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept. În concepţia romană despre drept, acesta avea un caracter veşnic, fiind legat indisolubil de societate – Ubi societas, ibi jus – neputând concepe o societate fără norme.

În natură există, între fiinţe de acelaşi fel, legături care le fac să se

asocieze în comunităţi. Între cele animale şi societăţile umane există factori comuni şi factori de diferenţiere, ultimele fiind impregnate de raţiune. Animal raţional, omul participă la determinismul natural general, fiind subiect al legilor naturii însă având şi legi proprii, derivate din natura sa raţională, dominată de conştiinţă. Faţă de aceste aspecte, se poate diferenţia un drept natural al întregii naturi şi un drept natural al speciei umane. În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează lumea animală, universală şi care este compus din legile naturale ale ştiinţelor fizice; în sensul raţional şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul. Toată arta juridică a politicii umane constă în a uni armonios aceste două categorii pentru a asigura supremaţia raţiunii umane asupra fizicului, asigurând preponderenţa moralei asupra plăcerilor. Omul poate, prin natura sa, să deceleze ce este rău de ce este bine, voinţa generală fiind tot timpul bună, în timp ce voinţele individuale pot fi şi rele. În timp ce viaţa animalelor are reguli precise, pe care aceste nu le pot înţelege, doar li se supun, omul se separă de acestea prin barierele invariabile şi eterne, fiind vorba de cunoaştere şi idei, particularităţi ale speciei umane, din care emană demnitatea proprie acesteia. Voinţa generală este cea căreia omul, pentru a fi om, părinte, cetăţean, copil, trebuie să i se supună, este cea care fixează limitele tuturor trebuinţelor. Voinţa generală, fără rădăcini în creaţii ale

omului este dreptul natural, cel care luminează gândurile şi dorinţele tuturor oamenilor. Tot ceea ce oamenii gândesc va fi bun, mare, sublim, în măsura în care se va conjuga acestui interes general, voinţei generale, dreptului natural. Legile care formează ansamblul dreptului natural sunt instituite de către Fiinţa Supremă şi sunt imuabile, irefragabile şi cele mai bune legi posibile; în consecinţă, baza unei guvernări cât se poate de perfecte şi regulile fundamentale ale unei societăţi trebuie să le cuprindă în dreptul pozitiv. Legile pozitive nu sunt decât legi de menţinere a ordinii naturale, evident cea mai avantajoasă pentru specia umană. Întreaga legislaţie pozitivă constă în cunoaşterea legilor naturale, constitutive ale ordinii cea mai potrivită oamenilor reuniţi în societate. Dreptul natural se întinde asupra tuturor legilor posibile care menţin ordinea, cea mai avantajoasă pentru oamenii reuniţi în societate. Aceste legi nu restrâng libertatea omului deoarece fac parte din cele cu rădăcini în dreptul natural, ci doar limitează manifestările ei până la limita libertăţii celui de lângă el.

În ceea ce priveşte raporturile dintre oameni în epocile preistorice, cele pentru care există pre puţine izvoare arheologice, nu putem face decât simple presupuneri, deducţii, bazate prezumţii: oamenii trăiau în grupuri nu prea numeroase de familii, comanda era asigurată de bărbatul cel mai viguros şi mai abil la vânătoare, că membri grupului aveau fiecare atribuţii în funcţie de vârstă şi sex şi că, pentru dirijarea tuturor acestor activităţi existau reguli rudimentare, izvorâte din practica îndelungată. Se poate afirma că mai exista o categorie de persoane, deosebită de celelalte, despre care membri comunităţii credeau că este dotată cu puteri supranaturale, din această cauză încredinţându-i-se funcţia de mag, vraci, şaman etc., adică vindecător, apărător pe plan spiritual. În aceste societăţi apar norme de conduită, la început spontan, rudimentar, iar apoi elaborat, sub forma depinderilor, obiceiurilor, tradiţiilor. „În respectarea lor era interesată întreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supravieţui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era dată atât de motivaţii interne moral-religioase, mistice, cât şi de măsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi conducerea acesteia – şefii de familii, conducătorii ginţilor şi triburilor‖ 64 . Iniţial oamenii erau adunaţi în cete sau hoarde, care nu pot constitui modalităţi de organizare, deoarece nu aveau la baza un criteriu conştient ori de altă natură, fiind doar rezultatul apropierii bazată pe identitatea rasei şi pe instinctul de apărare (mai mulţi indivizi pot face faţă cu mai mult succes unui atac, pot supravieţui mai uşor). Prima formă de organizare, având la bază un criteriu conştientizat, este ginta – alăturarea indivizilor făcându-se fie pe criteriul sângelui (rudenia). În cadrul acestei forme de organizare, apărută ca urmare a evoluţiei (descoperirea focului, a roţii, domesticirea animalelor,

prelucrarea metalelor, cultivarea pământului), oamenii cunoşteau diviziunea muncii, dar a apărut şi acumularea, element care a determinat scindarea societăţii în clase. Din punct de vedere al regulilor care guvernau viaţa de zi cu zi, suntem în timpul domniei obiceiurilor, care trebuia să fie respectate de toţi membri colectivităţii. Conducerea ginţii era asigurată de un membru al acesteia, ales de comunitate. Mai multe ginţi formau Fratrii sau Triburi, conduse de sfat, alcătuit din conducătorii ginţilor. În timp de război, la vechii greci, tribul avea un conducător militar – Basileus – care era şef peste oamenii liberi. Iniţial ginta era matriarhală, în sensul că legătura dintre membri se realiza ţinând seama de mama fiecăruia şi înrudirea prin aceasta, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită poziţiei proeminente a femeii, care se ocupa de procurarea mijloacelor de subzistenţă. Căsătoria se realiza în mod exogam – bărbatul fiind din afara ginţii femeii, dar, datorită faptului că raporturile sexuale erau libere, paternitatea era imposibil de stabilit, descendenţa stabilindu-se pe linie maternă. După o perioadă de timp în care elementul matriarhal a dominat, se realizează trecerea la ginta patriarhală, ca efect al dezvoltării unor noi idei religioase, dar şi ca efect al trecerii la monogamie şi pentru cauze sociale şi economice: dezvoltarea agriculturii, a creşterii animalelor a meşteşugurilor şi a comerţului. Hegel 65 consideră că introducerea şi dezvoltarea agriculturii constituie momentul apariţiei statului, alături de introducerea căsătoriei: prelucrarea solului aduce cu sine proprietatea privată exclusivă, limitând necesitatea căutării hranei zilnice, iar introducerea căsătoriei consacră crearea unei legături durabile a bărbatului şi femeii, conducând şi la naşterea ideii de avere a familiei. În această treaptă primitivă a evoluţiei omului, colectivitatea se conducea după anumite reguli, ce exprimau nevoile pentru realizarea trebuinţelor elementare ale membrilor ei. Aceste reguli, după o îndelungată practică, au condus la apariţia totemismului 66 de clan, care, la început „a constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de alimente şi la reglementarea legăturilor dintre sexe (membri unei ginţi aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei)‖ 67 . Acest sistem de reguli, baza pe totemuri, era apărat printr-un sistem de tabu-uri 68 cu aplicabilitate în cele mai variate domenii ale vieţii, tabu-uri care vădesc o uimitoare similitudine cu normele penale de mai târziu.

65 Hegel, [62];

66 conform DEX: Totem,:totemuri, s.n. 1. Animal, plantă sau, rar, obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoş şi protector al populaţiei respective şi venerat ca atare. 2. Imagine, reprezentată de obicei sculptural, a unui totem (1). [Pl. şi: (m.) totemi] Din fr. totem.

67 Popa, N., [1], p. 34;

68 conform DEX: Tabu, tabuuri, s.n. Interdicţie cu caracter religios, în anumite societăţi primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru; interdicţie rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt şi de înlocuire a lui cu un altul, din superstiţie sau din pudoare; interdicţie de limbaj. – Din fr. tabou

Atât totemismul de clan, cât şi tabu-urile se dezvoltă pe măsură ce colectivitatea evoluează, pe măsură ce apar schimbări sociale, începând să

devină un sistem coerent de reguli şi practici, evoluând spre un aşa-numit drept

al societăţii primitive. Bineînţeles că dreptului nu i se poate stabili o dată precisă

a apariţiei, iar în stadiul de dezvoltare analizat normele încă sunt difuze,

amestecate cu superstiţii, practici magice, religioase etc. „Geneza dreptului este parte integrantă a procesului istoric, a devenirii istorice a societăţii însăşi î care

pot fi identificaţi o multitudine de factori şi relaţii de determinare, influenţare, interacţiune, acumulări cantitative şi salturi calitative, ca de pildă: diviziunea socială a muncii (agricultura, meşteşugurile, comerţul), creşterea bogăţiilor capilor de familie, scindarea societăţii, extinderea plus-produsului, introducerea căsătoriei, mutaţiile în cadrul formei de comunitate gentilico-tribală în condiţiile în care criteriul legăturii de sânge dintre membri acesteia devine insuficient în raport cu noile cerinţe economico-sociale; modificări în structura şi în modul de funcţionare a puterii sociale; constituirea şi dezvoltarea unui aparat de constrângere, distinct de masa colectivităţii, întreţinut de aceasta etc.‖ 69 Stabilirea cu exactitate a momentului apariţiei dreptului nu se poate realiza, ceea ce poate fi înfăptuit fiind un răspuns la această întrebare dat din diferite perspective teoretice. Astfel, profesorul francez Maurice Duverger 70 arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantaje şi dezavantaje pe care le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune şi reparaţii, între răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului; dreptul se defineşte prin natura sancţiunilor aplicate în caz de violare a normelor.

Dintr-o altă perspectivă, cea religioasă 71 , dreptul apare ca manifestare a voinţei divine, care ghidează lumea către Împărăţia cerurilor. Dumnezeu, respectând libertatea umană, i-a dat omului posibilitatea de a-şi valorifica potenţialul raţiunii în vederea formării unor rânduieli de viaţă echilibrată pentru sine şi semenii săi, omul, aproape neconştient de ceea ce face devenind, astfel, o prelungire a legii divine. Odată cu trecerea timpului, societatea gentilico-tribală cunoaşte schimbări profunde în structură, cu consecinţe asupra modului de funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigură funcţionarea şi eficienţa acestei puteri. Încet, se constată o desprindere de populaţie a clasei conducătoare, în special a clasei militare (datorită multitudinii conflictelor armate din acea perioadă), totul conducând la distrugerea organizării gentilice, bazată pe legături de sânge, şi apariţia legăturilor teritoriale între cetăţeni. Apariţia unor trebuinţe multiple, care trebuia să fie realizate, a condus la apariţia statului, care a preluat unele

69 Craiovan, I., [10], p. 34;

70 Duverger, M., Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F. Paris, 1956, citat în Craiovan, I., [10], p.

34;

71 Popa, I., I., Substanţa morală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

reguli din cele preexistente acestuia, dar a edictat şi unele reguli noi, adaptate realităţilor. Societatea a continuat să creeze reguli sociale (morale, religioase, obiceiuri ş.a.) care coexistă cu regulile juridice, dreptul neînlăturând celelalte norme sociale, ci el alăturându-se acestora, coexistând cu ele 72 . „Constituirea dreptului ca o entitate pe deplin conturată se poate aprecia că are loc o dată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic, ca şi în antichitatea greco-romană. Atunci apare, alături de normele juridice cutumiare, dreptul scris, ilustrat şi de anumite acte normative, unele adevărate monumente legislative intrate în istoria dreptului şi culturii umane‖ 73 . După faza constituirii statului şi scindarea societăţii, nevoile şi interesele clasei conducătoare nu mai erau deopotrivă cu cele ale restului societăţii, regulile noi fiind nevoie să fie introduse şi impuse, la nevoie, prin intermediul puterii de stat, prin forţa de constrângere a acestuia. Max Weber 74 identifica în evoluţia dreptului patru mari etape: revelaţia dreptului de către „profeţii dreptului‖ (Decalogul Vechiului Testament); creaţia şi descoperirea empirică a dreptului prin intermediul dreptului prin intermediul dreptului jurisprudenţial (activitatea pretorului roman); administrarea dreptului de către imperiul laic şi de puterile teocratice (despotismul luminat al secolului XVIII); elaborarea sistematică a dreptului în baza unor criterii teoretice şi raţionale.

3. Primele legiuiri Apariţia dreptului, ca produs al puterii de stat, este localizată în Orientul antic, primele legiuiri fiind: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China). a) Codul lui Hamurabi este scris pe un bloc de diorit negru, care reprezintă, de fapt un ansamblu sculptural: în partea superioară este aşezat zeul- Soare – Samaş – stând pe un scaun şi purtând pe cap o tiară şi din umeri ţâşnindu-i flăcări, ţine în mână un sceptru şi un inel – simboluri ale puterii. În faţa sa, în picioare, se află regele Hamurabi, care ia aminte la sfaturile zeului. Dedesupt, pe 49 de coloane, cuprinzând 4000 de rânduri şi 8000 de cuvinte se află săpat Codul, apărut, conform prologului, din porunca şi sub protecţia zeilor. Acest Cod, realizat cu 2000 de ani înainte de Christos, conţine nu numai norme cu caracter juridic, ci şi norme morale, religioase, legiuitorul statuând că legea trebuie să aducă binele poporului şi să oprească vătămarea celui slab de cel mai tare. Codul sancţionează o stare a economiei şi o structurare socială şi politică în care exista o inegalitate vădită. b) Legile lui Manu cuprind 5370 versuri şi au fost realizate de

72 Popa, N., [1], pp. 37-38;

73 Craiovan, I., [10], p. 35;

74 Weber, M., Le droit contemporain de l`Occident, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;

brahmani 75 , ca urmare a unei îndelungate contribuţii colective. Legile lui Manu, redactate între secolul II î. Ch., şi secolul II d. Ch., reunesc laolaltă norme de drept public, drept privat, civil, penal, obiceiuri, norme religioase, obligaţii diverse, regimul castelor. Casta reprezenta o grupare închisă a unor oameni cu

aceeaşi origine, ocupaţie, tip de profesie, cu drepturi şi obligaţii bine precizate,

cu tradiţii şi ideologii bine conturate. Conform acestor norme, pedeapsa era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului, de conducătorul castei, de guvernatorul provinciei, de ministrul de justiţie şi, în cazurile grave, de rege. Acesta din urmă poartă întreaga răspundere pentru aplicarea pedepsei, pentru limitarea încălcării legii. c) Codul lui Mu, ca întreaga legislaţie chineză, viza reprimarea crimelor, pedepsele fiind extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra vecinilor săi, având la bază ideea de solidaritate şi responsabilitate comună pe care se baza şi familia chineză. Pedeapsa era cu atât mai gravă cu cât cel vinovat era mai apropiat (ca rudenie) cu victima.

