1|balada bătrînului marinar coleridge

BALADA BĂTRÎNULUI MARINAR

COLERIDGE

Institutul european 2005

2|balada bătrînului marinar coleridge

De la Rimă la Poveste şi Baladă

The Rime of the Ancient Mariner este povestea (Leviţchi) sau balada (Ciontea) poetului blestemat
— blestemat cu imaginaţie şi aparenta lipsă de logică (Marinarul/Cain/Ahab/Evreul rătăcitor... ucide un
albatros şi binecuvîntează şerpii de apă), a creatorului damnat, prins fără şansă de ieşire în capcana
propriei propensiuni către comunicare; aventura lui în zonele de simbolism magic ale fanteziei îşi caută
semnificaţia în orizontul de aşteptare al vieţii obişnuite, al vieţii ca sărbătoare şi participare în ritualuri
suspendate între un moment şi altul, al eternei plăsmuiri; în timp ce potenţialul nuntaş se purifică în faţa
milei şi groazei scenelor relatate de marinarul—poet (Baudelaire avea să identifice poetul cu albatrosul),
neîncrederea lui este şi ea suspendată în pragul nunţii care se presupune a—i alunga amintirea obsedantă
a morţii; poezia/arta creează iluzia eternităţii existenţei prin paradoxul celebrării contrariului acesteia.
Putem simplifica puţin lucrurile arătînd că poetul romantic pare să ilustreze în practica scriiturii una
din sentinţele criticului format la şcoala filosofiei germane, şi anume „suspendarea voită a neîncrederii",
care este condiţia sine qua non a receptării mesajului artistic; cu toţii ştim că actorii şi conflictele de pe
scenă nu sînt reale, după cum la fel de bine ştim şi că balada ne prezintă fapte cu totul imaginare (a nu se
uita nici proiectul descris de Wordsworth în prefaţa la ediţia a doua a volumului scos împreună), însă cu
toţii ştim să ne prefacem, pentru a putea ieşi dintr—un timp şi a trece în altul — fie şi numai pe parcursul
lecturii, ascultării sau vizionării operei.
Ceea ce se întîmplă la Coleridge însă este că ascultătorul său este suspendat din „realitatea" nunţii
la care este invitat într—o ficţiune care o include şi pe aceasta, întrucît evenimentul, la care, pînă la
urmă, nici nu participă — fie doar şi fictiv — este constituit tot în textul baladei. Aceasta înseamnă că
filosoful—poet propune alţi doi emiţători, cît şi doi receptori: poetul real şi poetul implicit (marinarul) la
un capăt al comunicării, iar la celălalt ascultătorul implicit şi cititorul real; ascultătorului implicit îi este
suspendată participarea la un alt eveniment pentru a face posibilă relatarea povestitorului implicit, iar
cititorul real, din secolele al XIX—lea, XX şi următoarele, îşi distribuie atenţia între Coleridge şi
Marinar; şi Coleridge şi cititorul sînt sortiţi destinului lor vremelnic, în vreme ce Marinarul şi
ascultătorul său rămîn să dăinuiască veşnic în ficţiune.
Dar seria dedublărilor nu se opreşte aici, întrucît cititorul real mai are acces, pe Iîngă textul ca atare
al poemului, şi la glosele marginale în proză, care, evident, sînt ferite de urechile ascultătorului din text.
Ceea ce cred că face Coleridge aici este să ne atragă atenţia asupra faptului că poezia poate fi definită
prin distanţa pe care o creează faţă de o redare în proză a evenimentelor şi situaţiilor care au
ocazionat—o; cititorul interesat de povestirea ca atare se poate limita la aceste notaţii rezumative, însă
desfăşurarea textuală completă presupune parcurgerea celor două relatări — cea de a doua oferindu—se
ca succesivă sau alternativă, în sensul că putem citi întîi glosele urmate de baladă, întîi balada şi apoi
glosele, sau şi una şi cealaltă — pe fragmente sau secţiuni succesive. Aşadar, trei lecturi posibile — şi
aceasta numai din punct de vedere „tehnic" — care produc interpretări diferite (ca să nu mai spunem că
ne putem limita doar la una dintre ele); punem şi acest lucru pe seama coabitării criticului şi poetului în
aceeaşi persoană.
„Hipertextul" coleridgean este însă format din mai multe calupuri — şi le vom enumera. Mai întîi,
cele trei versiuni tipărite în timpul vieţii poetului (1798 — 658 de versuri; 1800, tot în Lyrical Ballads —
619 versuri, cu şapte noi şi patruzeci şi şase anulate; 1817 — 625 de versuri, iarăşi unele adăugate şi
altele tăiate).
Apoi Capitolul XIV din Biographia Literar ia, început ca un fel de prefaţă la Sybilline Leaves
(1817); după ce în Capitolul XIII se ocupase de imaginaţie şi fantezie, Coleridge discriminează aici între
supranaturalul romantic al situaţiilor, incidentelor şi agenţilor şi acelea ale vieţii obişnuite. Destul de
critic la adresa „Prefeţei" lui Wordsworth (contradicţii, echivocuri, direcţionarea greşită a gîndirii,
principii eronate), poetul—critic—filosof se îndreaptă spre o definire pragmatică a poeziei, care, faţă de
ştiinţă (adevăr), îşi caută realizarea nemijlocită în plăcere; proto—structuralist, Coleridge mai
comentează şi asupra relaţiilor biunivoce dintre întreg şi părţi în procesul de procurare a plăcerii; în
sfirşit, mai înşiruie şi trăsăturile specifice ale geniului poetic — bun—simţ, fantezie, „mişcare" şi
imaginaţie.
În al treilea rînd, un „Argument", un fel de rezumat publicat numai în Lyrical Ballads din 1798 şi
3|balada bătrînului marinar coleridge

