Sunteți pe pagina 1din 5

PEDODONŢIE an IV

Stagiul 1

Managementul anxietăţii şi al durerii. Acomodarea copilului cu sfera


medicinei dentare. Comunicarea verbală-non-verbală. Metoda tell show do.
Medicaţia anxiolitică.

Actul terapeutic în stomatologia pediatrică nu poate fi separat de


componenta sa psihologică ce stabileşte o legătură foarte rapidă între
componenta practician şi pacient. „Gestul” preia rapid tot sensul legăturii între
medic şi pacient. Astfel gestul unuia induce un răspuns în comportamentul
celuilalt, îmbogăţindu-se în dimensiune: comunicarea.
Copilul care se prezintă în cabinetul dentar este întotdeauna neliniştit,
impacientat, motiv pentru care elementul esenţial este acela de a stabili cu el, cât
mai rapid, o relaţie de încredere, care nu se realizează spontan, după cum ne-am
aştepta. Nu este vorba atât de durerea cauzată de actul terapeutic (care, de fapt
nu există iniţial), ci de faptul că micul pacient poartă în el mai mulţi ani de
influenţă inconştientă a familiei sale sau a societăţii, iar atitudinea lui nu va fi
decât un răspuns la acest ambient.
Angoasa şi „agresiunea” sunt problemele care domină relaţia dintre medic
şi pacientul copil.
„Agresiunea” practicianului faţă de copil este indusă uşor, prin aparatura
impresionantă şi actele terapeutice, uneori dureroase.
În acest context un rol important îi revine medicului şi anume, acela de a
readuce copilul la realitate, printr-o modalitate numită „transfer” (transpunerea
medicului în rolul de părinte). Personalitatea terapeutului este astfel capitală şi
se traduce prin: voce, gesturi, atitudine, dar într-o manieră conştientă şi
neforţată, însoţite de calm, siguranţă şi competenţă profesională.
În cabinetul stomatologic, se întâlnesc următoarele situaţii clasice:
a. Copiii foarte mici, însă dependenţi de mama lor, care reprezintă pentru
ei securitatea şi/sau siguranţa. Medicul va ţine cont de această legătură
importantă şi nu trebuie să ezite să examineze copilul, în braţele mamei.
b. O situaţie care trebuie evitată întotdeauna: copilul se simte exclus din
deciziile luate, prin dialogul medic-părinte; el se va simţi agresat de această
coaliţie, rezultatul fiind absenţa cooperării.
c. Dimpotrivă, de la o anumită vârstă, copilul doreşte să instaureze o
relaţie personală cu medicul, el dorind să-şi afirme personalitatea astfel încât
tratamentul se va desfăşura în condiţii bune, în afara tutelei părinţilor.
d. Relaţia ideală permite celor trei persoane să-şi găsească fiecare „locul”
şi să dialogheze fără interferenţe.
Un rol important în afara relaţiei medic-pacient îl joacă ambianţa
cabinetului, personalul auxiliar şi instrumentarul. Cabinetul stomatologic trebuie

1
să fie amenajat pentru a crea un maximum de confort psihic, dar nu trebuie să
constituie un substituent al relaţiei medic-copil.
Instrumentarul stomatologic, nu trebuie vizualizat în mod excesiv, în cazul
copiilor anxioşi, în schimb, în cazul copiilor la care primează curiozitatea,
explicaţia utilizării fiecărui instrument constituie puntea de legătură în viitoarea
colaborare.
Practicianul va sublinia efortul făcut de copil, fără a insista asupra
eventualelor mici dificultăţi întâmpinate şi care vor rămâne un „secret” între
pacient şi medic.
În ceea ce priveşte relaţia medic-pacient nu se dau reţete. Este însă cert că
pedodontul trebuie să stăpânească cu abilitate aspectul de impact psihologic al
copilului cu tratamentul stomatologic, în vederea obţinerii unei eficienţe
profesionale maxime.
Pentru ca medicul să prezinte o „garanţie” în faţa copilului, el trebuie:
- „să cunoască ceea ce va face”
- „să explice ceea ce va face”
- „să facă ce a spus”
- „ceea ce a făcut să se vadă”.