În Europa, primele legiuiri sunt în Grecia antică, cele ale lui Lycurg în

Sparta (secolele X şi IX î. Ch.), ale lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI şi

V î. Ch.), Legea celor XII Table la romani (secolul V î. Ch.), Legea salică la

franci (secolele V şi VI î. Ch.). „Strălucitoarea cultură antică greacă, cu titani ai

gândirii precum Socrate, Platon, Aristotel, a marcat puternic fundamentele şi evoluţia gândirii juridice, numeroase concepţii ştiinţifice, politice, morale,

filosofice, religioase, artistice de mai târziu aducând o contribuţie de prim rang

la patrimoniul culturii şi civilizaţiei universale‖ 76 .

Concepţia marilor gânditori greci se regăseşte în opera legislativă romană, dar fără a se umbri originalitatea şi genialitatea dreptului roman, ale cărui multe construcţii şi instituţii se regăsesc în sisteme de drept contemporane:

dreptul este stabilit pentru toţi, justiţia este statornică şi general valabilă, fiecăruia i se va da ceea ce este al său, toţi oamenii sunt egali, iar puterea legii constă în a porunci, a opri, a permite şi a pedepsi.

Istoria Dreptului se pierde în timpuri dincolo de istorie, el fiind unul din produsele minţii şi raţiunii umane cu o mare putere de rezistenţă în timp, cu

o misiune civilizatoare şi de ocrotire a individului uman. Dreptul se bucură de prestigiu şi autoritate, scopul său fiind binele tuturor şi înlăturarea oricărei forme

de acţiune arbitrară şi subiectivă.

4. Dimensiunea socială a dreptului Alături de dimensiunea istorică, analizată anterior, dreptul poate fi analizat şi din perspectivă socială, prin prisma locului acestuia în societate şi

75 conform DEX: BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Membru al castei sacerdotale, consideraţi prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. Din fr. brahmane. 76 Craiovan, I., [10], p. 46;

prin prisma legăturilor sale cu celelalte componente ale societăţii. Dreptul, prin regulile sale, intervine în toate activităţile şi procesele ce se desfăşoară în societate, care „e un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care omul o are de semenii săi. Pentru a trăi izolat, în afara societăţii, omul ar trebui să fie, a scris Aristotel, <<un animal ori un Dumnezeu>>, adică ceva mai puţin sau mai mult decât un om‖ 77 . Anticii spuneau „Ubi societas, ibi jus‖ (unde există societate, există justiţie), iar acest dicton nu se referă la stat, ci la comunitate umană. „Societatea şi justiţia nu pot fi despărţite; sau, de ce n-am spune-o, justiţia este în temeiul natural al omului, fiinţă triontică 78 – biopsihosocială – este în natura justiţiei să fie în societate‖ 79 . Omul, ca fiinţă raţională şi socială, se află pe deplin liber doar dacă nu îi stânjeneşte pe ceilalţi; libertatea sa se întinde până acolo unde întâlneşte libertatea celui de lângă el. „Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi decât în cadrul unei interacţiuni bazate pe coexistenţa libertăţilor şi a unor interes personale‖ 80 . Din această perspectivă, dreptul este expresia tensiunilor interne ale societăţii şi, totodată, este remediul pentru dezamorsarea acestora.

Existenţa societăţii, a comunităţii oamenilor, este confirmată pe deplin deoarece, făcând apel la istorie, vom vedea întotdeauna că oamenii au trăit în comun şi că indivizii izolaţi nu au realizat nimic. Trăind în comunitate, oamenii au putut să realizeze că există o legătură indisolubilă între drepturi şi obligaţii, că realizarea justiţiei este posibilă doar cu referire la societate, că fiecare individ se simte atras de semenii săi, pentru că el are drept condiţie a propriei existenţe, existenţa societăţii. Grupările sociale sunt de două feluri, aprecia Mircea Djuvara 81 : unele voluntare, cum ar fi societăţile şi asociaţiile, cu un rol important astăzi, iar altele naturale, cum ar fi tribul sau clanul primitiv, familia sau naţiunile, sau, în fine, statul care reprezintă cea mai mar grupare sociologică naturală. „Există astfel o persistenţă în mentalitatea societăţilor aşa de puternică, încât, dacă se absorb rasele, unele de altele, ele pierd mentalitatea lor specifică spre a se adapta mentalităţii poporului în care se pierd‖ 82 . Analiza dimensiunii sociale a dreptului implică, totodată, şi analiza legăturilor dreptului cu celelalte elemente ale societăţii şi locul dreptului între acestea. Parte a realităţii sociale, înconjurătoare, realitatea juridică reprezintă un element inalienabil, relaţia între acestea fiind întreg-parte. Juridicul sau realitatea juridică reprezintă un tot, care cuprinde dreptul (văzut ca fenomen normativ dreptul pozitiv –) şi celelalte componente: conştiinţa juridică şi relaţiile juridice.

77 Vecchio, G. ,del, [5], p. 267;

78 conform DEX: ÓNTIC, -Ă, ontici, -ce, adj. (Livr.) Care ţine de domeniul existenţei; ontologic. – Din fr. ontique.

79 Mihai, Gh., [4], p. 265;

80 Popa, N., [1], p. 40;

81 Djuvara, M., [11], p. 298;

82 Djuvara, M., [11], p. 299;

Înainte de a fi o realitate normativă – regulă scrisă – dreptul se plasează la nivelul conştiinţei juridice. Aceasta joacă rolul unui receptor, care identifică nevoile societăţii şi ale indivizilor, le analizează, le valorizează şi apoi, pe cele considerate necesare, le trimite spre organele statului specializate legiuitor – pentru a deveni regulă scrisă – drept. Din această perspectivă, este evident rolul de receptor şi, în acelaşi timp, tampon, pe care îl are conştiinţa juridică în societate. Aceasta este receptor „pentru că primeşte stimulii pe care-i emite societatea, îi ordonează şi-i supune unui examen axiologic‖, iar tampon „pentru că se impune între aceşti stimuli (care se înfăţişează de cele mai multe ori ca adevărate comandamente, presiuni din partea forţelor sociologice creatoare ale dreptului) şi realitatea normativă (car-şi are regularităţile sale, ritmul său, o dinamică proprie ce nu-i permit să urmeze „orbeşte‖ aceste presiuni‖ 83 . Rolul conştiinţei juridice este acela de a bloca accesul către normativizare al unor aspecte, situaţii ori probleme ce se caută a fi impuse de anumite forţe ale societăţii. Conştiinţa juridică este cea care filtrează şi ierarhizează trebuinţele societăţii şi trimite spre a deveni drept doar pe cele care sunt cu adevărat necesare. Căutarea celor mai bune soluţii legislative, crearea unor norme juridice cu o cât mai mare acoperire şi acceptare din punct de vedere ale destinatarilor reprezintă rolul conştiinţei juridice, care nu ar putea, totuşi, transpune în practică toate acestea în lipsa ajutorului dat de conştiinţa individuală, a omului care desfăşoară activităţi de cunoaştere, acţiune, valorizare a tot ceea ce îl înconjoară. Valorizare este o activitate umană, a individului, dar şi a întregii societăţi, „valorile obligându-i pe indivizi să coopereze, îi integrează în societate, fiind, în cele din urmă factori care provoacă oamenii să creeze, să acţioneze, să cunoască mai profund domeniile respectivelor valori şi să anticipeze evoluţia acestora‖ 84 . Rezultatul traducerii în practică (prin norme juridice) a cerinţelor societăţii reprezintă o formulă educativă, având un rol hotărâtor în formarea unei atitudini pozitive a individului faţă de cerinţele pe care norma de drept le conţine. Dreptul dă omului şi comunităţii valorile ce trebuie respectate, calea ce trebuie urmată pentru instaurarea binelui comun; aceste valori sunt fie unele individuale (omul preţuindu-le în întreaga sa existenţă: viaţa, sănătatea, proprietatea ş.a.), fie unele ale comunităţii, în general, acestea având o evoluţie legată de evoluţia istorică, în funcţie de criterii diferite de la o epocă la alta şi de la o comunitate la alta. Cea de-a doua componentă a realităţii juridice o constituie cea instituţională – dreptul, văzut ca sistem de norme şi grupuri de norme (instituţii). Dreptul reprezintă nucleul juridicului, cadrul său substanţial de referinţă, componenta sa palpabilă, materială. Dreptul este compus din reguli juridice, ramuri şi subramuri, instituţii de drept în cadrul ramurilor. „Dreptul, ca

83 Popa, N. ,[1], p. 41;

84 Voicu, C., [6], p. 42;

fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care acceptă aceste standarde şi cei care se abat. Norma juridică, la rândul ei, ca reflectare conştientă a conţinutului raporturilor sociale, nu este decât o sinteză între ceea ce este (sein) şi ceea ce trebuie să fie (sollen), între necesitate şi libertate, între real şi ideal‖ 85 . Cea de-a treia componentă a realităţii juridice – relaţiile juridice – reprezintă raporturile, elementele relaţionale, sociologice, cele care fac dovada eficienţei dreptului. Raporturile juridice se stabilesc între oameni (cei care, la rândul lor, compun societatea) şi care devin astfel subiecte de drept, care îşi valorifică sau îşi apără drepturile şi interesele stabilite şi ocrotite prin normele juridice. Această componentă a realităţii juridice mai este denumită şi ordine de drept, fiind rezultatul desfăşurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale 86 . Privit din această perspectivă, dreptul apare ca un mod de existenţă a ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese 87 . „Ordinea implică existenţa unor reguli de conduită, care să arate fiecăruia cum trebuie să se poarte, ce conduită trebuie să aibă în cadrul vieţii sale. Înfăptuirea ordinii sociale se face cu ajutorul regulilor de conduită. În această înfăptuire a ordinii sociale au concurat, de-a lungul veacurilor, obiceiurile, prescripţiile religioase, morale, rânduielile dreptului (ordinea juridică, dreptul) 88 . Omul trăieşte în comunitate, iar a intra în raporturi cu semenii săi este inerent, aceste relaţii constituind fundamentul ontologic 89 al dreptului. Dimensiunea socială a dreptului este evidentă şi esenţială, acesta suportând numeroase influenţe din partea altor componente ale realităţii sociale (economie, politică, morală), dar şi din partea altor factori, cum ar fi mediul înconjurător şi factorul uman.

5. Factorii de configurare a dreptului Asupra evoluţiei instituţiilor juridice, asupra dreptului în general, îşi exercită influenţa o serie de elemente exterioare acestuia, prin intermediul cărora se realizează corelaţia dintre om şi mediul în care trăieşte. „Un drept pozitiv, component al unui fenomen juridic specific, se mulează pe realitatea socială căreia îi conferă o ordine juridică; pe de o parte, el răspunde cerinţelor vieţii

85 Popa, N., [1], p. 41;

86 Voicu, C., [6], p. 43;

87 Fuller, L., L., The Morality of Law, Yale University Press, 1964, p. 118, citat în Popa, N., [1], p. 42;

88 conform Dongoroz, V., citat în Voicu, C., [6], p. 43;

89 conform DEX: ONTOLÓGIC, -Ă, ontologici -ce, adj. Care aparţine ontologiei, privitor la ontologie, specific ontologiei; ontic. Din fr. ontologique; ontologie: s.f., Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei. – Din fr. ontologie

sociale concrete, pe de altă parte însăşi forma şi conţinutul său se adaptează stării şi dinamicii vieţii sociale concrete. Caracteristicile unui drept pozitiv decurg din acţiunea diferiţilor factori externi lui şi din interacţiunea elementelor sale‖ 90 .

Dreptul pozitiv evoluează sub imperiul a două acţiuni: una externă, reprezentată de activitatea mediului natural, istoric, politic, economic ş.a. şi una internă, dată de interacţiunea dintre ramurile, instituţiile şi normele sale. Elementele care exercită o influenţă asupra evoluţiei instituţiilor juridice sunt toţi factorii mediului social şi fizic. Conformaţia şi situaţia geografică, fertilitatea solului, densitatea populaţiei joacă un rol în evoluţia instituţiilor sociale. Alte instituţii se adaptează unui popor cu altă situaţie fizică. „Întreaga istorie, întregul trecut, toate forţele sociale, limba, economia ţării respective, industria, comerţul, agricultura, politica, concepţiile morale şi ştiinţifice concură spre a exercita o influenţă puternică asupra evoluţiei juridice, întocmai cum şi dreptul exercită o influenţă puternică asupra evoluţiilor lor respective (…) Dreptul evoluează sub presiunea trecutului şi aceea a organizării prezente a societăţii. El tinde spre forma idealului de justiţie pe care fiecare societate îl concepe după felul ei propriu‖ 91 . Noţiunea de factori de configurare a dreptului a apărut după ce s-a cristalizat ideea dreptului care evoluează, a progresului juridic. A vorbi despre factorii de configurare a dreptului înseamnă a descoperi cauzele sale sau forţele motrice care-l determină, orientându-l să prevadă o reglementare sau alta. În acelaşi timp această abordare face trimitere la geneza dreptului, la fundamentele sale 92 .

