Onu

Reforma
Imediat după alegerea sa ca Secretar General al Națiunilor Unite în 1997, Kofi Annan, născut
în Ghana, a subliniat nevoia unei reforme în cadrul Națiunilor Unite. El a prezentat Adunării
Generală a Națiunilor Unite programul de reformă [3]. Programul includea reforma Consiliului de
securitate al ONU. Pozițiile permanente din Consiliul de Securitate al ONU reflectă politicile din
1945, instituite imediat după începerea activității instituției. Annan a propus ca mai multe state să
aibă poziții permanente în cadrul Consiliului de securitate al ONU. Proiectul pentru reformă
discută și reducerea birocrației și creșterea transparenței în cadrul organizației. În ciuda
eforturilor depuse de Annan, reformele nu au mai fost implementate.

Structura
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor
Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al
ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă,
și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent.[4] Patru dintre cele
cinci entități au sediul în New York.[5] Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul
Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva [6], Biroul
Națiunilor Unite de la Viena [7] și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi [8]. În baza Convenției legată
de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din
țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de
țările gazdă și statele membre.[9]
Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și
organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară
activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo).[10] Această colecție
include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.[11]

Razboiul Rece
Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o
stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a
durat până la revoluțiile din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care
aveau ideologii și sisteme politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup
căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații
săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel politico-militar, în Europa, cele
două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul apusean era
reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty
Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru
zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control,
a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Zidul Berlinului, un simbol al
Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare
între Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte
state aliate în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel
economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-
politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste
totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele blocului occidental își
spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau „lumea
anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la
confruntări militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu
toate că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice,
există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară
convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme
nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de descurajare și
blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și,
totodată, la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se,
în primul rând, cele americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile
secrete vest-europene (britanice, vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene
(Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat
între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist.

Primavara de la Praga
La 12 mai 1968 cehii și slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedřich
Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul "Primăvara de la Praga". Curând numele
festivalului a ajuns să fie dat mișcării în favoarea intereselor naționale, potrivnică Uniunii
Sovietice.
La începutul anilor 60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză
economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la conducerea Partidului Communist
din Cehoslovacia. Rămas fără susținere în cadrul CC al PCC, Novotny a fost nevoit să
demisioneze, la 4 ianuarie 1968, din funcția de prim-secretar al partidului și de președinte al
Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști.
Dubček a lansat în aprilie un program de liberalizări și reforme care includeau, printre altele, o
libertate mărită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea, de
asemenea, planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.
Țările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziția de a provoca forțele
militare sovietice din Europa Centrală, în mijlocul Războiului Rece. O reacție mai vizibilă a avut
loc în România comunistă, unde Ceaușescu, opozant ferm al influențelor sovietice și susținător
declarat al lui Dubček, a ținut în ziua invaziei un discurs public la București, unde a criticat
politica sovietică în termeni neobișnuit de duri. Deși România a fost, pentru scurt timp, de
aceeași parte a baricadei cu Josip Broz Tito, aceasta este o situație pur conjuncturală
(Ceaușescu fiind, dinainte, un oponent al principiului Socialism cu fața umană). Opoziția a
consolidat însă imaginea României în Occident pentru următoarele decade, mai ales după ce
Ceaușescu a încurajat populația să lupte pentru a nu avea manevre similare în România:
îndemnul său a primit un răspuns inițial extrem de entuziast, multe persoane care nu aveau
deloc convingeri comuniste au dorit să se înroleze în nou formatele Gărzi Patriotice paramilitare.
RDG acuza liderii cehi că au pactizat cu imperialiștii și că făceau jocul celor de la Bonn. Și în
celelalte state comuniste se conturau situații similare, în care grupări susținând societatea civilă
să precumpănească forțele conservatoare în cadrul partidelor comuniste, tinzând să deturneze
cursul evenimentelor și astfel să puna în pericol socialismul în Cehoslovacia.
În Finlanda, țară cu o puternică influență sovietică la acea dată, ocupația a provocat un imens
scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunțat ocupația, la fel ca Partidul Comunist Italian și
cel francez. Președintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat,
oficial, Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de
către președintele Ludvík Svoboda, pe 4 octombrie 1969.