Apa care alearga

.A fost odata o apa. Un lac, poate o mare... Oglindind chipul iubitului ei, Soarele.
Apa era atat de indragostita de luminosul ei iubit, ca nu-si vedea marginile. Poate o fi fost doar un
ochi de apa...
Dar ochiul acela privea mereu catre cer.
In zilele innorate apa tremura. Chiar si fara vant ea tot se incretea, cautand sa se miste, sa vada...
Doar-doar sa fi putut sa dea deoparte mantiile cerului, sa il vada pe el...
Si cum nu reusea, apa plangea. Si plansetul ei se auzea suspinat toata noaptea, pana cand se mai
indura cate un nor, spre dimineata, sa arate o parte din chipul iubit...

Soarele nici nu bagase de seama luciul apei. Nici aburii infiorati care se ridicau uneori de pe fata
aceea tulburata...
Nu ca ar fi fost fara inima. Nici pe departe. Cum sa fie fara inima tocmai astrul datator de caldura,
cel care tese viata in pantecul pamantului?
Doar ca era prea sus... Nu vedea bine de acolo, din inalt, ce se petrecea pe pamant.
(Vedeti voi, aici ne dam seama ca apa nu era o mare. O mare, de buna seama ca s-ar fi vazut...
Precis ca era doar un biet lacusor de campie)

Cand privea asa pierduta spre Soare, fara sa miste, uitand sa clipeasca si sa clipoceasca, apa se mai
si topea. Se topea aproape de tot, caci in arsita zilei aburii de pe fata ei erau tot mai multi si mai desi
si... s-a intamplat chiar intr-o vara sa fie gata-gata sa dispara de tot. Inca putin si gata! s-ar fi zis cu
biata apa, daca n-ar fi fost un nor mai batran sa umbreasca nitel soarele. Si noaptea apa a plans si s-a
mai inmultit un pic...

Tot zbuciumul asta al apei nu se putea sa nu tulbure pe vecini. Vantul si padurea, florile si iarba,
pasarile cerului si animalele padurii... Toate se tot vorbeau ce sa faca sa ajute biata apa indragostita
de soare.
Si dupa un sfat lung, luuung de trei zile si trei nopti, si-au pus toate puterile laolalta si au croit o
frumusica de lucrare...

Dimineata a trecut asaaa, fara veste, un vant, si a aruncat o frunza pe apa. Frunza s-a rotit, s-a rotit...
A tulburat apa. A valurit-o, a scos-o din lenesa oglindire a chipului solar si... gata. Undeva apa a
trecut peste margine. S-a miscat si a inceput sa curga. Vantul a venit iar si a impins-o mai departe.
Pamantul s-a unduit usor, pe nesimtite, si a rostogolit apa la vale. Ierburile s-au facut punte si au
trecut apa peste stanci, dandu-i drum nou. Pe masura ce curgea, apa se simtea mai vioaie si mai
indrazneata. Privea in sus si luneca mai departe, parca vrand sa ajunga la portile cerului.
Pe masura ce apa curgea, norii se adunau sa o vada si sa o incurajeze. Tunetele lor ii strigau: "Hai!
Hai!Haaaai!" si fulgerele luminau locurile mai usor de strabatut. Si deodata cerul s-a rasucit in el
insusi, rasturnand din inalt siroaie de apa de ploaie. Si ploaia a udat si a inviorat apa cea curgatoare,
care a inceput sa alerge.
Si alerga, si alerga... Peste dealuri si vai, peste campii si coline, pana departe, haaat departe...
Strabatand platoul inalt al muntilor si strecurandu-se printre pietre si copaci.

Pana la o margine.
La o margine de pamanturi, ca pe o inaltime care se sfarseste dintr-o data, apa nu mai avu unde sa
alerge. Pret de o clipa, o clipa cat cerul nesfarsit care se intindea acum in fata ei, privi inainte.
Si acolo...Mandru, sclipind din toate scanteile sale, Soarele se invartea pe cer, imprastiind lumina,
caldura si viata.

Si in cel mai limpede si fierbinte sarut al ei, apa sari in gol, revarsandu-se in milioane de scantei,
fiecare incercand sa atinga chipul stralucitor al iubitului.
Si intreaga natura ramase nemiscata o clipa. Clipa in care se nascu cea mai frumoasa cascada din
lume...