Potrivit unei concepţii despre factorii de configurare a dreptului, care s-a impus, aceştia se pot grupa în mai multe categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman 93 .

a) cadrul natural, prin toate componentele sale (mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici) exercită o influenţă puternică asupra dreptului, dar nu numai asupra acestuia, ci şi asupra vieţii sociale, economice, politice, cu implicaţii ulterioare asupra juridicului. Mediul geografic influenţează societatea în ansamblul ei, dând elemente specifice fiecăreia şi dând naştere la direcţii de dezvoltare specifice. Din cele mai vechi timpuri, omul s-a raportat la natură, s-a luptat cu aceasta, şi-a adaptat comportamentul la ea, a încercat să o modifice, să o umanizeze. „Anumite împrejurări naturale – seisme, inundaţii, taifunuri, secete etc. – deşi nu sunt rezultate ale voinţei, pot produce efecte juridice prin lege‖ 94 . Blaise Pascal scria, referindu-se la influenţa

90 Mihai, C., G., [19], p. 99;

91 Djuvara, M., [11], p. 300;

92 Craiovan, I., [10], p. 162;

93 după Naschitz, A., Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, citată în Popa, N., [1];

94 Mihai, C., G., [19], p. 100;

factorului natural: „Un meridian hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie justiţie pe care o influenţează un râu sau un munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo‖ 95 . Printr-o astfel de concepţie se exagerează importanţa factorului geografic, deoarece diferenţele dintre sistemele de drept nu consistă neapărat în diferenţe climatice sau geografice, ci în diferenţe social-economice din realitatea înconjurătoare concretă. Totuşi, încă din Secolul Luminilor importanţa cadrului natural era evidentă în ceea ce priveşte viaţa dreptului. Montesquieu 96 nota: „Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima – rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa‖. Totuşi, în momentele şi în ţările unde s-a dat o prea mare importanţă acestui factor de configurare a dreptului s-a ajuns la dispoziţii juridice aberante sau chiar rasiste. Este evident că dreptul nu poate să nu fie influenţat de mediul înconjurător: legiuitorul trebuie să se îngrijească de limitarea sau combaterea poluării, de stabilirea unui regim juridic specific pentru diferitele categorii de terenuri, pentru spaţiul aerian, pentru marea teritorială. Conformaţia şi situaţia geografică, fertilitatea solului, densitatea populaţiei joacă un rol important în adoptarea unei norme juridice, cu consecinţe în ceea ce priveşte evoluţia instituţiilor societăţii. Legiuitorul trebuie să ţină seama în procesul de creare a normei juridice de diferitele calităţi ale bunurilor, pentru a le oferi un tratament juridic diferenţiat: clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile, în fungibile şi nefungibile, în principale şi accesorii determină regim juridic diferenţiat, cu efecte juridice specifice în diferite ramuri de drept (drept succesoral, drept comercial, civil). Factorul demografic, populaţia, ca parte a cadrului natural, exercită şi el o influenţă considerabilă asupra dreptului, fiind vizibil, mai ales, în ţările suprapopulate sau în cele subpopulate, în care sunt introduse norme juridice de limitare sau, din contră, de încurajare a sporului demografic. De asemenea, aşa cum arătam anterior, diverse împrejurări care nu ţin

95 Pascal, B., Pensées, citat în Popa, N., [1], p. 43;

96 Montesquieu, Ch. de Secondat, baron de, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 10 februarie 1755), de regulă menţionat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistraţi aparţinând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe şi importante figuri ale iluminismului francez. Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuţie despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susţine că "legea în general este raţiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice şi civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească". Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane şi legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, "Divinitatea" are legile sale, "lumea materială" şi "substanţele superioare omului" au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie şi despotism), fiind realizat sub influenţa ideilor lui John Locke. Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate şi echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea îşi păstrează şi în prezent importanţa istorică, fiind una dintre operele care au influenţat decisiv elaborarea Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influenţat esenţial scrierea a numeroase constituţii din multe state ale lumii.

de voinţa omului – evenimente – pot produce efecte juridice, prin voinţa legiuitorului transpusă în lege, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice concrete. Dreptul nu evoluează prin salturi mari şi bruşte, ci într-o măsură importantă numai paralel cu concepţia juridică a societăţii respective, acţiunea factorului cadru natural fiind corelată tot timpul intereselor sociale generale.

b) cadrul economic, social şi politic influenţează dreptul, acţiunea sa fiind una specifică, deoarece dreptul, ca produs al omului se află în permanentă legătură cu societatea, cu toate structurile acesteia. Acest factor de configurare este compus din domeniile economic, social, politic, ideologic, cultural, „fiecare în parte cu un mare grad de complexitate şi o dinamică proprie, care influenţează dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu acţiune specifică‖ 97 . Activitatea şi acţiunea sa asupra dreptului sunt determinate, în ceea ce priveşte acest factor de configurare, de nivelul economic al statului, de clasele sociale şi structura societăţii, relativ la acestea, de categoriile profesionale care activează într-o societate dată. „Aşa, de pildă, efortul depus astăzi de România pentru crearea şi perfecţionarea cadrului legislativ al reformei economice este o elocventă dovadă a înrâurii dreptului de cerinţele transformărilor economice (…) Se constată că între economie şi drept există o interdependenţă şi o influenţare reciprocă, iar pe măsura dezvoltării istorice, în societatea contemporană rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale, inclusiv a celor economice, sporeşte‖ 98 . Totodată, dreptul trebuie să reglementeze concurenţa şi să sancţioneze încălcarea normelor care o privesc, deoarece concurenţa reprezintă motorul progresului societăţii, într-o comunitate bazată pe cerere şi ofertă.

De asemenea, cadrul politic exercită o influenţă de luat în seamă asupra dreptului, fiind de netăgăduit că schimbarea unui regim politic aduce după sine o modificare a dreptului constituţional, care precede schimbări în toate ramurile de drept. „Puterea politică are un conţinut mai larg decât puterea de stat, care e numai partea instituţionalizată a ei; trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterea statului, dar trăsăturile puterii etatice nu se regăsesc în totalitate în puterea politică‖ 99 . Sistemul politic reprezintă un ansamblu format din stat, partide politice şi alte organisme, iar exercitarea puterii politice nu este posibilă decât prin emiterea unor norme juridice care să reglementeze organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice şi raporturile juridice dintre subiectele de drept. Toate regimurile politice au creat şi folosit dreptul obiectiv în atingerea propriilor scopuri; când zăngănitul armelor nu mai are eficienţă, cântecul de sirenă al dreptului dă roade foarte bune. Evoluţia secolului XX s-a direcţionat de la prioritatea „politicii militare‖ la prioritatea „politicii legislative‖

97 Voicu, C., [6], p. 51;

98 Craiovan, I., [10], p. 162;

99 Mihai, G., [4], p. 225;

prin care să triumfe justiţia, aceea dedusă din doctrine de partid. De aici rezultă atât naivitatea că legislaţia ar fi expresia liberei iniţiative a legiuitorului aflat în slujba alegătorului, cât şi naivitatea că dreptul ar fi un simplu produs arbitrar al voinţei dominante 100 ; în realitate politicul nu guvernează procustian dreptul obiectiv, iar acesta are limite clare de putere juridică în dirijarea oamenilor 101 . Strâns legat de factorul politic este cel ideologic 102 , deoarece ideologia îşi construieşte o viaţă proprie şi, împreună cu politicul, ajunge să dea configuraţia dorită dreptului. Diferitele ideologii care au stat la baza conducerii unor state şi-au pus amprenta asupra dreptului fiecăruia: ideologia marxistă a determinat în fostele ţări comuniste apariţia unei economii neconcurenţiale, la ignorarea şi, mai ales, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, la neglijarea factorilor de natură ideală. În opoziţie, ideologiile liberale au la bază concepţia potrivit căreia dreptul trebuie să favorizeze concurenţa, iar proprietatea şi celelalte drepturi fundamentale ale omului trebuie garantate şi apărate.

Privind din perspectivă istorică, dreptul s-a dezvoltat, a avut o viaţă corelată permanent cu economia, politica, ideologia unui stat, iar „pentru emanciparea dreptului şi scoaterea sa din starea de tutelare măruntă, este nevoie de curăţirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie 103 (economică, politică, ideologică)‖ 104 . Totuşi, trebuie menţinut un echilibru între voita independenţă a dreptului şi legăturile acestuia cu elemente ale factorului de configurare analizat, deoarece dreptul nu poate vieţui izolat, ci numai în relaţie cu societatea, cu toate elementele componente ale acesteia. Asupra sistemului de drept al unui stat acţionează şi unele elemente structurale organizatorice ale societăţii, altele decât structurile politice oficiale (statul, partidele politice), cum ar fi grupurile de interes şi grupurile de presiune. Grupul de interes este „orice structură grupală care, pe baza uneia sau a mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate în vederea stabilirii, a menţinerii sau a intensificării formelor de comportament care sunt implicate în atitudinile comune‖ 105 . Aceste structuri elaborează platforme cadru, cu obiective majore urmărite, îşi fac publice cauzele pe care le sprijină, dezbat şi promovează proiecte de legi, sprijină sau resping candidaturi la orice nivel. Grupurile de presiune acţionează în societate alături de partidele politice, influenţând, cu o forţă din ce în ce mai sporită, cadrul politic. Cu toate

100 Conform concepţiei lui M. Djuvara, [48], p. 182;

101 Mihai, G., [4], pp. 225-226;

102 conform DEX: IDEOLOGÍE, ideologii, s.f. Totalitatea ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii într-o anumită epocă. ♦ P. restr. Totalitatea ideilor şi concepţiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc. ♦ Ştiinţă care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor şi al originii lor. [Pr.: -de-o-] Din fr. idéologie.

103 conform DEX: HEGEMONÍE s.f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremaţie, dominaţie, de obicei a unui stat faţă de alte state. [Var.: heghemoníe s.f.] Din fr. hégémonie.

104 Popa, N., [1], p. 44;

105 Truman, D., The Governmental Process, New York, Knopf, 1971, citat în Popa, N., [1], p. 46;

că, prin statute ori alte acte de organizare, grupurile de presiune afirmă că nu doresc puterea politică, ci vor doar să exercite o influenţă asupra acesteia, sunt, la ora actuală o prezenţă tot mai activă în zona în care se iau decizii. În ceea ce priveşte modul de constituire, grupurile de presiune pot fi asociaţii categoriale (formate din persoane grupate după diviziunea muncii – profesie, sector de activitate ş.a.) sau asociaţii transcategoriale (formate din persoane aflate în diferite sectoare de activitate, dar unite printr-un element comun – consumul, feminitatea, vârsta, diverse orientări). Ca mijloace de acţiune specifice, aceste grupuri pot cunoaşte mijloace propagandistice, jocuri de influenţă, acţiuni directe (blocarea unor căi de comunicaţie, greve. „Sindicatele, deşi prin legea organică şi statutele de organizare şi funcţionare, nu sunt preocupate de obţinerea puterii, acţionează a o puternică forţă asupra puterii legislative şi executive pentru a le determina să elaboreze legi şi acte normative care să le satisfacă doleanţele (în materie salarială, de protecţie socială etc.)‖ 106 . Partidele politice sunt „asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unui program, definirea şi exprimarea voinţei libere a cetăţenilor, asociaţi care au, şi-şi afirmă clar şi precis, vocaţia şi aptitudinea guvernării‖ 107 . În principal partidele aflate la guvernare sunt cele care influenţează sistemul de drept, deoarece acestea sunt cele care deţin pârghiile necesare, impunându-şi voinţa în realizarea normelor juridice. Totuşi, partidele politice parlamentare, care nu se află la putere, pot influenţa legile, pot propune proiecte legislative, capacitatea lor de influenţă fiind totuşi scăzută. Societatea civilă poate fi definită ca „ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul la libera asociere consfinţit de Constituţie, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale etc.) ale opiniei publice‖ 108 . Societatea civilă se delimitează atât de domeniul public, care este organizat şi funcţionează potrivit regulilor impuse de puterea politică, cât şi de domeniul privat, a cărui organizare şi funcţionare au la bază profitul şi principii în cvasitotalitatea lor comerciale. Societatea civilă, elementele de structură ale acesteia, acţionează în toate domeniile vieţii sociale, existând o preocupare pregnantă şi evidentă pentru starea şi soarta naţiunii, pentru viitorul acesteia. Societatea civilă reprezintă esenţa solidarităţii umane, cea care determină implicarea cetăţenilor în viaţa cetăţii, pe toate planurile. Societatea civilă are mai multe funcţii: monitorizare şi supraveghere a puterii politice; sancţionare a puterii politice, funcţie educativă, având în vedere preocuparea pentru formarea şi consolidarea culturii politice, juridice şi civile a cetăţenilor. „Dreptul se configurează prin acţiunea uniformă, coerentă şi pozitivă

106 Voicu, C., [6], p. 53;

107 Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 281;

108 Voicu, C., [6], p. 54;

a societăţii civile, care trebuie privită nu ca un factor destabilizator, ci ca vocea autorizată a celor lipsiţi de putere rostită în faţa puterii. Condiţia fundamentală pentru ca societatea civilă să se constituie într-un veritabil factor de configurare a dreptului o reprezintă capacitatea acesteia de a nu fi influenţată sau, mai grav, absorbită, de partidele politice‖ 109 .

c) factorul uman reprezintă zona de interes cea mai importantă pentru legiuitor, deoarece dreptul se raportează permanent la om şi la societate. Normele juridice, în afara funcţiei lor de reglementare, de regularizare şi o funcţie de apropiere interumană, de socializare şi de stimulare a comportamentului uman în sensul conştientizării valorilor apărate de norma juridică.