Managementul anxietăţii şi al durerii. Medicaţia anxiolitică.

Durerea trigeminală are o serie de particularităţi. La copii, ei i se adaugă


anxietatea şi agitaţia părinţilor. O durere stăpânită prin mijloace specifice locale
la care se asociază o medicaţie corespunzătoare aduce linişte în familie şi
promovează încredere în practician.
Medicaţia pe care stomatologul pediatru o recomandă are drept scop
ameliorarea condiţiilor locale, diminuarea durerii şi a efectelor afecţiunii asupra
organismului în general şi prevenirea complicaţiilor postoperatorii.
Medicaţia pe care trebuie să o stăpânească un stomatolog pediatru poate fi
împărţită în două clase:
a. medicaţia care îmbracă un caracter terapeutic: analgezicele,
antibioticele şi antiinflamatoarele.
b. medicaţia cu caracter sedativ şi anxiolitic: sedative, neuroleptice şi
tranchilizante.
Există nenumărate situaţii în practică când unor copii trebuie să li se
administreze o medicaţie cu caracter sedativ.

Sedativele
Barbituricele deprimă SNC, produc o sedare, diminuează reflexele şi
provoacă un somn calm. În pedodonţie se utilizează doar barbituricele cu acţiune
de scurtă durată. Administrate sub formă de comprimate sau supozitoare, durata
lor de inducţie este de 30 min., iar durata de acţiune 4-7 ore. Barbituricele reduc

2
acţiunea fiziologică a adrenalinei, al cărui rol în stres este cunoscut.
(Fenobarbitalul, Ciclobarbitalul).

Neurolepticele
Inhibă funcţiile motorii, neurovegetative şi psihice. Ele provoacă o
indiferenţă emoţională, diminuând starea de excitaţie şi agresivitatea. Alături de
efecte sedative, ele posedă efecte neurovegetative şi extrapiramidale importante.
Riscul de supradozare face ca ele să fie administrate doar în clinici sau mediu
spitalicesc. (Phenothiazina, Largactil).

Tranchilizantele
Nivelează activitatea psihică neurovegetativă. Nu au o acţiune importantă
de sedare, dar sunt tensio şi anxiolitice. Ele provoacă o relaxare musculară de
lungă durată, cu o acţiune anticonvulsivantă, reduc agresivitatea. Aceste produse
provoacă o relaxare musculară fără somnolenţă şi/sau ataxie. (Hidroxizin,
Valium, Diazepam)

Anestezia în stomatologia pediatrică

Actul anestezic instituit la copil necesită o apropiere psihologică faţă de


acesta, deoarece cooperarea sa este indispensabilă şi întotdeauna trebuie să
obţinem acordul lui în prealabil.
Dictonul: „Spune-mi ceea ce-mi vei face şi fă-mi ceea ce mi-ai spus” este
hotărâtor în obţinerea succesului. Cu răbdare vom explica copilului că e mai
bine să perceapă o înţepătură decât să-l doară mai mult timp pe parcursul
desfăşurării actului terapeutic.

Anestezia locală prin contact


Indicaţii:
- preanestezia mucoasei bucale, înaintea anesteziei cu seringa
- extracţia dinţilor temporari mobili (rădăcini resorbite)
- incizia micilor colecţii purulente
Contraindicaţii:
- la copilul foarte mic din cauza gustului neplăcut al anestezicului
- alergie la unul din componentele anestezicului.
Material:
- buletă de vată impregnată în soluţia anestezică
- spray anestezic lichid
- refrigeraţie.