prefigurînd, în cele cîteva rînduri, glosele adăugate aproape douăzeci de ani mai tîrziu: „Cum o Corabie,
după ce a trecut de Ecuator, a fost împinsă de Furtuni către Tărîmul îngheţat al Polului Sud; şi cum de
acolo şi—a tăiat drum spre Latitudinile tropicale ale Marelui Pacific şi în ce chip Bătrînul Marinar a
reuşit să se întoarcă în Ţara lui".
Un epigraf (numai în ediţiile de după 1817), adaptare după Thomas Burnet (1635—l715), în latină,
referitor la realitatea nevăzută, la dimensiunea ascunsă a experienţei umane (tema poemului), cu
insistenţă asupra „adevărului"; teolog protestant englez, autor al unei pseudo—istorii intitulate Telluris
Theoria Sacra/Teoria sacră a pămîntului (1681), Burnet a fost şi partener de controversă al lui Newton,
susţinînd ideea pămîntului nemişcat, în jurul căruia se învîrt cerurile; „citatul" lui Coleridge este din
Archaeologiae Philosophicae, el conţinînd mai multe schimbări şi adăugiri faţă de original, plus
omiterea mai multor rînduri chiar din centrul fragmentului:
Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum universitate. Sed horum omnium
familiam quis nobis enarrabit? et gradus et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid
agunt? quae loca habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam
attigit. Juvat, interea, not diffiteor, quandoque in animo, tanquam in tabula, majoris et melioris mundi
imaginem contemplări: ne mens assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et Iota subsidat
in pusillas cogitationes. Sed verităţi interea invigilandum est, modusque servandus, ut certa ab incertis,
diem a nocte, distinguamus.
(îmi vine uşor să cred că în univers sînt mai multe creaturi invizibile decît vizibile. Dar cine să ne spună
cărei familii îi aparţine fiecare, care le sînt rangurile şi relaţiile şi care le—ar fi trăsăturile distinctive? Ce
fac? Unde trăiesc? Mintea omenească s—a apropiat mereu de aceste lucruri fără să le cunoască vreodată.
Dar nu mă îndoiesc că este uneori bine să contempli în sine, ca într—un tablou, o lume mai mare şi mai
bună; căci, dacă mintea se obişnuieşte cu fleacurile de zi cu zi, s—ar putea să se diminueze şi să cadă cu
totul în cugetări mărunte. între timp trebuie să urmărim adevărul, păstrînd proporţiile astfel încît să
distingem între certitudine şi incertitudine, între zi şi noapte.)
Al cincilea component al hipertextului nostru îl reprezintă Glosele din 1817, care adesea extind
semnificaţiile versurilor în direcţii noi; apoi strofa a IV—a, scrisă de Wordsworth (mărturia acestuia) şi
versurile 226—227 (mărturia lui Coleridge că i le datorează aceluiaşi): „Pentru aceste două versuri îi sînt
îndatorat D—lui Wordsworth. Acest poem a fost gîndit şi compus, în bună parte, în timpul unei
încîntătoare plimbări de la Nether Stowey la Dulverton, cu el şi sora lui (Dorothy), în toamna anului
1797". Cu menţiunea aici că strofele 3—5 din 1798 devin strofele 3—4 în 1817, adică:
But still he holds the wedding—guest —
'There was a ship,' quoth he —
'Nay, if thou'st got a laughsome tale,
'Marinere! come with me.'

He holds him with his skinny hand,

Quoth he, 'there was a Ship' —
'Now get thee hence, thou grey—beard Loon!
Or my staff shall make thee skip.'

He holds him with his glittering eye —

The wedding guest stood still
And listens like a three years' child:
The Marinere hath his will sînt reduse la —

He holds him with his skinny hand,

'There was a Ship,' quoth he.
'Hold off! unhand me, grey—beared loon!'
Eftsoons his hand dropt he.

He holds him with his glittering eye —

The wedding guest stood still,
4|balada bătrînului marinar coleridge

And listens like a three years' child:

The Mariner hath his will —

Mai sînt şi două naraţiuni de călătorie din secolul al XVII—lea — The Letters of Saint Paulinus to
Macarius (1618) şi Cpt. T. James, Strânge andDangerous Voyage (1633); la care se adaugă şi bogatul
folclor maritim al culturii britanice, alături de Thomas Percy, Reliques of Ancient English Poetry (1765).
în sfirşit, astăzi dispunem şi de adnotările copleşitoare prin bogăţie şi varietate propuse de John
Livingston Lowes în The Road to Xanadu: a Study in the Ways of the Imagination (profesor, la Harvard,
al lui Thomas Wolfe, care avea să devină un mare admirator al poemului); sau descifrările imaginarului
simbolic făcute de Robert Penn Warren; şi, mai recent (1965), The AnnotatedAncient Mariner de Martin
Gardner, cu peste 200 de pagini cu note, interpretări şi ilustraţii, urmînd ediţiilor critice din 1889
(Katherine Lee Bates), 1898 (Tuley F. Huntington, rev. în 1929 de H. Y. Moffet), 1900 (Pelham Edgar),
1907 (Julian W. Abernethy) şi 1961 (Royal A. Gettmann).
Dacă, aşa cum arătam deja şi cum însuşi Coleridge sugerase, poezia funcţionează pe distanţa dintre
o redare în proză a experienţelor care au provocat—o (poate subiectul, poate tema, poate
ideea/epifania/„visul," poate o altă creaţie literară/artistică) şi textul ca atare, atunci traducerea poeziei
trebuie să acopere distanţa dintre acest text şi lectura lui prin intermediul altei limbi; adică nu numai
distanţa dintre cele două texte şi două limbi, ci şi aceea dintre felul cum a perceput şi redat experienţele
respective poetul original şi cum s—ar repeta aceste experienţe în viaţa (re)creatoare a traducătorului. O
asemenea ispravă pare însă mai curînd de domeniul parapsihologiei decît al efortului intelectual
conştient, avizat şi focalizat, drept care ne putem adresa unei autorităţi în domeniu. Ezra Pound, care a
tradus pe parcursul întregii sale cariere literare (îndelungate) — „interpretînd" şi poeţi din limbi mai
puţin cunoscute de el (latina, provensala), sau chiar necunoscute (chineza, dar nu numai) — după ce ne
informează că, din punct de vedere tehnic, traducerea poeziei trece prin trei faze, sau etape {logopoeia:
traducerea cuvintelor; melopoeia: traducerea efectelor eufonice; phanopoeia: traducerea imaginilor),
rezolva şi problema ridicată mai sus: traducătorul trebuie să se transpună în pielea, în timpul şi spaţiul
creatorului original şi să rescrie, în limba lui, a traducătorului, textul la care „lucrează".
Nimic mai simplu, aşadar; în cazul nostru, ceea ce ar trebui să facă Procopie, la cei peste cincizeci
de ani ai săi, ar fi să se transpună într—un romantic englez de douăzeci şi cinci de ani care trăieşte în
zona Marilor Lacuri în vremea lui Napoleon, a Şcolii Ardelene, a lui Ienăchiţă şi Alecu Văcărescu, să fi
făcut studii la Cambridge (unde să fi citit Relicvele lui Thomas Percy, scrisorile lui Paulinus către
Macarius, Călătoriile Căpitanului T. James şi altele asemenea), să devină consumator de opiu pentru a
putea cădea în transă poetică, să se împrietenească cu Wordsworth pentru a avea cu cine să—şi discute
problemele de creaţie şi apoi să „revină" în Trivale, unde să „retoarne" în matricele limbii române
complexa şi fascinanta baladă care întruchipează, aşa am văzut, însăşi aventura creaţiei (literare):
problema traducătorului.
În ce mă priveşte, avînd în faţă două traduceri semnate de doi universitari din generaţii succesive, la
distanţă de aproximativ un sfert de secol (1981, 2005) şi avînd de asemenea o destul de bogată
experienţă de traducător de poezie (de care m—am îndepărtat tot acum vreun sfert de veac, din motive
care pot să transpară chiar din aceste rînduri), aş putea să—mi propun unul din trei trasee analitice:
Ciontea în paralel cu Coleridge, Ciontea în paralel cu Leviţchi, sau Ciontea în paralel cu Coleridge şi
Leviţchi; trasee ce ar presupune, în viziunea amintită, a mă reîntruchipa de trei ori pentru a—mi da
seama cum a creat sau recreat fiecare, ceea ce ar fi destul de riscant, aşa că mă voi mulţumi cu a patra
cale — identificarea relativ facilă cu cititorul şi ilustrarea poziţiei lui privilegiate prin cîteva citate —,
suficientă, sper, pentru a demonstra travaliul poetic de care încercăm să ne ocupăm aici — punţi
culturale peste secole, oameni şi civilizaţii.
Spectacolul textual vorbeşte de la sine, fiind, evident... spectaculos, şi nu numai pentru specialişti.
Să urmărim cîteva scene (ordinea intrărilor va fi: prima versiune, publicată în 1798; versiunea din 1817;
traducerea lui Leon D. Leviţchi din 1981/Antologie de poezie engleză de la începuturi pînă azi, în
colaborare cu Tudor Dorin, Bucureşti, Minerva; traducerea lui Procopie P. Ciontea din 2005; cu
menţiunea că ambii traducători folosesc versiunea din 1817, Leviţchi renunţînd la epigraful latinesc şi la
glose, oprindu—se la versul 223/începutul părţii a patra a poemului — decizie curioasă, care ar merita
un comentariu aparte, avînd în vedere că în 1970, la Univers, în Balade Engleze, profesorul publicase
5|balada bătrînului marinar coleridge