Omul parcurge în întreaga sa viaţă un proces complex de devenire, de socializare, de apropriere a deprinderilor comportamentale specifice unor situaţii date, de formare a unui sistem de răspuns la diversele cerinţe ale comunităţii. Dreptul nu vizează viaţa interioară a omului, ci pe cea exteriorizată, cea în care individul relaţionează cu ceilalţi. Dreptul oferă omului reguli de conduită obligatorii, faţă de care nu poate avea decât două atitudini: să le respecte sau să nu le respecte. În cazul nerespectării acestor reguli furnizate de sistemul de drept, va suporta sancţiunea conţinută de norma juridică, răspunzând astfel pentru nesocotirea legii. Omul poate să nu se supună dreptului, iar această nesupunere poate avea la bază motive variate. Pentru a ajunge să respecte legea şi să se supună acesteia, legea trebuie să fie conştientizată de individ, să pătrundă în interiorul său. „Pentru a se bucura de eficacitate, normele de drept trebuie să evoce în conştiinţa individului imagini concrete, trebuie, cu alte cuvinte, să se încorporeze în patrimoniul psihologic al omului. Pentru aceasta dreptul trebuie înlăture incertitudinile (fapt ce ţine de elementele sale tehnice, de tehnică juridică), să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenţei sale (fapt ce ţine de latura normativă a conţinutului dreptului). Eficienţa acţiunii dreptului este deci legată de funcţionarea unor mecanisme psihosociale complexe, cărora legiuitorul le dă satisfacţie, prefigurând, prin normele de drept, variante de comportament considerate utile, atât din punct de vedere social, cât şi individual‖ 110 . De cele mai multe ori, omul acţionează prin prisma şi împins de interese individuale, din această cauză apărând uneori ciocniri cu interesul/interesele generale ale societăţii, fapt ce determină implicarea normei juridice, a dreptului, pentru sancţionarea comportamentului individului. Dreptul oferă modele culturale 111 , care constau în propunerea sau chiar impunerea unui

109 Voicu, C., [6], p. 55;

110 Popa, N., [1], p. 47;

111 conform DEX: CULTÚRĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.

model de conduită, utilă din punct de vedere social. În tot acest proces de adaptare, de socializare a omului, dreptul tinde să dobândească o eficienţă sporită alături de pozitivitate. „Regularizarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoaşterea atitudinilor şi a relaţiilor existenţiale, a comportamentului corelat al omului, într-un sistem de relaţii dat (…) Dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale individului („drepturile fundamentale‖), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi al libertăţii, pentru că omul, după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă‖ 112 . La ora actuală, dreptul modern, naţional ori internaţional, are la bază conceptul de drepturi fundamentale şi respectul acestora, impunând acest lucru cu stringenţă statelor. Respectarea acestor drepturi şi sancţionarea manifestărilor contrare lor, prin care li se aduce atingere, este apanajul unor instituţii supranaţionale, asupra existenţei şi competenţelor cărora statele au fost de acord prin încheierea unor tratate sau aderarea la acestea. Acest factor de configurare a dreptului prezintă o importanţă deosebită, deoarece destinatarul normei juridice este omul, cel care o poate încălca este tot omul, cel care va suporta consecinţele acestei încălcări prin aplicarea sancţiunii fiind tot el. „Omul obişnuit nu aşteaptă ca legea juridică să îl facă fericit, dar îşi pune nădejdea ca ea să contribuie la materializarea proiectelor lui de viaţă liniştită, în securitate; el acceptă să-şi limiteze libertatea în favoarea unei ordini necesare pentru sine şi pentru ceilalţi, dar cu condiţia ca legea să nu-l oprime, să nu-i deformeze interesele, să nu-i mistifice orizontul de valori; pe scurt spus, el se supune unei lei drepte şi nu se supune - într-un fel sau altul – unei legi resimţită nedreaptă‖ 113 . În concluzie, factorii de configurare a dreptului reprezintă surse naturale importante pentru existenţa şi forma dreptului, pentru reglementările acestuia, furnizând, totodată, acestuia obiectul, conţinutul, scopul şi, uneori, forma. Acestea elemente ale realităţii nu pot fi ignorate în analiza unui sistem de drept, deoarece stau la baza acestuia, reprezentând surse ale sale.

6. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului Determinarea conceptului dreptului nu poate fi realizată fără analiza categoriilor filosofice de esenţă, conţinut şi formă, implicând, totodată, determinarea trăsăturilor dreptului şi a modalităţilor concrete de organizare a acestuia. Potrivit lui E. Jorion 114 dreptul, ca model cultural, are o „cauză eficientă‖ (trebuinţele indivizilor), un fond (sistemul social), o formă (prin intermediul căreia, cu ajutorul tehnicii juridice, necesităţile sociale se exprimă în termeni juridici) şi o „cauză finală‖ (instaurarea justiţiei şi moralităţii).

112 Popa, N., [1], pp. 47-48;

113 Mihai, C., G., [19], p. 100;

114 Jorion, E., De la Sociologie Juridique, Bruxelles, 1967, p. 37, citat în Craiovan, I., [26], p. 88;

Având în vedere că esenţa 115 unui fenomen reprezintă unirea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor interne ale acestuia, rezultă că „a cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care- i conferă relativa stabilitate, identificarea calităţilor interne‖ 116 , unde calitatea desemnează ceea ce deosebeşte corpurile între ele – deosebirea substanţei – conform lui Aristotel. Chiar dacă oamenii sunt diferiţi, din punct de vedere al rasei, sexului, limbii, credinţelor religioase ş.a., există o natură umană identică, purtată de fiecare individ în sinele său. „Această natură permanentă înmănunchează un număr de însuşiri necesare; în absenţa uneia nu e posibil să fi om. O însuşire din esenţă – o însuşire esenţială – este aceeaşi la orice om. Astfel, însuşirea raţionalităţii ţine de esenţa umană. Oamenii, individuali, sunt mai mult sau mai puţin inteligenţi, dar toţi sunt fiinţe raţionale‖ 117 . Sistemele de drept ale fiecărui stat, respectiv dreptul pozitiv, conţin în ele ideea de drept, văzut ca fenomen social, esenţa acestuia fiind aceeaşi, în ciuda variaţiilor pe care le cunoaşte, prin prisma multitudinii culturale şi varietăţii popoarelor care l-au născut. „Prin însuşirile sale de conţinut dreptul se deosebeşte de celelalte fenomene sociale, iar prin însuşirile sale esenţiale el se identifică fundamental cu ele. Şi atunci, cercetând ce este permanent în fenomenele sociale, regăsind acest <ce> şi în cazul dreptului, vom descoperi esenţa‖ 118 . Esenţa dreptului o constituie ordinea de convieţuire a oamenilor, realizată prin generalitatea normei aplicată. Dintre multiplele calităţi ale dreptului, cea mai importantă o constituie determinarea lui internă, respectiv calitatea juridică a voinţei şi a interesului. „Astfel, principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei exprimate în drept şi calitatea interesului care conduc la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. Această calitate fundamentală rămâne neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un sistem juridic‖ 119 . Relaţia dintre voinţă şi interes este cea care asigură echilibrul atât de necesar desfăşurării raporturilor juridice, iar această relaţie va rămâne neschimbată oricâte modificări ar cunoaşte un sistem de drept. Ceea ce este de subliniat este că rolul voinţei în drept are o dublă valenţă: mai întâi vorbim despre o voinţă generală – a societăţii în ansamblul ei – şi apoi despre o voinţă particulară, individuală, aceasta din urmă manifestându-se în procesul de aplicare a dreptului. Voinţa este o categorie psihologică, reprezentând un proces psihic prin intermediul căruia se înfrâng anumite obstacole, utilizându-se acţiuni în vederea

115 conform DEX: ESÉNȚĂ, esenţe, s.f. 1. Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. Din fr. essence, lat. essentia.

116 Popa, N., [1], p. 49;

117 Mihai, Gh., [19], p. 32;

118 Idem, p. 33;

119 Voicu, C., [6], p. 44;

obţinerii unui anumit scop, propus în mod conştient. Efortul astfel realizat este unul voluntar, confruntându-se astfel posibilităţile individului cu condiţiile subiective şi obiective date. „Atunci când se abordează esenţa dreptului nu se are în vedere acest sens, al voinţei individuale, voinţa ca expresie a tendinţei individului de a-şi confrunta posibilităţile cu condiţiile obiective (efortul voluntar al individului). Se are în vedere voinţa generală ce se exprimă în cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele individuale, având la origine conştiinţa generalizată‖ 120 . Totodată, trebuie să ţinem seama şi de faptul că voinţa generală nu reprezintă suma voinţelor individuale, ci ea exprimă poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale. Hegel 121 considera că voinţa generală, ca voinţă a statului, este superioară voinţei individuale şi mai puternică decât ea. Voinţa generală este o formă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului. „Cuprinderea în drept a voinţei generale şi exprimarea ei în forma oficială se realizează în baza considerării intereselor fundamentale ale grupului sau ale societăţii în ansamblul său. Selecţia şi concentrarea intereselor se face în numele ideii de valoare, nu ca entitate abstractă, ci ca expresie a aspiraţiilor umane într-o anumită perioadă istorică‖ 122 . Ideea de voinţă generală este proprie teoriilor contractualiste, concepţiei contractualismului. Potrivit acestei concepţii, oamenii, înainte de starea socială, au trăit într-o stare de natură, care era cea mai fericită (homo homini deus), după Rousseau, sau cea mai rea (homo homini lupus), după Th. Hobbes. Potrivit teoriei contractualiste, la un moment dat voinţele şi forţele individuale ale oamenilor nu au mai fost suficiente şi a fost necesară depăşirea stării de natură, proprie Vârstei de Aur, şi intrarea în starea de societate, care cunoaşte o nouă organizare. Deoarece nu se putea crea o forţă nou, oamenilor nu le-a rămas decât să pună în comun forţa şi voinţa fiecăruia în vederea creării unei structuri supraindividuale menită să asigure rezistenţa necesară conservării fiecărui individ. „Pentru ca asocierea să fie eficace trebuia exact ca într-un contract – să se menţină şi forţa şi libertatea fiecăruia dintre asociaţi. Asemenea formă de asociere avea ca scop apărarea şi protejarea, cu toată forţa comună, a persoanei şi a avutului fiecărui asociat‖ 123 . Deşi nu-i aparţine, ideea de contract social este asociată cel mai adesea cu Rousseau 124 , care arată că, în vederea realizării acestei convenţii, care stă la baza ordinii sociale, „fiecare dintre noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim în corpore pe fiecare

120 Popa, N., [1], pp. 49-50;

121 Citat în Voicu, C., [6], p. 44;

122 Craiovan, I., [10], p. 164;

123 Popa, N., [1], p. 50;

124 Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor şi compozitor, unul dintre cei mai iluştri gânditori ai Iluminismului. A influenţat hotărâtor, alături de Voltaire şi Diderot, spiritul revoluţionar, principiile de drept şi conştiinţa socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789.

membru ca parte indivizibilă a întregului‖ 125 . Acest contract social, potrivit concepţiei lui Rousseau, este actul fondator nu numai al suveranităţii, ci şi al societăţii, care este identică cu naţiunea. Realizându-se punerea în comun, de către toţi oamenii, a puterilor şi voinţelor individuale, se creează statul, iar voinţa generală este singura care îl poate coordona, în vederea realizării scopului acestuia – binele comun. Dar voinţa generală nu reprezintă suma voinţelor individuale, ci numai a celor care concordă în vederea atingerii scopului asocierii. Potrivit concepţiei acestui mare filosof, voinţa generală cunoaşte trei caracteristici determinante: este inalienabilă („Spun deci că suveranitatea nefiind decât exercitarea voinţei generale, ea nu poate să fie niciodată înstrăinată şi că suveranul care nu este decât o fiinţă colectivă nu poate fi reprezentat decât prin el însuşi‖ 126 ), infailibilă („Suveranul nefiind alcătuit decât din particularii care îl compun nu are şi nici nu poate avea vreun interes potrivnic intereselor acestora … este cu neputinţă ca corpul să voiască să dăuneze membrilor săi … şi nu poate dăuna nici unuia ca particular‖ 127 şi absolută („Statul are nevoie de o forţă universală şi coercitivă pentru a pune în mişcare şi a aşeza fiecare parte în modul cel mai potrivit pentru binele întregului. Aşa după cum natura dă fiecărui om o putere deplină asupra tuturor mădularelor lui, tot astfel şi pactul social dă corpului politic o putere absolută asupra tuturor membrilor săi‖ 128 . Voinţa generală, care aşa cum arătam, nu reprezintă suma aritmetică a voinţelor individuale, se va difuza către membri societăţii prin oficializare, „interesele grupurilor sociale făcând ca acestea să dorească să se stabilească, în avalanşa de interese sociale de multe ori opuse, o armonie în virtutea ideii de valoare (…). Pentru a-şi conserva fiinţa, societatea are nevoie de coordonarea activităţii individuale, în cadrul unei cooperări şi a unei ordini, privite ca şi condiţii minime de consens în promovarea unui scop colectiv129 . Voinţa generală, oficializată prin acte normative, constituie esenţa dreptului, fiind una din componentele conştiinţei juridice. Omul vieţuieşte într- un anumit mediu social şi natural, unde voinţa generală, transpusă în norme juridice fixează limitele libertăţii, în aşa măsură încât activitatea individului să nu stânjenească activitatea celui de lângă el. „Presiunea legilor sociale determină o încorsetare a libertăţii absolute de manifestare a omului, statornicindu-i anumite praguri, un anumit plafon de comportament‖ 130 . Această prerogativă a dreptului reprezintă substanţa fenomenului şi este întâlnită în orice sistem juridic, fixând acestuia, totodată, un loc anume între celelalte fenomene sociale,