3
Anestezia locală prin infiltraţie para-apicală
Indicaţii:
- intervenţii endodontice
- extracţii sau alte manopere stomatologice
- în prepararea cavităţilor, pentru a evita durerea.
Material:
- seringă clasică, uniject sau cartuş anestezic
- ace fine.
Tehnică:
După aseptizarea zonei de infiltraţie, se practică o preanestezie, iar
anestezia propriu-zisă este o anestezie subperiostală şi trebuie să fie periferică şi
completă. Acul trebuie să fie orientat oblic în raport cu planul mucos şi în nici
un caz nu trebuie penetrat osul, deoarece acesta conţine germenele dintelui
permanent.

Anestezia loco-regională maxilară


a. Anestezia nervului nazopalatin la gaura incisivă şi canalul palatin
anterior:
Indicaţii:
- anestezia la acest nivel este indicată în cazul intervenţiilor în zona
anterioară a palatului (treimea anterioară).
Tehnică:
- punctul de impact al acului se găseşte la 8 mm în spatele cingulumului
incisivilor centrali superiori.

b. Anestezia nervului palatin anterior la gaura palatină posterioară:


Indicaţii:
- anestezia se face pentru cele două treimi posterioare a hemi-boltei
palatine
Contraindicaţii:
- nu se poate practica decât după erupţia primului molar permanent
Tehnica:
- punctul de impact se situează la 3 mm de molarul cel mai posterior al
arcadei şi la 5 mm înaintea rebordului posterior al palatului dur.

Anestezia loco-regională la mandibulă


Poziţia spinei lui SPIX variază cu creşterea mandibulei spre deosebire de
adult, la care are o localizare relativ constantă. Astfel între 6 – 10 ani este situat
la nivelul planului de ocluzie al molarilor inferiori, între 10 – 16 ani este situat la
5 mm deasupra planului de ocluzie a molarilor inferiori, iar peste 16 ani la 10
mm deasupra acestuia.
În afară de tehnica clasică (tehnica SPIX), o tehnică foarte apreciată în
pedodonţie este cea descrisă de AKINOSI.

4
Ea reprezintă o anestezie cu „gura închisă”, vestibulul bucal fiind astfel
calea de acces, arcadele dentare fiind în ocluzie.
Reperul la copii este reprezentat de linia coletelor dinţilor maxilari
superiori; ca reper adiacent, se caută tendonul profund al muşchiului temporal,
pentru a situa acul imediat înăuntru, menţinând contactul cu maxilarul superior.
Acul pătrunde aproximativ 25 mm, fără a obţine nici un contact cu osul în
această direcţie.
Tehnica prezintă avantajul că este cea mai puţin dureroasă dintre tehnici.
Indicaţia majoră a acestei metode sunt situaţiile când este prezent trismusul,
indiferent de originea lui.

Anestezia nervului mentonier la gaura mentonieră


Tehnica: punctul de înţepare se situează între cei doi premolari sau cei doi
molari temporari, la mijlocul distanţei dintre rebordul alveolar şi marginea
bazilară a mandibulei. Se penetrează până la contactul osos şi se injectează lent
2-3 min. Durata anesteziei este de aproximativ o oră.

Precauţii legate de utilizarea anesteziei locale


Întotdeauna este necesar un interogatoriu adresat părinţilor, cu privire la
antecedentele alergice medicamentoase şi tratamentele pe care copilul le
urmează.
Dacă sunt necesare doze mai crescute, se efectuează o premedicaţie cu
diazepam şi injectarea strict în afara vaselor, după aspiraţii repetate.

Dozaj
La copii se utilizează cele mai slabe concentraţii de anestezic local, cu
evitarea adrenalinei sau a concentraţiilor crescute.
- anestezia prin infiltraţie se utilizează cel mai mult:
5 mg/kg corp (1 fiolă de 2 ml = 40 mg xilină 2%)
- anestezia de contact = 2 mg/kg corp.
În caz de supradozaj, este indicat un barbituric cu acţiune de scurtă durată
(diazepam), iar în cazuri severe – oxigenoterapie şi respiraţie asistată.