traducerea integrală — 142 de strofe —, iar Ciontea renunţă numai la epigraf):

v. l—4

It is an ancyent Marinere,
And he stoppeth one of three:
'By thy long grey beard and thy glittering eye
'Now wherefore stoppest me? '

It is an ancient Mariner,
And he stoppeth one of three:
'By thy long grey beard and glittering eye,
Now wherefore stopp'st thou me? '

Un marinar bătrîn aţine

Pe unul din cei trei:
„Pe ochiu—ţi viu, pe barba—ţi sură!
Cum îndrăzneşti? Ce vrei?"

Aflat la drum, un marinar bătrîn

Opreşte un drumeţ din ceata lui de trei:
„Hei, ghiuj bărbos, cu ochi ca de jăratec,
Grăieşte, grabnic dară, cu mine sfadă vrei?"

v. 25—28/2l—24

The Ship was cheer'd, the Harbour clear'd

Merrily did we drop
Below the Kirk, below the Hill
Below the Light—house top.

The ship was cheered, the harbour cleared,

Merrily did we drop
Below the kirk, below the hill,
Below the lighthouse top.

În chiote—am plecat din port,

Plutind spre marea cea adîncă
Pe lîngă deal şi paraclis
Şi farul de pe stîncă.

Cu pînza—n vînt, ne—am luat avînt

Din port spre—ntinsu—nvolburat,
Pe lîngă dealu' cu capela
Şi farul mîndru, luminat.

v. 8l—84/84—87

The Sun came up upon the right,

Out of the Sea came he;
And broad as weft upon the left
Went down into the sea.
6|balada bătrînului marinar coleridge

The Sun now rose upon the right:

Out of the sea came he,
Still hid in mist, and on the left
Went down into the sea.

De—astădată, soarele din dreapta

Urcă din ape—n zare,
Mereu înceţoşat, şi—n stînga
Se cufundă în mare.

Din mare—acum, pe 'naltul cer,

În dreapta soarele urca,
În ceaţă încă, apoi în stînga
În mare chipu—şi ascundea.

Dar şi dramatism al confruntărilor textuale, cum întîlnim la începutul Părţii a III—a, v.

139—l48/143—l52:

I saw a something in the Sky

No bigger than my fist;
At first it seem'd a little speck
And then it seem'd a mist:
It mov'd and mov'd, and took at last
A certain shape, I wist.

There passed a weary time. Each throat

Was parched, and glazed each eye.
A weary time! A weary time!
How glazed each weary eye
When looking westward, I beheld
A something in the sky.

At first it seemed a little speck,

And then it seemed a mist;
It moved and moved, and took at last
A certain shape, I wist.

Se scurse—un veac... Ochii sticleau

Şi gîtul ne era sleit.
Un veac! Un veac! Ochii sticleau
Şi se holbau cumplit!
Cînd mi—a părut că văd ceva
Pe cer în asfinţit.

Întîi fu ca o pată, —apoi

Mi—am spus că e o ceaţă;
Dar tot mişcîndu—se, la urmă
Se desluşi la faţă.

În chin cumplit noi ne zbăteam;

Aveam gura uscată, privirea—nceţoşată.
Ce chin cumplit! Ce chin cumplit!
Treceam prin chinu' morţii:
7|balada bătrînului marinar coleridge

Cu ochi sticloşi, spre—apus zării

Pe cer o umbră—ntunecată.

Un punct micuţ la început,

Şi—apoi credeai că—i ceaţă:
Se tot mişca şi tot venea
Părînd că are viaţă.

Cum migrează cuvintele şi imaginile între cele două texte coleridgeene, cum o versiune devine alta
şi aceeaşi după douăzeci de ani, cum se încheagă, se destramă şi se refac perspectivele propuse şi, în
general, cum progresează gîndirea poetică în numai două strofe sînt cu toatele prilejuri de încîntare
intelectuală pentru cititori; dar cînd cititorii sînt şi traducători — cunoscători ai celor două limbi şi poeţi
(ascunşi) ei înşişi —, atunci desfătarea se ridică la pătrat, iar imaginaţia (poate chiar aceea descrisă în
Capitolul XIII din Biographia Literarid), oprită din zbor, supusă şi fixată în versuri de engleza secolelor
XVIII/XIX, vine să—şi reia confruntarea cu o limbă română de peste două veacuri (şi cu alte jaloane
evolutive), strunită de cunoştinţele, talentul şi efortul unor romantici tîrzii de pe malurile Dîmboviţei sau
ale Argeşului.
Îmi întocmisem iniţial o listă întreagă de cuvinte, expresii şi construcţii rare, arhaice sau, în general,
mai puţin cunoscute, pentru a vedea ce rezolvări s—au găsit în traducere (pornind chiar de la acel wistla
şti din pasajul anterior, dar şi silly/gol, sere/zdrenţuit, bar/ zare, ken/văzu, rowt/dezordine,
weal/bunăstare, eldritch/ înspăimîntător, lavrock/ciocîrlie, eftsones/imediat, clomb/ urca, main/mare,
shroud/odgon, fireflags/aurora, thorough/prin, else/de mult şi altminteri, shere/soţie, trow/crede,
weft/steag etc. etc); mai voiam să compar formele strofice şi prozodia cu cele ale lui Eminescu (din
Luceafărul chiar); să urmăresc apoi tipurile de presiune sub care trebuie să funcţioneze, să creeze — mă
rog, să recreeze —traducătorul (formele gramaticale şi lexemele arhaizante din prima versiune, folosite
de poet pentru a fi cît mai aproape de precedentul lui Percy; acumulările de sensuri, de derivate şi
sinonime în jurul majorităţii componentelor lingvistice originale ca rezultat al evoluţiei limbajului în
afara textului; şi, nu în ultimul rînd, pre—existenţa altor traduceri, în română sau alte limbi cunoscute
(cu menţiunea, aici, după proprie mărturisire, că al doilea traducător nu l—a citit pe primul sau, oricum,
nu l—a citit în preajma efectuării traducerii — lucru, de altfel, evident chiar la o analiză superficială) şi
altele şi altele; am renunţat însă, cu aceeaşi lipsă de motivaţie cu care am renunţat la traducerea de poezie
— o îndeletnicire imposibilă aproape din orice perspectivă teoretică, dar realizabilă şi realizată practic
prin nobile eforturi, asemeni celui de faţă, care—şi găsesc doar în ele însele recompensa, evaluarea şi
recunoaşterea.
Iaşi, februarie 2005 ŞTEFAN AVĂDANEI

Cuprins
I................................................................................................................................................................. 8
II. ............................................................................................................................................................ 10
III. ........................................................................................................................................................... 11
IV. ........................................................................................................................................................... 14
V. ............................................................................................................................................................ 16
VI. ........................................................................................................................................................... 19
VII. ......................................................................................................................................................... 21
 8|balada bătrînului marinar coleridge

I.