125 Rousseau, J., J., Contractul social, Cartea I, cap. 6, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 141;

126 Rousseau, J., J., Contractul social, Cartea a II-a, cap. 1, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 143;

127 Idem;

128 Ibidem.

129 Popa, N., [1], p. 51;

130 Popa, N., [1], p. 51;

în conţinutul cărora intră concepte diferite de voinţă. Potrivit lui Kant 131 , dreptul există în dependenţă cu morala, numai astfel putând să coexiste voinţa individuală a unui individ cu voinţele libere ale tuturor celorlalţi indivizi care compun societatea. Dreptul se bazează pe obligativitate, aceasta, la rândul său avându-şi rădăcina în posibilitatea de a exista o constrângere exterioară prin intermediul căreia să poată coexista libertăţile fiecărui individ: „Primul lucru pe care omul trebuie să îl admită dacă nu vrea să nege orice concept de drept este principiul următor: el trebuie să iasă din starea de natură în care fiecare acţionează după propria-i voinţă şi să se unească cu toţi ceilalţi (cu care nu poate oricum evita relaţiile reciproce), într-o comună supunere la o constrângere publică, legală, exterioară, sau să intre într-o altă stare în care ceea ce trebuie recunoscut ca aparţinând fiecăruia să fie stabilit legal şi să-i fie asigurat de către o putere suficientă (nu a lui, ci una exterioară lui), adică să intre în totalitate în rânduirea civilă (adică statul de drept) 132 . Dreptul însă nu va rămâne doar voinţă, fie ea chiar generală, ci va căpăta trăsături de eficienţă mai pronunţate, comparativ cu alte fenomene care conţin prevederi normative (morale, religioase, cutumiare ş.a.), acest lucru realizându-se prin elementele de conţinut al dreptului. Noţiunea de conţinut este o categorie filosofică, aplicabilă oricărui domeniu al cunoaşterii. În domeniul nostru de interes – al dreptului – conţinutul acestuia „îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică. Din această perspectivă, conţinutul dreptului implică esenţa sa, dar nu se reduce la ea‖ 133 . Sistemele de drept se schimbă, de la o ţară la alta şi de la o epocă la alta, dar, undeva în interiorul fiecăreia rămâne o idee permanentă, neschimbată:

ideea de obligaţie, tendinţa ideală spre sancţiunea juridică, subiectele şi obiectul raportului juridic: „Ideea de obligaţie implică ideea de drept. Nu putem înţelege că cineva este obligat faţă de altcineva, fără ca în mod necesar să spunem că acela faţă de care este obligat are dreptul la acelaşi lucru. Debitorul, care datorează o sumă de bani, are obligaţia să plătească creditorului acea sumă, iar creditorul are dreptul, chiar printr-aceasta, la suma respectivă‖ 134 . Conţinutul dreptului este o categorie care evoluează, iar evoluţia şi transformarea acestuia sunt legate de realitatea juridică, sunt determinate de conştiinţa juridică şi se dezvoltă sub imperiul factorilor de configurare a

131 Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant.

132 Kant, I., citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 165;

133 Popa, N., [1], p. 52;

134 Djuvara, M., [11], p. 263;

dreptului, fapt care ne permite să identificăm în acest conţinut aspecte social- politice, ideologice, economice ş.a. „Dreptul are un conţinut normativ dar acesta nu este stabil, ci este încărcat de socialitate, ca atare dreptul nu poate fi doar şi numai un sistem de norme‖ 135 . Elementul component dominat al conţinutului dreptului îl constituie sistemul normelor juridice, orice sistem de drept realizându-şi funcţiile prin intermediul acţiunii legii, conduita prescrisă de aceasta determinând o influenţă asupra relaţiilor sociale, prescripţia normei pătrunzând în interiorul „ţesăturii‖ raporturilor dintre oameni. Norma de drept se află într-o puternică relaţie cu conştiinţa juridică şi, implicit, cu întreg ansamblul vieţii sociale, materiale şi spirituale a comunităţii. Privit din această perspectivă, dreptul apare ca o modalitate de organizare a vieţii comunităţii şi, totodată, ca un element care dă finalitate acesteia în conformitate cu interesul public. Dreptul apare ca fiind justificat în măsura în care scopurile furnizate de el sunt juste, iar „conţinutul unei norme e just atunci când în condiţiile sale determinate corespunde idealului social. Iar idealul social este concepţia unei comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e comunitatea sau societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi generale ale celorlalţi‖ 136 . Norma de drept este un element al conţinutului dreptului şi, totodată, premisă şi condiţie esenţială a ordinii şi controlului social. În afara normei juridice, conţinutul dreptului mai cuprinde şi alte elemente – voliţionale, sociale, economice, politice ş.a. – astfel că dreptul, ca fenomen social, trebuie privit în ansamblul său, fără a absolutiza elementul normativ şi fără a ignora celelalte elemente care îl alcătuiesc. Din această perspectivă, concepţia normativă reprezentantă de „şeful şcolii vieneze‖, Hans Kelsen, cu a sa „doctrină pură a dreptului‖ 137 , apare ca nesustenabilă. Pretinzând că dreptul este doar un sistem de norme a căror valabilitate îşi găseşte garanţii în interiorul sistemului, fără a se sprijini pe relaţii exterioare, Kelsen admite o singură relaţie a dreptului, aceea cu statul. Ideile lui Kelsen au fost combătute de mai mulţi autori (Fr. Geny, în Franţa), care au făcut distincţie între „dat‖ şi „construit‖, arătând că „dat-ul‖ reprezintă condiţiile reale de apariţie şi dezvoltare a dreptului (producţie, climă, sol ş.a.), condiţiile istorice, condiţiile raţionale şi condiţiile ideale, existând, din această perspectivă un drept „transpozitiv‖ – dreptul natural – care intră, alături de dreptul pozitiv, în compunerea dreptului. Forma 138 dreptului poate fi analizată atât ca formă internă (grupare

135 Craiovan, I., [10], p. 164;

136 Craiovan, I., [26], p. 87;

137 Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;

138 conform DEX: FÓRMĂ, forme, s.f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de

normelor pe instituţii, ramuri, diviziuni) şi formă externă, adică modalităţile de exprimare a voinţei legiuitorului (izvoarele dreptului), modalităţile de sistematizare a legislaţiei (încorporare, codificare), modalităţile concrete de înfăţişare a normelor juridice (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri ş.a.). „Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie cuprinzător acestuia, îi identifică elementele de specialitate într-un perimetru social-istoric dat. În această lumină, forma este chiar legea de alcătuire, modul în care se leagă elementele care compun conţinutul dreptului‖ 139 . Manifestarea reală a dreptului, forma pe care acesta o îmbracă, sunt izvoarele formale ale sale. Referindu-se la acestea, Francois Geny le identifica cu „construitul‖ prin opoziţie cu „dat‖-ul, cel care este preexistent. În prim planul acestei categorii de izvoare se află legea, actul normativ, care este „izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţă normativă‖ 140 . Existenţa dreptului trebuie legată de existenţa unei forme de manifestare a acestuia, de evoluţia dreptului, iar pentru a-l percepe trebuie să pătrundem în interior, potrivit marelui principiu metodologic emis de Sf. Augustin 141 : „Noli fora sire; in te ipsum redi; in interiore homine habitat veritas‖ (Nu te duce să priveşti în afară de tine, reintră în tine însuţi; adevărul rezidă în interiorul omului) 142 . Forma dreptului cuprinde şi procedeele specifice tehnicii juridice (concepte, procedee de conceptualizare, clasificări, tipologii ş.a.), dar „dreptul nu are formă geometrică, pentru că nu e macro-corp, nu are formă chimică, pentru că nu e substanţă, nu are formă biologică, pentru că nu este viaţă, nu are formă afectivă, pentru că nu e sentiment. Forma lui e una ideatică, intelectuală, deci nu poate fi constatată prin experienţa organelor de simţ; noi gândim dreptul, şi când îl construim, şi când îl respectăm, şi când îl aplicăm‖ 143 . La ora actuală, importanţa tot mai mare pe care o are studiul formei dreptului denotă recunoaşterea importanţei acesteia pentru înţelegerea modului concret în care dreptul influenţează conduita indivizilor şi ocroteşte valorile sociale majore.

mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale).

139 Popa, N., [1], p. 54;

140 Geny, Fr., [49];

141 Augustin de Hipona (lat. Sanctus Augustinus) (n. 13 noiembrie 354, Thagaste Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog şi doctor al Bisericii. Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din cei patru Părinţi ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim şi Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanţi teologi şi filosofi creştini, ale cărui opere au modificat substanţial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică şi cea medievală.

142 citat în Vecchio, del., G., [5], p. 184;

143 Mihai, C., Gh., [19]

7. Tipologia 144 dreptului Dreptul se află într-o continuă transformare, el are o viaţă proprie, o devenire, care implică schimbări în planul normativ, al instituţiilor şi ramurilor de drept, schimbări determinate de o serie de factori: economici, politici, sociali, doctrine, modele culturale. Ideea de evoluţie a dreptului, care la ora aceasta nu poate fi pusă la îndoială, a apărut în secolul XVIII, ulterior fiind preluată de mai mulţi gânditori. Dreptul s-a modificat şi s-a transformat nu numai printr-un proces interior, ci şi ca urmare a contactului pe care diferite civilizaţii l-au avut. „Limba şi dreptul diferitelor popoare au fost produsele culturale cele mai exportate în Europa, în epocile trecute. Ele mergeau împreună cu traseele navelor, cu drumul caravanelor, pe fronturile trupelor coloniale, intrau împreună cu mărfurile europene în ţările cele mai îndepărtate şi acolo se amestecau cu produsele, cu limbile şi cu drepturile locului, convieţuind cu ele sau făcându-le să dispară. Ca o vâltoare ce începe cu spirale lente şi se transformă apoi într-o moară tot mai rapidă, de-a lungul a două milenii, aceste schimburi au devenit din ce în ce mai extinse, intense şi rapide: ultima fază a acestui lung proces, favorizată de revoluţiile care sunt în cursul desfăşurării, respectiv revoluţia informatică şi revoluţia transporturilor, a luat azi numele de <<globalizare>>‖ 145 . Ca urmare a prefacerilor economice şi sociale, dreptul se află într-o continuă prefacere, legiuitorul fiind chemat din ce în ce mai des să înlăture fie vidul legislativ, fie să aducă modificări unor prevederi legale inaplicabile anumitor raporturi juridice. Potrivit concepţiilor sociologice, „evoluţia juridică a societăţilor moderne se face în sensul unei raţionalizări crescânde, atât în privinţa tehnicii de redactare a materialului normativ, cât şi în privinţa parametrilor sociali ai legii. Socialul, în care legea îşi produce efectele, este, după Max Weber, o relaţie între indivizi, relaţie înzestrată cu un înţeles‖ 146 . Pentru a putea determina tipologia dreptului, este necesar să facem apel la metoda tipologică, de natură a ne furniza clasificări şi tipologii, acestea din urmă fiind instrumente în procesul de cercetare. Tipologiile juridice sunt larg şi îndelung folosite, fiind realizate „prin considerarea elementelor şi a relaţiilor reale din viaţa juridică pentru a putea cunoaşte mai precis ce mecanisme sau relaţii structurale au fost stabilite într-o arie de probleme juridice‖ 147 . În vederea realizării unei clasificări a tipurilor de drept trebuie să ţinem seama de o serie de criterii, cum ar fi sistemul de organizare socială, apartenenţa la un bazin de civilizaţie ş.a. Chiar dacă în analiza diferitelor sisteme de drept

144 conform DEX: TIPOLOGÍE ~i f. 1) Clasificare științifică a obiectelor și a fenomenelor după anumite trăsături tipice; Studiu științific al trăsăturilor tipice sau al relațiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene.

145 Losano, M., G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 1;

146 Popa, N., [1], pp. 55-56;

147 Idem, p. 56;

vom constata deosebiri între acestea, izvorâte din diferenţe culturale, geografice, religioase etc., nu trebuie să ignorăm anumite constante ale dreptului, izvorând din chiar natura umană a destinatarului normei juridice. Astfel, în toate sistemele de drept proprietatea este unul din elementele centrale, iar această poziţie izvorăşte din fiziologia umană. „Fiinţa umană fiind un animal terestru omnivor, noţiunea sa despre proprietate este în primul rând aceea de proprietate asupra pământului, deoarece – în ciuda progreselor ştiinţifice – încă nu s-a descoperit un mijloc mai simplu şi mai economic al agriculturii pentru a transforma substanţele anorganice în substanţe organice. (…) Dacă fiinţa umană ar fi exclusiv carnivoră sau s-ar fi hrănit filtrând apa, ca anumite nevertebrate marine, dreptul său ar fi total diferit de ceea ce este‖ 148 .