Soarele o vazu si tresari. Si tresarind, misca cerul... si norii din cele mai indepartate colturi simtira si
miscara si ei. Si toate vanturile stiura, si toate marile si oceanele si toate raurile si lacurile si toate
apele lumii stiura. Si apele din ochii oamenilor, acelea numite lacrimi... Toate stiura de clipa aceea
cand Soarele a vazut si a simtit dragostea apei.

Si cu toata stralucirea lui, cu toate luminile si focurile arzandu-i pe chip, Soarele s-a aplecat si a
sarutat fiecare din milioanele de stropi ai cascadei, desenand cel mai mare si mai frumos curcubeu
din cate s-au vazut vreodata.

Si in locul acela de lume, in marginea de inalt, in fiecare dimineata si in fiecare seara Soarele se lasa
in bratele cascadei, rasarind si apunand in ape...
Iar dragostea lor naste intruna curcubee...
.
Norul si duna de nisip
.
Din nou, Paulo Coelho: "Norul si duna de nisip"
("The Cloud and the Sand Dune" din volumul "Like the flowing river")

"Dupa cum stie toata lumea, viata unui nor este foarte ocupata si foarte scurta", scrie Bruno Ferrero.
Si iata aici o poveste care se leaga foarte bine de asta.

Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca
insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si,
intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata,
vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si
vechii prieteni ca sa descopere lumea.
"Ce faci?" a strigat vantul. "Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem
toti in Africa Centrala unde sunt uimitori munti si arbori!"
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si incet a lunecat pana a gasit o briza
blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a
indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
"Buna dimineata", zise el. "Cum e viata acolo jos?"
"Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici.
Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?"
"Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri."
"Pentru mine", zise duna, "viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea."
"Si asta te intristeaza?"
"Ma face sa simt ca nu am un rost in viata."
"Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie;
dar asta e destinul meu."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
"Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?"
"Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important", zise mandru norul.
"Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu
iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar."
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
"Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea
sa stau aici pentru totdeauna."
"Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine', zise duna. "Dar daca iti vei
transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri."
"Dragostea nu moare niciodata, zise norul. "Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce
este paradisul."
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult,
pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca
trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra
copacilor sai.
Si astea toate pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei
iubiri.
.
Povestea Femeii Schelet
.
Din 'Femmes qui courent avec les loups' (Femei care alearga cu lupii)
de Clarissa Pinkola Estès

(Legenda inuita)

"Ea facuse ceva impotriva vointei tatalui sau, ceva de care nimeni nu-si mai amintea. Se stia doar ca
tatal ei o tarase pana la faleza si o aruncase in mare. Pestii venisera si-i mancasera carnea, ii
devorasera ochii. Si ea zacea pe fundul apei, iar curentii ii clatinau oasele incoace si-ncolo.

Intr-o zi a aparut un pescar. De fapt erau mai multi pescari pe-acolo, dar unul s-a aventurat destul de
departe, ignorand ce spuneau ceilalti: sa se tina departe de acele ape, caci erau blestemate.

Si iata ca un carlig al pescarului a agatat osul custii pieptului Femeii Schelet. "Aha - gandi pescarul
- asta trebuie sa fie o prada grozava!" Isi imgina deja numarul mare de oameni ce se vor hrani din
uriasul peste, cam cat timp va dura asta si ca nu va mai trebui sa revina multa vreme la pescuit . Si
in timp ce se chinuia sa traga marele peste, marea prinse sa fiarba, scuturandu-i kayakul ca pe un
pai, caci cea ce zacea in adancuri si era acum trasa la suprafata se lupta zdravan sa se elibereze. Cu
cat se lupta, cu atat se infasura mai mult in firul unditei. Si reusise numai bine sa se infasoare strans
si sa fie trasa in sus.

Pescarul se intoarse sa-si stranga plasa. Nu vazu craniul care aparuse desupra valurilor. Nu vazu nici
micile depuneri de corali care scanteiau in orbitele goale, nici crustaceele prinse intre dintii de
fildes. Cand se intoarse cu plasa stransa, tot scheletul iesise din ape si ramasese agatat de kayak.

"Aaaaah!" urla barbatul. De frica, inima ii sari din piept, ochii i se infundara in orbite si urechile i se
inrosira. Tipa si incepu sa loveasca cu vasla ca un nebun. Nu-si daduse seama ca ea se incurcase in
firul unditei. Ea parea ca-l urmareste, ridicata in picioare pe apa. El era din ce in ce mai ingrozit.
Facuse tot felul de zigzaguri, dar ea il urma si parea ca rasufla, aruncand nori de vapori de apa
deasupra marii, iar bratele ei se intindeau ca si cum ar fi incercat sa-l prind si sa-l traga in adancuri.