Aflat la drum, un marinar bătrîn,

Opreşte un drumeţ, din ceata lui de trei.
„Hei, ghiuj bărbos, cu ochi ca de jăratec,
Grăieşte, grabnic dară, cu mine sfadă vrei?1

La mire poarta—i scoasă din ţîţînă

Iar eu sînt vărul mult dorit.
Sînt oaspeţi roi, nunta—i în toi,
E zvon de joc şi chiuit".

Cu mîna descărnată—l strînge,

10 „Eram dar pe corabie", el zice cu glas gros.
„Ia ghiara de pe mine, bătrîn smintit la minte!"
El mîna de pe dînsul şi—o lăsă în jos.

Cu ochi ca jaru—l ţintuieşte ...

Nuntaşu' stă în nemişcare
Şi—ascultă ca un copilaş,
De vrerea unui om mai mare.2

Nuntaşu' pe—un tăpşan se lasă

Şi—ascultă fără vrerea lui
Povestea celui om bătrîn,
20 Balada marinarului...

—Cu pînza—n vînt, ne—am luat avînt

Din port spre—ntinsu—nvolburat,
Pe lîngă dealu' cu capelă
Şi faru' mîndru, luminat.

Din mare răsărit, pe cer

În stînga soarele urca,
Strălucitor şi cald, apoi în dreapta,
În mare chipu—şi adîncea.3

În sus şi tot mai sus pe cer,

30 La amiaz' catargului dînd roată ...
Dar ăl nuntaş îşi bate pieptu' pătimaş,
Ţinînd ison la cetera—nstrunată.

Mireas—apare la ospăţ,
Cu roş bujor în obrăjor.
Şi—n faţa ei vin ceteraşii,
Cîntînd de joc mesenilor.4

1
Un marinar bătrîn întîlneşte trei drumeţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare în drumul lor spre o nuntă, şi se pune-n calea unuia din ei.
2
Nuntaşul este fermecat de privirea bătrînului cutreierător al mării şi-i ascultă fără vrerea lui povestea.
3
Marinarul îi povesteşte cum corabia a navigat spre sud cu vînt prielnic în pînze, pe vreme frumoasă, pînă a atins ecuatorul.
 9|balada bătrînului marinar coleridge

Iar ăl nuntaş îşi bate pieptu' pătimaş,

Şi—ascultă fără vrerea lui,
Povestea celui om bătrîn,
40 Balada marinarului.

—Deodat, în muget de furtună,

Mări se porni un vînt zălud
Bătînd duşman din aripi grele
Şi alungîndu—ne spre sud.5

Cu prora adînc brăzdînd talazul,

Corabia mersul şi—l grăbeşte,
Dar vînt hain o urmăreşte
Călcîndu—i umbra—n val lăsată.
Zbura ca o nălucă, cu vînt vrăjmaş din pupă,
50 Spre sud întruna astfel alungată.

Degrab' în faţă e doar zăpadă şi gheaţă,

Şi frigu' straşnic ne prinde—n strînsoare.
Munţi 'nalţi de gheaţă plutesc lin prin ceaţă,
Verzi ca smaraldul ce luce în soare.

Ca strigoi prin ceaţă, sticlesc colţi de gheaţă,

Sumbră prevestire care ne—nfioară.
Înjur nici suflare, de om sau arătare ...
Pustiul alb de gheaţă, doar el ne înconjoară.6

E gheaţă aici, acolo—i gheaţă,

60 De gheaţă totu—i plin:
Crăpa, pocnea, urla, răcnea,
Ca—n vuiet de leşin!

Apăi din cer vîntos se—naripă un albatros,

El ceaţa despărţind în două.
Părea un suflet de creştin,
De Dumnezeu trimis el nouă.7

Din mînă pîine ciugulea

Şi ne urma în roate—nvoalte.
Gheaţa crăpa, parcă tuna,
70 Corabia merge mai departe!

Vînt bun din sud apăi ne mînă,

Şi pasărea ne urmăreşte,
Iar drept l—amiază din zbor s—aşază
Să mînce pâine şi nu peşte!8

4
Nuntaşul aude muzica miresei, dar marinarul continuă să-şi depene povestea.
5
Corabia este împinsă de o furtuna spre polul sud.
6
Tărîmul gheţii şi al sunetelor înfricoşătoare, unde nu se zărea nici o vietate.
7
Toate pînă cînd o maiestuoasă pasăre de mare, un albatros, a apărut prin pîclă şi ninsoare, fiind primită cu mare bucurie şi ospeţie.
8
Şi, minune! Albatrosul se dovedeşte a fi o pasăre de piază bună şi zboară în urma corăbiei care merge înapoi spre nord prin ceaţă şi printre sloiuri de
gheaţă plutitoare.
 10 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Lăsînd cerul 'nalt, pe gabier sau pe catarg,

În nouă seri a cuibărit.
Şi—n fiece noapte, prin pîcla ca de lapte,
Veneau luciri de lună de—un alb neprihănit.

„Domnu' te aibă—n pază, mă rog eu, bătrîne,

80 De diavolu' din tine cu miros duhos! ...
Da' de ce—ţi licăre ochiu'?" „Cu arcu',
Am săgetat cel albatros".9

II.

—Din mare acum, pe 'naltul cer,

În dreapta soarele urca,
În ceaţă încă, apoi în stînga,
În mare chipu—şi ascundea.

Aveam vînt bun din sud în pînze,

Dar blînda pasăre nu ne urma...
Ca zilnic să coboare, la joc sau la mîncare,
90 La amiaz', cînd veghea o chema.

Un lucru diavolesc făcusem,

Şi caznă grea îi aştepta,
Căci şui la minte, am ucis cea pasăre cuminte
Ce vînt în pînze ne—aducea.
„Nevrednice!" zic ei, „ai ucis cel albatros,
Ce vînt în pînze ne—aducea!"10

—Nici roşu şi nici palid, c—un nimb ca cel ceresc,

Soarele urca în sus.
Cînd arcu' am încordat, pasărea am săgetat
100 Ce nor şi ceaţă ne—a adus.
„E drept omor", zic ei în cor,
„Căci nor şi ceaţă ne—a adus".11

—Vîntul lin bătea, apa spumuia,

Cărarea' n urmă, pînă—n fundu' zării.
Eram cei dintîi, ce fără căpătîi
Stricam liniştea mării.12

Dar aşa, deodat', vîntu—a 'ncetat,

Eram noi fiii disperării.
Şi de vorbeam, doar tulburam
110 Tăcerea mut—a mării!13

9
Bătrînul marinar calcă legea ospeţiei şi ucide pasărea domnului de piază bună.
10
Ceilalţi marinari îl ocărăsc cu glas răstit pe bătrînul marinar pentru că a ucis pasărea purtătoare de noroc.
11
Dar cînd se ridică ceaţa ei încuviinţează fapta marinarului şi astfel devin ei înşişi părtaşi la crimă.
12
Vîntul prielnic uşor continuă să bată; corabia intră în Oceanul Pacific şi navighează spre nord chiar pînă la linia ecuatorului.
 11 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Pe cerul roş' ca de aramă,

Parcă catargului dînd roată,
Sta soarele însîngerat,
Mai mic dar, cît luna pitulată.