I. Din perspectivă istorică, clasificarea dreptului se face în: drept

sclavagist, drept medieval, drept burghez, drept socialist, etc., fiecare din aceste sisteme de drept prezentând caracteristici definitorii, în acord cu sistemul politic,

evoluţia societăţii, izvoarele sale ş.a. Cu toate că s-au dezvoltat în acelaşi interval temporar, sisteme de drept aparţinând unor state diferite vor avea caracteristici proprii, determinate de cultura diferită, religie, nivel de dezvoltare economică şi socială. Cel mai potrivit exemplu îl oferă dreptul roman, care a cunoscut trăsături diferite în funcţie de modul de organizare a statului: republică, imperiu, dominat. În funcţie de aceste moduri de organizare, dreptul a cuprins

diferite instituţii juridice, unele dispărând, altele apărând, în funcţie de necesităţile concrete ale societăţii. Folosind ca referinţă criteriul evoluţiei istorice a dreptului, se pot distinge următoarele tipuri istorice de drept 149 : dreptul incipient (spre sfârşitul comunei primitive); dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern; dreptul contemporan, acesta din urmă tinzând să aibă unele trăsături comune în toate statele. Totuşi, trebuie să avem în vedere specificul fiecărui stat şi astfel putem clasifica şi dreptul contemporan în drept al societăţilor democratice şi dreptul ţărilor aflate în curs de dezvoltare. Pe măsură ce societatea a cunoscut noi trepte de dezvoltare, iar modul de organizare statală s-a modificat, dreptul s-a transformat, la rândul său, apărând noi reglementări, instituţii de drept, chiar ramuri care în trecut nu existaseră: dreptul mediului, dreptul nuclear, protecţia internaţională a drepturilor omului ş.a.

II. În ceea ce priveşte clasificarea dreptului în funcţie de apartenenţa la

un bazin de civilizaţie juridică, apare categoria familiei de drept. În cadrul fiecărei ramuri de drept există un specific, care este caracteristic unei anumite familii de drept. „Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme juridice naţionale în raport de anumite trăsături ale acestora, excepţie făcând totuşi aşa numitele sisteme juridice tradiţionale şi religioase, pentru care caracteristic este faptul că sunt ataşate statutului personal, normele lor nu sunt

148 Losano, M., G., [145], p. 30;

149 Craiovan, I., [10], p. 59;

aplicabile tuturor persoanelor rezidente într-un anumit teritoriu, ci tuturor persoanelor având o anumită religie indiferent în ce stat ar domicilia, fiind supuse unui statut personal bazat pe preceptele acelei religii (ex. dreptul islamic) 150 . După primul război mondial, ca urmare a apariţiei mai multor state, a apărut necesitatea clasificării tipurilor de drept, realizându-se, pe baza mai multor criterii, tipologii ale dreptului, unele din acestea nemaiprezentând la acest moment importanţă, deoarece fie au fost infirmate de studiile ştiinţifice (cum ar fi clasificarea în funcţie de criteriul rasei sau al gradului de evoluţie al populaţiei. René David 151 analizează următoarele familii de drept: romano- germanică; anglo-saxonă (common law); drept socialist; drept musulman; drept hindus; drept chinez; drept japonez; dreptul Africii şi al Madagascarului, diferenţele dintre aceste familii plasându-se la nivel ideologic-juridic (limbaj, concepte, considerente filosofice ş.a.). Această clasificare, folosită de majoritatea doctrinarilor, este una care prezintă interes şi valoare practică la acest moment. a) Sistemele juridice de tradiţie romanică (dreptul romano-germanic) sunt rodul receptării şi asimilării dreptului roman în Europa şi în alte zone geografice, acestea reuşind să se adapteze la situaţii economico-sociale profund diferite. Această mare familie de drept înglobează sistemul juridic francez, italian, spaniol, portughez, belgian, românesc, german şi al unor ţări din America de Sud. Componenta principală a acestui tip de drept o reprezintă dreptul roman, apariţia sa fiind plasată în sec. XIII „prin recepţionarea dreptului roman şi prin fundamentarea unor principii, deduse pe cale de interpretare ştiinţifică în marile centre universitare din Europa‖ 152 . „Prin stratificarea obiceiurilor şi desuetudinilor 153 , dreptul roman se autogenerează cu o minimă intervenţie statală, reprezentantă de către leges, care, în schimb, se limitează la a integra dreptul deja existent‖ 154 . Readucerea în atenţie a preceptelor dreptului roman s-a realizat prin intermediul Şcolii glosatorilor şi a postglosatorilor. Glosatorii 155 erau cei care dădeau explicaţii prin note (glose) asupra digestelor 156 , fiind preocupaţi exclusiv

150 descu, M., Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 50;

151 David, R., Grands systémes de droit contemporains, Dalloz, Paris, 1978;

152 David, R., Traité élémentaire de droit civil comparé, p. 31, citat în Popa, N., [1], p. 58;

153 conform DEX: DESUETÚDINE s.f. Încetare a respectării sau a exercitării unei legi etc. (Despre legi, obiceiuri etc.) A cădea în desuetudine = a ieși din uz, a nu mai fi folosit, a se perima. [Cf. lat. desuetudo, fr. désuétude].

154 Losano, M., G., [145], p. 44;

155 conform DEX: GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. Din fr. gloser; GLOSATÓR, -OÁRE, glosatori, -oare, s. m. și f. Persoană care glosează un text. Din fr. glossateur.

156 Pandectele (Fr. pandecte, Lat. pandectae, provine din Gr. pandektes, atotcuprinzător) sau Digestele este denumirea dată unei culegeri de fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici, făcută la ordinul împăratului Iustinian I între anii 530-533.

de litera textului. Postglosatorii foloseau metoda dogmatică, deducând anumite principii generale din textele gloselor şi aplicându-le la soluţionarea conflictelor din viaţa de zi cu zi. Această metodă s-a aplicat în Germania. Glosatorii şi postglosatorii au pregătit terenul pentru noi etape în unificarea familiei de drept romano-germanic: apariţia codului bavarez din 1756; a codului prusian din 1794; a codurilor civile din secolul XIX, francez, austriac sau german. Cea de-a doua componentă a acestei familii de drept – dreptul germanic este un drept importat de la populaţiile barbare (leges barbarorum), populaţii care au provocat căderea Romei. Aceste populaţii au adus cu ele un sistem de drept, cu anumite caracteristici 157 : autonomie, dreptul nefiind dictat de zei sau de conducător, ci se naşte singur (consuetudinar) din comportamentul popular; drept nescris, transmis oral de către „pronunţătorii dreptului‖, care trebuiau să găsească formule uşor de memorat; grupul mai multor familii era organizat în comunitate, dar în interiorul familiei exista o ierarhie, sub autoritatea paternă; legăturile între indivizi erau de sânge, pe linie maternă. Alături de dreptul roman şi de cel germanic, o influenţă puternică asupra familiei romano-germanice de drept a avut-o şi dreptul canonic catolic, „cu partea sa de <<drept canonic uman>> având ca sursă principală <<Opus juris canonicii>>, elaborat în secolul al XVI-lea şi format din reunirea mai multor acte normative fundamentale ale Bisericii catolice, precum Decretul lui Graţian din anul 1150, <<Decretaliile>> papei Grigore al IX-lea ş.a.‖ 158 Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor secole, timp în care s-a desăvârşit sudura unor fonduri normative diferite. Dreptul roman, cutumele „barbare‖ şi dreptul canonic – dar îndeosebi cel dintâi au reprezentant în acest proces sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii şi de norme. Sistemul rezultat nu se poate reduce la niciunul din acestea. Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, modern, care a ştiut să se dezbare de toate regulile medievale care ar fi reprezentat frâne în calea dezvoltării societăţii. 159 Sintetizând, familia dreptului romano-germanic se distinge prin câteva caracteristici definitorii 160 : este un drept scris; este bazat pe un sistem ierarhic al izvoarelor de drept; este codificat; se bazează pe diviziunea în drept public şi

Iustinian I a dat ordin să fie colectate materiale juridice, din diverse materii, în câteva coduri noi, care urmau să devină baza revitalizării dreptului roman. Munca de colectare a textelor juridice din lucrările jurisconsulţilor clasici a fost condusă de Tribonian şi a fost distribuită în trei părţi: Digesta (sau "Pandecte"), Institutiones, şi Codex Constitutionum. O a patra parte, Novelele (sau "Novellae Constitutiones"), a fost adăugată mai târziu. Pandectele erau divizate în 50 de cărţi, fiecare carte conţinând mai multe titluri, divizate în legi, iar acestea din urmă în mai multe părţi sau paragrafe. Numărul jurisconsulţilor ale căror opinii au fost preluate este de 39, dar scrierile lui Ulpian şi ale lui Paulus reprezintă aproape jumătate din întreaga operă. Comentariile asupra compilaţiei sau folosirea citatelor din operele originale ale jurisconsulţilor pentru explicarea ambiguităţilor din texte erau interzise.

157 După Losano, M., G., [145], p. 49;

158 Craiovan, I., [10], p. 61;

159 Zlătescu, V., D., Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 38;

160 Popa, N., [1], p. 58;

drept privat; această diviziune prezintă drept consecinţă structurarea sa pe ramuri şi instituţii. În interiorul familiei de drept romano-germanică se pot distinge trei mari diviziuni: dreptul francez, dreptul germano-helveto-italian şi dreptul ţărilor nordice, fiecare din aceste trei categorii distingându-se prin trăsături definitorii proprii.

Dreptul francez poate fi împărţit în trei perioade: „ancien droit(dreptul vechi) cuprinde perioada de la origini şi până la 17 iunie 1789 (formarea Adunării constituante); a doua perioadă – „dreptul intermediar‖ –, a revoluţiei franceze, durează până la începutul perioadei codificărilor napoleoniene; ultima perioadă începe odată cu codurile elaborate de Napoleon 161 şi continuă până în zilele noastre. În perioada „ancien droit‖ îşi găseau aplicarea pe teritoriul Franţei numeroase cutume, al căror caracter fragmentar a determinat redactarea lor, apărând culegeri („Marele cutumier al Normandiei‖, sec. XIII; „Foarte vechea cutumă din Bretania‖, sec. XIV ş.a.). În anul 1454, regele Charles al VII-lea a emis ordonanţa din Montil les Tours, stabilind obligaţia de redactare a cutumelor, cu consecinţa stabilizării acestora. În afara cutumelor, în Franţa acelei perioade se aplicau şi o serie de acte normative emanând de la rege (edicte declaraţii; scrisori patente). Totodată, ori de câte ori cutumele nu prevedeau o soluţie în speţă, se aplica Corpus iuris civilis al lui Justinian, ca un fel de drept comun.

Odată cu Revoluţia franceză, statul feudal a fost înlăturat, punându-se bazele statului modern, conturându-se cadrul juridic pentru dezvoltarea raporturilor capitaliste. Normele juridice adoptate în perioada intermediară a dreptului francez au fost de natură să elimine rămăşiţele dreptului canonic şi să introducă instituţii juridice noi, cum ar fi egalitatea tuturor moştenitorilor, şi reprezentarea succesorală contractul de împrumut cu dobândă ş.a. Un moment de referinţă atât pentru dreptul francez, dar şi pentru familia de drept romano-germanic în constituie elaborarea şi adoptarea Codului civil napoleonian 162 , în anul 1804, la 21 martie. Napoleon, după realizarea acestei creaţii juridice, s-a exprimat: „Adevărata mea glorie nu constă în a fi câştigat 40 de bătălii, Waterloo va şterge amintirea atâtor biruinţe. Ceea ce va trăi veşnic este Codul meu civil‖. La Codul civil se adaugă, în aceeaşi perioadă,

161 Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I şi iniţial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic şi militar al Franţei, ale cărui acţiuni au influenţat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea. Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii militare din întreaga lume. Deşi considerat un tiran de către oponenţii săi, el a rămas în istorie şi datorită creării codului napoleonian, care a pus fundaţiile legislaţiei administrative şi judiciare în majoritatea ţărilor Europei de Vest. 162 Codul napoleonian avea, în forma finală, 2.2.81 articole, fiind, de fapt, o reunire a 36 de legi care reglementează raporturile de familie, pe cele succesorale, dreptul de proprietate, instituind principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, ale Revoluţiei franceze. Elaborarea proiectului a durat 4 luni, ţinându-se un număr de 102 şedinţe ale Comisiei. După finalizare, a fost adoptat între anii 1803 şi 1804, toate legile care îl compun fiind reunite în Cod la 21 martie 1804.