"Aaaaah!" gemu el atingand pamantul. Facu un salt urias afara din barca si o lua la goana, cu undita
stransa langa el, cu ata ei tragand scheletul alb si plin de corali al Femeii Schelet, agatat in fire. El
urca peste stanci. Ea venea dupa el. El alerga peste tundra inghetata. Ea il urma. El fugi, sarind peste
pestii intinsi afara la uscat, sfaramandu-i sub mocasini. Ea il urma. De fapt, ea aduna in trecere
putin peste uscat si incepu sa manance, caci nu se mai hranise de multa vreme.
In sfarsit omul ajunse la iglu, se arunca prin gura acestuia si intra de-a busilea inauntru. Fara suflare,
ramase in intuneric, cu inima batand nebuneste. In sfarsit in siguranta, o, da, slava zeilor, Corbule, o
da, multumesc Corbule, si tie atotbinefacatoare Sedna, in sfarsit in siguranta...

Si iata ca, la lumina lampii cu ulei de balena, ea era acolo. Era acolo, ingramadita pe podeaua de
zapada, un calcai langa umar, un genunchi pe cutia toracia, un picior pe cot. N-a fost in stare sa
spuna nici mai tarziu ce l-a impins - poate lumina focului indulcise trasaturile ei, sau poate ca era
doar un om singur. Fapt e ca suflarea lui se facu mai atenta si ca incetisor isi intisese mainile aspre
si, cu vorbele mamei pentru copilul ei, incepuse sa o descurce din firul unditei.
"Na, na..." Incepu sa descurce firul de pe degetele picioarelor ei, apoi de pe glezne. "Na, na..."
Lucra pana tarziu in noapte, pana ajunse sa o inveleasca in blanuri, ca sa-i tina de cald. Si acum
oasele Femeii Schelet erau in asezate in ordinea fireasca.
El scotoci in invelisul de piele, isi lua silexul si se folosi de parul lui pentru a face inca putin foc.
Ungand cu ulei lemnul pretios al unditei sale, infasurandu-i la loc firul, el o privea. Ea, invelita in
blanuri, nu zicea nimic - nu indraznea, de frica sa nu se manie pe ea, sa o arunce pe stanci si sa o
faca bucati.

Barbatul incepu sa picoteasca. Luneca sub acoperamantul de piei si incepu curand sa viseze. Poate
ca uneori in somnul oamenilor vine cate o lacrima sub pleoape; nu stim din ce vis izvoraste, dar
trebuie sa fie un vis trist sau un vis in care se exprima o dorinta. Asa s-a intamplat si cu acel barbat.

Femeia Schelet vazu lacrima stralucind in lumina focului si dintr-o data se simti grozav de insetata.
Isi desfasura oasele si aluneca langa omul adormit apoi isi puse gura pe lacrima. Aceasta unica
lacrima fu un rau pentru buzele ei insetate. Ea bau iar si iar, pana isi stinse setea ce o arsese atat de
multa vreme.

In timp ce statea lungita langa el, isi lasa mana sa se strecoare in omul adormit si scoase la iveala
inima lui, care batea ca o toba. Ea se aseza si lovi usor marginile inimii.
- Bum,bum! Bum, bum!
In timp ce lovea asa, ea incepu sa cante: "Carne, carne, carne!" Si pe masura ce canta, corpul ei se
acoperea de carne. Si ea canta pentru par, si canta pentru ochi, si canta pentru maini puternice. Si
canta pentru locul ei dintre picioare si pentru sani care sa fie adanci pentru a darui caldura, si pentru
tot ce are nevoie o femeie.

Si cand fu gata, ea canta pentru scoaterea vesmintelor de pe barbatul care dormea si apoi se strecura
langa el in pat, piele langa piele. Si darui inapoi trupului lui minunata toba, inima. Si asa se
desteptara dimineata, incalciti unul si altul in alt fel acum, dupa aceasta noapte.

Cei care uitasera ce-i adusese ei nefericirea, la inceput, povestesc si acum ca ea a plecat cu pescarul
si ca au fost hraniti cu daruire de creaturile marii pe care ea le cunoscuse cat fusese sub ape. Aceasta
poveste, zic ei, e adevarata si nu mai e nimic de adaugat."