Zi după zi, zi după zi,

Nu ne—am clintit, nici vîntul c—a suflat.
Jurai că vasu—i o pictură
Pe un ocean pictat.

Apă, apă, cer de apă,

120 Se strînge lemnu—ncheietură...
Apă, apă, cer de apă,
Dar de băut, nu—i picătură.14

Doamne! scîrbavnic stîrv îi marea toată!

Blestem cumplit acum ne—apasă!
Slinoase tîrîturi păroase
Cărăruiesc prin apa urduroasă.

În jur dînd roată, ca la horă,

Lumini de mort jucau prin noapte
Iar apa, ca în cazan de vrăjitoare,
130 Ardea—n culori ce—n curcubeu îs şapte.

Cîţiva din vise au aflat

De duhu' cel răzbunător,
Ce prin adînc ne—a tot urmat
Din recea ţar' a gheţurilor.15

Iar limba—n gură, de sete şi de căldură,

Era ca iasca de uscată.
Şi cînd vorbeam, parcă aveam
Gura de zgură înfundată.16

Vai mie! Ce rele căutături

140 Mi—au aruncat ei dintr—o dat...
Ucisul albatros, nu cruce de chiparos
De gît mi—au atîrnat.

III.

— În chin cumplit noi ne zbăteam,

Aveam gura uscată, privirea—nceţoşată.

13
Deodată corabia a rămas nemişcată.
14
Şi începe răzbunarea albatrosului.
15
Îi urmărise un duh: unul dintre acei locuitori invizibili ai acestei planete, altul decît vreun suflet despărţit de trup sau vreun înger.
16
Ceilalţi marinari, copleşiţi de propria suferinţă, ţineau să dea întreaga vină pe bătrînul marinar; ca să se vadă asta i-au atlrnat de gît pasărea moartă.
 12 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Ce chin cumplit! Ce chin cumplit!

Treceam prin chinu' morţii.17

Cu ochi sticloşi, spre—apus zării

Pe cer o umbră—ntunecată.

Un punct micuţ la început,

150 Şi—apoi credeai că—i ceaţă ...
Se tot mişca şi tot venea
Părînd că are viață.

Ba punct, ba ceaţă, ba contura

Venea spre noi şi tot venea
Vrun duh din apă ocolind,
Cotea, vira şi iar vira.

Cu gîturi însetate, cu buze—nfierbîntate,

Nici jalea n—o puteam rosti,
De sete cruntă sufeream!
160 Din braţ muşcam, sînge sorbeam,
Ş—odat' strigai: „O pînză eu zării!"18

Cu gîturi însetate şi gurile căscate,

Ugniţi au fost de strigătură.
Cu rîs rînjit s—au bucurat,
Şi răsuflarea şi—au reluat,
Sorbind—o ca pe—o băutură.19

„Feriţi! Feriţi! că vine ţintă

Spre noi şi moartea ne aşteaptă".
Nu—i pic de vînt, nu—i pic de val,
170 Corabia spre noi se—ndreaptă!20

Spre—apus oceanu' tot ardea

Era în prag de înserare!
Pe—ocean spre—apus ţi se părea
Că lin s—aşază lustru' soare,
Cînd brusc ciudata de contura
Ne despărţi de caldu' soare.

Şi dungi alungi erau pe soare

(Miluieşte—ne, Maică Preacurată!)
De parcă era după zăbrele,
180 Cu fata—i mare—n flăcări toată.21

Vai, vai! (zisei cu inimă bătîndă)

Ce iute—i mersul ei!
Îs pânze oare, ce licăresc în soare

17
Bătrînul marinar zăreşte o formă în depărtare, la orizont.
18
Cînd aceasta se apropie, îi pare că este o corabie; şi plătind un preţ scump, el reuşeşte cu mare caznă să-şi smulgă glasul din ghiarele setei.
19
O scurtă izbucnire de bucurie.
20
Şi urmează clipe de groază: să fie aceea o corabie ce înaintează nepurtată nici de vînt şi nici de val?
21
Marinarului îi pare că este doar scheletul unei corăbii.
 13 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Ca jucăuşii funigei?

Îs coastele corăbiei, de soarele se uită

Prin ele parc'ar fi grătare?
Îi singură Femeia, pe punte—i numai ea?
Cellalt îi Moartea ? perechea sa
E Moartea—ngrozitoare?
190 Buze—nroşite, privirea păcătoasă,
Iar păru—i galben—auriu,
Albă—i era pielea ca lepra gangrenoasă.
Era Viaţa—n—Moarte, vedenia hidoasă
Ce sîngele—l îngroaşă şi—n creştinul viu.22

Scheletul de corabie de—a noastră s—alipeşte,

Zarul s—aruncă de îmi dă fiori!
„Jocu—i jucat! Am cîştigat! Am cîştigat!"
Ea strigă, şi—un şuier scoate de trei ori.23

Soarele—i în apă; stele roi pe cer,

200 E noapte dintr—o dată.
C—un foşnet dus departe,
Ţîşneşte—n noapte corabia damnată.24

Noi ascultam spre cer privind!

Sîngele—mi parcă sorbind,
Frica inima—mi cuprinse!
Pe boltă pale stele—n salbă,
Sub felinar, cîrmaciu' are faţa albă.25

Din pînze cad stropii de rouă ...

Pîn' din răsărit, cu cornul cel de jos,
210 Urmat de—un astru luminos,
Se urcă luna nouă.

Sub razele de lună, de astru urmărită,

Unul cîte unul, făr' de—a prinde ştire,
Mi—au aruncat în faţă,
Blestemuri din privire.26

Erau de patru ori cincizeci,

(Şi n—au scos icnet ori suspin),
Ce c—un bufnit s—au prăvălit
Şi au murit, scăpaţi de chin.27

220 Din fiece trup zbură un suflet,

Spre chin etern sau sîn izbăvitor!

22
Şi coastele dezvelite ale acesteia apar ca nişte zăbrele pe faţa soarelui la apus. La bordul scheletului de corabie nu se află decît spectrul femeii cu
perechea ei, spectrul morţii. La aşa vas, aşa echipaj!
23
Moartea (Spectrul Morţii) şi Viaţa-în-Moarte au dat cu zarul pentru a vedea cine cîştigă echipajul corăbiei, şi aceasta din urmă îl cîştigă pe bătrînul
marinar.
24
Soarele apune brusc fără amurg.
25
La răsăritul lunii.
26
Unul după altul.
27
Ceilalţi marinari cad la pămînt seceraţi de moarte.
 14 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Şi cînd pleca, scotea un şuier,

Ca al săgeţii mele—n zbor!28

IV.