Codul comercial (1806), Codul de procedură civilă (1807), conturându-se astfel dreptul privat francez, receptat ulterior de populaţii de pe mai multe teritorii, uneori prin forţa armelor. Înfrângerea lui Napoleon nu a însemnat şi abrogarea legislaţiei impusă de armatele sale în teritoriile ocupate (Belgia, Luxemburg, o parte a Elveţiei, Germania şi Italia). În alte ţări, dreptul francez s-a impus ca urmare a calităţilor sale şi ascendenţei culturale franceze (România, Spania, Portugalia, Egipt) sau ca urmare a receptării directe (situaţia coloniilor franceze, unde dreptul a rămas în vigoare şi după dobândirea independenţei). Dreptul german, care reprezintă cel de-al doilea pilon al familiei de drept romano-germanic, a avut la origine cutumele din secolele XII şi XIII, care s-au consolidat prin colecţiile de cutume numite „oglinzi‖: „Oglinda saxonă‖ (Saxenspiegel) şi „Oglinda şvabă‖ (Schwabenspiegel). Sistemul de drept german are la origine, în afara cutumelor, şi dreptul roman, receptat ca şi în dreptul francez. Dreptul roman a început să fie aplicat începând cu secolul al XV-lea, suprapunându-se peste dreptul cutumiar tradiţional, suprapunerea facilitată şi de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană se socotea continuatorul Imperiului Roman, iar aplicarea dreptului roman era înţeleasă de la sine. Prima codificare în sistemul de drept german este realizată în anul 1794 în Prusia, Codul general adoptat cuprinzând 17.000 de paragrafe, împărţite în drept constituţional, civil, penal, administrativ şi drept canonic. Iniţiativa codificării a aparţinut împăratului Frederic cel Mare 163 , fiind finalizată prin adoptarea Allgemeines Landrecht (ALR), iar acest act normativ „(…) spre deosebire de codul civil francez, care marchează debutul unei noi perioade istorice, este produsul unei epoci care dispărea; el nu este nici măcar atins de ideile Revoluţiei. Spiritul său este cel al statului poliţist‖ 164 . Secolul XIX aduce cu el marea înflorire a dreptului german, fiind adoptate în această perioadă: Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch B.G.B.); Codul civil general austriac (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch A.B.G.B.), fărâmiţarea fostului imperiu neaducând cu sine şi dispariţia dreptului privat, ci continuarea existenţei acestuia sub denumirea de „drept comun‖. Tot în această perioadă apare Şcoala istorică a dreptului (cu marii săi exponenţi Savigny, Einhorm, Pufendorf, Demburg), ale cărei concepţii arătau că în dreptul german se pot distinge „dreptul pandectelor‖ sau „dreptul roman actual‖ şi „dreptul privat roman‖, cu instituţii dezvoltate în afara influenţei dreptului roman. Codul civil german ilustrează ruptura între Şcoala legală germană, dominată de pandectişti şi Şcoala franceză, bazată pe studiul codului civil, acesta „reprezentând unul dintre cele mai importante şi originale monumente legislative ale marelui sistem juridic romano-germanic prin

163 Frederic al II-lea, cel Mare [germ. Friedrich II., der Große sau der Alte Fritz] (n. 24 ianuarie 1712, Berlin - d. 17 august 1786, Potsdam, rege al Prusiei (1740-1786), din dinastia de Hohenzollern. Fiul lui Frederic Wilhelm I şi al Sophiei Dorothea de Hanovra, fraţii lui au murit ca şi copii. 164 Arminjon, P., Nolde, B., Wolff, m., Traité du droit comparé, tom II, 1950, p. 245, citat în Bădescu, M., [150], p. 57;

elementele sale inedite, limbajul tehnicist pe care îl promovează, definirea unor concepte de bază, structura sa originală‖ 165 . Totodată, această operă juridică „poartă amprenta timpului său, fruct al şcolii pandectiste şi al conceptualismului 166 juridic german din secolul al XIX-lea, el duce abstracţia la extrem şi se exprimă într-un limbaj în acelaşi timp riguros şi de neînţeles pentru profani‖ 167 . Alături de Codul civil, a fost adoptat şi Codul comercial, urmat de reglementări juridice ale societăţilor comerciale (cu răspundere limitată şi pe acţiuni).

Sistemul de drept german a influenţat puternic sistemele juridice ale mai multor state, printre care amintim Grecia, Austria, Elveţia, Ungaria, Japonia, Danemarca, Norvegia ş.a. Codul civil elveţian a intrat în vigoare în anul 1912 şi reprezintă una din cele mai reuşite codificări ale Europei Occidentale; acesta a înlocuit o serie de coduri aplicabile în diferite cantoane (dintre care unele reproduceau Codul civil francez, altele Codul civil austriac, iar altele Codul civil german). Textul Codului, cu un limbaj simpli şi accesibil destinatarilor, care sintetizează instituţii juridice atât din dreptul francez, cât şi din dreptul german, este redactat în limba germană, dar există traduceri în limbile franceză şi italiană, având în vedere multilingvismul Elveţiei. Analiza sistemului de drept al ţărilor nordice relevă aceleaşi caracteristici de bază ale sistemului romano-germanic: drept preponderent scris, inexistenţa regulii precedentului judiciar şi importanţa scăzută a cutumei, totul având la bază dreptul roman tradiţional. Sistemele de drept ale ţărilor scandinave au la bază câteva acte normative (Codul danez din 1683; Codul norvegian din 1687; Codul suedez din 1734), prin intermediul cărora s-a reuşit ruperea de tradiţii şi modernizarea dreptului, după anul 1879 realizându-se prima uniformizare legislativă în acest spaţiu european. Dreptul românesc face parte, la rândul său, din familia mare dreptului romano-germanic, având la bază dreptul roman, dar şi unele elemente ale dreptului dac. În perioada feudală timpurie, moştenirea juridică dacă şi dreptul roman au fost sintetizate şi s-au pus bazele unui sistem care, ulterior, s-a cristalizat în sistemul de drept actual. În perioada timpurie, s-a dezvoltat un sistem de drept consuetudinar, format din norme juridice obişnuielnice, numit „Legea ţării‖, în paralel existând şi un drept scris, sub forma pravilelor bisericeşti şi laice ori a unor codificări. Din secolul al XIV-lea începe un proces de receptare a dreptului bizantin, apărând apoi primele pravile româneşti: „Cartea românească de

165 Craiovan, I., [10], p. 63; 166 conform DEX: CONCEPTUALÍSM s.n. Concepție în filozofia scolastică medievală apropiată de nominalism, care contesta în mod just existența reală ca atare a generalului, independentă de lucrurile singulare, dar considera că noțiunile generale (conceptele) din mintea oamenilor preexistă față de experiență. [Pron. -tu-a-. / < fr. conceptualisme].

167 Sturm, F., Prefaţă la Codes Allemands, Code civile et code de commerce, Editions Jupiter, Paris, 1967, p. 11, citat în Bădescu, M., [150], p. 58;

învăţătură‖ în Moldova (1646) sau „Îndreptarea legii‖ în Ţara Românească

(1652).

Până la adoptarea Codului civil, de inspiraţie franceză, în anul 1865, au existat alte acte normative importante („Pravilniceasca condică‖ 1780, „Legiuirea Caragea‖ 1818, „Codul Calimach‖ în Moldova, elaborat după modelul Codului civil austriac, Regulamentele organice), care au dat structura instituţională Principatelor, fundamentată pe dreptul francez. După anul 1865, sistemul de drept românesc şi-a urmat cursul firesc al evoluţiei, în cadrul mari familii a dreptului romano-germanic, iar după dispariţia sistemului de drept socialist, care l-a deturnat de la această evoluţie, s-a reluat viaţa firească în cadrul acestui sistem. b) Sistemul de drept anglo-saxon (Common law) îşi are originea în Anglia, fiind adoptat ulterior de mai multe state: Australia, Noua Zeelandă, Statele Unite ale Americii, Ţara Galilor. Acest sistem, opus dreptului romano- germanic, îşi are originea în cutumele dinaintea cuceririi Angliei de către normanzi. Izolarea insulelor britanice a făcut ca, timp de secole, să se nască şi să se elaboreze două sisteme de drept diferite, care nu au interacţionat. Termenul „Common law‖ îşi are originea în sintagma „comune ley‖ – legea comună, desemnând ansamblul cutumelor aplicabile raporturilor juridice pe teritoriul Angliei, în perioada timpurie, acesta fiind „sistemul juridic al unei societăţi feudale în tiparele căruia a fost turnat conţinutul unui drept burghez, un drept prin excelenţă al precedentelor în care <<the judge made law>> - <<judecătorul a făcut legea>> 168 . În interiorul sistemului de drept anglo-saxon coexistă trei ramuri principale: Common law, Equity şi Statutary law, care sunt autonome şi reglementează, uneori diferit sau contradictoriu, raporturile juridice. Common law este ansamblul regulilor stabilite de judecător, prin hotărâri, care devin obligatorii instanţelor inferioare, în pricini similare. Equity „este alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea asperităţilor regulilor de common law. Equity impune anumite reguli, cum ar fi executarea în natură a contractului‖ 169 . Statutary law constituie ramura de drept alcătuită din reguli izvorâte din diferite statute. După cucerirea normandă, existau mai multe organe jurisdicţionale, pentru soluţionarea diferitelor litigii, aplicau cutume şi reglementări diferite. În secolul al XIII-lea existau trei Curţi, cu competenţe diferite, în dezvoltarea fiecare din ele dobândind competenţe generale şi rămânând singurele organe judiciare din Anglia, de-a lungul timpului cunoscând diferite moduri de organizare. Regula precedentului a început să fie folosită începând cu Secolul al XVIII-lea, când deciziile Curţilor de Justiţie (Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor) se impun jurisdicţiilor inferioare, mecanismul prin care se

168 Craiovan, I., [10], p. 65;

169 Popa, N., [1], p. 59;

realizează aceasta fiind „stare decisis170 . Obligativitatea aplicării unei soluţii anterioare unui litigiu actual nu solicită o identitate completă cu privire la circumstanţele de fapt, ci doar existenţa aceleiaşi ratio decidendi, respectiv motivele care au stat la baza deciziei care conţine principiul aplicat. În materia constituţională, Anglia nu are o constituţie în sensul de act fundamental unic, în cuprinsul căruia să se regăsească norme care să reglementeze organizarea politică, ci există mai multe norme juridice, cuprinse în Statutary law, Common law sau în obiceiul constituţional, nescris: „Magna Charta Libertatum‖ 171 , „Habeas Corpus‖ 172 , Bilul drepturilor 173 , sau norme mai noi cum ar fi: Actul despre Parlament, Statutul de la Westminster. În ceea ce priveşte modalitatea concretă de soluţionare a litigiilor, dreptul procesual are preeminenţă asupra dreptului material („Justice before Truth‖ – „Justiţie înaintea adevărului‖), la această ierarhizare contribuind şi faptul că, până în anul 1856 toate procesele se desfăşurau în faţa unui juriu. „Se consideră că o judecată loială, cu respectarea întocmai a formelor de procedură nu poate fi decât o judecată dreaptă, mentalitate formată de-a lungul timpului, în condiţiile în care neexistând un sistem de norme de drept substanţial bine precizat, judecătorul era chemat să degaje norma de drept aplicabilă‖ 174 . Sistemul de drept anglo-saxon cunoaşte, prin specificul său, o serie de avantaje (caracter practic, adaptare permanentă la cerinţele societăţii, corectitudine în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor similare), dar şi dezavantaje (rigiditate, volum şi complexitate care fac dificilă cunoaşterea normelor aplicabile, apariţia unor distincţii nelogice, în situaţii pentru care nu au fost create). În concluzie 175 , familia dreptului anglo-saxon prezintă o serie de caracteristici (faţă de dreptul romano-germanic): are o structură aparte (Common law, Statutary law, Equity), cunoaşte un sistem diferit al izvoarelor, procedeelor de conceptualizare, limbajului juridic, nu există diviziunea în drept public şi drept privat, dreptul nu se creează de un corp specializat, cu o activitate

170 Stare decisis este principiul juridic potrivit căruia judecătorii sunt obligaţi să respecte precedentele stabilite prin deciziile anterioare. Cuvintele provin din expresia latina Stare decisis et non quieta movere, care într-un context juridic, înseamnă că instanţele ar trebui să respecte, în general, precedentele, şi să nu deranjeze problemele soluţionate. 171 Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăţilor), în engleză: "The Great Charter", este documentul emis în 1215 în Anglia, în timpul domniei regelui Ioan Fără de Ţară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanţii săi direcţi, precum şi garantarea unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de bază a parlamentarismului englez.

172 Habeas corpus Lege votată de Parlamentul britanic în 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi care îngrădeşte arestările şi reţinerea arbitrară, permiţând celui arestat să compară în faţa unui magistrat ce urmează să decidă asupra legalităţii arestării.

173 Bill of the Rights – act al Parlamentului, din 1689, care consfinţeşte această instituţie drept prim organ de conducere a ţării. Conţinea prevederi de limitare a prerogativelor regale cu respectarea legislaţiei, a puterii executive, a taxelor fiscale, tribunalelor şi armatei şi stipula consimţământul Parlamentului în privinţa multor funcţii guvernamentale.

174 Craiovan, I., [10], p. 67;

175 Popa, N., [1], p. 59;

guvernată de principii de tehnică legislativă, nu există coduri, după modelul continental european. Dreptul Statelor Unite ale Americii face parte din familia Common Law şi are ca sursă primordială dreptul englez, dar cu rădăcini şi în dreptul roman, filosofia Greciei antice, morala creştină, care au contribuit decisiv şi al formarea dreptului Europei Occidentale 176 . Cu toate că face parte din familia de drept anglo-saxon, dreptul Statelor Unite ale Americii cunoaşte anumite caracteristici, datorate structurii federale a statului, a influenţei puternice a dreptului francez şi a specificului perioadei coloniale. Cu toate că şi dreptul Statelor Unite ale Americii este un drept al precedentelor, acesta recunoaşte importanţa actelor normative, a Constituţiei, legea, alături de Common law şi Equity, fiind considerate principalele izvoare de drept. Constituţia Statelor Unite ale Americii a fost adoptată la 17 septembrie 1787 şi reprezintă instrumentul central al sistemului de guvernământ. Aceasta este cea mai veche constituţie a lumii şi este aşezată pe principii puternice, cum ar fi: separaţia puterilor în stat, supremaţia Constituţiei, egalitatea în faţa legii, garantarea drepturilor fundamentale ale omului ş.a. În ceea ce priveşte Common law, acesta nu există la nivel federal, ci la nivelul fiecărui stat component, cunoscându-se şi posibilitatea revirimentului de jurisprudenţă, spre deosebire de dreptul englez. Equity are un rol important, având în vedere faptul că în Statele Unite ale Americii nu există instanţe ecleziastice şi dreptul canonic nu este recunoscut, acesta fiind utilizat pentru soluţionarea acţiunilor de dreptul familiei (divorţul sau anularea căsătoriei). La ora actuală, dreptul Statelor Unite ale Americii cunoaşte un proces de restructurare şi sistematizare, unele state încercând să adopte coduri, care însă sunt percepute ca o încercare de consolidare a practicii în materie şi nu ca un adevărat act normativ. c) Familia dreptului musulman (islamic) reprezintă al treilea mare sistem de drept la nivel global. Caracteristica sa principală o reprezintă faptul că acesta este „rezultatul suprapunerii dintre o doctrină religioasă relativ avansată şi cutumele unei societăţi tribale relativ primitive (aceea a Egiaz-ului), dar deja expusă influenţelor culturale şi, prin urmare, şi juridice ale perşilor, evreilor şi creştinilor‖ 177 . Fiind foarte strâns legat de un text sacru Coranul 178 dreptul islamic este subordonat ritualului religios, consecinţa fiind că şi ştiinţa dreptului este

176 Berman, H., J., Talks on American Law, New York, 1971, pp. 3-19, citat în Craiovan, I., [10], p. 67;

177 Losano, M., G., [145], p. 359; 178 Cartea sacră a tuturor musulmanilor, Coranul (ar. al-Qur'ān, „Citire‖, „Recitare‖, derivat de la verbul qara’a „a citi‖, „a recita cu voce tare‖) cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu (ar.: ألله Allāh), prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad (n. Mecca, cca. 570 m. Medina, 632), direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din preeternitate cuprins în 'Umm al-Kitāb – „Maica Scripturii‖ aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată‖. Pentru musulmani, Coranul este atât cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, cât şi o sinteză de precepte etice, o conduită de viață spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieții cotidiene.

strâns legată de teologie. Sursa materială a dreptului musulman o constituie fondul cutumiar mesopotamian, sirian şi hadjizian (cutumele din Medina), sursa formală o reprezintă doctrina, iar sursa istorică – Coranul, Sunna, Idjma şi Idjitihad. Sunna reprezintă tot ceea ce a fost atribuit de către tradiţie (hadith) Profetului Mahomed 179 (atât fapte, cât şi cuvinte). „O tradiţie (hadith) trebuie să fie o povestire transmisă printr-un lanţ neîntrerupt de naratori demni de luat în seamă şi având ca obiect un comportament al lui Mahomed, al cărui mod de a acţiona este inspirat de Dumnezeu‖ 180 . Idjma reprezintă consensul la care au ajuns învăţaţii (juriştii cu cea mai mare autoritate şi prestigiu), prin precepte şi analize ale Coranului şi Sunn- ei.

Idjitihad înseamnă jurisprudenţa, totalitatea hotărârilor pronunţate. Complexul de norme religioase, juridice şi sociale, formate direct pe doctrina Coranului, poartă numele de sharia, iar aceasta cuprinde reguli teologice, morale, de rit, de drept privat, fiscale, penale, procesuale şi de dreptul războiului. Sharia semnifică „legea divină‖, dar şi „calea de urmat‖. „Născut dintr-o predică îndreptată la început către cetăţeanul comerciant şi după aceea către beduinul războinic al unui Profet care a trăit prea puţin, subordonat preceptelor religioase şi, precum acestea, imuabil, răspândit în timp scurt pe un teritoriu ce se întindea din Indonezia până în Spania şi din Balcani până în Nigeria de Nord, dreptul islamic prezintă o problemă insolvabilă în ceea ce priveşte adaptarea acestuia la vremuri şi societăţi noi, incompatibile cu intangibilitatea acestuia‖ 181 . d) dreptul hindus, care este unul din cele mai conservatoare sisteme de drept (alături de cel islamic), reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile comunităţii care aderă la hinduism 182 . Caracteristica dreptului hindus este că

179 Mahomed, în limba arabă Muhammad (n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina), este întemeietorul religiei islamice și cel mai important profet al Islamului, cea mai recent apărută dintre cele trei religii abrahamice monoteiste (iudaism, creștinism și islam).

180 Losano, M., G., [145], p. 364;

181 Idem, p. 361; 182 Hinduismul este o religie care îşi are originile în India şi care încă este practicată de cei mai mulţi dintre locuitorii Indiei, precum şi de cei ale căror familii au migrat din India în alte părţi ale lumii. Cuvântul hindus provine din sanscrită, de la cuvântul ―sindhu‖(râu, mai precis râul Indus), în secolul V î.Hr. perşii îi numeau pe hinduşi astfel, identificându-i ca cei ce vin din ţara Indusului. Hinduşii îşi definesc comunitatea astfel ―cei ce cred in Vedas‖ sau ―cei care urmează calea(dharma) celor patru clase (varnas) şi trepte ale vieţii (ashramas).‖ Hinduismul, poate în măsură mai mare decât ori ce altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică în sensul că, spre deosebire de altele nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități locale. Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, probabil pe parcursul anului 1500 î.Hr., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede, imnurile, versetele, incantațiile și tratatele ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor reprezentau un compendiu de speculații metafizice și filozofice puse in circulație în jurul anului 900 î.Hr.

fiecărei caste i se aplică reguli specifice, iar litigiile dintre membrii unei caste se soluţionează de către adunarea generală a acesteia (panceaite), care aplică sancţiuni, cea mai drastică fiind excluderea din casta respectivă (echivalentul morţii civile). Dreptul hindus îşi are sursa juridică în cutumele populaţiei care trăieşte potrivit preceptelor cuprinse în cărţile sacre. La ora actuală, se încearcă redefinirea sistemului de drept, existând o ierarhie judiciară, cu o Curte Supremă a Indiei şi câte o Înaltă Curte de Justiţie în fiecare stat component, aceste instanţe acţionând în vederea eliminării soluţiilor eronate din jurisprudenţă şi restabilirii unor principii ale dreptului hindus care să răspundă cerinţelor lumii prezentului. e) dreptul comunitar european a apărut ca urmare a integrării economice vest-europene, la ora actuală fiind un sistem juridic individualizat printr-o serie de trăsături şi funcţii specifice. Dreptul comunitar european poate fi considerat un sistem juridic unitar, specific sistemului de organizare socială europeană, cu tendinţe obiective de integrare complexă (economică, politică şi juridică). Procesul de reconstrucţie şi integrare europeană a fost unul sinuos şi complex, primul jalon constituindu-l adoptarea Tratatului privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) la 18 aprilie 1951 (intrat în vigoare la 25 iulie 1952). Alături de acesta, Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (semnate la Roma, la 25 martie 1957) au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992), s-au pus bazele unei noi Europe având la bază cele trei mari elemente ale suveranităţii statale: moneda; siguranţa internă şi justiţia; politica externă şi apărarea. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, constituit, în principal, din Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri), Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Conturi, Mediatorul European, Controlorul European pentru protecţia datelor. Sistemul juridic comunitar are la bază o voinţă autonomă, care comandă procesul decizional juridic, iar această voinţă nu reprezintă suma

Aceste texte conțin instrucțiuni asupra modului de viață al unui adept al hinduismului. Potrivit textelor Vedice, destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acestora de-a lungul fazelor succesive ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reincarnarea intr-un animal inferior. Acest ciclu continuu al nașterii și morții este încheiat doar atunci când sufletul atinge o stare de perfecțiune, printr-o viață ideală. Hinduismul este una dintre puținele religii ce divinizează animalele,deși adorarea animalelor are o importanță mai mică decât proslăvirea divinității ce călărește animalul respectiv. Uciderea vacilor și a păunilor este strict interzisă de către hindușii credincioși. Această religie a fost modificată în ultimul secol prin adoptarea unor elemente creștine. În prezent numărul adepților hinduismului este estimat la peste 450 de milioane.

aritmetică a voinţelor statelor componente. „În acest proces, statele se angajează să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină, într-o dialectică specifică, supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unei ordini cu determinaţii calitative noi‖ 183 . În afara acestei voinţe autonome, la baza sistemului juridic stau şi prescripţii fundamentale şi principii generale, care comandă direcţiile esenţiale ale constituirii şi dezvoltării ordinii juridice comunitare. Din punct de vedere al voinţei generale, dreptul comunitar se împarte în drept originar şi drept derivat. Dreptul comunitar originar îşi are rădăcina în tratatele constitutive, acordurile care le-au modificat sau adaptat şi în protocoalele şi convenţiile (considerate ca având forţă imperativă de către Curtea de Justiţie). Dreptul comunitar derivat este format din actele unilaterale ale instituţiilor comunitare. Normele juridice care compun sistemul de drept comunitar european au la bază principii comune, consecinţa fiind consecvenţa normativă faţă de ideile conducătoare. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar sunt:

solidaritatea între statele membre; echilibrul instituţional; nediscriminarea şi egalitatea de tratament; proporţionalitatea şi preferinţa comunitară. Dreptul comunitar european este un drept autonom, această caracteristică a sa fiind relevată în decizii ale Curţii de Justiţie, normele acestuia având un caracter imediat executoriu şi preeminenţă asupra sistemelor de drept

naţionale. În ceea ce priveşte izvoarele, dreptul comunitar european cunoaşte mai multe categorii:

- izvoare primare (tratatele de constituire ale Comunităţilor

Europene, Actul unic european şi Tratatul de fuziune din 1967, deciziile şi

tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht);

- izvoare secundare (actele adoptate de instituţiile comunitare în

scopul aplicării prevederilor Tratatului, regulamente, decizii);

- izvoare terţiare (regulamente, directive, decizii, care dobândesc

forţă juridică din regulile de drept secundar);

- principiile generale ale dreptului;

- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;

- regulile dreptului internaţional;

- dreptul naţional, care, uneori, poate constitui izvor al dreptului

comunitar, prin referiri exprese sau implicite. Ordinea juridică comunitară se integrează în ordinile juridice naţionale, iar dispoziţiile sale creează în mod direct drepturi şi obligaţii pentru

particulari, judecătorii naţionali trebuind să le garanteze respectarea 184 . Ca realitate tipologică contemporană, dreptul Uniunii Europene

183 Popa, N., [1], p. 61;

184 Popa, N., [1], p. 63;

cunoaşte deci o dinamică accentuată, mutaţii calitative, dificultăţi diverse de la etapă la etapă, în funcţie de realităţile social istorice, de voinţa politică a statelor membre şi a cetăţenilor acestora, de obiectivele propuse 185 .

8. Sistemul 186 dreptului Dreptul este un ansamblu care, în concurenţă cu alte ansambluri, are ca scop asigurarea coeziunii şi menţinerii acesteia într-o comunitate umană, contribuind, în egală măsură, atât la crearea structurilor comunităţii, cât şi la buna funcţionare a acestora. Ceea ce deosebeşte dreptul de alte ansambluri care operează în societate, sunt normele juridice care îl compun, norme având forţă obligatorie şi care sunt puse în operă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Normele juridice care compun dreptul sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc un tot unitar – sistemul dreptului – care implică o reţea de relaţii între acestea, reţea care are la bază principii şi finalităţi comune. În societatea modernă, activitatea normativă cunoaşte o amplificare fără precedent, „(…) zigzagurile imprevizibile, de la o zi la alta, ale sistemului politic complică mult sarcina legislaţiei şi a administraţiei şi produce o supraambalare a mecanismului de reglementare juridică. Numărul mare de acte normative impune organizarea lor, ordonarea lor, în raport de anumite criterii‖ 187 . Dreptul nu poate exista doar prin simpla alăturare a normelor juridice,

ci există ca sistem, cu o ierarhizare precisă a componentelor, fiind un ansamblu

organizat şi logic. La ora actuală, conceptul de „sistem‖ cunoaşte un reviriment extraordinar, putându-se spune că totul este un sistem: vorbim despre sistemul ideilor, sisteme cognitive, sisteme sociale ş.a., toate fiind elemente ale realităţii, ale căror componente sunt organizate şi funcţionează în aşa fel încât formează un „sistem‖. Un sistem se formează pornind de la elemente preexistente, printr-un fenomen de emergenţă, dreptul nefiind diferit, în această privinţă, iar acest lucru

se poate verifica apelând la viziunea istorică asupra apariţiei sale. Sistemul dreptului stă la baza activităţii legiuitorului, care va adopta sau modifica norme juridice studiind acest sistem, cunoaşterea sa având înrâurire şi asupra procesului de interpretare şi aplicare a dreptului, atrăgând atenţia asupra relaţiilor existente între norme şi instituţii juridice. Noţiunea sistemului dreptului trebuie să fie analizată din mai multe perspective: fie ca sistem juridic (reprezentând o parte componentă a realităţii sociale), fie ca sistem al legislaţiei (totalitatea normelor juridice), fie ca sistem al dreptului (reprezentând organizarea dreptului, pe ramuri şi instituţii juridice).

185 Craiovan, I., [10], p. 72;

186 conform DEX: SISTÉM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.

187 Popa, N., [1], p. 63;

Sistemul legislaţiei reprezintă modul de organizare a normelor juridice (pe ramuri şi instituţii juridice), prin voinţa legiuitorului, având la bază mai multe criterii. Din această perspectivă, norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, sistemul juridic elementar 188 . Normele juridice „sunt cele care asigură funcţia regulatoare a sistemului dreptului, fie prin efectele directe pe care le produc asupra destinatarilor (în mod imediat, asupra subiectelor de drept, în mod mediat, prin efectul cuplajului structural, asupra persoanelor care constituie suportul lor), fie când acţionează prin (sub-)sistemul de decizie‖ 189 . Norma juridică reprezintă individualul, în raport cu sistemul dreptului care reprezintă generalul, între elementele sistemului dreptului existând legături bine definite, un element al său neputând exista izolat, ci numai în relaţie cu celelalte elem