—Mă—nfricoşezi, bătrîne marinar!

Ai mîna parcă—i gheara ciorii!
Alung şi colţuros şi pămîntiu cum eşti,
Pari ca şi fundul încolţat al mării.29

Mă—nfricoşează ochiu—ţi de jăratec,

Şi mîna, ce carne n—are. ...
230 —N—ai frică, zic, nuntaşule!
Ăst trup rămas—a în picioare.

Singur, singur, de tot singur,

Singur pe marea pustie!
Şi nici—un sfînt nu s—a 'ndurat
De sufletu—mi în agonie.30

Atîta cruce de bărbaţi

De moarte seceraţi au fost!
Şi mii de scîrnave jivine
Trăiau, ca mine, făr' de rost.31

240 Spre marea scîrnav—am privit

Şi ochii mi—am ferit îndată.
Apoi i—am îndreptat spre puntea
De trupuri moarte presărată.32

Spre cer privii cercînd o rugă,

Dar limba mi se poticneşte.
Un şopot de blestem s—aude,
Ce inima îmi strînge—n cleşte.

Din pleoape strîngeam cu putere,

Şi ochii—n orbite ca sîngele—mi zvîcneau...
250 Fiindcă cerul şi marea, şi marea şi cerul,
I—apăsau c—o povară mai grea decît fierul,
Iar morţii cu toţii la picioare—mi zăceau.

Recea sudoare pierise de pe mădulare,

N—aveau miros, nu putrezeau,
Dar crunta căutătură, cea plină de ură,

28
Dar Viaţa-în-Moarte începe să-l supună la chin pe bătrînul marinar.
29
Nuntaşul se teme că stă de vorbă cu o arătare.
30
Dar bătrînul marinar îl linişteşte spunîndu-i că este un ins în carne şi oase şi continuă să-şi depene povestea îngrozitoarelor sale chinuri de ispăşire a
păcatului.
31
El îşi arată sila faţă de jivinele slinoase din oceanul încremenit.
32
Şi crede că este nedrept ca acestea să trăiască pe cînd atîţia marinari să zacă morţi.
 15 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Încă pe faţă ei o aveau.33

Blestemul de copil orfan

Şi—un sfint prăvale—n iadu' 'ngrozitor.
Dar mult mai groaznic era cel
260 Ce îl citeam în ochii lor!
De zile şi nopţi şapte, tot priveam
Dar nu era chip să mor.

În sus şi—n sus urca pe cer,

Făr' de hodină luna nouă.
Cu mers domol ea tot urca,
Alături cu o stea sau două ...34

Cu albe şi reci raze ca bruma lui Prier,

Părea că—n ciudă face mării prea încinse.
Dar und' enorma umbr—a vasului cădea
270 Apa vrăjită toată ardea
În spăimoase culori de roşu aprinse.

Şi—n vîrful umbrei lung lăsate

De şerpi de apă marea unduia:
Lungi dîre albe, scînteietoare.
Iar cînd se arcuiau, lumina fermecătoare
Părea un danţ al fulgilor de nea.35

Din umbra vasului culcată

Le—admiram veşmîntul în culori vii,
Albastru, lucitor şi verde, şi negru de purpură
280 Se—ncolăceau şi—naintau; şi fiecare dîră
Era o scînteiere de flăcări aurii.

„Ferice trăitoare fiinţe! în vorbe oare cine

A voastră frumuseţe a rostit vreodat?"
Din inima 'mpietrită a ţîşnit iubirea,
Şi făr' de veste le—am binecuvîntat,
Căci s—a 'ndurat sfîntul de mine,
Şi far' de veste le—am binecuvîntat.36

Şi chiar atunci eu m—am putut ruga,

Şi de la gîtu—mi, din strînsoare,
290 Căzu cel albatros şi ca şi plumbul
Se scufundă pe dat' în mare.37

33
Dar blestemul asupra sa continuă să trăiască în ochii celor morţi.
34
Ţintuit locului şi cuprins de singurătate, el tînjeşte la starea fericită a lunii care străbate cerul, şi a stelelor care încă adastă, dar îşi continuă drumul.
Şi-ntreaga boltă cerească le aparţine, e locul lor de tihnă, ţara lor de baştină şi propria casă, în care intră fără să bată la uşă, ca nişte stăpîni care sînt siguri
că-s aşteptaţi; iar sosirea lor e primită cu o bucurie fără glas.
35
La lumina lunii el contemplă creaturile Domnului din marele întins nemişcat al oceanului.
36
Frumuseţea şi starea lor fericită. Le binecuvîntează din toată inima.
37
Vraja începe să se rupă.
 16 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

V.

—O, somn odihnitor! tu eşti dorit,

Din sud în nordu—ndepărtat!
Sfintei Fecioare mulţumire!
Din cer trimise dulcea adormire,
Ce sufletul mi—a mîngîiat.

Şi—n somn adînc eu am visat

Găleţi cari se umpleau cu rouă.
Şi la trezirea din visare
300 Chiar că a—nceput să plouă.38

Pe buze—acum simţeam răcoare,

Şi hainele—mi musteau de apă.
Băusem sigur în visare,
Dar sete—aveam nemăsurată.

Călcam, dar nu—mi simţeam piciorul,

Eram ca fulgul de uşor!
În somn părea c—am şi murit,
Şi—s suflet doar, spre cer în zbor.

Ş—aud eu zvoană de furtună,

310 Ce sta departe însă,
Iar tremurul său prin aer,
Mişcă din pînza strînsă.39

Deasupra cerul prinse viaţă!

Comete—n zbor, scînteietoare,
Veneau, plecau, se petreceau,
Şi iar veneau, şi iar plecau,
Pe—un cer de stele dansatoare.

Vîntoasa acum zvonea aproape,

Şi—n pînze şuier de rogoz era,
320 Din nor ca zmoala curgea ploaia,
Iar luna încă lumina.

În două aproape despicat, norul avea

În preajmă luna, urmîndu—şi blinda cale.
Ca apa năvălind din stîncă,
Perdea de foc din nor s—aruncă,
Precum un fluviu năpustit la vale.

La vas vîntoasa n—a ajuns

Dar ne mişcăm făr' pic de vînt!
Sub fulger lung şi clar de lună
330 Cei morţi au suspinat adînc.

38
Asupra sa se revarsă grația Maicii Domnului, şi marinarul este înviorat de ploaie.
39
El aude sunete şi vede pe cer şi-n aer apariţii şi mişcări stranii.
 17 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

S—au ridicat apăi cu toţii,

Privind în gol şi—adînc gemînd...
Şi—n vis ar fi lucru ciudat,
Să vezi morţii înviind.40

Cîrmaciu' acum stătea la cîrmă,

Şi 'naintam făr' pic de vînt,
La post stăteau şi marinarii,
Trăgeau de frînghii rînd pe rînd,
Mişcînd mereu din braţe moarte .
340 Strigoi păream, lîngă mormînt.

Trupul unui nepot de frate

Cu genunchii mă—nghioldea,
Trăgea de—o funie cu mine,
Dar o vorbă nu scotea.

—Mă—nfricoşezi, bătrîne marinar!

—Să n—ai teamă, tu, fîrtate!
Nu sufletele celea plecate—n suferinţă,
La trupuri iară datu—le—au fiinţă,
Ci nişte duhuri binecuvîntate.

350 În zori, cu braţele lăsate

Lîngă catarg s—au adunat.
Sunete suave le ieşeau din gură
În cor de îngeri minunat.41

Înjur şi—n jur zvonea vreun sunet,

Apoi se avînta spre soare
Şi toate apoi veneau în jos,
Cînd unul, cînd toate într—o cîntare.

Şi cîteodat' chiar dinspre soare,

Venea şi cînt de ciocîrlie.
360 Mă minunam, c—atît de mică,
Avea cîntare aşa voinică,
De paseri păreau că—s o mie.

Acum credeai că—i o orchestră,

Acum doar flaut s—auzea.
Un înger apoi părea să cînte,
Iar cerul mut îl asculta.

Şi s—a oprit totuşi în pînze

A adăstat un cînt duios:
Un şopot molcom de izvor
370 Ascuns sub pat de frunze gros,
Ce noaptea—n somn ţine pădurea,

40
Trupurile marinarilor morţi sînt însufleţite, iar corabia îşi continuă drumul.
41
Dar nu datorită sufletelor redate marinarilor, şi nici mulţumită duhurilor din pămînt sau din aer, ci unei cete de îngeri din cer chemaţi în ajutor de îngerul
păzitor.
 18 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Cu susur—murmur somnoros.

Pîn' la amiaz' ne—am ţinut mersul,

Cît despre vînt, nici—o suflare,
Încet şi lin plutea corabia,
Împinsă din adînc, din mare.

La nouă braţe sub corabie,

Din locuri unde tot ningea,
Venea cel duh, şi era cel
380 Ce înainte ne—mpingea.
La prînz deodat', cîntu' a 'ncetat,
Corabia—n loc acum stătea.42

Parcă 'nfipt drept în catarg

Soarele—o ţinea—n strînsoare.
Dar ea s—a trezit la viaţă,
Cu mişcări şovăitoare ...
Ba 'napoi, ba înainte,
Se mişca şovăitoare.

Apăi ca un armăsar,
390 Făcu un salt, ca din senin.
Sîngele—mi urcă spre cap,
Şi am căzut, prins de leşin.

Şi cît acolo am zăcut

Nu pot socoată ca să dau.
Dar revenit eu la simţire,
Am auzit, cu—ntreaga fire,
Cum două voci se întrebau:

Prima 'ntrebă: „Acesta—i omul?

Iisuse, tu, Mîntuitorul!
400 Săgeata lui trasă cu arcul
Pasărei i—a ucis zborul.43

Şi duhul cela singuratec

Din loc cu ceaţă şi—ngheţat,
Iubea cel albatros ce îl iubea pe omul
Ce zborul i l—a săgetat".

Cealaltă voce suna dulce

Ca şi nectaru' din floare:
Şi zice: „Omul şi—a plătit păcatul
Dar şi mai mult de plată are".

42
Duhul singuratic de la polul sud poartă corabia pînă la linia ecuatorului, arătînd supuşenie faţă de ceata de îngeri, şi totuşi cerînd răzbunare.
43
Confraţii Duhului Polar, duhurile rele ce sălăşluiesc în apă cu el, iau şi ele parte la căznirea marinarului; iar două dintre ele îşi spun unul altuia că aspra
şi-ndelunga pedepsire pentru păcat a marinarului a fost încredinţată Duhului Polar, care acum se îndreaptă spre sud.
 19 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

VI.

Întîia Voce
410 „ Spune—mi, spune—mi! grăieşte dară,
Voce duioasă cum e aleanul!
Ce mînă corabia cu—atîta năvală?
O mînă oare oceanul?"

A Doua Voce
„Ca sclavul cînd e biciuit,
Oceanu' stă în nemişcare,
Doar ochiu—i mare, luminos,
Spre lună—n sus are cătare ...

Poate o afla, cînd se va mişca,

Căci ea îl linişteşte ori îl vălureşte.
420 Te uită, frăţioare! cu cîtă blîndeţe
De—acolo sus luna—l priveşte".

Întîia Voce
”Dar ce mînă corabia, cu—atîta năvală,
Făr' pic de val, far' pic de vînt?”44

A Doua Voce
„În faţă—n lături aerul e dat,
Şi vine roată pe la spate.

Mai iute zboară, frăţioare!

Căci să mai stăm n—avem răgaz.
Abia, abia, corabia s—o mişca
Cînd marinaru' o să fie treaz".

430 —Şi m—am trezit, şi—naintam

Ca şi pe vreme bună.
Era o noapte blîndă, luna sus,
Iar morţii acolo, împreună.45

Zăceau pe punte laolaltă,

Cum morţii—n ţintirim s—adună.
Mă ţintuiau cu ochii—ncremeniţi,
Ce scăpărau în razele de lună.

În chin cumplit şi blestemînd,

Ei au murit de moarte crudă.
440 Şi—oricît vroiam, tot nu puteam,
Spre cer să 'nalţ cu ochii—o rugă.

Ş—acum s—a desfăcut facutu'

44
Marinarul a fost făcut să cadă în transă, pentru că puterea divină a îngerilor face ca vasul să gonească spre nord mai iute decît ar putea să-ndure o fiinţă
omenească.
45
Goana nefirească este încetinită; marinarul se trezeşte, iar cazna sa reîncepe.
 20 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Ş—oceanu' verde îl vedeam,

În zare mi—am ţintit privirea,
Dar altu' lucru nu zăream.46

Eram ca cel ce—aflat în noapte,

L—apucă frica de strigoi,
Iuţindu—şi pasul înainte,
Şi nu se uită înapoi,
450 Şi—i pare că—i chiar necuratu'
În urmă cu un pas sau doi.

Ş—apoi veni un vînticel,

Tăcut, de nici nu s—auzea ...
Bătea, bătea, dar nu pe mare,
Căci apa nu o vălurea.

Păru—mi flutura, faţa—mi mîngîia,

Ca şi zefiru' măru—n floare.
Simţeam că—mi dă fiori de frică
Dar şi că veste bună are.

460 Zbura, zbura parcă corabia,

Dar lin şi lin înainta.
Uşor, uşor, bătea şi vîntul...
Doar înspre mine adia.

Oare visez, sau chiar e farul

Ce la plecare lumina?
Acela—i dealul cu capelă?
Mă aflu iar în țara mea?47

Curînd eram intraţi în radă,

Şi—n lacrimi rugă înălţăm ...
470 O, Doamne, ţine—mă—n trezie!
Ori veşnic somn doresc să am.

Întregu' golf era pustiu,

Şi apa lină—liniştită
Era scăldată—n clar de lună,
Iar luna—n apă oglindită.

În jos pe deal şi pe capelă,

Lucea din 'nalt sfioasă luna,
Şi făr' de—odihnă, sus pe far,
Sfîrleaza se—nvîrtea întruna.

480 Ieşeau acum sfintele duhuri

Din trupurile nemişcate –
Umbre purpurate, multe,
Deasupra apei luminate .48

46
Blestemul este în sfîrşit ridicat prin ispăşirea păcatului.
47
Iar bătrînul marinar zăreşte ţărmul natal.
48
Sfintele Duhuri părăsesc trupurile neînsufleţite, şi apar în formele lor de lumină.
 21 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Şi—n apă, dincolo de proră,

Acele umbre se—oglindeau.
Iar ochi—mi s—au întors spre punte,
Şi—o minune că vedeau.

Morţii zăceau pierduţi în moarte,

Dar pe Crucea ce—o slăvim!
În mantie de lumină, fiecare,
490 Deasupra avea un serafim.

Şi—acei serafimi făceau din mîini,

Era o privelişte divină!
Erau semnalul pentru ţărm,
Fiecare, cîte—o lumină.

Şi—acei serafimi făceau din mîini,

Dar vocea nu li se—auzea ...
Nu se—auzea — dar cea tăcere
Era cîntec în inima mea.

Mintenaş, aud clipot de vîslaş,

500 Şi cheamă pilotu' tare.
La strigăt, doară, întorc capul,
Şi văd o luntre—n depărtare.

Pilotu' ş—ajutoru' lui,

Vîsleau spre vas cu grabă mare.
Mărite Doamne, ce fericire!
De morţi acum aveam scăpare.

Dă glas al treilea din luntre,

Sihastru' întru' Domnu' dat,
El cînt—un cîntecel de slavă,
510 Cu glas spre ceruri înălţat.
Lui m—oi spovedi şi m—o izbăvi
De sîngele ce am vărsat.

VII.

—Sihastru' acesta stă în codru

Ce—n valuri cade către mare.
Îşi strigă ruga spre fruntarii,
Chemînd la Domnu' marinarii
Ce—acasă vin din larga zare.49

În zori, l—amiaz' şi iar pe seară,

49
Sihastrul din codru.
 22 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Stă în genunchi, codru altar,

520 Pe muşchi jilav care ascunde
Ciotul putred de stejar.

I—am auzit vorbind de—aproape.

„Acesta, zău, că—i lucru necurat!
Unde sînt, oare, cele lumini,
Ce mai acum au luminat?

Chiar că—i necurat", grăi sihastru' ...

Chemarea nimeni nu ne—o—ntoarse!
Bordu—i scorojit, iar pe catarg
530 Pînzele—s rupte şi arse.50

Aşa ceva nu s—a văzut!

Ai zice că eşti în pădure

Şi vezi purcoi de frunze moarte

Peste—un izvor ieşit din stîncă,
Cînd bradu' geme sub zăpadă
Iar bufniţa cîntă a sfadă
Şi lupu' puiu' şi—l mănîncă".

„ Iisuse! (Pilotu' şi el zise),

Chiar că—i drăcească arătare"...
540 „Mi—e tare frică ... mînă, mînă!"
Zise sihastru' cu nerăbdare.

Cînd luntrea lîngă vas ajunse

N—am zis nimic, nu m—am clintit,
Cînd luntrea chiar sub vas era,
Un vaier lung s—a auzit.

Sub apă lung, prelung vuieşte,

L—aud din ce în ce mai tare,
În două golfu' îl despică
Şi vasu' cade—adînc în mare.51

550 Trupu—mi plutea încremenit

Ca cel al unui înecat
Ce şapte zile—a rătăcit
Şi ţărmu' nu l—a mai aflat.
Deodat', ca—n vis, m—am pomenit
Că—n luntre eram aşezat.52

Prinsă—n vîrteju' ce—a urmat,

În cercuri luntrea se—nvîrtea.
Şi—n liniştea deplină, dealul
Ecouri mării trimetea.

50
se apropie de corabie şi se minunează.
51
Corabia se scufundă brusc.
52
Bătrînul marinar îşi găseşte salvarea în barca pilotului.
 23 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

560 Cînd buzele—am mişcat, pilotul

S—a prăbuşit ca fulgerat.
Sfîntu' sihastru, privind spre cer,
De—acol', din luntre, s—a rugat.

Vîsl—am apucat şi ucenicul

Cuprins parcă de nebunie,
Ochi—şi rotea şi lung hohotea
Şi a strigat cu frenezie:
„Măi, să fie! ia, te uită,
Dracu' să vîslească ştie".

570 M—aflam acum pe ţărm natal

Căi cînd cu drag pămîntu' tare!
Sihastru' era lângă mine,
Abia ţinîndu—se—n picioare.

„Sfinţia ta, dă—mi dezlegare!"

Sihastru' cruce îşi făcu.
„Mărturiseşte—ţi poruncesc,
Eşti om, sau altceva eşti tu?"53

—Şi—ndat' o groaznică durere

Ce—ntregu' trup mi—a fulgerat,
580 Povestea m—a făcut s—o—ncep,
Ş—atunci durerea m—a lăsat.

De—atunci, la ceasuri negîndite,

Durerea mă străpunge iară,
Şi cît spun groaznica poveste,
Ea inima mi—o împresoară.54

Ca noaptea—apar din loc în loc,

în vorbă cu stranie putere.
Cum faţa—i văd unui bărbat
Eu ştiu de voi fi ascultat
590 Şi—i spun povestea făr' de vrere.

Ce larmă vine dinspre uşă!

Joacă nuntaşii cu vioiciune.
Cu druştele colo—n grădină
Mireasa—n cînt iubirea—şi spune,
Clopotul bate vecernia
Chemîndu—mă la rugăciune!

Cinstit nuntaş, ăst suflet singur

Pe necuprinsa mare—a colindat.
Suflet pustiu, de parcă Domnu'
600 Din paza sa l—a fost lăsat.

53
Bătrînul marinar îl roagă fierbinte pe Sihastru să-l spovedească, şi ca urmare pedeapsa păcatului săvîrşit de el este însăşi viaţa.
54
Pentru tot restul vieţii sale, îl va apuca din cînd în cînd o durere sfişietoare care-l va sili să străbată lumea dintr-un loc într-altul,
 24 | b a l a d a b ă t r î n u l u i m a r i n a r coleridge

Cu mult mai drag decît la nuntă,

Să merg, îmi place—acuma mie,
Ca să mă rog într—o capelă
Cu oameni buni, de omenie! ...

Să mergem astfel la capelă,

Şi—acolo în genunchi să stăm,
Să—nalţe rugă fiecare,
Copii, bătrîni, feciori, fecioare,
Şi slavă Domnului să dăm.

610 Rămas bun! dar asta—ţi mai spun

Cinstit nuntaş, ce nu—mi porţi vina!
Ruga—i slujeşte celui ce iubeşte
Şi pasărea şi omu' şi jivina.55

Dar cea mai dreaptă—i ruga celui

Ce orice fiinţă îndrăgeşte.
Aşa face şi Creatorul:
Tot ce—a creat, la fel iubeşte.

Şi—apoi plecat—a mai departe,

Bătrînu' nins, cu ochi arzoi:
620 Iar cel nuntaş, din faţa uşii
Drumu—şi întoarse înapoi.

Mergea de parcă—n cap lovit

Avea mintea toată—n ceaţă:
Un om mai trist, mai înţelept,
El s—a sculat de dimineaţă.

55
şi să propovăduiască, prin propria-i pilduire, iubirea şi venerarea tuturor fiinţelor pe care Dumnezeu le-a creat şi le iubeşte.